Decizia civilă nr. 3443/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 3443/R/2013
Ședința publică din data de 10 septembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: N. M. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de reclamanta S. D. -M. împotriva sentinței civile nr. 8139 din 13 mai 2013 pronunțate de Tribunalul Cluj în dosar nr._, privind și pe intimata pârâtă A. N. A Î. F., având ca obiect drepturi bănești.
Concluziile și susținerile părților prezente s-au consemnat în încheierea ședinței publice din data de 3 septembrie 2013, când s-a amânat pronunțarea, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
asupra recursului civil de față, reține:
Prin cererea înregistrată la data de_, reclamanta S. D. M. a solicitat obligarea pârâtei A. N. a Î. F. la plata sumei de 18.837 lei, reprezentând plăți compensatorii ca urmare a desfacerii contractului individual de muncă, cu dobânda legală de la data de_ până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.
În motivare s-a arătat că Administrația N. a îmbunătățirilor F. R.A. a fost desființată, patrimoniul acesteia a fost preluat de către pârâtă și desființarea administrației a determinat desființarea tuturor locurilor de muncă și concedierea colectivă a salariaților din motive neimputabile acestora.
Potrivit prevederilor contractului colectiv de muncă la nivel de administrație pe anul 2009-2010 prelungit până în data de_ salariații vor primi o compensație egală cu 7 salarii de bază, dacă vechimea în sector este mai mare de 3 ani, la concedierea colectivă, dar aceste plăți compensatorii nu au fost primite.
În drept, s-au invocat prevederile art.266 și urm. C. muncii.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, motivând că reclamanta s-a înscris în perioada preavizului la un concurs organizat pentru ocuparea unui post vacant în cadrul agenției, a obținut punctajul necesar și a fost angajată începând cu data de_ și a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, având în vedere că acțiunea a fost formulată peste termenul de 6 luni prevăzut de art.268 alin. l lit. e C. muncii, republicată.
Prin sentința civilă nr. 8139 din 13 mai 2013 pronunțate de Tribunalul Cluj în dosar nr._
, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune și acțiunea.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele
:
Reclamanta a fost încadrată la Administrația N. a îmbunătățirilor F.
- Sucursala Teritorială Tisa-Someș, până la sfârșitul anului 2011. În această
calitate, reclamanta a primit la data de_ un preaviz din partea acestui angajator, prin care era înștiințată că îi va înceta contractul individual de muncă la data expirării perioadei de preaviz, ca urmare a aplicării prevederilor OUG 82/_ prin care s-a înființat Administrația N. a îmbunătățirilor F. prin reorganizarea Administrației Naționale a îmbunătățirilor F. R.A., care s-a desființat și că locurile de muncă din cadrul administrației se vor desființa iar salariații vor fi concediați.
Administrația N. a îmbunătățirilor F. R.A. a emis la data de_ decizia nr.61, prin care a decis că începând cu_ contractul individual de muncă al reclamantei încetează în temeiul art.65-68 C. muncii, republicat, datorită desființării locului de muncă și din motive fără legătură cu persoana salariatului și că la data concedierii reclamanta beneficiază și de compensația echivalentă a 7 salarii de bază, prevăzută la art.12 alin.3 din C.C.M. la nivelul Administrației Naționale a îmbunătățirilor F. R.A.. pentru anul 2009-2010, cu modificările și completările ulterioare.
Art.12 pct.3 din acest contract colectiv de muncă prevede că la concedierea colectivă, fiecare salariat, odată cu primirea deciziei de concediere, va primi o compensație echivalentă cu 7 salarii de bază, dacă are o vechime în sector mai mare de 3 ani.
Această decizie nu a fost contestată de reclamantă.
Administrația N. a îmbunătățirilor F. R.A. a fost radiată din Registrul Comerțului la data de_ în baza Rezoluției nr. 586485/_ .
În perioada preavizului, pârâta a organizat un concurs pentru ocuparea unui post vacant conform organigramei la Filiala din C., la care a participat și reclamanta. Din procesul verbal privind rezultatele obținute la testare pentru ocuparea funcțiilor din cadrul Filialei C., rezultă că reclamanta a obținut punctajul necesar și a fost angajată începând cu data de_, așa cum rezultă din contractul individual de muncă, înregistrat sub nr.6/_ în Registrul general de evidență a salariaților.
Dreptul la plata compensatorie se naște la data comunicării deciziei scrise persoanei în cauză și se acordă fiecărei persoane o singură dată pentru disponibilizările colective efectuate la aceeași unitate. Suma de bani acordată cu titlu de plată compensatorie este stabilită pentru cei concediați prin contractul colectiv de muncă aplicabil, așa cum este și în cazul de fată.
Aceste plăți compensatorii, care reprezintă un venit de subzistență stabilit de legiuitor în vederea creării posibilităților salariatului concediat de a găsi și de a se angaja într-un nou loc de muncă, se achită numai în cazul în care fostul salariat nu se încadrează în muncă, deci dacă a devenit efectiv șomer.
În cazul de față, reclamanta s-a angajat imediat după emiterea deciziei de concediere la agenția pârât nou înființată, nu a devenit șomer, deoarece așa cum a arătat, potrivit contractului individual de muncă încheiat cu pârâta are calitatea de salariat, calitate în care nu este îndreptățită să primească cele 7 salarii compensatorii.
Având în vedere această situație, excepția prescripției dreptului la acțiune a fost lipsită de obiect, întrucât dreptul la acțiune al reclamantei nu s-a născut.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta,
solicitând sentinței și, rejudecând cauza, să se admită acțiunea, cu cheltuieli de judecată.
În motivare s-au reluat motivele dezvoltate prin cererea de chemare în judecată, fiind criticată sentința în raport de reținerile tribunalului că plățile compensatorii reprezintă un venit de subzistență stabilit de legiuitor în vederea creării posibilității salariatului concediat de a găsi și de a se angaja într-un nou loc de muncă, acesta achitându-se în cazul în care fostul salariat nu se încadrează în muncă, deci dacă a devenit efectiv șomer. În condițiile în care
recurenta a fost angajată la societatea pârâtă, instanța de fond a apreciat că nu ar fi îndreptățită să primească cele 7 salarii compensatorii. Concluzia primei instanțe tinde a considera că prevederile contractului colectiv de muncă referitoare la salariile compensatorii, cuprinse în decizia de concediere, nu au nici o valoare juridică, raportat la angajarea reclamantei la scurt timp după emiterea acestei decizii. Or, se pune întrebarea ce s-ar fi întâmplat dacă recurenta, după emiterea preavizului și în baza prevederilor legale cuprinse în preaviz, și-ar fi găsit efectiv un loc de muncă la un alt angajator.
Pârâta și-a asumat obligația de a plăti salariile compensatorii, așa cum reiese din decizia de concediere, fără a condiționa în vreun fel plata acestora de o angajare ulterioară, iar această obligație asumată trebuie să fie respectată.
Nu s-a depus întâmpinare.
Prin concluziile scrise, recurenta a subliniat în plus că angajarea la A.
națională de Îmbunătățiri F. s-a făcut pe un alt post decât cel deținut anterior, respectiv cel de contabil-șef, anterior deținând reclamanta funcția de director economic. De asemenea, salariul cu care a fost încadrată este mult inferior celui avut anterior, respectiv 1500 lei față de 2691 lei.
F nu a urmat procedura prevăzută de art. 74 Codul muncii, care prevede posibilitatea reangajării salariatului în termen de 45 de zile calendaristice de la data concedierii, fără examen, concurs sau perioadă de probă. Recurenta a fost obligată să participe la concurs și i s-a impus o perioadă de probă de 60 de zile. În cazul unui grup restrâns de angajați, s-a procedat diferit, oarecum în concordanță cu prevederile art. 74 Codul muncii, în sensul că aceștia au fost determinați în perioada de preaviz să înceteze de comun acord raporturile contractuale după care, fără examen sau concurs, au fost angajați la noua instituție creată, A. N. de Îmbunătățiri F. .
Este invocată practica judiciară favorabilă angajaților, în spețe similare, în care s-a apreciat că prin respingerea pretențiilor angajaților s-ar ajunge la o situație discriminatorie față de salariații care s-au reîncadrat la un alt angajator într-un termen scurt de la data concedierii. În practica judiciară s-a evidențiat culpa societății, care nu a procedat anterior concedierii la o evaluare a angajaților și la asigurarea continuității contractelor individuale de muncă. abia dacă angajatorul ar fi procedat astfel s-ar fi putut vorbi despre o preluare a personalului de la vechea instituție desființată.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Recursul este nefondat și urmează a fi respins ca atare.
Practic, prin dezvoltările cuprinse în concluziile scrise depuse în recurs, recurenta răspunde apărărilor formulate în fața instanței de fond de oponenta sa. Astfel, în întâmpinarea depusă la fond, se arată că "pentru reclamantă nu a operat în fapt concedierea";, personalul căruia nu i-au fost plătite aceste salarii compensatorii fiind preluat practic de la Administrația N. a Î. F.
de către A. F, sens în care de altfel a statuat și art. 14 din O.U.G. nr. 82/2011.
Curtea constată că deși este întemeiată critica formulat prin recurs cu privire la condiționarea pe care prima instanță o impune pentru acordarea salariilor compensatorii în litigiu, de obținerea statutului de șomer, soluția rămâne corectă în raport de apărările formulate de pârâta intimată în fața instanței de fond.
Practic, intimata pârâtă a invocat o situație atipică, în care fiind imperativă, pentru considerente bugetare, reducerea de personal în cadrul unei regii autonome, anume Administrația N. a Î. F. - ce prin reorganizare a devenit A. N. a Î. F. - s-a procedat la emiterea unor decizii de concediere pe numele tuturor angajaților, concomitent cu
încheierea de contracte individuale de muncă cu acei angajați care au fost admiși la concursul organizat pentru ocuparea unui post din cele limitativ reglementate prin dispozițiile art. 1 alin. 4 din O.U.G. nr. 82/2011 în cadrul Agenției.
În cazul reclamantei, decizia de concediere prevede încetarea contractului individual de muncă cu Administrația N. a Î. F. la data de _
, iar noul contract individual de muncă este semnat anterior, la_, cu A.
N. a Î. F., stipulând începerea activității de la data de_ . Toate aceste aspecte, coroborate cu dispozițiile O.U.G. nr. 82/2011,
conturează instanței de recurs temeinicia apărării invocate de pârâtă, care se prevalează de inexistența practică a unei concedieri efective - "nu a operat în fapt concedierea"; - arată aceasta.
Cu alte cuvinte, haina pe care a îmbrăcat-o întreaga operație nu corespunde realității raporturilor juridice dintre părți, or fiind confruntată cu dezlegarea efectelor juridice ale acestor raporturi, Curtea este ținută a da eficiență principiului interpretării contractului după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor, urmând a se ține seama, la stabilirea voinței concordante, de scopul contractului, de negocierile purtate între părți, de practicile statornicite în acest sens și de comportamentul ulterior încheierii contractului (art. 1266 Noul Cod Civil).
Totodată, art. 1268 din Noul cod civil statuează la alin. 2 și 4 că
"clauzele îndoielnice se interpretează ținând seama, între altele, de natura contractului, de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părți, de sensul atribuit în general clauzelor și expresiilor în domeniu și de uzanțe"; și că "clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul";.
Evident, aceste reguli de interpretare vor fi aplicate întregii operațiuni juridice, ce include concedierea și reangajarea reclamantei la același angajator.
Se constată, astfel, că în partea introductivă a O.U.G. nr. 82/2011 se arată în mod explicit faptul că actul normativ a fost adoptat în scopul
"restructurării și reorganizării Administrației Naționale a Î. F. ";, pentru ca la art. 1 alin. 1 să se precizeze că "… se înființează A. N. de Îmbunătățiri F., denumită în continuare Agenție, instituție publică cu personalitate juridică, finanțată din venituri proprii și subvenții acordate de la bugetul de stat, în subordinea M. ui Agriculturii și Dezvoltării Rurale, prin reorganizarea Administrației Naționale a Î. F. ";.
Situația angajaților Administrației Naționale a Î. F. este reglementată la art. 15, unde se arată în clar că "agenția se substituie în toate drepturile și obligațiile decurgând din toate actele normative, contractele, convențiile, înțelegerile, protocoalele, memorandumurile, acordurile și altele asemenea, precum și în toate litigiile în care Administrația N. a Î. F. este parte.
Contractele, convențiile, înțelegerile, protocoalele, memorandumurile, acordurile și altele asemenea încheiate de Administrația N. a Î. F. și aflate în executare la data adoptării prezentei ordonanțe de urgență își mențin valabilitatea și se preiau de către Agenție";.
În mod evident, și contractele individuale de muncă aflate în derulare, în limita numărului maxim de 1500 de posturi, prevăzute la art. 1 alin. 4 din O.U.G. nr. 82/2011, și-au menținut practic valabilitatea și au fost preluate de Agenție.
Or, pentru a stabili care anume dintre angajați vor fi menținuți în limita posturilor legal reglementate pentru această instituție publică, angajatorul, în loc să organizeze formal o departajare a salariaților în cadrul procedurii concedierii colective, a procedat la o departajare prin organizarea unui concurs pentru ocuparea posturilor încuviințate, încheind formal, cu salariații care s-au încadrat
în acest număr de posturi, noi contracte individuale de muncă. Practic însă, în realitate, potrivit dispozițiilor legale invocate în cele ce preced, au continuat vechile raporturi de muncă cu acești angajați, evident, cu modificările, inclusiv sub raportul cuantumului salariului, agreate de angajați și însușite prin semnătură, chiar dacă aparent s-au încheiat noi contracte de muncă, iar concursul organizat a jucat rolul procedurii de departajare în cadrul concedierii colective
De altfel, se poate observa că reclamanta a fost "angajată"; la agenție pe postul de șef birou, deci nu pe un post de debutant, pentru a se putea considera că raportul de muncă a fost privit de la acest moment de către angajator ca fiind unul distinct de cel care decursese anterior. Dimpotrivă, angajând-o pe acest post, A. îi recunoaște ierarhia profesională pe care se situa în cadrul Administrației Naționale a Î. F. .
Faptul modificării, prin noul contract, a funcției și a salariului, nu schimbă acest mod de interpretare a raporturilor juridice dintre părți, întrucât modificarea contractului individual de muncă poate fi făcută oricând, cu acordul părților, sub oricare dintre aspectele sale, potrivit art. 41 Codul muncii.
Este adevărat că s-a inserat în noul contract individual de muncă stipulația privitoare la perioada de probă de 90 de zile calendaristice, dar acest aspect nu este de natură a înlătura efectul obligatoriu al dispozițiilor citate din cuprinsul
O.U.G. nr. 82/2011, neputându-se pune problema, în mod concret, de a-i înceta reclamantei contractul individual de muncă în temeiul dispozițiilor art. 31 alin. 3 Codul muncii, întrucât o atare situație ar fi echivalat cu o ignorare a obligativității substituirii Agenției în toate obligațiile ce îi revin în cadrul contractelor în care Administrația N. a Î. F. era parte la momentul reorganizării.
Toate aceste considerente au format convingerea instanței de recurs că raporturile dintre părți corespund derulării în continuare a contractului individual de muncă încheiat de reclamantă cu A. N. a Î. F., că nu a avut loc o concediere efectivă și ca atare, nici sumele trecute ca fiind datorate cu titlu de salarii compensatorii în temeiul art. 12 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul Administrației Naționale a Î. F., nu sunt în fapt datorate. Inserarea acestor sume în decizia de concediere nu poate fi considerată ca obligatorie, întrucât această decizie nu este un contract, pentru a se bucura de forța juridică a convențiilor, ci temeiul contractual de care se prevalează reclamanta este dat de art. 12 din CCM, unde se arată în clar că se datorează aceste salarii compensatorii "la concedierea colectivă";. Or, nefiind cazul unei concedieri în ce o privește pe reclamantă, nici aceste compensații nu i se datorează.
Ca un ultim argument, se remarcă faptul că o altă interpretare a raporturilor juridice astfel stabilite între părți ar încălca scopul legii, O.U.G. nr. 82/2011 fiind adoptată tocmai pentru a face față "constrângerilor bugetare datorate crizei economice mondiale și pentru a asigura echilibrul și stabilitatea economico-financiară";, fiind contraproductiv a se interpreta că o reorganizare a instituției, făcută prin preluarea angajaților în limita unui număr redus de posturi, ar prilejui acordarea a 7 salarii compensatorii chiar și pentru angajații menținuți în cadrul acestei instituții.
Evident, acei angajați cărora le-a încetat contractul individual de muncă cu
A. F sunt îndreptățiți la plata acestor compensații fără ca acest aspect să se constituie într-o nelegală discriminare, diferențele dintre situația juridică a acelora și a celor menținuți fiind evidentă. Chiar dacă cei concediați și-au găsit, prin ipoteză, un nou loc de muncă, acest fapt nu modifică situația, fiind clare diferențele între un angajat concediat și unul menținut în funcție.
Cât privește practica judiciară invocată, Curtea notează că aceasta nu are valențe de izvor de drept, nefiind obligatorii decât dezlegările pe care Înalta Curte de Casație și Justiție le face prin deciziile în interesul legii, or în speță nu a fost pronunțată o atare decizie.
Văzând dispozițiile art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S. D. -M. împotriva sentinței civile nr. 8139 din 13 mai 2013 a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr._ pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 10 septembrie 2013.
PREȘEDINTE,
JUDECĂTORI,
I. T.
D. C.
G.
M.
N.
GREFIER,
N. N.
Red.I.T./S.M.
2 ex./_ Jud.fond. P. U.
