Decizia civilă nr. 3625/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
ROMÂNIA CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 3625/R/2013
Ședința publică din data de 24 septembrie 2013 Instanța constituită din:
Președinte: I. T.
Judecători: N. M.
D. C. G. Grefier: S. - D. G.
S-au luat în examinare
recursul declarat de pârâții S.
N.
DE T.
F.
DE M. "C.F.R. M.
" SA și S. -S. ";C. M. "; T.
împotriva
sentinței civile nr. 8687/ din_, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._, privind și pe reclamanta G. M., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților. Procedura de citare este îndeplinită.
Recursul este formulat și motivat în termenul legal și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin memoriul cuprinzând motivele de recurs pârâții recurenți au solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art.242 alin.2 C.pr.civ.
De asemenea, prin întâmpinarea formulată și înregistrată prin serviciul de registratură al instanței la data de 13 septembrie 2013, reclamanta intimată a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.
Nefiind formulate cereri prealabile ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată, declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare în baza actelor existente la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 8687 din_ pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._
s-a admis acțiunea formulată de către reclamanta G. M. în contradictoriu cu pârâții S. N. DE T. F. DE M. "C. M. "; SA și S. "C. M. "; T. și a obligat pârâții să plătească reclamantei salariul suplimentar pentru anii 2009 și 2010 echivalent cu un salariu de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, actualizat cu rata inflației calculată de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă, în funcție de perioada lucrată.
Pârâții au fost obligați să plătească reclamantei ajutorul material aferent
"Zilei F. ului"; pentru anul 2010 echivalent cu un salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare, actualizat cu rata inflației calculată de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă.
Pârâții au fost obligați să plătească reclamantei ajutorul material acordat cu ocazia sărbătorilor de Paști pentru anul 2010 și Crăciun pentru anii 2009 și 2010 echivalent cu un salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare, actualizat cu rata inflației calculată de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că reclamanta a fost angajata pârâtei de rd.1, conform copiei Carnetului său de muncă (f.7-26).
Salariul suplimentar pentru anii 2009-2010 a fost datorat reclamantei în temeiul art. 30 alin.1 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități feroviare (f.29), conform căruia pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Premiul anual de Ziua feroviarilor pentru anul 2010, ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de Paste pe anul 2010 și de Crăciun pe anii 2009-2010 se cuvin reclamantei în temeiul art.64 din Contractul colectiv de muncă pe anii 2009-2010.
În consecință, în baza art. 229 din Codul Muncii (actuala numerotare), instanța a admis acțiunea și a obligat pârâții să plătească reclamantei salariul suplimentar pentru anii 2009 și 2010 echivalent cu un salariu de bază de
încadrare din luna decembrie a anului respectiv, actualizat cu rata inflației calculată de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă, în funcție de perioada lucrată, a obligat pârâții să plătească reclamantei ajutorul material aferent "Zilei F. ului"; pentru anul 2010 echivalent cu un salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare, actualizat cu rata inflației calculată de la data
introducerii acțiunii și până la plata efectivă și a obligat pârâții să plătească reclamantei ajutorul material acordat cu ocazia sărbătorilor de Paști pentru anul 2010 și Crăciun pentru anii 2009 și 2010 echivalent cu un salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare, actualizat cu rata inflației calculată de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâții S. N. DE T.
F. DE M. "C.F.R. M. " SA și S. N. DE T. F. DE M. -S. ";C. M. "; T.
solicitând admiterea acestuia, desființarea hotărârii atacate, și rejudecând cauza, respingerea acțiunii reclamantei G. M. .
În motivarea recursului, a arătat că critică soluția instanței referitor la excepția ridicata și anume prescrierea dreptului la acțiune. Potrivit art.268 alin. l lit. e din Codul Muncii, cererile privind soluționarea unui conflict de munca, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.
Având în vedere data sesizării instanței, respectiv noiembrie 2012, solicită să se constate că dreptul la acțiune al reclamantei este stins prin prescripție.
În materia jurisdicției muncii există reglementari specifice privitoare la termenele de prescripție extinctivă, respectiv dispozițiile art.268(283) din Codul Muncii valabil la acea data), ce au următorul conținut:
(l)Cererile în vederea soluționării unui conflict de munca pot fi formulate:
în termen de 30 de zile calendaristice de la data la care a fost comunicata decizia unilaterala a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului de munca;
în termen de 30 de zile calendaristice de la data la care s-a comunicat decizia de sancționare disciplinară;
în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de munca consta în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în căzul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator;
pe toata durata existentei contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia;
în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
(2) În toate situațiile, altele decât cele prevăzute la alin.(l), termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului.
Din examinarea comparativă a dispozițiilor cuprinse la art.268 alin. l lit. c și art.268 alin. l, lit. e din Codul Muncii s-ar părea ca exista o contradicție.
Astfel, deși la art.268 alin. l, lit. c se prevede că termenul de prescripție pentru plata unor drepturi salariale este de 3 ani,totuși la art.268 alin. l, lit. e se prevede că termenul de prescripție pentru revendicarea unor drepturi stipulate în contractele colective este de 6 luni, deși contractele colective reglementează inclusiv drepturi salariale.
Contradicția este numai aparenta și ea rezulta din folosirea exclusiva a metodei de interpretare gramaticala(semantica termenilor folosiți).Or, după cum este unanim cunoscut, există mai multe metode de interpretare a legii(sistematica, teleologica, logica).
Interpretând sistematic dispozițiile cuprinse în art.268 alin. l lit. c și e din Codul Muncii rezultă cu evidenta intenția legiuitorului de a supune termenului de prescripție de 3 ani, acțiunile prin care se solicită plata unor drepturi salariale, indiferent de izvorul juridic al acestora-contractul individual de munca, contractul colectiv de munca sau dispoziții legale.
De altfel, o interpretare contrară ar conduce la situații juridice absurde, drepturile salariale fiind reglementate atât prin contractul individual de muncă sau dispoziții legale, cât și prin contractul colectiv de munca, astfel încât ar fi absurd să se accepte că pentru aceeași situație juridica, legiuitorul a prevăzut două soluții diferite.
Prin urmare, termenul de 6 luni prevăzut la art.268 alin. l lit. e din Codul Muncii este aplicabil în toate cazurile în care se solicită executarea unor clauze ale contractului colectiv de muncă, cu excepția acelor clauze care reglementează drepturi salariale, ce sunt supuse termenului de prescripție de 3 ani.
În cazul de față, reclamantul a solicitat executarea unei clauze din contractul colectiv de munca și prin urmare, este necesar a determina dacă aceste clauze invocate reglementează drepturi salariale sau drepturi ce nu pot fi considerate ca au o astfel de natura juridica.
Plecând de la semantica termenilor ce compun sintagma "drepturi salariale", e constată că nu orice suma de bani cuvenita sau stipulata în favoarea angajatului face parte din categoria "drepturilor salariale", doar acele sume de bani care formează conținutul juridic al noțiunii de "salariu".
Este de observat că legiuitorul nu a folosit sintagmele "drepturi bănești", "venituri", "drepturi" sau "sume de bani", ci sintagma"drepturi salariale".
Potrivit dicționarului explicativ al limbii romane, termenul "salarial" are semnificația de "referitor la salariu" sau "care ține de salariu".
În limbajul comun, uzual, termenul "salariu" este utilizat de marea majoritate, ca referindu-se la suma de bani pe care o încasează lunar de la angajator, în virtutea raporturilor de muncă, indiferent dacă acea sumă cuprinde și bani ce poate nu au legătură cu salariul.
În schimb, semnificația juridică a termenului "salariu" este una strict determinată de legiuitor.
Astfel "salariu" este definit în Codul Muncii la art.154 alin. l, ca reprezentând"contraprestația muncii depusă de salariat în baza contractului individual de muncă ", iar art.155 din Codul Muncii, denumit "elementele salariului", enumera componentele acestei noțiuni, respectiv: "salariul cuprinde salariul de baza, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adausuri ".
Atâta timp cât termenul "salariu"este definit ca atare în Codul Muncii, fiind enumerate elementele acestuia, rezulta că în stabilirea semnificației"salariu" trebuie avut în vedere sensul juridic al acestei noțiuni, astfel cum este definit de art.155 din Codul Muncii, text ce face parte din Titlul IV al acestui act normativ, denumit"Salarizarea".
Dispozițiile Codului Muncii permit acordarea către angajat și a altor drepturi, fie bănești, fie de alta natură, dar care nu fac parte din salariu, neavând astfel natura juridică de "drepturi salariale".
Aceasta înseamnă că, fie prin contractul individual de munca, fie prin contractul colectiv de muncă pe lângă salariu, părțile pot negocia și stabili acordarea unor drepturi sau avantaje suplimentarele în bani, fie sub alta formă).
De asemenea art. 229 din Codul Muncii ce reglementează obiectul contractelor colective de munca prevede că prin astfel de contractele stabilesc clauze privind condițiile de munca, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă".
Legiuitorul face în mod expres diferența între conceptul "salarizare"(ce nu poate fi interpretat altfel, decât prin prisma dispozițiilor din Titlul IV al Codului Muncii) și "alte drepturi ce decurg din raportul de munca", ceea ce înseamnă că se permite acordarea unor drepturi bănești cu altă natura juridica decât aceea de salariu.
Prin urmare drepturile stipulate cu alt titlu decât cel de salariu, chiar dacă sunt prevăzute sub forma băneasca, nu fac parte din categoria "drepturi salariale".
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca orice sume de bani primite de angajat, cu excepția celor prevăzute la art.160 din Codul Muncii să facă parte sau să fie considerate "drepturi salariale", atunci le-ar fi reglementat în cadrul Titlului IV, intitulat "Salarizarea" sau ar fi definit altfel noțiunea de "salariu".
Cum din analiza făcuta mai sus rezultă că sintagma"drepturi salariale" se referă la salariul de baza, sporuri, adausuri, rezultă că orice sumă de bani stipulată în contractele colective de munca care nu se încadrează în rândul elementelor salariului(enumerate clar la art.160 din Codul Muncii) trebuie ceruta în instanța în cadrul termenului de prescripție de 6 luni(regula în cazul contractelor colective) și nu de 3 ani(excepția în cazul contractelor colective).
Astfel cum s-a arătat în acțiune,reclamantul a solicitat instanței obligarea societății recurente la plata unor sume de bani la care ar fi avut dreptul potrivit unor clauze din contractul colectiv de muncă.
În speța, instanța a admis cererea reclamantului privind acordarea ajutorului material acordat cu ocazia sărbătorilor de Crăciun pe anul 2009 .
În mod evident aceste drepturi revendicate de către reclamant nu pot fi considerate elemente componente ale salariului, astfel cum acesta este definit la art.160 din Codul Muncii.
Împrejurarea că aceste ajutoare materiale sunt într-un cuantum de cel puțin un salariu la nivelul clasei 1 de salarizare, nu determină schimbarea naturii juridice a acestora, referirea la salarizare fiind făcuta de părți doar ca un criteriu de determinare a cuantumului ajutorului material, respectiv a primei.
Cum de la data la care trebuiau acordate aceste drepturi și până la data introducerii acțiunii au trecut mai mult de 6 luni, consideră întemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune, solicitând admiterea excepției și respingerea pretențiilor formulate de către reclamanta.
Sentința este criticabila și în privința hotărârii instanței privind fondul cauzei, având în vedere faptul că pe perioada în care se solicită drepturi bănești, (plata primei de Paști pentru 2010, plata primei de Ziua F. ului pe anul 2010, plata primei de Crăciun pe anii 2009 și 2010 și salar suplimentar pe anii 2009 și
2010), C. M. SA a avut contract valabil încheiat la nivel de unitate pe anii 2009/2010, prelungit prin actul adițional nr. 1713/_ și pe anul 2010, contract ale cărei prevederi sunt obligatorii pentru părți, și în care drepturile solicitate sunt suspendate .■
Învederează instanței că, la încheierea CCM la nivel de unitate negocierile au fost purtate între reprezentanții salariaților (respectiv federațiile sindicale reprezentative: Federația Mecanicilor de Locomotivă-FML, FNFMC, FSRV) și reprezentanții conducerii executive a S. C. M. SA.
Reprezentanții salariaților - sindicatele reprezentative, au cunoscut prevederile Contractului Colectiv de Muncă la nivel de ramură, au avut cunoștință și de posibilitățile financiare, maxime, ale societăților din calea ferată și, de comun acord, recunoscând buna credință a patronatelor semnatare, au finalizat negocierile Contractului Colectiv de Muncă la nivel de unitate prin semnarea acestuia și implicit prin semnarea tuturor Anexelor lui.
Referitor la temeiul legal în baza căruia reclamanta și-a întemeiat cererea, respectiv Contractul Colectiv de Muncă la nivel de Grup de unități feroviare, învederează că potrivit art. 229 alin. 4 din Codul Muncii "Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților", de unde se subînțelege că se pot respecta clauzele acestora doar în condițiile compatibilității lor cu legislația României.
Legea nr.329/2009, privind reorganizarea unor autorități publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordului cadru cu Comisia Europeana și Fondul Monetar Internațional menționează la cap. V, art.27 alin. l faptul că"anual prin legea bugetului de stat se stabilesc și obiectivele de politică salarială ale regiilor autonome, societăților și companiilor naționale, ale societăților comerciale la care statul ori unitățile administrativ-teritoriale au calitatea de acționar unic sau majoritar..";
De asemenea deosebit de importantă este dispoziția prevăzuta de art.30 din Lege, care menționează expres, "contractele colective de muncă se negociază în condițiile legii, după aprobarea bugetelor de venituri și cheltuieli ale operatorilor economici, în limitele și condițiile stabilite prin bugete".
Raportat la dispozițiile imperative ale acestei legi, care stabilește expres strategia în domeniul salarizării prin măsurile privind disciplina financiar- bugetară la nivelul societăților și companiilor la care statul este acționar majoritar(inclusiv C. M. ), lege ce are caracter excepțional și care urmărește reducerea efectelor crizei economice și îndeplinirea obligațiilor ce rezultă din Memorandumul de înțelegere între Comisia Europeană, încheiat la București și Bruxelles la data de_ și de Acordul stand-by încheiat între România și FMI, societatea recurentă are obligația să o aplice și să o respecte.
Prin bugetele aprobate de guvern, la S. C. M. SA nu s-a permis acordarea drepturilor bănești cuprinse în Contractul colectiv de muncă, recurenta fiind obligată sub sancțiunea legii să respecte bugetul aprobat, cât și dispozițiile speciale ale Legii 329/2009, derogatorie de la norma generală, C. M. fiind sub monitorizarea Fondului Monetar Internațional.
Invocă și decizia nr.1280 din_ a Curții Constituționale, în care se arată că"încheierea convențiilor colective nu se poate face decât cu respectarea legii. În consecință, convențiile colective sunt garantate în măsura în care nu încalcă prevederile legale în materie", în caz contrar "s-ar încălca un principiu fundamental al statului de drept și anume primordialitatea legii în reglementarea relațiilor sociale";.În consecință negocierea convențiilor colective nu se poate face decât cu respectarea dispozițiilor legale existente.
Reprezentanții salariaților - sindicatele reprezentative, au cunoscut prevederile Contractului Colectiv de Muncă la nivel de ramură, au avut
cunoștință și de posibilitățile financiare, maxime, ale societăților din calea ferată și, de comun acord, au finalizat negocierile Contractului Colectiv de Muncă la nivel de unitate prin semnarea acestuia și implicit prin semnarea tuturor Anexelor lui.
Referitor la temeiul legal în baza căruia reclamanta și-a întemeiat cererea, respectiv Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Grup de Unități F. e,
învederăm onoratei instanțe că potrivit art. 229 alin. 4 din Codul Muncii
"Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților", de unde se subînțelege că se pot respecta clauzele acestora doar în condițiile compatibilității lor cu legislația României.
În plus, C. M. S.A. este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea M. ui T. urilor și unul dintre agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr.79/2008, privind întărirea disciplinei economico- financiare și alte dispoziții cu caracter financiar. Până în anul 2008 a fost în vigoare OUG 79/2001, prin care societatea era obligată la respectarea acelorași dispoziții.
În aplicarea acestor prevederi legale, recurentei i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2007, 2008 și 2009, aprobate prin OMM nr.959/2007, HG 532/2008 și HG 28/2010.
De asemenea, negocierile privind Contractele colective de muncă au condus în fiecare an la păstrarea numărului salariaților și prin urmare la utilizarea în totalitate a fondului de salariu aprobat.
Raportat la dispozițiile art. 247 din Codul muncii obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă. De asemenea, dispozițiile art. 37 din Codul Muncii, dispun faptul că "drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc, prin negociere, în cadrul contractelor colective de munca și al contractelor individuale de muncă".
Din examinarea temeiului legal, respectiv art.30 din Contractul Colectiv la nivel unitate C. M. rezultă că "pentru munca desfășurata în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății "poate primi" un salariu suplimentar și nu" va primi" echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv .
Din veniturile realizate fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar".
După cum rezultă din cuprinsul textului de mai sus, convenția dintre părți a prevăzut posibilitatea acordării unui salariu suplimentar, specificându-se una dintre condițiile în care posibilitatea primirii salariului suplimentar devine drept efectiv, respectiv obținerea unor venituri și constituirea din acestea a unui procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar.
Astfel, părțile nu au înțeles să stabilească în termeni preciși,lipsiți de orice echivoc, dreptul la acordarea celui de-al 13-lea salariu, respectiv obligația societății de a plăti aceste sume, indiferent de circumstanțe, ci au reglementat cadrul în care s-ar putea achita astfel de drepturi, făcându-se trimiteri la posibilitatea primirii salariului suplimentar și la sursa fondurilor din care s-ar putea plăti acest salariu.
Aceste trimiteri trebuie corelate însă cu modul de funcționare a oricărei societăți comerciale și cu principiile evidentelor contabile în cadrul acestora.
Altfel, ar fi absurd să se interpreteze că intenția părților a fost aceea că indiferent de circumstanțe din veniturile realizate societatea să aloce un anumit
procent pentru plata acestor salarii suplimentare. Aplicând un astfel de raționament s-ar ajunge la situația ipotetica în care veniturile societății să fie mai mici decât cheltuielile(cum este de fapt situația în speță), dar u toate acestea să se plătească din aceste venituri salariile suplimentare cu riscul creării insolvabilității societății ori supunerii unei proceduri de executare silită a propriilor bunuri pentru plata datoriilor către creditori. Or, o astfel de situație ar putea conduce chiar la imposibilitatea plații salariilor curente.
Având în vedere considerentele expuse interpretarea ce poate fi data dispozițiilor art.30 din contractul colectiv la nivel de unitate pe anul 2010, este în sensul că dreptul la acordarea celui de-al 13-lea salar era afectat de condiție, respectiv sub condiția obținerii unor venituri suficiente pentru a constitui fondul necesar alocării acestui salariu suplimentar ceea ce nu a fost cazul întrucât veniturile societății sunt constituite exclusiv din venituri proprii și nu din alocații bugetare, iar în anii 2009 și 2010 veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât anii fiscali în cauză au fost încheiați în pierdere.
Față de aceste considerente, solicită admiterea recursului și respingerea acțiunii reclamantului intimat ca prescrisă și inadmisibilă.
În drept invocă prevederile: art.304 (8,9) C. pr. civila, art.268, 160 Codul Muncii, prevederile CCM 2009, actului adițional de prelungire a contractului pe anul 2010.
Reclamanta G. M. a formulat întâmpinare prin
care a solicitat respingerea recursului formulat, cu menținerea dispozițiilor sentinței atacate, ca fiind temeinică și legală.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Raportat la excepția prescripției dreptului la acțiune,
Curtea apreciază corectă interpretarea primei instanțe, care a considerat că drepturile solicitate se subsumează categoriei de drepturi salariale, conform art. 160 Codul muncii, care enumeră ca fiind componente ale salariului salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. Or, drepturile litigioase constituie tocmai astfel de alte adaosuri. Dincolo de modul de organizare a contractului colectiv de muncă, un ajutor bănesc acordat în considerarea calității de angajat nu poate reprezenta decât un drept salarial, deci o contravaloare a activității profesionale prestate, fiind de la sine înțeles că angajatorul nu procedează la stipularea unui atare drept decât în considerarea acestei activități pe care angajatul o prestează în beneficiul său, deci ca o bonificație prin care să sporească pachetul salarial și astfel, să facă mai atractiv postul, sau să își fidelizeze angajații, sau să mențină salariile la un nivel competitiv pe piață. De altfel, chiar recurenta acceptă calificarea acestor drepturi ca atare, în condițiile în care, în cuprinsul recursului, arată că "nu se pot considera că toate drepturile salariale, indiferent de temeiul lor de acordare și oriunde ar fi ele prevăzute ar fi prescriptibile la modul universal, în termenul general de 3 ani de zile";.
Potrivit art. 171 alin. 1 și art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune este de 3 ani de la data nașterii acestui drept, în cazul în care obiectul conflictului individual de muncă este plata unor drepturi salariale neacordate.
Art. 268 alin. 1 lit. e) Codul muncii stipulează termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, însă acest text de lege are caracter de normă generală, reglementând în general situația litigiilor generate de nerespectarea unor clauze din contractele colective de muncă, pe când art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii dobândește, comparativ, caracter de normă specială, atunci când se referă la drepturi salariale reglementate prin contractul colectiv de muncă,
astfel încât se va aplica norma specială, în conformitate cu dictonul specialia generalibus derogant, deci dispozițiile de la litera c), atunci când drepturile salariale neplătite sunt reglementate într-un contract colectiv de muncă.
Nu se poate accepta interpretarea făcută în sens invers de către recurenta pârâtă, care susține că dintre cele două, textul special este dat de lit. e). E adevărat că și acesta reprezintă o reglementare cu caracter special, dar în comparație cu stipulațiile art. 268 alin. 2 Codul muncii, care prevede un termen de 3 ani de prescripție pentru toate celelalte situații care nu au fost detaliate la alin. 1 din text. În schimb, prin compararea textului lit. c) cu cel de la lit. e) din alin. 1 al art. 268 Codul muncii, textul special rămâne cel de la lit. c), acesta distingând din multitudinea de drepturi ce pot fi reglementate în cuprinsul unui contract colectiv de muncă, pe cele salariale, care, dată fiind importanța deosebită, centrală, a salariului, ca element principal în contractul de muncă și care practic întemeiază cauza încheierii acestui contract din partea angajatului, se bucură de un termen de prescripție mai îndelungat. De altfel, legiuitorul a emis mai multe dispoziții de ocrotire a dreptului angajatului la salariu, dispoziții cu caracter imperativ (art. 164, 165 fostul Cod al muncii), astfel încât interpretarea de mai sus este în consens cu întreaga viziune impusă de ansamblul prevederilor Codului muncii.
Pe fondul cauzei,
În conformitate cu prevederile art. 241 alin.1, lit.b Codul muncii (în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr.40/2011) "clauzele contractelor colective de muncă produc efecte…. pentru toții salariații încadrați la toți angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel";.
De asemenea, art. 238 din Codul muncii (în aceeași formă) enunță interdicția reglementării prin contracte colective de muncă a unor dispoziții la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Dispoziții similare sunt prevăzute și în art. 8 și art. 11 din Legea nr.
130/1996 (în vigoare până în_ ).
Drept urmare, Curtea apreciază că în conformitate cu aceste prevederi legale, care consacră forța obligatorie a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, trebuie interpretat art. 247 Codul muncii, care enunțând că "în cazul în care la nivel de angajator … nu există un contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior";, nu înlătură posibilitatea coexistenței unor contracte colective de muncă încheiate la nivele diferite.
Art. 247 din Codul muncii nu poate da naștere unei interpretări "per a contrario"; în sensul că existența unui contract colectiv de muncă încheiat la nivel inferior (de unitate) împiedică aplicarea unui contract colectiv de muncă încheiat la nivel superior, după cum susține recurenta, deoarece însăși legiuitorul a reglementat posibilitatea încheierii unor contracte colective de muncă la diferite nivele ca expresie a formelor de dialog social.
Prin urmare, prin art. 30 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 aplicabil și la nivelul unității pârâte s-a stabilit dreptul salariaților de a beneficia de un salariu suplimentar.
Acordul colectiv menționat se aplică conform art.4 de la data înregistrării respectiv_, producând efecte timp de 24 de luni.
Prin actul adițional nr. 370/_, aplicabilitatea acestui contract colectiv a fost extinsă la 48 de luni de la data înregistrării, ceea ce înseamnă că produce efecte de la_ până la_, așadar și pentru anii 2009 și 2010.
În fine, prin actul adițional nr. 629/_, aplicabilitatea acestui contract colectiv a fost prelungită până la data de_ .
Astfel, temeiul acordării drepturilor pretinse prin acțiune rezidă în contractul colectiv de muncă menționat, căruia nu i se poate opune contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul inferior, conform art. 238 Codul muncii, care nu putea să reducă drepturile cu caracter minimal stabilite la nivel de grup de unități.
Acordarea acestor drepturi salariale constituie un drept, și nu o facultate a angajatorului după cum rezultă din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, aplicabil în cauză.
Astfel, art. 30 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă menționat precizează că: "pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de încadrare din luna decembrie a anului respectiv";.
De asemenea, art. 30 alin. 3 precizează că :" Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului pentru salarii, în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar";.
Din modul de formulare neechivoc și nesupus altei condiții decât desfășurarea ireproșabilă a activității rezultă caracterul pur și simplu al acestui drept pretins prin acțiune, precum și obligația părților de a constitui un fond suplimentar de salarii independent de profit, noțiune diferită de cea utilizată în contract, și anume venituri.
Pentru aceste motive, având în vedere că fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie tocmai prin reținerea unui procent de 10% din cadrul fondului de salarii realizat lunar, se reține că neaprobarea bugetului și lipsa fondurilor necesare plății drepturilor salariale ce fac obiectul prezentei acțiuni nu pot prezenta relevanță în speță.
Tot astfel, acordarea ajutoarelor materiale de Paști și Crăciun este reglementată de art. 71 din CCM la nivel de grupă de unități ca un drept al salariaților neafectat de alte condiții decât cele prevăzute expres în norma citată, nefiind o vocație a salariatului.
Aspectele invocate de către recurentă prin motivele de recurs, privind lipsa
fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale și neîndeplinirea criteriilor și indicilor de performanță nu pot fi reținute ca o justificare pentru neexecutarea acestor obligații contractuale și pentru faptul că acestea au fost asumate în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative ulterior adoptării actelor normative menționate prin recursurile formulate.
Referitor la suspendarea aplicării contractului colectiv de muncă la nivel de unitate cu privire la acordarea ajutorului material de Crăciun 2009 și Paște 2010 prin acordul partenerilor de dialog social se reține că acordul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități nu i se poate opune contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității pârâte pentru anul 2009-2010 și înregistrat la DMPS București sub nr.2591/_, deoarece în caz contrar, ar avea consecința încălcării principiului edictat de art.38 și art.164 Codul muncii, care enunță interdicția renunțării salariatului la drepturile ce-i sunt recunoscute.
Recurenta mai invocă faptul că fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, conform O.U.G. nr. 79/2008, respectiv O.U.G. nr. 79/2001, situație față de care apare ca nelegală orice prevedere contractuală din contractul colectiv de muncă care excede limitei fixate fondului de salarii pe această cale, precum și prevederile din acordul cu FMI.
Nu este însă imputabilă beneficiarilor contractului colectiv de muncă și nu poate conduce la inaplicabilitatea dispozițiilor invocate din acesta, faptul indicat,
având în vedere că prin acest motiv de recurs, practic, recurenta își invocă propria culpă, aceea de a fi încheiat contracte colective de muncă ce se afirmă că nu se încadrează în limitele legale fixate pentru fondurile lor de salarii, or nemo propriam turpitudinem allegans. De altfel, nici nu a fost probată această afirmație, făcută doar în mod generic, fără a se detalia care a fost cuantumul fondului de salarii aprobat, care ar fi fost sumele necesare achitării acestor drepturi salariale litigioase etc.
În plus, din economia O.U.G. nr. 79/2008, nu se poate concluziona o interdicție sau o limitare a libertății de negociere cu privire la cuprinsul contractelor colective de muncă în cazul societăților comerciale la care statul este acționar unic, ci se reglementează doar obligația operatorilor economici destinatari ai acestui act normativ de a prezenta "spre aprobare bugetele de venituri și cheltuieli, după consultarea prealabilă a organizațiilor sindicale"; și faptul că "fundamentarea fondului de salarii anual, prevăzut în bugetul de venituri și cheltuieli al operatorilor economici, se va face pe baza indicelui de creștere a câștigului salarial mediu brut lunar, care nu va putea fi mai mare de 60% din indicele de creștere a productivității muncii, calculat în unități valorice comparabile sau în unități fizice, după caz";, aspecte care nu pot fi interpretate în sensul indicat de recurentă, ca o interdicție imperativă, în sine, de a negocia anumite drepturi salariale prin contractele colective de muncă.
În conformitate cu dispozițiilor art. 7 alin. 2 din Legea 130/1996 și art. 229 din Codul muncii, "contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților";, astfel încât reclamantul era îndreptățit la plata drepturilor salariale acordate.
Aspectele invocate de către recurentă privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale, nu pot justifica apărarea acesteia în sensul exonerării de răspundere și nici nu atrage netemeinicia pretențiilor reclamantului, deoarece acordarea drepturilor în favoarea salariaților nu a fost condiționată sub acest aspect, fiind stabilite în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative. În mod corect instanța de fond a reținut că acordarea acestor drepturi salariale constituie un drept/obligație, și nu o facultate a angajatorului.
Faptul că una din părți întâmpină dificultăți bănești nu constituie o suficientă motivare pentru a solicita exonerarea de răspundere contractuală, principiul pacta sunt servanda fiind consacrat în Codul muncii prin dispozițiile art. 159, 160, 162, 229 (fostele art. 154, 155, 157, 236).
Critica recurentei potrivit căreia obligația de a achita drepturile pretinse era condiționată de încadrarea în buget, este nefondată, deoarece în Contractul colectiv de muncă aplicat părțile nu au inserat nici o clauză în care să limiteze sau condiționeze în acest mod acordarea acestor drepturi.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge
ca nefondat recursul declarat de pârâții S.
N.
DE T.
F.
DE M.
"C.F.R. M. " SA și S. N. DE T.
F.
DE M. -S.
";C. M. "; T. împotriva sentinței civile nr. 8687 din_ a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din _
PREȘEDINTE
JUDECĂTORI
I. T.
N.
M.
D.
C. G.
GREFIER
S. - D. G.
Red.D.C.G./dact.V.R.
2ex./_ Jud.fond:I. P.
