Decizia civilă nr. 417/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
Dosar nr. _
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
DECIZIA CIVILĂ Nr. 417/R/2013
Ședința publică din data de 12 februarie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: D. C. G. JUDECĂTOR: G. -L. T. JUDECĂTOR: I. T. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtele S. N. DE T.
F. DE C. C. C. SA B. și S. N. DE T. F. DE C.
C. C. SA - S. R. C. împotriva sentinței civile nr. 12621 din 26 noiembrie 2012 a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr. 7971/_ privind și pe intimata reclamantă P. R., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentantul reclamantei intimate - avocat Mititelu Mihail Anghel din cadrul Baroului C. .
Procedura de citare este realizată.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimatei și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că reclamantul prin avocatul ales a transmis prin fax la dosar concluzii scrise.
Reprezentantul reclamantei depune la dosar la acest termen de judecată delegația sa de reprezentare și chitanța ce atestă plata onorariului avocațial și arată că nu are cereri de formulat.
Nefiind formulate cereri în probațiune Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului formulat.
Reprezentantul reclamantei intimate pune concluzii de respingere a recursului ca nefondat solicitând menținerea sentinței pronunțate de prima instanță ca temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr.12621 din 26 noiembrie 2012 a Tribunalului C. pronunțată în dosarul nr. 7971/_
s-a luat act de renunțarea la judecată a reclamantei cu privire la cererea privind plata contravalorii tichetelor de masă.
S-a admis excepția prescripției parțiale a dreptului material la acțiune cu privire la drepturile având ca obiect ajutorul material pentru Ziua ceferiștilor și sărbătoarea de Paști pentru anul 2009 și a fost respinsă cererea pentru aceste drepturi ca prescrisă.
S-a admis în parte acțiunea formulată de către reclamanta P. R. în contradictoriu cu pârâții S. N. DE T. F. DE C. "C. C. ";
S.A. BCURUEȘTI și S. N. DE T. F. DE C. "C. C. "; S.A. -
S. R. C. .
Pârâții au fost obligați să plătească reclamantei salariul suplimentar pentru anii 2009 și 2010, ajutorul material aferent Zilei ceferiștilor pentru anul 2010, precum și ajutorul material pentru sărbătoarea de Paști pentru anul 2010 și Crăciun pentru anii 2009 și 2010, actualizate cu rata inflației la data plății.
Pârâții au fost obligați la plata sumei de 900 lei reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu avocațial.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a admis excepția prescripției parțiale a dreptului material la acțiune cu privire la drepturile având ca obiect ajutorul material pentru Ziua Ceferiștilor și sărbătoarea de Paști pentru anul 2009, deoarece termenul legal de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. 1 lit.c) din Codul Muncii era împlinit la data de_, data formulării cererii de chemare în judecată.
Instanța a luat act că reclamanta a renunțat la cererea privind acordarea tichetelor de masă în temeiul art.246 C. pr. civ.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că potrivit prevederilor Contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate - art.32 alin. 1 și a prevederilor Contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități - art. 30alin. 1 pentru munca desfășurată ireproșabil în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
În anii 2009, 2010 reclamanta nu a primit salariul suplimentar prevăzut de cele contracte colective de muncă înregistrate la Direcția de Muncă și Protecție Socială și care reprezintă legea părților și sunt obligatorii pentru acestea.
Potrivit prevederilor acelorași contracte colective de muncă art.65 alin. 1, art.71 și art.69, salariații vor beneficia cu ocazia sărbătorilor de Paști și de Crăciun de un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei I de salarizare. Nici aceste drepturi salariale nu au fost plătite reclamantei de către cele două pârâte.
Având în vedere faptul că cele două contracte colective de muncă constituie legea părților și faptul că pârâtele nu au onorat obligațiile negociate și cuprinse în acestea, cererea de chemare în judecată a reclamantei a fost fondată și a fost admisă în parte cu consecința obligării pârâtelor să plătească reclamantei salariul suplimentar pentru anii 2009 și 2010, ajutorul material aferent Zilei ceferiștilor pentru anul 2010, precum și ajutorul material pentru sărbătoarea de Paști pentru anul 2010 și Crăciun pentru anii 2009 și 2010, actualizate cu rata inflației la data plății.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtele S. N. DE T.
F. DE C. "C. C. "; SA B. și S. DE T. F. DE C. "C. C. "; SA C.
, solicitând în temeiul art. 312 C. pr. civ. admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii.
În motivare recurenții consideră că în mod greșit instanța a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune cu privire la solicitarea reclamantului de a se acorda salariul suplimentar pentru anii 2009 și 2010.
Reclamanta a solicitat acordarea salariului suplimentar pentru anii 2009 și 2010în temeiul prevederilor art.30 (1) din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2010, preluate în art. 30 alin.1 de Contractul Colectiv de Muncă la nivel de societate, conform căruia " pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv";.
Față de prevederile mai sus menționate, învederează faptul că solicitările reclamanților își au izvorul în Contractul colectiv de muncă nefiind un drept prevăzut în contractul colectiv de muncă, nefiind un drept prevăzut în contractul colectiv de muncă al salariatului reclamant. De asemenea acesta reprezintă o recompensă acordată de angajator pentru munca ireproșabilă depusă în cursul unui an calendaristic, iar dreptul de a acorda o recompensă aparține exclusiv angajatorului, fiind o disponibilitate a acestuia și nu o obligație.
Deși în contractul colectiv de muncă se folosește noțiunea de salariu suplimentar, acest drept nu poate fi asimilat salariului, deoarece nu se acordă lunar și nu este prev. în contractul colectiv de muncă.
Având în vedere natura juridica diferita a drepturilor salariale pe de o parte și a drepturilor bănești solicitate prin prezenta acțiune, solicită instanței sa constate ca sunt în prezenta unui conflict de muncă, în care sunt aplicabile prevederile art. 268 alin 1 lit. e din Codul muncii republicat, conform cărora
"cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia";.
Pe fond, în ceea ce privește soluția de admitere a acțiunii în sensul acordării salariului suplimentar pentru anii 2009 și 2010, ajutorului material de Crăciun pentru anii 2009 și 2010, ajutorul material de Paste pentru anul 2010 și Ziua F. ului pe anul 2010 apreciază că sentința este data cu aplicarea greșita a legii, ceea ce constituie motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 din Codul de procedură civilă.
Prima instanța își fundamentează aceasta soluție raportat la prevederile art. 32,33 și 69 din Contractul colectiv de munca încheiat la nivel de unitate grup de unități din transporturi și Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, însă nu a reținut apărările formulate prin care a arătat ca S. nu a avut venituri pentru constituirea fondului pentru acordarea salariului suplimentar și ca drepturile solicitate pot fi acordate doar în concordanță cu prevederile legale care reglementează fundamentarea fondului de salariu.
Astfel, potrivit principiului că nimeni nu se poate obliga la ceva ce este imposibil, parata S. C. C. SA nu se putea obliga să acorde aceste drepturi materiale pentru că nu avea fonduri pentru acordarea acestora, și, chiar daca și- ar fi asumat această obligație, ea se putea executa numai dacă existau fondurile necesare pentru acordarea acestor drepturi. Dar câtă vreme S. C. C. SA
lucrează în pierdere, această clauză contractuală este imposibil de executat.
Este de subliniat faptul că în conformitate cu dispozițiile art.12 din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de munca, republicată, cu modificările ulterioare: "contractele colective de munca se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturi a căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispozițiile legale";.
Acest text se aplică prin analogie și salariaților din unitățile în care statul este acționar majoritar, cum este recurenta, unități pentru care fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, dispoziție prevăzută de O.U.G, nr. 79/2008.
Este important de reținut ca prin O.U.G. nr. 79/2008 s-a prevăzut obligativitatea aprobării prin act normativa bugetului de venituri și cheltuieli al societăților cu capital majoritar de stat respectiv și pentru recurentă.
Potrivit art.236 alin.(4) din Codul Muncii, "contractul colectiv de munca încheiat cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților";.
Din acest text rezultă că un contract colectiv de munca poate fi izvor de drepturi și obligații numai dacă se înscrie în limitele legii, în caz contrar clauzele negociate neproducând efecte juridice. Caracterul de norma convenționala a contractului colectiv de munca face ca acesta sa devina inaplicabil în situația în care vine în contradicție cu un act normativ, ori negocierea de drepturi bănești, așa cum este ajutorul material de Paști, fără ca acestea să poată fi susținute din bugetul aprobat la nivel superior societății angajatoare, nu naște obligația de plata.
Apreciază că atâta timp cât instanța a admis contrariu, acest lucru echivalează cu a admite ca părțile unui contract colectiv de munca la nivel de
unitate pot negocia drepturi de natura salariala fără nici un fel de limita, ca lege a părților, având eficienta chiar cu încălcarea legii.
Prin urmare, clauzele din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transporturi ce prevedeau aceste drepturi nu pot avea eficienta decât în măsura în care fondul de salarii al S. C. C. SA este suficient pentru plata acestor sume, obligația de plată luând naștere doar în condițiile existentei surselor de venit care se aproba prin actele normative emise pentru aprobarea acestora.
Arată că la nivel de societate, în anul 2009 și 2010 sindicatele reprezentative și administrația S. "C. C. " S.A. au renegociat clauzele prevăzute la art. 32 al. 1 și art. 69 din CCM la nivel de societate, în acest sens încheind actul adițional la CCM nr. 2450/_ și Actul Adițional la CCM nr. 1708/_, valabil până la data de_ .
Astfel, potrivit actului adițional nr. 2450/_, art. 69 din CMM s-a modificat în sensul că în anul 2009 nu se acordă salariaților ajutorul material de paște și Crăciun și nici premierea pentru Ziua Ceferiștilor, iar potrivit actului adițional nr. 1708/_ la CCM încheiat la nivel de societate, prevederile art.
32 și 69 din CCM nu se aplica în anul 2009, respectiv nu se acorda salariul suplimentar, ajutorul material de Paste și Crăciun și nici premierea pentru Ziua ceferiștilor în anul 2009.
Suspendarea acordării drepturilor bănești reprezentând salariu suplimentar, premieri și ajutoare materiale este în concordanta cu situația financiara la nivelul societății, care, la sfârșitul anului 2009 a înregistrat o pierdere cumulata în valoare de 535.423,74 mii lei.
De asemenea, negocierea și neacordarea acestor drepturi materiale este în concordanta cu prevederile art. 153 din Legea nr. 62/2011 potrivit căruia
"conform principiului recunoașterii reciproce orice organizație sindicala legal constituita poate încheia cu un angajator sau cu o organizație patronala orice tipuri de acorduri, convenții sau înțelegeri, în forma scrisa, care reprezintă legea părților"; .
Chiar daca în același timp erau încheiate mai multe contracte colective de munca, cel la nivel de ramura și cel la nivel de societate, în care existau și se regăseau aceleași prevederi ce acordau salariul suplimentar, ajutoare materiale de Paste, Crăciun și Ziua ceferistului, consideram ca trebuie data eficienta contractului colectiv de munca la nivel de societate, deoarece reprezintă voința părților și, mai mult nu se poate face aplicarea prevederilor art. 247 din Codul Muncii, motivat de faptul că prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior (CCM la nivel de grup de unități) se pot aplica numai în absenta contractelor colective de muncă inferioare încheiate la nivel de societate.
Învederează instanței că acordarea drepturilor bănești solicitate se putea realiza doar sub condiția ca societatea să fi avut venituri pentru constituirea fondului necesar acordării acestora.
În concluzie, salariul suplimentar pentru muncă ireproșabilă se acordă, sub condiția ca societatea să fi avut În anul 2009 și 2010 venituri pentru constituirea fondului necesar pentru acordarea acestui salariu.
Precizează faptul că această condiție, respectiv constituirea fondului necesar pentru acordarea salariului suplimentar din veniturile realizate, nu a putut fi îndeplinită de recurentă deoarece, fiind o societate cu capital de stat, aflată sub autoritatea M. ui T. urilor și Infrastructurii și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor O.U.G. nr. 79/2001 și prevederilor
O.U.G. nr. 79/2008, aveau obligația respectării prevederilor din aceste acte normative conform cărora: " ... indicele câștigului salarial mediu nu poate fi mai
mare decât indicele productivității muncii, calculat în unități fizice sau după caz, în unități valorice în condiții comparabile, în funcție de specificul activității ... ".
Cu privire la veniturile realizate, un alt factor care a condus la neconstituirea fondului pentru acordarea salariului suplimentar a fost nerealizarea de profit, pe anii 2009 și 2010 recurenta înregistrând pierderi.
În temeiul prevederilor art. 30 (1) din Contractul Colectiv de munca la nivel de grup de unități din transportul feroviar, "pentru munca desfășurata în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv".
Aceasta prevedere a fost reluata și la art. 32 alin 1 din Contractul Colectiv de munca încheiat la nivel de societate, valabil pentru anul 2007 - 2008, modificat și completat prin actele adiționale înregistrate la DMPS B. sub nr. 1753/_ valabil până la data de_, Act Adițional nr. 437/_ valabil până la_, Act Adițional la CCM nr. 2450/_ și Actul Adițional la CCM nr. 1708/_, valabil până la data de_ .
Învederează instanței de recurs că atât în anul 2009 cât și în anul 2010 Sindicatele reprezentative la nivel de societate și administrația S. "C. C. "
S.A. au renegociat clauza prevăzută la art. 32 al. 1 din CCM la nivel de societate. Potrivit Actului adițional nr. 2450/_ și a Actului Adițional nr. 1708/_ la CCM încheiat la nivel de societate, "art. 32- (1) și (2) se modifica și va avea următorul conținut: pentru munca desfășurata în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
,,[ ... ] Aceste prevederi nu se aplica în anul 2010, urmând a se aplica începând cu 01 ianuarie 2011".
În concluzie, voința părților a fost ca aceste drepturi sa nu se acorde pentru anii 2009 si 2010, urmând a fi acordate începând cu 2011. Chiar daca în același timp existau în vigoare mai multe contracte colective de munca, cel la nivel de ramura și cel la nivel de societate, în care existau aceleași prevederi ce acordau salariul suplimentar - cele din art. 30, respectiv art. 32, consideră că trebuie data eficienta contractului colectiv de munca la nivel de societate, deoarece reprezintă voința părților și, mai mult, nu se poate face aplicarea prevederilor art. 247 din Codul Muncii, motivat de faptul că prevederile contractului colectiv de muncă la nivel superior (CCM la nivel de grup de unități) se pot aplica numai în absenta contractelor colective de muncă inferioare (CCM la nivel de societate).
Având în vedere cele arătate, solicită admiterea recursului și modificarea în totalitate a sentinței atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecata ca neîntemeiata .
În drept, a invocat prevederile Codului muncii republicat, Contractul Colectiv de munca încheiat la nivel de societate, modificat și completat prin actele adiționale înregistrate la DMPS B. sub nr. 2450/_ și nr. 1708/_, valabil pana la data de_ .
Pârâta P. R. a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea în întregime a sentinței atacate, cu cheltuieli de judecată.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acesta nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Raportat la excepția prescripției dreptului la acțiune,
Curtea apreciază corectă interpretarea primei instanțe, care a considerat că drepturile solicitate se subsumează categoriei de drepturi salariale, conform art. 160 Codul muncii, care enumeră ca fiind componente ale salariului salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. Or, drepturile litigioase constituie tocmai astfel de alte adaosuri. Dincolo de modul de organizare a contractului colectiv de
muncă, un ajutor bănesc acordat în considerarea calității de angajat nu poate reprezenta decât un drept salarial, deci o contravaloare a activității profesionale prestate, fiind de la sine înțeles că angajatorul nu procedează la stipularea unui atare drept decât în considerarea acestei activități pe care angajatul o prestează în beneficiul său, deci ca o bonificație prin care să sporească pachetul salarial și astfel, să facă mai atractiv postul, sau să își fidelizeze angajații, sau să mențină salariile la un nivel competitiv pe piață. De altfel, chiar recurenta acceptă calificarea acestor drepturi ca atare, în condițiile în care, în cuprinsul recursului, arată că "nu se pot considera că toate drepturile salariale, indiferent de temeiul lor de acordare și oriunde ar fi ele prevăzute ar fi prescriptibile la modul universal, în termenul general de 3 ani de zile";.
Potrivit art. 171 alin. 1 și art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune este de 3 ani de la data nașterii acestui drept, în cazul în care obiectul conflictului individual de muncă este plata unor drepturi salariale neacordate.
Art. 268 alin. 1 lit. e) Codul muncii stipulează termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, însă acest text de lege are caracter de normă generală, reglementând în general situația litigiilor generate de nerespectarea unor clauze din contractele colective de muncă, pe când art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii dobândește, comparativ, caracter de normă specială, atunci când se referă la drepturi salariale reglementate prin contractul colectiv de muncă, astfel încât se va aplica norma specială, în conformitate cu dictonul specialia generalibus derogant, deci dispozițiile de la litera c), atunci când drepturile salariale neplătite sunt reglementate într-un contract colectiv de muncă.
Nu se poate accepta interpretarea făcută în sens invers de către recurenta pârâtă, care susține că dintre cele două, textul special este dat de lit. e). E adevărat că și acesta reprezintă o reglementare cu caracter special, dar în comparație cu stipulațiile art. 268 alin. 2 Codul muncii, care prevede un termen de 3 ani de prescripție pentru toate celelalte situații care nu au fost detaliate la alin. 1 din text. În schimb, prin compararea textului lit. c) cu cel de la lit. e) din alin. 1 al art. 268 Codul muncii, textul special rămâne cel de la lit. c), acesta distingând din multitudinea de drepturi ce pot fi reglementate în cuprinsul unui contract colectiv de muncă, pe cele salariale, care, dată fiind importanța deosebită, centrală, a salariului, ca element principal în contractul de muncă și care practic întemeiază cauza încheierii acestui contract din partea angajatului, se bucură de un termen de prescripție mai îndelungat. De altfel, legiuitorul a emis mai multe dispoziții de ocrotire a dreptului angajatului la salariu, dispoziții cu caracter imperativ (art. 164, 165 fostul Cod al muncii), astfel încât interpretarea de mai sus este în consens cu întreaga viziune impusă de ansamblul prevederilor Codului muncii.
Sub aspectul motivelor de fond
, în ceea ce privește critica din recursul pârâtei referitor la greșita acordare de către prima instanță a salariului suplimentar pentru anii 2008, 2009 și 2010, pe motiv că, prin aceasta s-ar depăși fondul de salarii prevăzut în bugetul de venituri și cheltuieli al C.N.C.F.
C.F.R. S.A., și că oricum, obligația pârâtelor nu poate fi executată întrucât nu există surse în buget care să poată fi alocate în acest sens, Curtea reține că, potrivit art. 243 alin. 1 din Codul muncii, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, iar conform dispozițiilor art. 241 alin. 1 lit. b din Codul muncii, efectele clauzelor contractului colectiv de muncă se întind pentru toți salariații angajatorului pentru contractele încheiate la nivel de unitate.
În conformitate cu dispozițiile art. 24 alin. 2 din Statutul pârâtelor, aprobat prin H.G. nr. 581/1998, drepturile de salarizare și celelalte drepturi de personal se stabilesc prin contractul colectiv de muncă, pentru personalul de execuție.
Potrivit art. 236 alin. 4 C. muncii, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților, executarea contractelor colective de muncă fiind obligatorie pentru părți, conform art. 30 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, republicată, iar prevederile acestor contracte producând efecte față de toți salariații, indiferent de data angajării, potrivit art. 11 alin. 1 din aceeași lege.
Tot Legea nr. 130/1996, republicată, stabilește, în art. 8 alin. 3, că nu este posibil ca un contract colectiv de muncă să conțină clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
În mod corect instanța de fond a reținut că acordarea acestor drepturi salariale constituie un drept, și nu o facultate a angajatorului, contractul colectiv de muncă precizând în mod expres cum și din ce fonduri se plătesc aceste drepturi.
Astfel, art. 32 alin. 3 precizează că "Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului pentru salarii, în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar";. Din modul de formulare neechivoc și nesupus vreunei condiții rezultă așadar în mod evident obligația părților de a constitui un fond suplimentar de salarii independent de profit, noțiune diferită de cea utilizată în contract, și anume venituri.
Pentru aceste motive, având în vedere faptul că fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie tocmai prin reținerea unui procent de 10% din cadrul fondului de salarii realizat lunar, se reține că dispozițiile invocate de către recurente pentru a justifica lipsa fondurilor necesare plății drepturilor salariale ce fac obiectul prezentei acțiuni nu pot prezenta relevanță în speță.
Îndreptățirea reclamantului la a beneficia de acordarea salariului suplimentar pentru anii_ rezultă și din prevederile art. 30 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 - 2008, înregistrat sub nr. 2836/2006, contract ale cărui clauze, prin prisma art. 3 alin. 1, produc efecte față de toți salariații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități feroviare, pârâta fiind menționată la punctul 1 din Anexa nr. 4 la acest contract.
Curtea constată că aspectele invocate de către recurente prin motivele de recurs, privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale, pe motiv că, pe de o parte, nu sunt prevăzute în buget, iar pe de altă parte, că ar fi intervenit atât teoria impreviziunii, cât și adoptarea unor acte normative, precum O.U.G. nr. 79/2001, O.U.G. nr. 79/2008, H.G. nr. 142/2005 și H.G. nr.
50/2006, nu pot fi reținute ca justificare pentru neexecutarea acestor obligații contractuale și pentru faptul că acestea au fost asumate în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative ulterior adoptării actelor normative menționate prin recursurile formulate.
În ceea ce privește O.U.G. nr. 79/2001 și O.U.G. nr. 79/2008, Curtea constată, pe de o parte, că O.U.G. nr. 79/2001 nu este aplicabil perioadei în care erau scadente drepturile solicitate, fiind abrogat la data de_ prin O.U.G. nr. 79/2008.
Recurenta invocă faptul că fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, conform O.U.G. nr. 79/2008, situație față de care apare ca nelegală orice prevedere contractuală din contractul colectiv de muncă care excede limitei fixate fondului de salarii pe această cale.
Nu este însă imputabilă beneficiarilor contractului colectiv de muncă și nu poate conduce la inaplicabilitatea dispozițiilor invocate din acesta, faptul indicat, având în vedere că prin acest motiv de recurs, practic, recurenta își invocă propria culpă, aceea de a fi încheiat contracte colective de muncă ce se afirmă că nu se încadrează în limitele legale fixate pentru fondurile lor de salarii, or nemo propriam turpitudinem allegans. De altfel, nici nu a fost probată această afirmație, făcută doar în mod generic, fără a se detalia care a fost cuantumul fondului de salarii aprobat, care ar fi fost sumele necesare achitării acestor drepturi salariale litigioase etc.
În plus, din economia acestui act normativ, nu se poate concluziona o interdicție sau o limitare a libertății de negociere cu privire la cuprinsul contractelor colective de muncă în cazul societăților comerciale la care statul este acționar unic, ci se reglementează doar obligația operatorilor economici destinatari ai acestui act normativ de a prezenta "spre aprobare bugetele de venituri și cheltuieli, după consultarea prealabilă a organizațiilor sindicale"; și faptul că "fundamentarea fondului de salarii anual, prevăzut în bugetul de venituri și cheltuieli al operatorilor economici, se va face pe baza indicelui de creștere a câștigului salarial mediu brut lunar, care nu va putea fi mai mare de 60% din indicele de creștere a productivității muncii, calculat în unități valorice comparabile sau în unități fizice, după caz";, aspecte care nu pot fi interpretate în sensul indicat de recurentă, ca o interdicție imperativă, în sine, de a negocia anumite drepturi salariale prin contractele colective de muncă.
Un motiv de recurs constă din invocarea situației imprevizibile și astfel a teoriei imprevizibilității, prin arătarea dezechilibrului ivit între prestațiile părților.
În analiza acestui motiv de recurs, se constată că deși formulează aceste apărări, recurenta nu descrie o veritabilă situație de impreviziune, aceasta fiind definită în doctrină ca marcată de prejudiciul pe care îl suferă una din părțile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între prestațiile sale și contraprestațiile celeilalte părți.
Or, nu se invocă faptul că ar fi dezechilibrate prestațiile reciproce ale părților, ci faptul că pentru recurentă, obligația care îi revine în cadrul contractului sinalagmatic a devenit prea oneroasă în raport de situația sa economică dificilă. Practic, s-ar putea invoca impreviziunea dacă nu ar mai exista corespondență între prestațiile părților, or un atare caz nu se invocă. Faptul că una din părți întâmpină dificultăți bănești nu constituie o suficientă motivare pentru a solicita exonerarea de răspundere contractuală, principiul pacta sunt servanda fiind consacrat în Codul muncii prin dispozițiile art. 154, 155, 157, 236.
Astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 și art. 236 din Codul muncii, "contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților";, astfel încât, salariații recurentei erau îndreptățiți la plata tuturor drepturilor salariale, inclusiv a adaosurilor la salariu, în cuantumul prevăzut în contractul colectiv de muncă aplicabil.
Curtea mai reține că aspectele invocate de către recurentă prin motivele de recurs, privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale (adaosurile făcând parte din salariu, conform dispozițiilor art.155 din Codul
muncii), nu pot fi reținute ca justificare pentru neexecutarea acestor obligații contractuale, asumate în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative.
De altfel, se reține că recurentele nu au probat în cauză că ar fi solicitat aprobarea fondurilor pentru plata primelor solicitate prin acțiune, deși, potrivit art. 21 din Contractele colective de muncă invocate în cauză, și-au asumat această îndatorire, de a constitui fondurile necesare plății drepturilor negociate.
Susținerile recurentei, în sensul că pentru anii 2009-2010 nu există un temei legal pentru acordarea ajutoarelor materiale aferente sărbătorilor de paște, Crăciun și de Ziua F. ilor și pentru salariului suplimentar, nu poate fi acceptată, nefiind fondată susținerea că se aplică prioritar prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de societate, iar nu ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, fiind incidente sub acest raport prevederile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, conform cărora contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin Contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de grup de unități (în speță).
În același sens sunt prevederile art. 38 Codul muncii, conform cărora
"
salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate";, prin drepturi recunoscute de lege trebuind a fi înțelese inclusiv cele aduse de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 citat mai sus.
În motivare, Curtea a făcut trimitere la textele de lege în vigoare și în modalitatea de numerotare de la data derulării raporturilor juridice supuse judecății, pentru a menține coerența hotărârii și având în vedere caracterul de norme de drept material al acestor dispoziții legale, în condițiile în care de la această dată și până la pronunțarea deciziei au avut loc o serie de modificări legislative date de abrogări de acte normative și de renumerotarea Codului muncii prin dispozițiile Legii nr. 40/2011 și ale Legii nr. 62/2011.
În temeiul prevederilor art. 312 alin . 1 și art. 299 și urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondat recursul, nefiind incidente nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute art. 304 Cod procedură civilă.
În temeiul art. 274 C.pr,civilă, va obliga recurentele să plătească intimatei
P. R. suma de 300 lei cheltuieli de judecată parțiale în recurs, la stabilirea cuantumului acestora instanța apeciind că, față de obiectul și complexitatea cauzei, suma de 900 lei pretinsă cu acest titlu apare ca excesivă.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtele S. N. DE T.
F. DE C. C. C. SA B. și S. N. DE T. F. DE C.
C. C. SA - S. R. C. împotriva sentinței civile nr. 12621 din_ pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr._ pe care o menține.
Obligă pe numitele recurente să plătească intimatei P. R. suma de 300 lei cheltuieli de judecată parțiale în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
D. C. G. G. -L. T. I. T.
GREFIER
N. N.
Red.D.C.G./dact.V.R.
2ex./_ Jud.fond:P. U.
