CSJ. Decizia nr. 497/2002. Penal
Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.497Dosar nr.3228/2002
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2003
S-a luat în examinare recursul declarat de condamnatul E.C. împotriva deciziei penale nr.182 din 13 iunie 2002 a Curţii de Apel Iaşi.
A lipsit recurentul condamnat, pentru apărarea lui prezentându-se avocat I.G., apărător ales.
Procedura de citare a fost îndeplinită.
Apărătorul condamnatului a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la prima instanţă.
Procurorul a pus concluzii de respingere ca nefondat a recursului.
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr.513 din 2 octombrie 2001 Tribunalul Iaşi, în baza art.458 din Codul de procedură penală, a admis cererea formulată de petiţionarul E.C.
Totodată a descontopit pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare aplicată petiţionarului, prin sentinţa penală nr.32 din 26 octombrie 1999 a Tribunalului Iaşi, modificată prin Decizia penală nr.384 din 18 noiembrie 1999 a Curţii de Apel Iaşi şi prin Decizia nr.3179 din 19 iunie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, în pedepsele componente de:
- 5 ani închisoare pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art.26, raportat la art.215 alin.3,5 din Codul penal, cu aplicarea art.74, 76 din Codul penal prin schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art.215 alin.3,4,5 din Codul penal;
- 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art.290 din Codul penal, cu aplicarea art.74, 76 din Codul penal.
În temeiul art.15 din Codul penal s-a dispus reducerea cuantumului pedepsei aplicate petiţionarului E.C. pentru complicitate la infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art.26 raportat la art.215 alin.3,4,5 din Codul penal cu aplicarea dispoziţiilor art.74, 76 din Codul penal, prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art.215 alin.3,4,5 din Codul penal, de la 5 ani închisoare, la 3 ani şi 9 luni închisoare.
Conform dispoziţiilor art.33 lit.a şi art.34 lit.b din Codul penal, s-a dispus contopirea pedepselor aplicate, urmând ca petiţionarul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani şi 9 luni închisoare.
S-a făcut aplicarea art.71, 64 din Codul penal.
S-a dedus din pedeapsa aplicată, durata arestării preventive de la 9 octombrie 1997 la 4 septembrie 1998.
S-a dispus retragerea formelor de executare emise în baza hotărârii judecătoreşti sus-menţionate şi emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii, potrivit prezentei sentinţe.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut în fapt, următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor: E.C. şi B.I.ambii pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art.215 alin.3 – 5 Cod penal, fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art.288 alin.1 Cod penal, uz de fals, prevăzută de art.291 Cod penal şi asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, prevăzută de art.323 Cod penal, M.A.S.B., pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art.215 alin.1-5 şi asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzută de art.323 Cod penal, cu aplicarea art.33 lit.a Cod penal; S.A.S.S. pentru săvârşirea instigării la infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art.215 alin.3-5 Cod penal şi asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzută de art.323 Cod penal; N.S., pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului, prevăzută de art.264 Cod penal şi tăinuire, prevăzută de art.221 Cod penal, cu aplicarea art.33 lit.a Cod penal; D.D. pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art.289 Cod penal şi uz de fals, prevăzută de art.291 Cod penal, cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal şi art.33 Cod penal.
Prin acelaşi act al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului N.C. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art.215 alin.3-5 Cod penal şi art.323 Cod penal şi a inculpatului Pienescu Petru pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art.254 Cod penal.
Prin sentinţa penală nr.32 din 26 ianuarie 1999 pronunţată de Tribunalul Iaşi s-a dispus printre altele, condamnarea inculpaţilor B.I. şi E.C. la pedepse de câte 10 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art.290 Cod penal, prin schimbarea încadrării juridice a faptei conform art.334 Cod procedură penală din infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art.288 alin.1 Cod penal.
S-au constatat executate pedepsele aplicate inculpaţilor.
În baza art.11 pct.2 lit.a şi art.10 lit.d Cod penal, au fost achitaţi inculpaţii B.I. şi E.C., în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art.215 alin.3-5 Cod penal.
În baza art.11 pct.2 lit.a şi art.10 lit.a Cod penal, au fost achitaţi inculpaţii B.I. şi E.C. în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de uz de fals prevăzută de art.291 Cod penal şi asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzută de art.323 Cod penal.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi şi inculpaţii B.I., E.C. şi D.D.iar prin Decizia penală nr.384 din 18 noiembrie 1999 a Curţii de Apel Iaşi s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi şi s-a desfiinţat sentinţa tribunalului în parte, în latura penală şi în latura civilă, dispunându-se în rejudecarea cauzei, printre altele, înlăturarea aplicării dispoziţiilor art.11 pct.2 lit.a, art.10 lit.d Cod penal şi achitarea inculpaţilor B.I. şi E.C. pentru infracţiunea prevăzută de art.215 alin.3-5 Cod penal şi pedeapsa de câte 10 luni închisoare pentru art.290 Cod penal.
În temeiul dispoziţiilor art.334 Cod procedură penală, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei pentru inculpaţii B.I. şi E.C. din infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art.215 alin.3-5 Cod penal, în complicitate la infracţiunea prevăzută de art.26 raportat la art.215 alin.3-5 Cod penal, cu aplicarea dispoziţiilor art.74, 76 Cod penal, şi i-a condamnat la pedepse de câte 5 ani închisoare.
S-a aplicat inculpaţilor B.I. şi E.C. dispoziţiile art.74, 76 Cod penal şi pentru infracţiunea prevăzută de art.290 Cod penal şi i-a condamnat la pedeapsa de câte 2 luni închisoare.
Conform dispoziţiilor art.33 lit.a şi art.34 lit.b Cod penal s-au contopit pentru fiecare inculpat pedepsele de 2 luni şi respectiv 5 ani închisoare, pedeapsa de executat fiind de câte 5 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art.64 şi art.74 Cod penal.
S-a dedus arestarea preventivă pentru inculpatul E.C. de la 9 octombrie 1997 până la 4 septembrie 1998 şi pentru inculpatul B.I. de la 9 octombrie 1997 până la 7 septembrie 1998.
În temeiul dispoziţiilor art.14 şi art.346 Cod procedură penală, au fost obligaţi în solidar inculpaţii M.A.S.B., S.A.S.S. şi P.P. să plătească părţii civile SC „C” SAdespăgubiri civile în sumă de 7.894.600.000 lei, din care, în solidar cu inculpaţii B.I. şi E.C., suma de 1.985.000.000 lei.
Au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de inculpaţii B.I., E.C. şi D.D.
Decizia penală nr.384 din 18 noiembrie 1999 a Curţii de Apel Iaşi a fost recurată de inculpaţi, iar prin Decizia penală nr.3179 din 19 iunie 2001 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie –Secţia
penală- s-au respins recursurile declarate de inculpaţii E.C., B.I., N.C.S. şi de partea civilă SC „C” SAca nefondate.
Pentru a se pronunţa astfel, pe baza situaţiei de fapt reţinute, instanţele de control judiciar au avut în vedere săvârşirea de către inculpatul E.C. a unei pluralităţi de infracţiuni, respectiv a unui fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art.290 Cod penal şi a unei complicităţi la înşelăciune prevăzută art.26 Cod penal raportat la art.215 alin.3-5 Cod penal, luându-se în considerare pentru reţinerea alin.ultim al art.215 Cod penal, producerea, prin activitatea ilicită desfăşurată deinculpat, a unei pagube materiale mai mari de 50.000.000 lei, ceea ce reprezintă consecinţe deosebit de grave în înţelesul art.146 Cod procedură penală.
Ulterior momentului rămânerii definitive a hotărârii pronunţate de instanţa de recurs, respectiv a deciziei penale nr.3179 din 19 iunie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie –Secţia penală- prin Legea nr.456 din 18 iulie 2001 a fost modificat art.146 Cod penal, noua reglementare stipulând că „prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 2 miliarde lei...”
Raportat la această modificare legislativă şi luându-se în considerare faptul că prejudiciul cauzat de inculpatul E.C., în solidar cu inculpaţii B.I., M.A.S.B., A.S.S. şi P.P. este situat sub limita valorică impusă de lege pentru reţinerea consecinţelor deosebit de grave în cazul infracţiunii de înşelăciune, respectiv cel de 2.000.000 lei, s-a constatat că în cauză nu mai sunt incidente dispoziţiile alineatului ultim al art.215 Cod penal care stabilesc un tratament sancţionator mai sever pentru infracţiunea de înşelăciune în formă calificată, cu limite cuprinse între 10-20 ani închisoare, fiind aplicabile în cauză prevederile legale privind sancţionarea infracţiunii de înşelăciune, în convenţii săvârşite prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori alte mijloace frauduloase care se pedepseşte cu închisoare de 3 la 15 ani.
Instanţa a constatat că prin modificările succesive aduse Codului penal în ceea ce priveşte accepţiunea termenului de consecinţe deosebit de grave, a intervenit, în cazul petiţionarului E.C. condamnat pentru infracţiunea prevăzută de art.26 Cod penal raportat la art.215 alin.3-5 Cod penal, cu aplicarea dispoziţiilor art.74, 76 Cod penal, o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare ş.
până la executarea completă a pedepsei închisorii, iar sancţiunea aplicată acestuia -5 ani închisoare- este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă.
Faţă de aceste aspecte şi ţinându-se seama de natura infracţiunii săvârşite de petiţionar –complicitate la înşelăciune- de circumstanţele sale personale referitoare la conduita avută după pronunţarea hotărârii şi la situaţia sa familială, împrejurări relevate de înscrisurile aflate la dosar, s-a apreciat că în cauză se poate da eficienţă dispoziţiilor art.458 Cod procedură penală raportat la art.15 alin.1 Cod penal, în conformitate cu care, instanţa a reconsiderat cuantumul pedepsei aplicate petiţionarului E.C. pentru complicitate la înşelăciune, şi a dispus reducerea ei în conformitate cu criteriile stabilite în art.15 alin.1 teza finală Cod penal.
Pe cale de consecinţă, instanţa a dispus descontopirea pedepsei totale -5 ani închisoare- aplicată petiţionarului E.C., prin sentinţa penală nr.32 din 26 octombrie 1999, pronunţată de Tribunalul Iaşi, modificată prin Decizia penală nr.384 din 18 noiembrie 1999, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi şi prin Decizia nr.3179 din 19 iunie 2001 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie –Secţia penală, în pedepsele componente şi în temeiul dispoziţiilor art.15 Cod penal, a redus cuantumul pedepsei aplicate petiţionarului pentru infracţiunea de complicitate la înşelăciune, prevăzută de art.26 Cod penal, raportat la art.215 alin.3-5 Cod penal, cu aplicarea dispoziţiilor art.74, 76 Cod penal, de la 5 ani închisoare, la 3 ani şi 9 luni închisoare, pedeapsă care, conform dispoziţiilor art.33 lit.a şi art.34 lit.b Cod penal, a fost contopită cu cea de 2 luni închisoare, E.C. urmând să execute în regim de detenţie pedeapsa totală de 3 ani şi 9 luni închisoare.
S-a dedus din pedeapsa stabilită durata arestării preventive cuprinsă între 9 octombrie 1997 – 4 septembrie 1998.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel în termen, Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi şi condamnatul E.C., invocând nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii.
În motivarea apelului declarat de Parchet se arată că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art.15 alin.1 Cod penal.
Pentru aplicarea art.15 alin.1 Cod penal este necesar ca, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii să fi intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară.
Or,sancţionarea infracţiunii prevăzută de art.215 alin.5 Cod penal nu a suferit modificări, limitele pedepsei rămânând aceleaşi –de la 10 la 20 ani închisoare şi interzicerea unor drepturi- şi după intrarea în vigoare a Legii nr.456/2001, care a modificat doar plafonul valoric la 2.000.000.000 lei al accepţiunii termenului de „consecinţe deosebit de grave”.
Faţă de continuarea incriminării infracţiunii de înşelăciune „cu consecinţe deosebit de grave” pentru care nu au fost modificate limitele de pedeapsă, instanţa nu a avut nici o bază legală pentru a aprecia că fapta condamnatului s-ar încadra, potrivit dispoziţiilor art.146 Cod penal, în dispoziţiile art.215 alin.2 şi 3 Cod penal.
S-a susţinut că prima instanţă a procedat la o schimbare a încadrării juridice, prin aplicare unei „lex terţia” schimbare inadmisibilă în afara cadrului procesului penal.
S-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii pronunţate şi respingerea ca nefondată a contestaţiei formulate de condamnatul E.C.
Condamnatul nu şi-a motivat apelul promovat împotriva sentinţei penale pronunţate de Tribunalul Iaşi. Apărătorul ales al acestuia, a lăsat la aprecierea instanţei soluţia ce urmează a fi pronunţată cu privire la apelul condamnatului.
În cursul judecării apelurilor, petentul a promovat o cerere de strămutare a judecării cauzei, cerere care i-a fost respinsă prin încheierea de şedinţă din 18 aprilie 2002, dată în dosarul nr.944/2002 de către Curtea Supremă de Justiţie –Secţia penală.
Prin Decizia penală nr.182 din 13 iulie 2002 Curtea de Apel Iaşi a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, a dispus desfiinţarea ei, şi rejudecând, a fost respinsă contestaţia formulată de condamnatul E.C. împotriva deciziei penale nr.384 din 18 noiembrie 1999 prin care a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art.26 raportat la art.215 alin.3-5 din Codul penal şi art.290 din Codul penal, cu aplicarea art.33 lit.a şi art.74, 76 din Codul penal. S-a mai dispus respingerea ca nefondat a apelului declarat de condamnatul E.C. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
Cheltuielile judiciare în sumă de 300.000 lei în apelul procurorului s-a dispus să rămână în sarcina statului.
A fost obligat condamnatul la plata sumei de 200.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de control judiciar a arătat în considerente că între legile succesive comparaţia se face atunci când este vorba de aplicarea falcultativă a legii penale mai favorabile, în cazul pedepselor definitive şi în situaţia în care până la executarea completă a pedepsei a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, ori care nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a produs condamnarea.
S-a mai arătat în considerente că, modificările succesive ale art.146 din Codul penal –dispoziţie legală care precizează înţelesul unor termeni sau expresii din legea penală, au avut la bază o cauză obiectivă, respectiv deprecierea monedei naţionale. Ele nu reprezintă o voinţă a legiuitorului de a dezincrimina unele fapte penale sau de a reduce limitele de pedeapsă pentru anumite categorii de infracţiuni a căror pericol social abstract a dispărut ori a scăzut ca urmare a transformărilor economice.
S-a mai reţinut că în cauză nu are incidenţă principiul aplicării legii penale mai favorabile, fiind vorba de aceeaşi reglementare la care s-a schimbat doar criteriul valoric modificat succesiv, în raport de devalorizarea monedei naţionale, în scopul de a înlătura inechităţile de ordin sancţionator, pentru fapte care au acelaşi grad de pericol social.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs condamnatul E.C., care a solicitat casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare de către instanţa de apel, fiind greşită respingerea cererii sale cu motivarea în considerente a inadmisibilităţii sale.
Verificând hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialului de la dosarul cauzei, Curtea constată că motivul invocat de recurent îşi găseşte temeiul în dispoziţiile art.3859 alin.1 pct.171 din Codul de procedură penală şi este fondat.
Potrivit art.15 alin.1 din Codul penal, când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât minimul special prevăzut de legea nouă, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei.
Aşa cum s-a reţinut, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.207 din 22 noiembrie 2000 a fost redefinit înţelesul expresiei „consecinţe deosebit de grave”, prevăzută de art.146 din Codul penal, avându-se în vedere o pagubă materială mai mare de 1.000.000.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă cauzată, printre altele unor persoane fizice sau juridice. Acest plafon valoric a fost majorat la 2.000.000.000 lei prin Legea nr.456 din 18 iulie 2001.
Prin infracţiunea pentru care E.C. a fost condamnat la 5 ani închisoare a fost cauzat un prejudiciu în valoare de până la 2.000.000.000 lei.
În raport de momentul intrării în vigoare a Legii nr.456/2001 respectiv 25 iulie 2001 şi de data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare a recurentului E.C. -19 iunie 2001- cererea acestuia se impunea a fi examinată sub aspectul aplicabilităţii prevederilor art.15 din Codul penal, după procedura prevăzută de art.458 din Codul de procedură penală, aşa cum, de altfel, a procedat în cauză instanţa de fond.
Respingerea cererii condamnatului de către instanţa de apel cu motivarea, din considerente, a inadmisibilităţii acesteia –detaliată mai sus- este greşită.
Este neîndoielnic că Legea nr.456/2001 are caracter penal şi că, în raport de fapta condamnatului E.C., încadrarea juridică nu mai priveşte agravanta consecinţelor deosebit de grave.
Interpretarea dată de instanţa de apel expresiei „lege care prevede o pedeapsă mai uşoară” conţinută în dispoziţiile art.15 din Codul penal, exclude nejustificat ipoteza din cauză.
Intervenţia aceleiaşi dispoziţii normative „mai favorabilă”, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii, în condiţiile în care sancţiunea aplicată este mai mică decâtmaximul special prevăzut de legea nouă, constituie motiv pentru persoanele astfel condamnate, de introducere a cererii de modificare a pedepsei, conform art.15 din Codul penal şi după procedura prevăzută de art.458 din Codul de procedură penală.
În fine, prevederile art.15 din Codul penal nu presupun, atunci când se constată întrunite condiţiile textului de lege analizat, schimbarea încadrării juridice, ci doar reducerea pedepsei şi nu oricât, ci în limitele expres arătate în norma legală în discuţie.
Pentru a constata însă dacă sunt sau nu întrunite cerinţele aplicării facultative a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, este necesar să fie administrate dovezile arătate de art.15 din Codul penal.
Aşadar, este greşită soluţia instanţei de apel de a fi respins contestaţia condamnatului E.C., cu motivarea inaplicabilităţii prevederilor art.15 din Codul penal şi cu procedura prevăzută de art.458 din Codul de procedură penală, fără săfi verificat în fond, temeinicia sentinţei penale nr.513 din 2 octombrie 2001 a Tribunalului Iaşi, prin care a fost admisă cererea, sub aspectul întrunirii condiţiilor prevăzute cumulativ prin art.15 din Codul penal.
Ca atare, instanţa de control judiciar admiţând punctul de vedere al parchetului exprimat în apelul promovat şi rejudecând, a respins contestaţia condamnatului E.C., a ignorat prevederile art.15 din Codul penal, ceea ce este nelegal.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.38515 pct.2 lit.c din Codul de procedură penală, urmează să fie admis recursul, a se casa Decizia atacată şi trimisă cauza pentru rejudecarea apelurilor declarate de condamnatul E.C. şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, împotriva sentinţei penale nr.513 din 2 octombrie 2001 a Tribunalului Iaşi, la Curtea de Apel Iaşi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Admite recursul declarat de condamnatul E.C. împotriva deciziei penale nr.182din 13 iunie 2002 a Curţii de Apel Iaşi.
Casează Decizia atacată.
Trimite cauza pentru rejudecarea apelurilor declarate de condamnatulE.C. şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi împotriva sentinţei penale nr.513 din 2 octombrie 2001 a Tribunalului Iaşi, la Curtea de Apel Iaşi.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 31 ianuarie 2003.
← CSJ. Decizia nr. 5/2002. Penal | CSJ. Decizia nr. 495/2002. Penal → |
---|