Prelungirea duratei arestării preventive. Necompetenţă materială. Nulitate absolută
| Comentarii |
|
în speţă, sesizarea Curţii Militare de Apel la data de 17 octombrie 2002, la câteva luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002 (24 august 2002), deci sesizarea unei instanţe necompetente, a constituit premisa pronunţării unei hotărâri lovite de
nulitate absolută în sensul dispoziţiilor art. 197 alin. 2 C. pr. pen., fiind vorba de dispoziţii relative la competenţa după materie şi calitatea persoanei.
(Secţia penală, decizia nr. 4687din 4 noiembrie 2002)
CURTEA,
Aspra recursurilor de faţă;
în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 18 octombrie 2002 pronunţată de Curtea Militară de Apel în dosarul penal nr. 5/ 2002, s-a admis sesizarea Parchetului Naţional Anticorupţie, dispunându-se prelungirea duratei arestării preventive pentru inculpaţii P. C., F. I., C. V. şi H. E. cu încă 30 de zile, începând cu data de 22 octombrie 2002 până la 22 noiembrie 2002.
Inculpaţii sunt anchetaţi pentru infracţiunile prevăzute de art. 26 raportat ia art. 215 alin. 2 şi art. 26 raportat la art. 291 Cod penal; art. 26 raportat la art. 289 Cod penal şi art. 26 raportat la art. 215 alin. 2 Cod penal; art. 2411 Cod penal şi la art. 291 Cod penal şi art. 2481 Cod penal.
Pentru a hotărî astfel, Curtea Militară de Apel a reţinut în esenţă, că faţă de fiecare dintre sus-numiţii inculpaţi se desfăşoară o amplă şi complexă activitate de urmărire penala, fiind în curs lucrări de expertiză şi verificări, ascultarea unor martori şi confruntări, toate acestea acoperind condiţiile impuse de art. 155 alin. 1 Cod procedură penală referitor la necesitatea prelungirii arestării şi existenţa unei motivări convingătoare.
S-a mai reţinut că în legătură cu fiecare inculpat subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării în sensul dispoziţiilor art. 146 şi art. 143 Cod procedură penală, menţinându-se condiţiile prevăzute de art. 148 lit. h Cod de procedură penală, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile respective fiind mai mare de 2 ani închisoare, iar lăsarea inculpaţilor în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică.
Prin aceeaşi încheiere s-au respins excepţiile ridicate de inculpaţi cu privire la necompetenţa instanţei militare şi a Parchetului Naţional Anticorupţie şi a caracterului nelegal al sesizării instanţei.
în legătură cu prima excepţie ridicată potrivit căreia Curtea Militară de Apel n-ar fi competentă să se pronunţe cu privire la prelungirea duratei arestării după intrarea în vigoare a Legii nr. 360 din 24 iunie 2002 privind Statutul poliţistului, competenţa
aparţinând instanţei civile, Curtea Militară de Apel a reţinut că potrivit dispoziţiunilor art. 40 alin. 1 Cod procedură penală, când competenţa instanţei este determinată - ca în speţă - de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă să judece, chiar dacă cel în cauză, după săvârşirea infracţiunii, a pierdut acea calitate.
împotriva acestei încheieri au declarat recurs toţi inculpaţii, formulând o serie de critici pentru nelegalitate şi erori grave de fapt, susţinând în primul rând că hotărârea atacată este lovită de nulitate absolută în sensul dispoziţiunilor art. 197 alin. 2 C. pr. pen., fiind pronunţată de o instanţă necompetentă, indicându-se în acest sens cazul de recurs prevăzut de art. 385/9 pct. 1 Cod de procedură penală.
Recursul este fondat sub acest aspect al acţiunii nulităţii absolute, hotărârea atacată fiind dată, într-adevăr, cu încălcarea normelor imperative privind competenţa materială şi după calitatea persoanei, fiind prin urmare, nulă.
Astfel, cauza priveşte prelungirea duratei arestării preventive - potrivit dispoziţiunilor art. 155-160 Cod procedură penală - a celor patru inculpaţi sus-menţionaţi, solicitată de Parchetul Naţional Anticorupţie care avea dosarul în curs de urmărire penală.
Sesizarea parchetului s-a înregistrat la Curtea Militară de Apel la data de 17 octombrie 2002, instanţa socotindu-se competentă să judece cererea de prelungire în condiţiile art. 155 alin. 2 Cod procedură penală, considerându-se instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere a inculpaţilor, corespunzătoare instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.
Curtea Militară de Apel s-a considerat competentă să judece cauza şi în raport cu dispoziţiunile art. 35 Cod de procedură penală care reglementează competenţa în caz de indivizibilitate şi conexitate - caz prezent în speţă - printre inculpaţi fiind un ofiţer superior de poliţie la data infracţiunilor şi un judecător de la tribunal, acesta din urmă atrăgând competenţa Curţii de Apel, iar ofiţerul determinând competenţa instanţei militare corespunzătoare, şi anume a Curţii Militare de Apel.
Construcţia juridică, pe fundamentarea căreia Curtea Militară de Apel s-a socotit competentă să judece cauza privind prelungirea duratei arestării preventive a celor patru inculpaţi, s-a completat cu trimiterea la dispoziţiunile art. 40 C. pr. pen., potrivit cărora instanţa militară rămâne competentă, chiar dacă ulterior săvârşirii infracţiunii, ofiţerul superior - ca în speţă -, nu mai are această calitate.
în realitate, raţionamentul juridic menţionat este afectat de erori esenţiale care demonstrează că nu s-a procedat la o analiză riguroasă, ceea ce a dus la pronunţarea unei hotărâri nule.
Erorile esenţiale se referă la insuficienta aprofundare a dispoziţiunilor Legii nr. 360 din 24 iunie 2002 privind Statutul poliţistului - intrată în vigoare la data de 24 august 2002 - care cuprinde, între altele, dispoziţiuni de ordin procesual privind competenţa instanţelor în cazul săvârşirii unor infracţiuni ide către poliţişti care prin consecinţele legii au devenit funcţionari publici civili.
în acest fel, prin efectul adoptării Legii nr. 360 din 24 iunie 2002, în materia reglementărilor privind competenţa de judecată a infracţiunilor comise de poliţişti, s-a creat un concurs între dispoziţiunile din Codul de procedură penală şi cele din respectiva lege, concurs în legătură cu care trebuie remarcate următoarele:
-Atât Codul de procedură penală, cât şi Legea nr. 360/2002 au fost adoptate de Parlamentul României, făcând parte - potrivit dispoziţiunilor art. 72 alin. 3 literele f şi i din Constituţia României -, din categoria legilor organice, codul fiind o lege cu caracter general, iar cea privitoare la Statutul poliţistului, o lege cu caracter special, aceasta din urmă având prevalenţă;
- Cu prilejul adoptării Legii privind Statutul poliţistului şi în vederea aplicării acesteia, nu s-au instituit norme tranzitorii, ceea ce face să funcţioneze integral normele şi regulile cu caracter general. Singura măsură luată de legiuitor este cea din art. 82 alin. 2 din Legea nr. 360 din 24 iunie 2002 care prevede că la data intrării în vigoare a acestei legi, orice dispoziţii contrare se abrogă. Este în afara oricărei îndoieli că această dispoziţie expresă de abrogare are în vedere şi normele contrare cuprinse în Codul de procedură penală;
- Cum în discuţie sunt norme de procedură şi cum acestea sunt de strictă interpretare şi de imediată aplicabilitate (şi cum nu s-au adoptat norme
tranzitorii) este, de asemenea, în afara oricărei îndoieli, că Legea privind Statutul poliţistului se aplică strict şi integral de la data intrării în vigoare şi anume 24 august 2002, fiind indiferentă data comiterii infracţiunilor, de asemenea dacă făptuitorul şi-a păstrat ori a pierdut calitatea pe care o avea la data faptelor. în acest sens, precum este bine cunoscut şi unanim acceptat, caracterul activ al legii de procedură penală nu poate fi examinat în raport cu data când s-a săvârşit infracţiunea, ca şi în cazul legii penale, cu data când se desfăşoară acţiunea procesuală faţă de care legea de procedură este activă;
- Faţă de lipsa unor dispoziţii tranzitorii speciale, cât şi lipsa unor dispoziţii generale care să reglementeze situaţiile ivite la concurenţa legilor succesive, a opera cu distincţii referitoare ia data comiterii faptei, la data declanşării procesului penal, la calitatea făptuitorului şi la pierderea acesteia, înseamnă a adăuga la lege;
- Legea Statutului poliţistului, care îl defineşte pe acesta ca fiind un funcţionar public civil, a scos din sfera de competenţă a instanţelor militare şi le-a introdus în cea a instanţelor civile toate faptele penale comise de poliţişti (art. 64-65 din Legea nr. 360/2002), rămânând în competenţa celor militare, ca o excepţie, numai infracţiunile contra siguranţei statului comise de poliţişti (art. 64 alin. 3).
în acest context, orice încercare de a menţine în sfera instanţelor militare, şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002, a unor infracţiuni comise de poliţişti, este, pe lângă potrivnică legii, şi o îndepărtare de sensul şi raţiunea reglementărilor juridice respective, care urmăresc compatibilitatea legislaţiei naţionale cu cea din comunitatea europeană;
- în sfârşit, recurgerea la dispoziţiunile art. 40 Cod procedură penală pentru a argumenta menţinerea competenţei instanţelor militare şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002 constituie un procedeu lipsit de pertinenţă. Dispoziţiunile acestui text nu au nimic în comun cu termenii speţei, el presupunând exclusiv pierderea calităţii avute la data comiterii infracţiunii, în condiţiile aceleiaşi reglementări juridice, câtă vreme în cazul din speţă intervine o modificare majoră de reglementare juridică în materia competenţei, în raport de care dispoziţiunile art. 40 Cod procedură penală nu-şi mai găsesc nici o raţiune.
în raport cu toate cele de mai sus, în speţă sesizarea Curţii Militare de Apel la data de 17 octombrie 2002, la câteva luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002 (24 august 2002), deci sesizarea unei instanţe necompetente, a constituit premisa pronunţării unei hotărâri lovite de nulitate absolută în sensul dispoziţiilor art. 197 alin. 2 Cod procedură penală, fiind vorba de dispoziţii relative la competenţa după materie şi calitatea persoanei.
Aşa fiind, recursurile inculpaţilor se vor admite în condiţiile art. 385/15 pct. 2 lit. c Cod procedură penală, se va casa încheierea atacată a Curţii Militare
de Apel, dispunându-se rejudecarea cauzei de către instanţa competentă-Curtea de Apel Bucureşti.
S-a determinat Curtea de Apel Bucureşti ca instanţă competentă pentru judecarea prelungirii duratei arestării preventive a celor patru inculpaţi recurenţi, întrucât - potrivit dispoziţiunilor art. 155 alin. 2 Cod procedură penală - această instanţă este corespunzătoare celei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, pe raza teritorială a căreia se află locul unde sunt deţinuţi cei în cauză (arestul I. G. P.), urmărirea penală care este în curs fiind efectuată de Parchetul Naţional Anticorupţie.
| ← Prescripţia executării pedepsei. Termen. întreruperea... | Omor. Circumstanţă atenuantă a provocării. Inexistenţa... → |
|---|
