Furt calificat. Art.229 NCP. Decizia nr. 208/2015. Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 208/2015 pronunțată de Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ la data de 22-04-2015 în dosarul nr. 11850/320/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU M.
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Dosar nr._
DECIZIA PENALĂ Nr. 208/A
Ședința publică din 22 aprilie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE M.-R. C.
Judecător I.-C. B.
Grefier D. M.
Pe rol soluționarea apelului declarat de inculpatul R. A. B. (fiul lui A. și Miranda, născut la data de 04.02.1978, cu locuința în Târgu M., .. 32, .) împotriva sentinței penale nr. 1305 din 15 decembrie 2014 pronunțată de Judecătoria Târgu M. în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților precum și a doamnei procuror R. G. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu M..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care:
Se constată că la data de 21 aprilie 2015 inculpatul R. A. B. a depus la dosar un proces-verbal de mediere încheiat cu partea vătămată Gidofalvi I., precum și un CD referitor la această mediere.
Mersul dezbaterilor și cuvântul părților sunt cuprinse în încheierea de ședință din 15 aprilie 2015 când s-a amânat pronunțarea hotărârii pentru data de astăzi, încheiere ce face parte integrantă din prezenta.
CURTEA DE APEL
Deliberând asupra prezentului apel:
La data de 15.12.2014 Judecătoria Tg.M. pronunță sentința penală nr.1305 prin care în temeiul art. 386 Cod de procedură penală, a respins ca neîntemeiată propunerea de schimbare a încadrării juridice a faptelor reținute prin rechizitoriu in sarcina inculpatului R. A. B., dininfracțiunea de furt calificat, prev de art. 208 alin.1, art. 209 alin.1 lit. g, i Cod penal din 1969, cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal din 1969, în infracțiuni de furt calificat concurente prev.de art. 228 alin.1, art. 229 alin.1 lit.b,d Cod penal, si art. 38 alin.1 Cod penal.
In temeiul art. 396 alin. 1,2,10 Cod de procedura penala, raportat la art. 208 alin.1, art. 209 alin.1 lit. g, i Cod penal din 1969, cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal din 1969, a art. 37 alin.1 lit.b Cod penal din 1969, cu aplicarea art. 74 alin.1 lit.b Cod penal din 1969, art. 76 alin.1 lit.d Cod penal din 1969 si a art. 80 alin.1 Cod penal din 1969, l-a condamnat pe inculpatul R. A. B. la pedeapsa de 1 an si 10 luni închisoare, cu executare efectivă, pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat.
In temeiul art. 71 Cod penal din 1969, a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin 1 lit. a teza a II-a si lit. b Cod penal din 1969, de la data rămânerii definitive până la terminarea executării pedepsei, până la grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei, cu titlul de pedeapsă accesorie și conform art. 397 Cod de procedura penala, raportat la art. 19 Cod de procedura penala, raportat la art. 998 cod civil din 1864, cu aplicarea art. 5 din Legea nr. 71/2011, a admis, in parte, acțiunea civilă formulată de partea civilă B. I. si l-a obligat pe inculpat la plata sumei de 50 lei către aceasta.
In temeiul art. 274 alin. 1 Cod de procedura penala, a obligat inculpatul la plata sumei totale de 490 lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.
Instanța de fond a pronunțat această soluție, reținând că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu-M. din data de 10.10.2013, a dispus punerea in mișcare a acțiunii penale si trimiterea in judecată a inculpatului R. A. B., sub aspectul săvârșirii, in stare de recidivă postcondamnatorie si postexecutorie, a infracțiunii de furt calificat, prev de art. 208 alin.1, art. 209 alin.1 lit. g, i Cod penal din 1969, cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal din 1969, constând in aceea că, a pătruns in 3 ocazii diferite, prin escaladare si efracție, in 3 subsoluri sau uscătorii din blocuri de locuințe, de pe raza mun.Targu-M., de unde a sustras diferite bunuri, din boxele aparținând locatarilor, in scopul însușirii pe nedrept.
Astfel, inculpatul a fost învinuit că, in intervalul 01.05._11, a pătruns, in urma escaladării unui perete, printr-un geam spart in subsolul blocului nr. 21 din Piata Victoriei, de unde a sustras, prin forțarea lacătului care asigura boxa persoanei vătămate S. L., 4 anvelope de iarnă, aparținându-i acestuia, estimate la totalul de 1500 Euro.
De asemenea, că, in intervalul 28.08._11, a pătruns pe timp de noapte, in subsolul blocului nr. 23 din Piata Victoriei, prin escaladarea gurii de aerisire, de unde, prin forțarea lacătelor ce asigurau 3 boxe, aparținând persoanelor vătămateM. S. L., B. Virgilia si Gidofalvi I. a sustras: un sac de zahar, un bax de ulei, 20 de borcane de gem, 10 borcane de compot, 20 litri de țuică, 8 kg de miere, 2 borcane de carne si cârnați, o trusa de chei tubulare, un șubler, o ruletă, o pereche de bocanci din piele, o pereche de pantofi din piele, aparținând persoanei vătămate M. S. L., estimate la totalul de 7000 lei; mai multe sticle de ulei si bulion, 3-4 kg de zahar si o pereche de adidași, aparținând persoanei vătămate B. Virgilia, estimate la totalul de 50 lei; mai multe borcane de vinete si murături, aparținând persoanei vătămate Gidofalvi I., estimate la totalul de 50 lei.
In fine, inculpatul a fost învinuit prin rechizitoriu ca, in cursul lunii septembrie 2011, a pătruns, in uscătoria blocului nr. 35, situată între parter si etajul 1, prin forțarea lacătului care asigura ușa de acces, unde s-a si adăpostit, o scurtă perioadă de timp, si, de unde, a sustras o mașina de cusut Singer, un televizor color Nei, un calculator si un monitor, o imprimantă matricială, o saltea Relaxa, precum si piese de decor artizanal, aparținând părții civile B. I., estimate la totalul de 4000 lei.
In etapa actelor premergătoare probele au fost administrate prin intermediului procesului-verbal de constatare a efectuării acestora din 30.04.2013, respectiv: declarațiile de făptuitor si ale tuturor persoanelor vătămate; 2 procese-verbale de cercetare la fața locului presupuselor infracțiuni corespunzător actelor materiale din august si septembrie 2011, însoțite de fotografii judiciare; dovezi de ridicare - predare bunuri reclamate ca sustrase din 01/02.09.2011, de la făptuitor către persoanele vătămate M. S. L. si Gidofalvi I.; declarațiile numiților B. I. si Grendel L..
In faza de urmărire penală, probele au fost administrate prin următoarele mijloace: declarații de învinuit, 3 procese-verbale de reconstituire ale presupuselor infracțiuni din 20.05.2013, însoțite de fotografii judiciare, declarațiile de învinuit, declarațiile persoanei vătămate/parte civila B. I., declarațiile de martor date de restul persoanelor vătămate, care nu s-au constituit părți vătămate sau civile in procesul penal si declarațiile martorilor B. I., corespunzător actelor materiale din lunile mai si septembrie 2011 si Grendel L., corespunzător actelor materiale din septembrie 2011.
Prin încheierea de ședința din 27.02.2014, cauza a fost trimisă judecătorului de cameră preliminară.
Prin încheierea judecătorului de cameră preliminară din 06.06.2014, s-a constatat legalitatea sesizării instanței cu rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu-M., emis in dosarul de urmărire penală privind pe inculpat si s-a dispus începerea judecății, fără a fi înlăturată vreo probă pentru motive de nelegalitate.
In faza de judecată, inculpatul a fost audiat si a solicitat să fie judecat numai in baza probelor administrate, in faza de urmărire penală, sau/si înscrisuri noi, instanța admițând cererea formulată si continuând cercetarea judecătorească pe calea specială, prevăzută in cazul recunoașterii învinuirii.
La termenul de judecată din 09.10.2014, inculpatul a invocat schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute prin rechizitoriu in sarcina sa, in infracțiuni de furt calificat. concurente prev. de art. 228 alin.1, art. 229 alin.1 lit.b,d Cod penal, si art. 38 alin.1 Cod penal.
Analizând probele administrate din perspectiva conținutului constitutiv al infracțiunii sub aspectul căreia a fost sesizata, instanța reținut următoarele:
In fapt, in intervalul 01.05._11, pe timp de noapte, inculpatul a pătruns, printr-un geam spart, in urma escaladării unui perete, in subsolul blocului nr. 21 din Piata Victoriei de unde, prin forțarea lacătului care asigura boxa persoanei vătămate S. L., cu un obiect metalic, găsit la fața locului, a sustras 4 anvelope de iarna din posesia acesteia, estimate la suma totala de 1500 Euro.
De asemenea, in intervalul 28.08._11, pe timp de noapte, inculpatul a pătruns, in subsolul blocului nr. 23 din Piata Victoriei prin escaladarea gurii de aerisire, de unde, prin forțarea lacătelor ce asigurau 3 boxe aparținând persoanelor vătămateM. S. L., B. Virgilia si Gidofalvi I., cu o țeavă metalică găsită la fața locului, a sustras in respectivele ocazii: un sac de zahar, un bax de ulei, 20 de borcane de gem, 10 borcane de compot, 20 litri de țuică, 8 kg de miere, 2 borcane de carne si cârnați, o trusă de chei tubulare, un șubler, o ruletă, o pereche de bocanci din piele, o pereche de pantofi din piele, aparținând persoanei vătămate M. S. L., estimate la totalul de 7000 lei; mai multe sticle de ulei si bulion, 3-4 kg de zahar si o pereche de adidași, aparținând persoanei vătămate B. Virgilia, estimate la totalul de 50 lei; mai multe borcane de vinete si murături, aparținând persoanei vătămate Gidofalvi I., estimate la totalul de 50 lei.
In cursul lunii septembrie 2011, inculpatul a pătruns, in uscătoria blocului nr. 35, situată între parter si etajul 1, prin forțarea lacătului, care asigura ușa de acces, de unde a sustras: o mașina de cusut Singer, un televizor color Nei, un calculator si un monitor, o imprimanta matriciala, o saltea Relaxa, precum si piese de decor artizanal, aparținând părții civile B. I., estimate la totalul de 4000 lei.
Din punctul de vedere al laturii subiective, instanța a dedus din circumstanțele reale ale săvârșirii, ca faptele au fost comise de inculpat, cu vinovăție, sub forma intenției, intrucat a prevăzut si urmărit rezultatele si, in realizarea unei rezoluții unice, in raport de modalitatea similara de operare si de intervalul relativ scurt de săvârșire.
Pentru a reține starea de fapt obiectivă si subiectivă mai sus menționată, instanța s-a întemeiat pe toate probele, administrate in faza de urmărire penală si in faza de judecată si nu a înlăturat niciuna.
Astfel, fapta si modalitatea de săvârșire au rezultat din declarațiile de recunoaștere ale inculpatului, de făptuitor si învinuit, concordante cu procesele-verbale de cercetare la fața locului, din care a rezultat efracția si cu reconstituirile efectuate cu participarea acestuia, săvârșirea pe timp de noapte rezultând exclusiv din declarațiile de făptuitor si învinuit.
Care au fost bunurile sustrase a rezultat din declarațiile de învinuit, concordante cu declarațiile persoanelor vătămate si cu dovezile de ridicare-predare bunuri reclamate ca sustrase.
In drept, considerente teoretice preliminare cu caracter general privind soluționarea cauzei:
Aspectele metodologice privind raportul dintre individualizarea pedepsei, legea penală mai favorabilă si soluția procesuală:
In privința legii penale de drept substanțial aplicabile, fiind vorba despre un conflict de legi organizate in coduri in timp, legea penala mai favorabilă s-a stabilit, in concret, prin compararea ipotetica si globala a legilor succesive, in funcție de condițiile incriminare, de condițiile de tragere la răspundere penală si, in sfârșit de criteriul pedepsei, după care LPF se aplică global, așa cum statuează decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale.
La stabilirea LPF se cerceta ipotetic condițiile incriminare, condițiile de tragere la răspundere penala si se „pipăiau” posibilitățile de individualizare a pedepsei, inclusiv a executării acesteia, prin compararea globală a codurilor de drept substanțial succesive, după care Codul stabilit ca LPF se aplica global, inclusiv individualizând pedeapsa dacă era cazul, iar in final se pronunță soluția procesuală adecvată, prev.de art. 396 Cod de procedura penala.
Distincția dintre individualizarea executării pedepsei si soluția procesuală și prioritatea metodologică celei dintâi, în raport cu cea de-a doua, garanta că aplicarea LPF să nu poate conduce la o aplicare autonomă a codurilor penale succesive, nici in mod indirect, prin intermediul individualizării soluției procesuale si ca gamele de soluții de individualizare prevăzute de codurile succesive nu erau modificate jurisprudențial.
Astfel, aceasta treceau gradual de la cea mai puțin severă forma de individualizare prevăzută, până la executarea efectivă, in raport de criteriile prevăzute de codul in chestiune, fără însă a putea transgresa in celalalt cod, deoarece s-ar fi ajuns indirect la combinarea soluțiilor de individualizare prevăzute de ambele coduri si la crearea unei lex tertia, ceea ce era interzis de decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale.
Excepțiile de la globalitate erau prevăzute de legea tranzitorie de drept substanțial, respectiv de art. 10, art. 16 alin.2, art. 17, art. 22 din Legea nr. 187/2012 etc, care aveau caracter autonom si conduceau într-adevăr la o diversificare a soluțiilor, in raport de codurile succesive.
Referita diversificare însă nu intra in contradicție cu decizia Curții Constituționale, deoarece nu rezulta jurisprudențial si fiecare excepție trebuia analizată in concret, in contextul schimbărilor legislative, deoarece inițial normele tranzitorii nu au avut caracter de excepție, fiind gândite ca si instituții autonome.
Sintetizând, Codul penal din 1969 fie se aplica global, sub aspectele interdependente ale individualizării si aplicării LPF, presupunând exclusivitatea aplicării vechilor soluții de drept substanțial, in individualizarea pedepsei la faptele calificate pe Codul penal din 1969 si totodată excluderea soluțiilor de individualizare a pedepsei nou introduse de legea substanțială, in vigoare, cu excepțiile prevăzute de lege, fie nu se aplica, deschizând posibilitatea aplicării globale a noului Cod penal, care presupunea exclusivitatea aplicării noilor soluții de drept substanțial in individualizarea pedepsei, faptelor calificate pe Codul penal actual, cu excepțiile prevăzute de lege.
Din punct de vedere procesual, aceeași idee se exprima prin unicitatea soluției procesuale, de condamnare, faptelor calificate pe Codul penal din 1969 si respectiv prin exclusivitatea aplicării noilor soluții procesuale, de renunțare, amânare, suspendare sub supraveghere in forma noua, care trimiteau la noile soluții de individualizare a pedepsei din Codul penal, faptelor calificate pe noul Cod penal, in ambele cazuri excepțiile fiind prevăzute de normele tranzitorii, de stricta interpretare si aplicare.
Completând consecințele procesuale ale globalității aplicării legii penale de drept substanțial, soluția procesuala veche de SUP, respectiv achitare pentru lipsa caracterului penal, neprevăzută de actualul Cod de procedura penala, se făcea in temeiul unei norme tranzitorii de procedura - art. 19 din Legea nr. 255/2013.
Privind analiza comparativa in stabilirea LPF s-a menționat că, nu se compara achitarea in condițiile art. 181 Cod penal din 1969, cu renunțarea la aplicarea pedepsei, in condițiile art. 80 si urm. Cod penal, deoarece prima venea printr-o soluție procesuală, prevăzută de art. 19 din Legea nr. 255/2013, căreia nu îi era aplicabil art. 5 Cod penal.
Se compara suspendarea condiționată, cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, indiferent dacă pe legea veche sau noua si cu executarea efectiva, in procesul individualizării pedepsei aplicabile faptei calificate pe Codul penal din 1969.
Suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei din legea veche se compara direct cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, din legea noua, deoarece exista prevedere legală, expresă, in acest sens, art. 16 alin.2 din Legea nr. 187/2012, din interpretarea gramaticală a căruia rezulta obligativitatea comparării directe a acestor 2 instituții, conform art.5 Cod penal.
Cu toate acestea, in urma publicării deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale, conformitatea comparării directe cu sensul art.5 Cod penal s-a schimbat, caracterul global al acestuia din urma impunând păstrarea criteriilor prev.de art. 16 alin.2 din Legea nr. 187/2012, însă cu folosirea lor in analiza globală.
Dincolo de interpretarea gramaticală si teleologica, alternativa ar fi constat . a LPF, una cu ocazia stabilirii globale si calificării faptei, urmată de una cu ocazia individualizării, care deși posibilă, apărea ca mai puțin preferabilă, fiind contradictorie cu sensul globalității aplicării LPF, care prin ipoteza presupune o unică aplicare, rezultată in urma comparării ipotetice sub toate aspectele.
Așadar, nici suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, din legea veche nu se compara direct cu cea din legea noua, nefiind de dorit soluții de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei prev. de legea nouă, aplicată faptelor calificate pe legea veche, sau reciproc.
Neexistând dispoziție tranzitorie expresă cu caracter autonom, suspendarea condiționată nu se compara direct cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, din legea noua, prev.de art. 91 si urm Cod penal.
Suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei din legea noua se compara direct cu renunțarea, cu amânarea executării pedepsei, sau cu executarea efectiva, in procesul individualizării pedepsei aplicabile, faptei calificate pe actualul Cod penal.
Nu se compara direct, ci numai ipotetic si global in stabilirea LPF: pe de o parte, suspendarea condiționată a executării pedepsei, suspendarea sub supraveghere a executării a pedepsei, din legea veche, sau suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei din legea nouă, aplicate la o faptă calificată pe legea veche, cu renunțarea, amânarea executării pedepsei, sau cu suspendarea sub supraveghere a executării a pedepsei, din legea nouă, aplicate la o faptă calificată pe aceeași lege,pe de altă parte.
Analiza comparativă, ipotetică si globală a codurilor succesive se oprea la momentul apariției unei diferențe obiective in privința condițiilor de incriminare (ex in cazul art. 87 alin.1 OUG nr. 195/2002, dacă la momentul recoltării limita legală nu a fost depășită, deși recalculată retroactiv, alcoolemia de la momentul acțiunii de conducere ar depăși-o), in privința condițiile de tragere la răspundere penala (ex in cazul in care ar interveni prescripția răspunderii penale pe legea nouă, sau infracțiunea ar fi condiționată de plângerea prealabilă, pe care persoana vătămată nu o formulează) sau in privința posibilităților de individualizare a pedepsei.
In cazul in care analiza ajunge la posibilitățile de individualizare a pedepsei, diferențe obiective apăreau succesiv si, in raport de subsidiaritate, reciproca in cazul naturii diferite a sancțiunilor penale, a cuantumului diferit posibil al celor de aceeași natura, incluzând posibilitatea neaplicării si in cazul posibilităților diferite de individualizare a executării, incluzând consecințele acesteia.
In cazul ultimelor 3 categorii de diferențe, dacă apăreau cumulativ, devenea necesar a fi analizate împreună, deoarece spre exemplu, o pedeapsa mai grea dar fără executare era preferabilă, in mod obiectiv, indiferent de condițiile care permiteau neexecutarea, uneia mai ușoare, cu executare efectivă, in timp ce diferențele de cuantum in condiții de neexecutare pe ambele coduri, lăsau de asemenea, in mod obiectiv, fără obiect analiza privind condițiile de neexecutare, sau consecințele acesteia.
Așadar, pentru a putea face comparația la nivel de individualizare a pedepselor de aceeași natura, in procesul de „pipăire” a individualizării, era necesar a fi stabilite, in prealabil, si cu caracter de principiu, niște repere rezultând pe baza de probe din cauză, in funcție de criteriile obiective prevăzute de ambele coduri succesive, care ipotetic si global prevedeau o gama cumulata de soluții.
Acestea din urma puteau fi legate de gravitatea concreta a faptei si periculozitatea inculpatului, de distincția dintre stabilirea, aplicarea si executarea pedepsei, ca si avertisment necesar in realizarea prevenției speciale, de condițiile neexecutării, respectiv conținutul si durata supravegherii, precum si de consecințele individualizării, decăderi, interdicții, termene de reabilitare etc.
In final, s-a menționat ca, comparația nu privea consecințele condamnării, pentru ca LPF nu era aplicabil decât dreptului penal substanțial.
Așadar, argumentul incompatibilității soluției de condamnare cu dreptul de conducere auto sau cu eligibilitatea in anumite funcții sau profesii nu erau relevante, decât dacă analiza ajungea la ultimul nivel si sub forma lipsei oricărei decăderi, interdicții sau incapacități ce ar putea din infracțiune, prevăzută de legea nouă de drept substanțial, însă fără analiza celor ce ar putea rezulta, in concret, din condamnare.
Comparând ipotetic criteriile legale de individualizare a pedepsei prevăzute de codurile succesive, prevăzute de art. 72 si urm din Codul penal din 1969 si respectiv art. 74 si urm din actualul Cod penal, reieșea că primul făcea trimitere si la circumstanțele si stările de agravare sau atenuare a pedepsei, in timp ce actualul Cod le prevedea separat.
De asemenea, pe Codul penal din 1969 circumstanțele si stările de agravare sau atenuare a pedepsei produceau efecte posibil a fi stabilite prin apreciere, in raport cu pedepsele prevăzute de lege sau cu cele stabilite pentru unități naturale de infracțiune, in timp ce pe actualul Cod penal produceau efecte posibil a fi stabilite, prin aplicarea de fracții la pedepsele prevăzute de lege sau la cele stabilite pentru unități naturale de infracțiune.
Așadar, deși aprecierea putea viza pedepse rezultante in ambele cazuri, in cazul actualului Cod penal nu reprezenta un mijloc de stabilire a efectului circumstanțelor sau stărilor de agravare sau atenuare, prin raportare la pedeapsa stabilita pentru unități naturale de infracțiune, aspect semnificativ in analiza comparativă a LPF, pentru a stabili ce se compara.
In rest si pe ansamblu, criteriile de individualizare a pedepsei erau echivalente si priveau gravitatea concretă a faptei si persoana inculpatului, din perspectiva condiției si istoricului acestuia, in plus art. 74 vizând si conduita din cursul procesului penal.
In privința individualizării executării pedepsei, atât Codul penal din 1969, cât si actualul Cod penal ofereau alternative pentru executarea efectivă a pedepsei, in scopul realizării prevenției speciale, stabilite pe considerente de oportunitate, apreciate după criterii legale privind gravitatea faptei, persoana infractorului, cuantumul pedepsei prevăzute de lege sau/si stabilite sau aplicate si necesitatea supravegherii conduitei infractorului.
Codul penal din 1969 distingea intre aplicarea si executarea pedepsei si prevedea posibilitatea suspendării executării pedepsei aplicate, dacă se aprecia că nu era necesară executarea pentru realizarea prevenției speciale, in condiții de supraveghere sau nu, dacă inculpatul nu avea antecedente penale grave si pedeapsa stabilită nu depășea un grad de gravitate, reglementând suspendarea condiționată a executării pedepsei, in condițiile art. 81, 82 si urm Cod penal din 1969 si respectiv suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, in condițiile art. 861 si urm Cod penal din 1969
Actualul Cod penal distingea intre stabilirea, aplicarea si executarea pedepsei.
In sensul de mai sus prevedea: posibilitatea neaplicării pedepsei, dacă se aprecia că nu era necesară stabilirea acesteia, fără supraveghere, dacă inculpatul nu avea antecedente penale, fapta prezenta gravitate redusă si pedeapsa prevăzută de lege nu depășea un cuantum, reglementând renunțarea la aplicarea pedepsei, prev. de art.80 si urm Cod penal; posibilitatea amânării aplicării pedepsei, dacă inculpatul nu avea antecedente penale, se aprecia că era necesară stabilirea, însă nu era necesara aplicarea acesteia si dacă pedeapsa stabilita, respectiv pedeapsa prevăzută de lege nu depășea un cuantum, prev. de art. 83 si urm Cod penal; posibilitatea suspendării executării pedepsei, dacă inculpatul nu avea antecedente penale grave, se aprecia că era necesara aplicarea, însă nu este necesara executarea pedepsei si dacă pedeapsa stabilita nu depășea un cuantum, prev. de art. 91 si urm Cod penal.
In plus, actualul Cod penal impune respectarea unor condiții de conduita procesuala in toate cazurile de neexecutare: generale negative, infractorul sa nu se fi sustras de la proces sau sa nu fi încercat zădărnicirea aflării adevărului; particulare negative, in cazul renunțării sa nu fi beneficiat anterior de măsura . pozitive, manifestarea acordului de a presta o munca neremunerata in folosul comunității, in cazul amânării aplicării si suspendării executării.
In privința conținutului supravegherii, art. 861 si urm Cod penal din 1969 prevedea aceleași masuri ca si Codul penal, mai puțin cea privind primirea vizitelor consilierului de probațiune, delegat cu supravegherea de către persoana supravegheata, obligatorie ca orice măsura de supraveghere pe durata termenului de supraveghere.
In privința conținutului obligațiilor, a căror dispunere era facultativă, Codul penal din 1969 prevedea pe durata termenului de încercare a suspendării sub supraveghere posibilitatea limitării judiciare, a libertății de mișcare in interiorul teritoriului României, a stabilirii domiciliului, a conducerii de vehicule si a frecventării anumitor locuri sau persoane, similarcu obligațiile, posibil, a fi impuse pe durata termenului de supraveghere a amânării si respectiv, in plus, in raport cu obligațiile posibil a fi impuse pe durata termenului de supraveghere, a suspendării sub supraveghere prev. de Codul penal
De asemenea, Codul penal din 1969 prevedea, in minus, prestarea de munca neremunerata in folosul comunității, obligatorie pe durata termenului de supraveghere potrivit actualului Cod penal si de cel puțin 60 de zile, in raport cu ambele cazuri, de amânare sau suspendare prev de actualul Cod penal
In privința duratei suspendării, durata termenului de încercare prev de art. 862 alin.2 si urm Cod penal din 1969, acesta era egală in cuantum cu pedeapsa plus intre 2 si 5 ani închisoare, la expirare putând interveni reabilitarea de drept, respectiv durata termenului de supraveghere prev de art. 92 alin.1 Cod penal este cuprinsă intre 2 si 4 ani, însă cel puțin egală cu durata pedepsei.
In privința celorlalte efecte ale neexecutării, art. 866 Cod penal din 1969, similar cu art.98 Cod penal, nu excludea pe durata termenului de încercare expunerea infractorului la consecințe indirecte de genul incompatibilităților sau decăderilor prevăzute de legi speciale - rezultând din soluția procesuală de condamnare.
Diferența era ca in cazul Codului penal din 1969, la expirarea termenului exista posibilitatea intervenirii reabilitării de drept, in condițiile legii, in timp ce in cazul actualului Cod penal la expirare exista numai posibilitatea considerării executate a pedepsei, pentru reabilitare urmând a curge un termen distinct.
In fine, in cazul renunțării la aplicarea pedepsei si al amânării aplicării pedepsei, Codul penal excludea orice consecințe indirecte de genul incompatibilităților sau decăderilor .
In ipoteza pluralității de infracțiuni, trebuia identificată in prealabil pluralitatea si stabilită configurația acesteia, pentru a decela dacă avea efecte in stabilirea LPF, cum era cazul sesizării instanței prin rechizitoriu cu mai multe fapte in concurs, sau cu o faptă săvârșită în stare de recidivă sau pluralitate intermediară.
In sensul de mai sus, art. 10 din Legea nr.187/2012 permitea stabilirea regimului juridic aplicabil tratamentului sancționator al pluralității, după o lege diferită de legea pedepselor stabilite pe Codul penal din 1969, pentru componentele săvârșite sub imperiul acestuia, derogând de la globalitatea aplicării legii penale de drept substanțial sub acest aspect
De asemenea, articolul referit stabilea totodată si regimul juridic aplicabil tratamentului sancționator al pluralității in cazul definitivării configurației acesteia sub legea nouă: Codul penal.
Din interpretarea per a contrario a ambelor prevederi, referite ale art. 10 din Legea nr.187/2012, rezultă că, in cazul definitivării configurației sub legea veche, regimul juridic aplicabil tratamentului sancționator al pluralității ar putea fi atât legea nouă, cât si cea veche, indiferent de legea faptelor aplicată la stabilirea pedepselor, derogând, din nou, de la globalitatea aplicării legii penale de drept substanțial.
Cu toate acestea, analizând raportul dintre globalitatea aplicării legii penale in situații tranzitorii, statuată constituțional si excepțiile de la aceasta permise de art. 10 din Legea nr.187/2012, a rezultat că legea faptei ce forma obiectul investirii instanței, trebuia să fie, in mod necesar, aceeași cu legea tratamentului sancționator al pluralității, inclusiv a subpluralităților si că, in particular, dacă pluralitatea s-a definitivat sub legea nouă, aceasta lege unică era cea nouă.
Motivul era că exceptarea de la globalitate, prevăzută expres de art. 10 din Legea nr.187/2012, privind situația in care pedepsele au fost deja aplicate după legi diferite,datorita duratei diferite a proceselor, se referea numai la pedepsele deja aplicate, nu si la legea faptei, obiect al sesizării prin rechizitoriu sau a tratamentului sancționator al pluralității.
Deoarece excepția era de strictă interpretare si aplicare si alte excepții întemeiate pe art. 10 al Legii nr.187/2012decât cea prevăzută prin ipoteza acestuia, nu putea rezulta decât din interpretarea sa extensiva, acestea puteau fi justificate numai de situațiile in care aplicarea globala a LPF nu ar fi posibila in mod obiectiv si cu condiția ca, indiferent de situație, să nu se facă in defavoarea inculpatului.
In cazul definitivării pluralității sub legea veche, când una dintre componente forma obiectul sesizării instanței prin rechizitoriu, nu se justifica nicio excepție de la globalitate, deoarece legea faptei si a tratamentului sancționator, inclusiv al subpluralităților se putea întotdeauna stabili ipotetic si aplica global, cu excepția pedepselor deja aplicate, prevăzută expres de art. 10.
Altfel spus, spre deosebire de situația unei modificări de pedepse, când lipsa incidentei art. 6 Cod penal, in privința tuturor acestora, atrăgea imposibilitatea aplicării tratamentului sancționator. prev de legea noua, in situația aplicării LPF . curs de judecată, art. 10 din Legea nr.187/2012 permite ca inaplicabilitatea art. 6 Cod penal sa nu atrăgea imposibilitatea aplicării tratamentului sancționator al legii noi la pluralitate.
In cazul definitivării pluralității sub legea nouă, prin excepție, regimul juridic al subpluralității nu trebuia să fie același cu al pluralității din care făcea parte, dacă ar fi condus la aplicarea retroactivă a legii penale in detrimentul subiectului răspunderii penale si ar fi condus la un plus nejustificat de sancțiune, in cazul săvârșirii faptei sub legea nouă, atunci când primul termen era compus si nu a fost stabilit, in raport cu situația in care acesta ar fi fost deja stabilit in baza legii vechi si exceptarea ar fi rezultat din ipoteza art. 10 .
In concluzie, in situații tranzitorii de conflict de coduri de drept substanțial in timp, LPF aplicabilă faptei, obiect al sesizării in caz de pluralitate de infracțiuni se stabilea si in funcție de configurația si regimul sancționator al pluralității, pe instituții globale, in aplicarea art. 5 Cod penal, cu excepțiile prevăzute de lege.
Astfel, in cazul concursului, LPF trebuia stabilit si in funcție de instituția concursului de infracțiuni din codurile succesive, deoarece aceasta nu era autonomă si aplicarea globală a legii substanțiale pe art. 5 Cod penal era posibilă si obligatorie.
In cazul recidivei sau pluralității intermediare, LPF, in privința pedepsei pentru fapta, formând obiectul sesizării, trebuia stabilit in urma cercetării pe ambele coduri succesive a posibilității reținerii pluralității respective, precum si a efectelor acesteia asupra pedepsei, cu consecințe diferite in cazul in care primul sau al doilea termen sunt simpli sau compuși.
Dacă aceștia erau ambii simpli, aplicarea globală a legii substanțiale pe art. 5 Cod penal era posibilă si obligatorie.
Dacă al doilea termen al recidivei postcondamnatorii era compus, posibilitatea aplicării de legi diferite faptei si sancționării stării de recidivă postcondamnatorii era exclusă de însuși conceptul diferit al sancționării recidivei, constând in prioritatea concursului in raport cu recidiva, prevăzute in sens contrar de codurile succesive.
Dacă al doilea termen al recidivei postexecutorii sau al pluralității intermediare era compus, aplicarea globală a legii substanțiale pe art. 5 Cod penal era posibilă si obligatorie, deoarece prioritatea concursului in raport cu recidiva era prevăzută numai in raport cu recidiva postcondamnatorie.
Dacă primul termen al pluralității intermediare sau recidivei era compus, aplicarea globală a legii substanțiale pe art. 5 Cod penal era posibila si obligatorie, cu excepția legii aplicabile regimului juridic al tratamentului sancționator al primului termen in cazul definitivării pluralității sub legea noua, care putea fi diferit.
Din punct de vedere tehnic juridic, globalitatea ipotetică implica ca art. 5 Cod penal să se aplice efectiv o singura dată, la rezolvarea acțiunii penale potrivit art. 396 Cod penal, celelalte dispoziții decurgând din aceasta si nu separat la fiecare mențiune din dispozitiv, decât in măsura in care exista dispoziții speciale, care particularizau art. 5 Cod penal .
Potrivit art. 12 din Legea nr. 187/2012, stabilirea judiciara a legii penale mai favorabila se referea la pedeapsa principală, si nu la pedepsele complementare sau accesorii, care derivau din aceasta.
In final, inclusiv dacă pedeapsa era amenda, stabilirea acesteia se făcea potrivit dispozițiilor legii penale mai favorabile din aceeași lege, fără a se putea combina dispoziții din legi diferite, așa cum rezulta implicit si din art. 14 alin 1 lit.b din Legea nr. 187/2012.
In concret, în privința stabilirii legii penale mai favorabile, faptelor reținute in sarcina inculpatului sub aspect obiectiv si subiectiv, le corespundea fie infracțiunea de furt calificat, prev de art. 208 alin.1, art. 209 alin.1 lit. g, i Cod penal din 1969, cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal din 1969 si a art. 3 si 5 Cod penal,datorită unității de rezoluție infracțională, fie 5 infracțiuni de furt calificat, fiecare prev de art. 228 alin.1, art. 229 alin.1 lit.b,d Cod penal, cu aplicarea art. 38 alin.1 Cod penal si a art. 5 Cod penal, deoarece subiecții pasivi erau diferiți.
Art. 3 Cod penal era aplicabil in raport cu încadrarea pe legea veche, deoarece la momentul săvârșirii, nu era incriminat furtul prin violare de domiciliu, fiind incriminată distinct violarea de domiciliu, care însă nu a format obiectul sesizării instanței.
In rest, fapta se plia in aceeași măsură pe încadrările corespunzătoare din codurile succesive, condițiile de incriminare fiind identice.
Condițiile de tragere la răspundere penala erau similare, nefiind necesara îndeplinirea unor condiții prealabile in acest scop si neintervenind la acest moment prescripția răspunderii penale, pe niciunul dintre codurile succesive - chiar dacă termenele de prescripție specială diferă: 15 ani in condițiile art. 124 Cod penal din 1969, anterior modificării prin Legea nr. 63/19.04.2012, respectiv termenul de prescripție de 10 ani, plus încă jumătate, față de 10 ani, in condițiile art. 155 alin. 4 Cod penal, respectiv termenul de prescripție de 5 ani plus încă o dată.
Pedepseleprevăzute de lege pentru infracțiunea de furt calificat in chestiune, pe Codul penal din 1969 erau de la 3 ani închisoare, până la 15 ani închisoare, in timp ce pe Codul penal erau de la 1 an închisoare, până la 5 ani închisoare.
„Pipăind”individualizarea pedepsei,in principiu in raport de configurația faptei/faptelor pe Codurile succesive, s-a reținut, in principiu, modalitatea de săvârșire relativ rudimentara, consecințele patrimoniale relativ neînsemnate, faptul că a reparat, voluntar, o parte din prejudiciu si a recunoscut faptele pe de o parte, dar si persoana inculpatului, cu numeroase antecedente penale de aceeași natură si numărul ridicat de acte materiale ..
De asemenea, că inculpatul avea antecedente penale.
Astfel, acesta a fost liberat condiționat la 25.01.2011, cu un rest neexecutat de 366 zile din pedeapsa de 3 ani si 6 luni închisoare, aplicată acestuia prin sentința penala nr. 1471/2010 a Judecătoriei Bistrița, de modificare directă sau indirectă a pedepselor mai mari de 1 an ce i-au fost aplicate prin sentința penală nr. 290/2009, nr. 1182/_ si nr. 936/_ ale Judecătoriei Targu-M., precum si nr. 240/2009 a Tribunalului M., cu consecința de principiu reținerii numai a recidivei postexecutorii, pe ambele coduri succesive.
Inculpatul nu s-a sustras de la proces si nu a încercat zădărnicirea aflării adevărului
In consecință si tot la nivel de principiu, datorită gravității acuzei s-a exclus soluția de renunțare la aplicarea pedepsei, impunându-se aplicarea si datorită antecedentelor sale penale mai mari de 1 an, s-a impus si executarea acesteia, conform art. 861 alin.1 lit.bCod penal din 1969, respectiv art. 91 alin.1 lit.bCod penal.
In continuare, pe Codul penal din 1969 exista posibilitatea de principiu a reținerii circumstanței atenuante prev de art. 74 alin.1 lit. b Cod penal din 1969: restituirea de bunăvoie a borcanelor de murături, zacuscă si tocană de legume reclamate ca sustrase.
Din perspectiva tratamentului sancționator prev de Codul penal din 1969, in cazul reținerii de circumstanțe atenuante art. 76 Cod penal din 1969 obliga la coborârea pedepsei sub minimul special, până la minimul general al închisorii, de 15 zile.
In cazul recidivei postexecutorii, art. 39 alin.4 Cod penal din 1969 prevedea aplicabilitatea pedepsei intre limitele prevăzute de lege, cu posibilitatea orientării spre maximul special si spor facultativ de 10 ani închisoare.
Infracțiunea continuată era sancționată de Codul penal din 1969 cu pedeapsa prevăzută de lege, plus spor facultativ de maxim 5 ani.
In situația reținerii cumulate a circumstanțelor atenuante si a stărilor de agravare, reprezentate de săvârșirea faptei in forma continuata si in stare de recidiva, in raport de prevederile art. 80 Cod penal din 1969, rezulta posibilitatea aplicării pedepsei intre minimul general, până spre limita superioară a minimului special al acesteia.
Pe actualul Cod penal, exista, de asemenea, posibilitatea, de principiu, a reținerii circumstanței atenuante prev de art. 75 alin.2 lit. a Cod penal, respectiv eforturile depuse pentru înlăturarea consecințelor infracțiunii.
Codul penal actual sancționa concursul pedepselor cu închisoarea cu aplicarea pedepsei celei mai grele, plus spor obligatoriu de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite.
Art. 43 alin. 5 din actualul Cod penal sancționa recidiva postexecutorie, prioritară in raport cu concursul, prin stabilirea pedepsei intre limitele speciale majorate cu 1/2
Așadar, completând reperele de individualizare prefigurate in concret pentru stabilirea LPF in privința cuantumului, pe Codul penal din 1969 s-ar fi impus aplicarea unei pedepse unice, pentru forma continuată spre maximul posibil, in condițiile reținerii de atenuante, ca urmare a efectelor cumulate a agravărilor distincte, atrase de forma continuată si starea de recidivă, in condițiile limitării impuse de reținerea atenuantelor.
In același sens, pe actualul Cod penal pedepsele pentru unități naturale de infracțiune ar fi trebuit să fie orientate spre zona minim-mediu, datorită aplicării unice a criteriilor prev de art. 74 Cod penal, atenuantele si recidiva producând efecte separat si fără apreciere, prin aplicarea fracțiilor legale.
In concluzie, pe Codul penal din 1969, pedeapsa minim posibil a-i fi aplicată pentru unitatea legală de infracțiune era de 15 zile închisoare, iar cea maximă de până in 2 ani închisoare, rezultate in condițiile art. 396 alin.10 Cod de procedura penala si a aplicării art. 186 Cod penal, cu executare efectivă.
Pe actualul Cod penal, in condițiile art. 79 alin.3 Cod penal, in urma aplicării succesive a efectului reducerii cu 1/3 a limitelor speciale, produs de aplicarea art. 396 alin.10 Cod de procedura penala si a circumstanței atenuante, acestea sunt de 4/9 din minimul special, respectiv din maximul special.
Apoi, limitele reduse s-ar majora cu 1/2 datorita stării de recidivă pedepsite de art. 43 alin.5 Cod penal, rezultând ca sunt de 6/9 din minimul special, respectiv din maximul special, intre care s-ar putea stabili pedepsele pentru unități naturale pe actualul Cod penal.
Pedepsele minim posibile pentru oricare dintre cele 5 unități naturale, pe actualul Cod penal, erau de 8 luni închisoare, respectiv de 1 an si 6 luni închisoare pentru concurs, iar cele maxime de 3 ani si 4 luni închisoare, respectiv de 7 ani si 9 luni închisoare pentru concurs, in condițiile aceluiași art. 186 Cod penal si cu executare efectivă.
Pentru a stabili LPF, trebuia analizată comparativ posibilitatea aplicării de pedepse pe codurile succesive, considerate in valoare absolută, pentru unitatea naturală respectiv cea legală, in intervalele rezultate din considerarea cauzelor sau circumstanțelor privind pedeapsa si utilizând reperele de cuantum propuse.
Astfel, intre 15 zile, până sub 8 luni închisoare, Codul penal din 1969 permitea o pedeapsă unică mai mică decât minimele speciale prevăzute de actualul Cod penal.
Intre 8 luni închisoare, până sub 2 ani închisoare, dacă pedeapsa unică pentru unitatea legală era mai mică de 1 an si 6 luni închisoare, Codul penal din 1969 permitea o pedeapsă mai mică decât rezultanta minimă a concursului pedepselor minime pe actualul Cod penal.
Considerând același interval, dacă pedeapsa unică pentru unitatea legală era mai mare de 1 an si 6 luni închisoare, era comparabilă cu rezultanta concursului pedepselor pe actualul Cod penal si depindea de individualizarea acestora din urma, fiind necesară utilizarea reperelor de individualizare.
In concluzie, utilizând reperele stabilite, era interesant intervalul de la 1 an si 6 luni închisoare, până sub 2 ani închisoare, in care acestea erau utilizabile si ambele categorii de pedepse, pentru unități naturale si legale, putând fi orientate in sensul propus.
Deoarece rezultanta concursului pe actualul Cod penal ar fi fost de 3 ani si 6 luni închisoare, pentru unitatea naturală la nivelul minimului considerat de 1 an si 6 luni închisoare, rezultă că, Codul penal din 1969 era mai favorabil pentru inculpat.
Schimbarea de încadrare invocată de inculpat era așadar neîntemeiată.
In concluzie, fapta inculpatului din cursul lunii octombrie 2010, când, aflându-se pe raza mun.Tg.M., jud. M., pe timp de noapte si prin efracție sau escaladare, a sustras, in 5 ocazii diferite, bunuri din posesia altor persoane, in scopul însușirii pe nedrept si in realizarea aceleiași rezoluții infracționale, întrunea atât pe latură obiectivă, cât si pe latură subiectivă, elementele constitutive a infracțiunii de furt calificat, prev de art. 208 alin.1, art. 209 alin.1 lit. g, i Cod penal din 1969, cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal din 1969 si a art. 3 si 5 Cod penal.
In privința individualizării pedepsei, art. 72 Cod penal din 1969 prevedea ca si criterii de dispozițiile părții generale ale Codului penal, limitele de pedeapsă fixate pentru infracțiunea in chestiune in partea specială a acestuia, gradul de pericol social al faptei savarsite, de persoana infractorului si de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Apreciind in concret gradul de pericol social al faptei si menținând cele prefigurate cu ocazia stabilirii LPF, in condițiile coborârii obligatorii sub minimul redus cu 1/3, in condițiile art. 396 alin.10 Cod de procedura penala, de 2 ani închisoare si a reținerii in aceste condiții a 2 stări de agravare, corespunzătoare formei continuate si recidivei, rezultă că pedeapsa de 1 an si 10 luni închisoare, cu executare efectivă, era adecvată tuturor exigentelor legii penale.
In privința individualizării procesuale a pedepsei, intrucat instanța a stabilit, pe baza de probe, că fapta in urma săvârșirii căreia inculpatul a fost trimis in judecată in prezenta cauză, exista dincolo de orice dubiu, constituia infracțiunea antemenționată, săvârșită de acesta, ținând cont de individualizarea executării pedepsei deja efectuate, s-a impus aplicarea soluției procesuale prevăzute de art. 396 alin.1,2 Cod de procedura penala, condamnarea inculpatului, cu executarea efectivă a pedepsei.
In ce privește latura civila a procesului penal, persoana vătămată B. I. s-a constituit parte civilă in procesul penal in faza de urmărire penala, estimând prejudiciul la 40.000 lei.
Pentru ca inculpatul să răspundă civil in procesul penal, era necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții prevăzute in situații tranzitorii de art. 5 din Legea nr. 71/2011, cu trimitere la art. 998 Cod civil din 1864, deoarece momentul epuizării a fost anterior datei de 01.10.2011, de intrare in vigoare a actualului Cod penal si, respectiv de 19 Cod de procedura penala, respectiv: existența unei fapte ilicite a inculpatului, existenta prejudiciului suferit de persoana vătămată ca urmare a săvârșirii de către inculpat a faptei ilicite, existența unei legături de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu, existenta vinovăției inculpatului, care a cauzat prejudiciul, prejudiciul persoanei vătămate constituita parte civilă, să fi fost cauzat prin săvârșirea infracțiunii pentru care inculpatul era cercetat in procesul penal, existenta manifestării de voința a părții vătămate de a fi despăgubită in cadrul procesului penal.
Astfel, in speță, fapta ilicită era reprezentată de însăși infracțiunea de furt calificat, constatată a fi fost savarsita de inculpat, care sub aspectul laturii civile constituia un delict civil in dauna părții civile.
Prejudiciul era constituit de diminuarea patrimoniului părților civile, cu suma sustrasă, respectiv cu contravaloarea bunurilor sustrase, nereparată.
Raportul de cauzalitate rezulta din circumstanțele săvârșirii faptei, iar vinovăția inculpatului, sub aspect civil, putea fi dedusă a fortiori odată ce a fost stabilită sub aspect penal pentru aceeași faptă.
In ceea ce privește cuantumul prejudiciului suferit de partea civile, acesta a fost însă dovedit numai in parte, respectiv in privința sumei cu care martorul Grendel C. a cumpărat de la inculpat mașina de cusut, respectiv 30 lei, in aplicarea in dubio pro reo.
In concluzie, condițiile prevăzute de lege nefiind îndeplinite cumulativ decât parțial, acțiunea părții civile era întemeiată parțial, in limita sumei de 30 lei.
Această soluție penală, în termen legal, a fost apelată de către inculpat, care a s-a arătat nemulțumit de cuantumul pedepsei aplicate.
Înlăuntrul termenului de pronunțșare, inculpatul a depus la dosarul cauzei acordul de mediere încheiat cu Gidofalvi I., act aflkat la filele 19-23 din dosarul nr._ al acestei Curți de Apel.
Analizând apelul astfel declarat cu stricta respectare a disp.art.412, 416-419 Cod procedură penală se constată că acesta are caracter nefondat, deoarece:
Inculpatul apelant, ce nu se află, la primul conflict cu legea penală, în baza aceleiași rezoluții infracționale, în intervalul de timp cuprins între 1 mai și octombrie 2011, pe timpul nopții, a sustras mai multe bunuri, din pivnițele aparținând numiților Szaba L., M. S. L., B. Vergilia, Gidofalvi I. și B. I., bunuri ce și le-a însușit pe nedrept.
S-a demonstrat că inculpatul cu forma vinovăție a intenției directe a săvârșit, în perioada de timp menționată, respectivele acte de sustragere de bunuri, prin care a cauzat prejudicii materiale respectivelor părți vătămate, fapt ce corect s-a interpretat a se circumscrie prevederilor art.208 alin.1, 209 alin.1 lit.g, i cu aplic.art.41 alin.2 din vechiul Cod penal, elementele constitutive ale acestei infracțiuni fiind întrunite.
Inculpatul apelant la prim grad jurisdicțional a înțeles să recurgă la procedura simplificată de soluționare a cauzei sale, fapt ce a permis instanței de fond ca după stabilirea, în speță, a legii penale mai favorabile, să procedeze, cu stricta respectare a disp.art.72 din vechiul Cod penal, la o corectă individualizare a pedepsei, ce se impunea a-i fi aplicată acestuia. De precizat că, în prezenta cauză, în mod corect s-a apreciat că vechiul Cod penal constituie legea penală mai favorabilă, deoarece atât forma continuată a unei infracțiuni, cât și concursul de infracțiuni sunt sancționate mai blând sub imperiul Codului din 1968 (intrat în vigoare la 01.01.1069) decât sub imperiul actualul Cod penal, reprezentat de legea nr.286/2009.
De remarcat că în prezenta cauză, până la pronunțarea soluției în faza procesuală a apelului, inculpatul apelant a depus la dosarul cauzei acordul de mediere, pe latură civilă, încheiat cu partea vătămată Gidofalvi I.. Respectivei părți vătămate inculpatul i-a sustras borcane cu vinete și murături, cauzându-i un prejudiciu de aproximativ 50 lei, dar încă din faza urmăririi penale (a se vedea în acest sens fila 58 din dosar) această persoană a invederat faptul că nu se constituie parte civilă în cauză, că nu înțelege să participe în cauză ca persoană vătămată, aceasta dobândind calitatea de martor. Chiar dacă și în vechiul Cod de procedură penală (art.16 alin.1 lit.h) se prevedea, cum de altfel se prevede și de actualul Cod de procedură penală (în art.16 alin.1 lit.g), cu raportare la art.67 din legea nr.192/2006, că încheierea acordului de mediere între inculpat și partea civilă/vătămată induc la stingerea acțiunii penale declanșate (pentru infracțiunile pentru care operează împăcarea părților), în prezenta speță nu se poate da eficiența urmărită de inculpat acordului de mediere, perfectat cu Gidofalvi I., deoarece:
aceasta a avut calitatea de martor în cauză;
în cazul infracțiunii de furt calificat, în formă continuată, comisă sub imperiul vechiul Cod penal, unitatea infracțională nu doar, că nu poate fi fragmentată, dispunându-se încetarea procesului penal ca urmare a medierii intervenite, (legea nepermițând acest lucru), dar nici nu se poate dispune încetarea procesului penal pentru că era o infracțiune pentru care acțiunea penală se punea în mișcare din oficiu.
Se constată că infracțiunea inculpatului apelant i s-a aplicat o pedeapsă corect individualizată, atât ca și cuantum, cât și ca modalitate de executare, disp.art.72 rap.la art.52 din vechiul Cod penal, fiind strict interpretate și aplicate. Pedeapsa aplicată în cauză inculpatului apelant va fi în măsură să asigure resocializarea și reeducarea sa.
Constatându-se că sentința penală criticată se caracterizează prin legalitate și temeinicie, urmează ca potrivit disp.art.421 pct.1 lit.b Cod procedură penală să fie respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul R. A. B. împotriva sentinței penale nr. 1305/15 decembrie 2014 a Judecătoriei Târgu M., în dosarul nr._ .
Văzând și disp.art.275 alin.2 Cod procedură penală,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul R. A. B. (fiul lui A. și Miranda, născut la data de 04.02.1978, cu locuința în Târgu M., .. 32, .) împotriva sentinței penale nr. 1305/15 decembrie 2014 a Judecătoriei Târgu M., în dosarul nr._ .
Obligă inculpatul apelant să achite statului, cu titlu de cheltuieli judiciare, suma de 200 lei.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 22 aprilie 2015.
Președinte Judecător
M. R. C. I. C. B.
Grefier
D. M.
Red.MRC/30.04.2015
Thnred./CC/3 exp./04.05.2015
Jd.fd. P.D.D.
| ← Evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Decizia nr.... | Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Sentința nr. 10/2015.... → |
|---|
