ICCJ. Decizia nr. 4060/2009. Penal. Cerere de transfer de procedură în materie penală (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4060/2009
Dosar nr. 1174/2/2009
Şedinţa publică din 4 decembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 62 din 11 martie 2009 pronunţată în dosarul nr. 1174/2/2009 (302/2009), Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a dispus următoarele:
A admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
A recunoscut efectele sentinţei penale nr. 104 din 26 septembrie 2005 a Tribunalului Florenţa – Italia şi a dispus transferarea persoanei condamnate C.V., într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 7 ani închisoare.
A dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei.
A dedus din pedeapsă perioada executată începând cu 11 aprilie 2007.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut că prin rezoluţia nr. 72/II/2009 din 2 februarie 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a sesizat Curtea de Apel Bucureşti în vederea recunoaşterii sentinţei nr. 104/2005 a Tribunalului din Florenţa, rămasă definitivă la data de 24 martie 2006 şi punerii în executare a acesteia, în cadrul procedurii de soluţionare a cererii formulate de Ministerul Justiţiei din republica Italia, de transferare într-un penitenciar din România a persoanei condamnate C.V., în vederea continuării executării pedepsei aplicate de instanţele italiene.
Cererea formulată de autorităţile italiene a fost însoţită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983 şi anume: copia certificată pentru conformitate de pe hotărârea de condamnare, de pe dispoziţiile legale aplicabile, indicarea duratei condamnării deja executate, declaraţia cuprinzând consimţământul la transfer al persoanei condamnate, precum şi traducerile de pe sentinţa de condamnare.
Împotriva sentinţei penale pronunţată de prima instanţă a formulat recurs Parchetul de pe lângă Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti care a criticat hotărârea pentru nelegalitate sub aspectul nerecunoaşterii de către instanţă a hotărârii de condamnare în integralitatea ei, respectiv pentru omisiunea de a se pronunţa cu privire la pedeapsa amenzii în cuantum de 17.500 Euro, dar şi cu privire la pedeapsa accesorie şi complementară constând în interdicţia pe viaţă de a deţine funcţii publice.
Parchetul a mai criticat sentinţa penală pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi pentru omisiunea de a constata că restul de pedeapsă rămas de executat din pedeapsa aplicată de instanţa italiană este de 6 ani închisoare şi 15.500 Euro amendă, iar durata condamnării se împlineşte la 10 aprilie 2013, deoarece persoana condamnată a beneficiat de graţiere conform Legii nr. 241/2006 pentru perioada de 1 an închisoare şi 2000 Euro amendă.
Examinând hotărârea atacată, respectiv actele şi lucrările din dosar Înalta Curte constată că prin sentinţa penală nr. 104/2005 rămasă definitivă la 24 martie 2006 Tribunalul din Florenţa l-a condamnat pe cetăţeanul român C.V. la o pedeapsă principală de 7 ani închisoare şi amendă de 17.500 Euro, precum şi la pedeapsa accesorie constând în interdicţia pe viaţă de a deţine funcţii publice, reţinându-se în fapt că împreună cu alte persoane au aderat la un grup infracţional organizat şi au recrutat persoane majore şi minore pentru a le exploata prin obligarea acestora să se prostitueze.
Prin sentinţa penală recurată Curtea de Apel Bucureşti a recunoscut în parte efectele sentinţei penale de condamnare pronunţată de tribunalul italian şi a dispus transferarea persoanei condamnate C.V. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 7 ani închisoare, fără a recunoaşte şi pedeapsa cu amendă aplicată condamnatului prin aceeaşi hotărâre, de către instanţa străină, precum şi pedeapsa accesorie şi complementară.
Instanţa română a constatat că fapta reţinută în sarcina numitului C.V. are corespondent în legislaţia română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor prevăzute de art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 678/2001 şi art. 7 din Legea nr. 39/2003, iar persoana condamnată şi-a exprimat consimţământul la transferarea sa pentru continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din România.
Recunoscând doar în parte hotărârea de condamnare dispusă de către instanţa italiană Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat o soluţie greşită deoarece, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 302/2004, Titlu V, Capitolul I, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 222/2008, recunoaşterea unei hotărâri penale străine se realizează în integralitatea acesteia, fără a exista o intervenţie a statului de executare în raport de dispoziţiile statului de condamnare.
Acest principiu rezultă şi din interpretarea dispoziţiilor art. 115 – 121 din acelaşi act normativ, dar şi din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg şi ratificată prin Legea nr. 76/1996.
Dispoziţiile art. 145 din Legea nr. 302/2004 modificată privind obligaţia statului român de a respecta felul şi durata pedepsei prevăzută în hotărârea de condamnare, în cazul în care a optat pentru continuarea executării pedepsei, aplicată în statul de condamnare.
Pe de altă parte, autorităţile italiene au încunoştinţat autorităţile române despre faptul că Italia are declaraţie la Convenţia Europeană asupra persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în 1983, prin care a exclus aplicarea procedurii conversiunii pedepsei [art. 9 pct. 1 lit. b)] măsura fiind aplicabilă şi în cazul în care Italia este stat de condamnare, împrejurare care exclude posibilitatea instanţei române de a aplica procedura „conversiunii condamnării" reglementată de art. 146 din Legea nr. 302/2004 în privinţa pedepselor principale şi accesorii.
Aşa fiind, în condiţiile în care instanţa română a recunoscut hotărârea de condamnare şi a optat pentru continuarea executării pedepsei, avea obligaţia de a respecta felul şi durata pedepsei aplicată de instanţa de condamnare, respectiv pe lângă pedeapsa de 7 ani închisoare şi pedeapsa de 17.500 Euro amendă, precum şi pedeapsa accesorie şi complementară a interdicţiei pe viaţă de a deţine funcţii publice.
Înalta Curte reţine că instanţa Curţii de Apel Bucureşti în hotărârea pe care a pronunţat-o a omis să constate, că persoana condamnată a beneficiat de dispoziţiile Legii nr. 241/2006, de graţiere, pentru perioada de 1 an închisoare şi 2.000 Euro amendă, deşi la dosar existau relaţii privind situaţia executării pedepsei.
Ca urmare, pentru considerentele arătate Înalta Curte va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, va casa în parte sentinţa penală atacată şi rejudecând va dispune transferarea persoanei condamnate C.V. într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 7 ani închisoare, 17.500 Euro amendă şi pedeapsa accesorie şi complementară a interdicţiei pe viaţă de a deţine funcţii publice, constatându-se că urmare aplicării beneficiului graţierii condamnatul va executa pedeapsa de 6 ani închisoare şi 15.500 Euro amendă.
Se va deduce din pedeapsa aplicată perioada executată începând cu 11 aprilie 2007 şi se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale recurate.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 62 din 11 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Casează parţial sentinţa atacată şi, rejudecând:
Dispune transferarea intimatei persoane condamnate C.V. într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 7 ani închisoare, 17.500 Euro amendă şi pedeapsa accesorie şi complementară a interdicţiei pe viaţă de a deţine funcţii publice.
Constată că, urmare a aplicării beneficiului graţierii în temeiul Legii nr. 241/2006, condamnatul are de executat pedeapsa de 6 ani închisoare şi 15.500 Euro amendă.
Deduce din pedeapsa aplicată perioada executată de la 11 aprilie 2007 la 4 decembrie 2009.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata persoană transferabilă C.V., în sumă de 320 lei se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 4 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4057/2009. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 4107/2009. Penal → |
|---|
