ICCJ. Decizia nr. 87/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 87/2010
Dosar nr. 9653/1/2009
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2010
Asupra plângerii penale de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin plângerea penală înregistrată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 9 decembrie 2009, petiţionarul A.I., domiciliat în Arad, a solicitat tragerea la răspundere penală a magistratului I.V. - procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub aspectul infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorului, fals intelectual şi nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, deoarece i-au fost încălcate mai multe drepturi prevăzute în Constituţie.
Petiţionarul a mai susţinut că, deşi a formulat o plângere similară la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât această unitate refuză să efectueze verificări, solicită ca „Înalta Curte să realizeze cercetarea judecătorească în cauză”.
Înalta Curte, examinând actele dosarului, constată că plângerea formulată de petiţionarul A.I. este inadmisibilă, întrucât nu se circumscrie cerinţelor prevăzute de art. 222 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
Astfel, potrivit art. 221 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală poate fi sesizat prin plângere sau denunţ, ori se sesizează din oficiu, atunci când află, pe orice altă cale, că s-a săvârşit o infracţiune.
Ca atare, mijloacele sau modurile prin care organul de urmărire penală ia cunoştinţă, în condiţiile legii, despre săvârşirea unei infracţiuni, determinând obligaţia acestuia de a se pronunţa cu privire la eventuala începere a urmăririi penale referitoare la acea infracţiune, pot fi clasificate în raport cu sursa de informare în:
- moduri de sesizare externe (plângerea sau denunţul);
- moduri de sesizare interne (sesizarea din oficiu).
Învestirea organelor judiciare - organe de urmărire penală sau instanţe de judecată - nu se poate face în lipsa unei sesizări legale, care constituie temeiul şi punctul de plecare al desfăşurării procesului penal.
Sesizarea reprezintă aşadar actul procesual prin care subiectul îndreptăţit se adresează organului judiciar competent, cu solicitarea desfăşurării activităţilor pe care legea i le conferă ca atribuţii funcţionale.
Potrivit art. 222 alin. (1) C. proc. pen., plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică căreia i s-a cauzat o vătămare prin infracţiune.
În alin. (2) al aceluiaşi articol se arată că, plângerea trebuie să cuprindă numele, prenumele, calitatea, domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului dacă este cunoscut şi a mijloacelor de probă.
Indicarea în cuprinsul plângerii a tuturor acestor menţiuni constituie o condiţie privind admisibilitatea plângerii, dându-i acesteia un conţinut precis, constituind totodată o precauţiune împotriva plângerilor neîntemeiate.
Nerespectarea acestor cerinţe esenţiale de admisibilitate a plângerii ar putea genera abuzuri în exercitarea dreptului de petiţionare.
Examinând plângerea formulată de petiţionarul A.I., Înalta Curte constată că aceasta nu cuprinde elementele cerute de textul de lege anterior invocat, întrucât în conţinutul său nu sunt descrise în concret faptele pentru care se solicită tragerea la răspundere penală a persoanelor reclamate, nefiind indicate data, locul şi împrejurările în care se presupune că acestea ar fi fost săvârşite, făcându-se doar generic referire la „încălcarea unor drepturi din Constituţie”.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 2781 alin. (2) C. proc. pen., pe care a fost întemeiată plângerea de faţă, în mod evident, nu sunt incidente în cauză, deoarece se referă strict la situaţia în care procurorul ierarhic superior nu a soluţionat, în termenul prevăzut de lege, o plângere formulată conform art. 278 C. proc. pen. împotriva unei rezoluţii sau a unei ordonanţe de netrimitere în judecată, iar în speţă nu există o astfel de situaţie.
Întrucât plângerea, astfel cum a fost formulată, nu poate conduce la un rezultat concret, satisfăcător, pentru o eventuală începere a cercetărilor sau măcar pentru demonstrarea atingerii intereselor legitime ale petiţionarului A.I., Înalta Curte o va respinge ca inadmisibilă.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga petiţionarul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E
Respinge, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petiţionarul A.I.
Obligă petiţionarul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Cu recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 83/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2476/2010. Penal. Luare de mită (art. 254... → |
|---|
