ICCJ. Decizia nr. 2476/2010. Penal. Luare de mită (art. 254 C.p.). Recurs

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2476/2010

Dosar nr. 482/43/2008

Şedinţa publică din 23 iunie 2010

Asupra recursurilor de faţă ;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 10 iunie 2008, în Dosarul nr. 2882/2006, Tribunalul Mureş pronunţă sentinţa penală nr. 141, prin care:

I. A condamnat-o pe inculpata C.E. la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. În baza acestui text legal inculpatei C.E. i s-a aplicat şi pedeapsa complementară a interzicerii pe o durată de 2 ani a drepturilor prev. de art. 64 lit. a)-b) C. pen., şi anume:

a) dreptul de a alege şi a fi aleasă în autorităţile publice sau îh funcţii elective publice;

b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat.

- în baza art. 86¹, 86² C. pen. a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate, pe durata unui termen de 6 ani, iar potrivit art. 86³ alin. (1) C. pen. a obligat inculpata ca, pe durata termenului de încercare să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte o data la două luni la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş, la data fixată, în prealabil, de acest serviciu;

b) să anunţe acestui serviciu, în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare, care depăşeşte 8 zile, precum si întoarcerea;

c) să comunice si să justifice acestui serviciu schimbarea locului de muncă;

d) să comunice acestui serviciu informaţii de natură a da posibilitatea controlării mijloacelor ei de existenţă;

- în conformitate cu prev. art. 359 C. proc. pen. i s-a atras atenţia inculpatei asupra prev. art. 84⁴ C. pen. referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei în cazul săvârşirii altei infracţiuni în termenul de încercare, precum şi în cazul nerespectării măsurilor de supraveghere stabilite de instanţă.

II. - în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesului penal privindu-l pe inculpatul H.B. pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prev. de art. 255 alin. (1) C. pen., admiţându-se, în acest sens, prescripţia răspunderii penale invocată de inculpat, prin apărător;

- în baza art. 254 alin. (3) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpata C.E. a sumei de 106.800 mărci germane, iar în cazul negăsirii acestei sume, s-a dispus confiscarea echivalentului în lei a acestei sume;

- conform art. 357 alin. (2) lit. c) C. proc. pen. s-a constatat că asupra unor bunuri aparţinând inculpatei s-a instituit, în cursul urmăririi penale din cauză, sechestru asigurător până la concurenţa sumei de 106.800 mărci germane, prin ordonanţa din 17 mai 2004 şi procesul verbal din 19 mai 2004;

- inculpata C.E. a fost obligată la plata de cheltuieli judiciare parţiale către stat.

Pentru a dispune în acest mod, instanţa de fond a reţinut următoarele aspecte:

Prin Decizia nr. 3424 din 29 mai 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, înregistrată ca act complementar de sesizare la Tribunalul Mureş la nr. 2882/2006 s-a dispus admiterea recursurilor declarate de inculpaţii C.E. şi H.B., deciziei penale nr. 178/A din 7 octombrie 2005 a Curţii de Apel Tg. Mureş, secţia penală, şi sentinţei penale nr. 291/ PI din 25 martie 2005 a Tribunalului Timiş, secţia penală, şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Mureş.

În motivare s-a arătat că din examinarea sentinţei penale nr. 291 din 25 martie 200 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 4443/P/2004 a rezultat că la judecarea cauzei au participat doi judecători, în loc de unul. Pe cale de consecinţă, întrucât în cauză s-a pronunţat un complet nelegal constituit, sunt incidente dispoziţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., privind nulitatea absolută.

Rechizitoriul P.N.A., secţia de combatere a infracţiunilor conexe şi infracţiunilor de corupţie cu nr. 51/P/2004, emis la 27 mai 2004 şi înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 4443/ P din 02 iunie 2004, au fost trimişi în judecata inculpaţii C.E., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. şi H.B., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 255 alin. (1) C. pen.

În fapt, s-a reţinut că în urma unei înţelegeri prealabile intervenite în cursul anului 1999, inculpatul H.B., prin intermediul fratelui său H.H., i-a dat cu titlu de împrumut inculpatei C.E. suma de 106.800 mărci germane (D.M.), pentru ca în schimbul acestor foloase necuvenite, C.E., în calitatea sa de administrator la SC U. SA, să-l favorizeze pe H.B. la achiziţionarea subevaluată a unui imobil situat în Timişoara, str. Gheorghe Lazăr, judeţul Timiş, aflat în patrimoniul acestei unităţi.

Prin sentinţa penală nr. 291 din 25 martie 2005, Tribunalul Timiş a condamnat-o pe inculpata C.E. la pedeapsa de 5 ani închisoare, prevăzută de art. 254 pct. 1 C. pen. şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. conform art. 65 C. pen. A făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71, 64 C. pen. În baza art. 255 alin. (1) C. pen. a fost condamnat inculpatul H.B. la pedeapsa de 3 ani închisoare, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în baza art. 86² C. pen. stabilind un termen de încercare de 5 ani. In baza art. 169 alin. (2) C. proc. pen., raportat la art. 94 C. proc. pen. a dispus restituirea către SC P.R. SRL Timişoara, a actelor originale, aflate în Vol. III al dosarului de urmărire penală, filele 357-363 şi 365-386; contractul de proiectare nr. 0027 din 20 aprilie 2000; contractul de proiectare din 10 mai 2000; contractul de proiectare din 10 mai 2000; proiectul nr. 29/2000 şi către SC B.L. SRL Timişoara, aflate în Vol. VIII, fila 364, procesul-verbal de predare-primire din 10 aprilie 2000. În baza art. 254 alin. (3) C. pen. a confiscat de la inculpata C.E. suma de 106.800 mărci germane, respectiv echivalentul în lei al acestei sume. S-a menţinut sechestrul asigurător dispus şi instituit prin ordonanţa procurorului din 17 mai 2004, asupra bunurilor inculpatei C.E., până la concurenţa sumei de 106.800 mărci germane. În baza art. 30 din Legea nr. 78/2000 a dispus publicarea în presa locală a dispoziţiilor sentinţei după rămânerea definitivă a acesteia.

Împotriva sentinţei au declarat în termen legal apel cei doi inculpaţi care au solicitat achitarea de sub învinuirea comiterii vreunei infracţiuni deoarece faptele de dare şi luare de mită nu există.

Judecarea apelului a fost strămutată la Curtea de Apel Tg. Mureş, care, prin decizia penală nr. 178/ A din 7 octombrie 2005, a respins apelurile ca nefondate.

Împotriva deciziei, inculpaţii C.E. şi H.B. au declarat recurs, recursuri care au fost admise prin Decizia nr. 3424 din 29 mai 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sus - arătată.

În urma analizării probatoriului cauzei s-a reţinut că, la data de 19 februarie 1999, inculpata C.E. a fost numită provizoriu în funcţia de administrator al SC U. SA. La 12 martie 1999, F.P.S. a avizat favorabil numirea sa în funcţia de director general al SC U. SA.

F.P.S. Timişoara a hotărât să privatizeze unitatea, fiind scoase la licitaţii 9.265.437 acţiuni cu valoare nominală de 1.000 lei fiecare, reprezentând 64,461 % din valoarea capitalului social, restul fiind obţinut de acţionari persoane fizice. Printre membrii asociaţiei care au subscris acţiuni a fost şi inculpata C.E., numărul acestora fiind de 9.136.839 la valoarea de 1.477 lei pentru fiecare acţiune. În baza acestei subscripţii, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, precizându-se ca preţul de 13.685.050.000 lei vechi să fie achitat în cinci rate, până la 15 iunie 2004. În contract s-a precizat ca până la data plăţii integrale, vânzătorul să constituie un gaj asupra acţiunilor, eliberarea de sub gaj urmând a avea loc pe măsură efectuării plăţii ratelor.

După încheierea contractului, C.E. nu a avut posibilitatea să respecte termenul scadent pentru plata avansului obligatoriu de 2.326.452.487 lei, motiv pentru care a solicitat amânarea scadenţei. Ulterior, acest contract a suferit mai multe modificări.

Pentru a achita sumele ce reprezentau plata acţiunilor, inculpata C.E. a cerut împrumut sume mari de bani de la inculpatul H.B., administratorul SC B.T.C. SA, iar în cursul anului 1999, respectiv 27 mai şi 8 octombrie, a împrumutat în total 106.800 mărci germane, garantând împrumutul cu acţiunile SC U. SA, încheind pentru acestea contracte ce prevedeau şi o clauză penală, în sensul că, în situaţia în care sumele nu erau restituite la scadenţă, împrumutătorul trece direct la executare silită, urmând să îi fie transferat dreptul de proprietate asupra acţiunilor.

La data de 22 iunie 2000, între SC U. SA Timişoara reprezentată de directorul C.E. şi SC B.T. SRL Timişoara, reprezentată de mandatarul M.H.C. a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 22 iunie 2000, având ca obiect suprafaţa de 19.861 mp teren intravilan, înscris în CF. 109160 Timişoara, cu top. 026071/2/1, constând în teren cu fabrică de produse lactate situat în zona Circumvalaţiunii I Timişoara (zonă centrală), suma convenită de părţi fiind de 6 miliarde lei fără T.V.A în contractul încheiat s-a consemnat că în momentul încheierii acestuia a suma de 10 milioane lei, diferenţa urmând a fi achitată în două rate - prima scadenţă la 21 iulie 2000, a doua scadentă la 20 octombrie 2000. Inculpata C.E. a renunţat la privilegiile vânzătorului - inclusiv la intabularea unui drept de ipotecă, la notarea de interdicţii de înstrăinare sau grevare de sarcini în favoarea sa - privilegii care i-ar fi asigurat recuperarea sumelor datorate ca preţ.

De asemenea, inculpata C.E. s-a obligat în numele societăţii a cărei mandatară era să continue demersurile începute pentru demolarea construcţiei existente pe teren şi să se ocupe de activităţile ce ţin de demolarea acestora, cheltuielile urmând să fie suportate de cumpărător. Conform contractului cumpărătoarea a intrat în posesia de fapt şi de drept a imobilului la data încheierii contractului.

Plata preţului a fost ulterior făcută de SC B.T. SRL în două rate, prima la data de 14 iulie 2000, iar a doua la data de 10 noiembrie 2000 după expirarea termenului prevăzut în contract.

După numai 14 zile de la vânzarea imobilului de către inculpată pentru suma de 6.000.000.000 lei fără TVA, la data de 06 iulie 2000, SC B.T. SRL reprezentat de M.H.C. vinde SC B.I.C. SRL Bucureşti terenul cumpărat de SC U. SA cu 1.986.100 mărci germane, echivalentul sumei de 20.764.675.500 lei, fără T.V.A., preţul urmând a fi achitat în două rate. In contract la punctul 4 au fost trecute mai multe garanţii pe care vânzătorul le-a oferit cumpărătorului prin care acesta era asigurat cu privire la faptul că nu va suferi nici o tulburare în folosirea terenului respectiv. De asemenea, la punctul 9 „Dispoziţii finale ” s-a prevăzut că celelalte convenţii sau acorduri verbale n-au mai fost consemnate şi convenţiile precedente erau înlocuite de contract. SC B.I.C. SRL Bucureşti a efectuat plăţi către SC B.T. SRL la data de 13 iulie 2000, 18 august 2000, 19.092000, 01 noiembrie 2000, 31 ianuarie 2001.

Fiind audiaţi de către instanţă (filele 107-111, respectiv 120-122) inculpaţii şi-au menţinut poziţia din declaraţiile dare anterior în cursul procesului, de nerecunoaştere a faptelor. Mai concret, inculpaţii au arătat că nu poate fi vorba despre mită, câtă vreme împrumutul s-a făcut prin act autentic. Au susţinut că nu au avut nicio înţelegere la acel moment privitoare la vânzarea imobilului, au admis că nu s-a făcut publicitate pentru vânzarea lui, dar au arătat că preţul de vânzare a fost la nivelul pieţei.

Inculpata a adăugat că a făcut demersuri pentru a găsi şi alţi cumpărători, fără să ofere date concrete. Inculpaţii au admis şi că inculpata C.E. a arătat că a luat mai multe sume cu împrumut de fraţii Basel, aceste sume, pe total, ridicându-se la aproximativ 4 miliarde lei, dar s-a arătat că suma a fost achitată. De asemenea s-a arătat că au fost până la acest moment restituite cele două împrumuturi notariale, şi s-au depus în acest sens declaraţii notariale pe proprie răspundere a împrumutătorului H.H. şi procese verbale de restituire scrise chiar de ei (filele 99-106). Inculpata C.E. a mai declarat că nu a făcut niciun fel de demersuri şi nici nu a avut cunoştinţă că s-au făcut demersuri pentru demolarea construcţiilor de pe terenul din str. Gheorghe Lazăr, sau că B. dorea să cumpere terenul respectiv. În ce priveşte momentul în care au demarat discuţiile pentru vânzarea imobilului, cât şi discuţiile inculpatului cu reprezentanţii B. a declarat că acestea s-au purtat cândva în iarna - primăvara anului 2000.

În ciuda apărărilor inculpaţilor, instanţa a reţinut că la dosar existau suficiente probe care, coroborate, demonstrau că, în cursul anului 1999, între C.E. şi H.B., a intervenit o înţelegere potrivit căreia prima urma, în schimbul sumelor de bani, să îl favorizeze pe cel de-al doilea la achiziţionarea subevaluată a imobilului din str. Gh. Lazăr, Timişoara, jud. Timiş, proprietatea SC U. SA.

Astfel, prin Procesul verbal din 27 ianuarie 1999 aprobat de A.G.A. de la SC U. SA s-au efectuat înregistrările în contabilitate şi apoi s-au stornat prin aceeaşi notă contabilă urmare a propunerii inculpatei, conform Procesului-verbal din 03 aprilie 1999. Pornindu-se de la valorile reactualizate după H.G. nr. 983/1998 stabilite de unitate pentru terenul de 19.861 mp şi clădirile Fabricii de lapte situate în str. Gheorghe Lazăr Timişoara - valoarea de 15.028.529.697 lei care, la cursul dolarului SUA, din 30 iunie 1998, de 8.670 lei/ dolar SUA s-a stabilit prin expertiza contabilă efectuată în cauză, depusă în dosarul de urmărire penală (filele 125 şi urm.) o valoare de 1.733.394 dolari SUA care apoi au fost actualizaţi la cursul dolarului din 22 iunie 2000, data tranzacţiei, respectiv 21.136 lei/dolar SUA rezultând o valoare reactualizată de 36.637.024.645 lei.

De asemenea, potrivit expertizei tehnice depusă în copie la dosarul Tribunalului Timiş (filele 157 şi urm.), valoarea de piaţă a terenului vândut era de peste 20 de miliarde de lei, şi chiar după scăderea cheltuielilor pentru degrevarea de construcţii valoarea acestuia se ridica la 17.747.450.000 lei. S-a mai constatat că, în acelaşi dosar s-au depus şi opinia separată a doi experţi participanţi la expertiza tehnică, care au dat valori ale imobilului apropiate de cea susţinută de inculpaţi.

Dovada că aceşti din urmă experţi, şi inculpaţii, sunt cei care greşesc, s-a reţinut că rezidă, în primul rând în împrejurarea că la 14 zile de la cumpărarea lui cu 6 miliarde de lei terenul a fost revândut cu 20,7 miliarde, astfel încât inculpatul a putut să achite ratele către SC U. SRL cu o mică parte din banii primiţi de la B. De menţionat au fost şi depoziţiile martorului P.C. (f. 60 din dos. de urm. pen., fila 247 din dos. inst.) care a declarat că, chiar şi preţul de vânzare propus de Basel, era unul foarte bun, avantajos pentru B., comparându-l nu doar cu alte terenuri pe care le-a achiziţionat în alte locuri prin ţară, unde au cumpărat cu mult mai mulţi bani şi în zone (locaţii) nu aşa de bune, ci şi cu preţul care i se ceruse pentru un teren situat vis-a-vis de terenul SC U. SA.

Au existat probe care au arătat că ambii inculpaţi cunoşteau că lucrurile aveau să se întâmple aşa, respectiv că terenul va fi revândut cu un profit considerabil S.C B., dinainte de vânzarea lui SC B. SA.

Inculpata a renunţat la intabularea dreptului de ipotecă şi la notarea interdicţiei de înstrăinare sau grevare de sarcini în cazul în care nu s-ar fi achitat preţul.

De asemenea inculpata s-a obligat prin contract să continue demersurile începute pentru demolarea construcţiei existente pe teren, să se ocupe de activitatea de ţine de demolarea acestora, toate cheltuielile urmând să fie suportate de cumpărător.

Cu privire la preţul terenului s-a remarcat că acesta a fost încă de la început subevaluat, inculpata ignorând dispoziţiile legale privitoare la evaluarea terenurilor şi construcţiilor, terenul fiind vândut la valoarea de inventar stabilită la nivelului anului 1994. S-a constatat, deci, că inculpata nu a procedat la reevaluarea imobilului, aspect confirmat atât de expertizele întocmite în cauză cât şi de restul probelor administrate. A rezultat că inculpata cu bună ştiinţă a omis reevaluarea terenului tocmai pentru a-i crea societăţii inculpatului posibilitatea de a-1 achiziţiona la un preţ sub piaţă, de 6 miliarde lei, urmând ca mai apoi terenul să fie revândut la un preţ mult mai mare.

Faptul că între cei doi inculpaţi a existat o înţelegere anterioară privitoare la terenul situat pe str. Gheorghe Lazăr, a reieşit şi din depoziţiile martorilor care au susţinut că vânzarea terenului a fost ţinută în secret, celelalte persoane cu funcţii de conducere din societatea U. luând la cunoştinţă despre vânzarea terenului abia după ce s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare.

Înţelegerea între părţi privitoare la vânzarea terenului la un preţ subevaluat a rezultat şi din întreaga activitate desfăşurată de către inculpată, respectiv din demersurile efectuate de aceasta pentru obţinerea autorizării demolărilor clădirilor existente şi autorizarea construirii supermarketului B.. În acest sens au fost avute în vedere declaraţiile de la urmărire penală şi din faţa instanţei, ale martorilor P.V., B.G.A. şi M.H.C., cât şi actele de la filele 242 şi următoarele din vol. III al dosarului de urmărire penală, între care un acord al inculpatei C.E. pentru construirea unui complex comercial pe teren, datat 22 mai 2000, şi o cerere a aceleiaşi pentru eliberarea certificatului de urbanism, datată 1 iunie 2000.

Semnificative au fost şi declaraţiile de la urmărire penală ale martorilor P.C. şi M.H.C., din care a reieşit că cel dintâi a purtat în numele SC B., încă din vara - toamna anului 1999, negocieri cu inculpatul H.B. pentru terenul pe care se afla Fabrica de lapte a SC U. SA, că a cerut şi un aviz de la Centrala din Viena pentru continuarea negocierilor, şi că inculpatul Basel a afirmat din acea perioadă că s-a înţeles deja cu inculpata. Faptul a fost confirmat chiar printr-o declaraţie a inculpatului, dată la urmărirea penală. De menţionat că inculpatul a declarat instanţei că deşi i s-a propus de către procuror, la urmărire penală nu a dat declaraţii neadevărate.

Ori, împrumutul sumei de 106.800 mărci germane s-a făcut în vara şi toamna anului 1999, prin cele două contracte care prevedeau termene de restituire de câteva zile. La data de 3 iunie 2002 inculpata declara organelor de urmărire penală că nu a restituit împrumutul. Inculpatul H.B. declara la rândul său în data de 25 martie 2004 că până la acel moment inculpata nu restituise nici o sumă de bani.

În concluzie, primirea sumelor în mărci, şi în orice caz nerestituirea lor după termenul stipulat de câteva zile, nereclamată de fratele inculpatului, şi înţelegerea dintre inculpaţi cu privire la vânzarea terenului, erau concomitente.

Instanţa a mai reţinut că inculpata C.E. a fost angajată ca inspector la O.J.C.A. Timiş iar la data de 18 februarie 1999, prin transfer, a fost numită provizoriu în funcţia de administrator al SC U. SA Timişoara. La data de 12 martie 1999 F.P.S. Timiş a avizat favorabil numirea inculpatei în funcţia de director general la SC U. SA Timişoara, deoarece la această societate acţionar majoritar era statul. Prin urmare, începând cu această dată inculpata avea calitatea de director general al societăţii U.

În drept, fapta inculpatei C.E. care, în urma înţelegerii cu coinculpatul H.B. a primit de la acesta, prin intermediul fratelui inculpatului, H.H., suma de 106.800 mărci germane, cu titlu de împrumut mascat, pentru ca în schimbul acestei sume în calitatea pe care o avea, de director la SC U. SA, să-i vândă inculpatului H.B. subevaluat şi cu preferinţă imobilul situat în str. Gheorghe Lazăr, ce aparţinea societăţii a cărei directoare era, s-a apreciat că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) C. pen.

La individualizarea pedepsei şi a modalităţii de executare instanţa a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., între care gradul de pericol social al infracţiunii, modalitatea concretă de comitere a faptei, atitudinea procesuală a inculpatei, împrejurarea că aceasta mai este inculpată în altă cauză, dar nu a mai fost condamnată penal. De asemenea s-a avut în vedere constatările şi concluziile Referatului de evaluare întocmit de Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş, care au arătat că inculpata are o familie stabilă, este doctorand în management, candidează pentru Consiliul local, şi este bine integrată în societate, apreciind că atât cuantumul pedepsei cât şi modalitatea de exercitare sunt de natură să asigure realizarea scopului pedepsei primitiv, preventiv şi educativ astfel cum este prevăzut de art. 52 C. pen. În fine, avându-se în vedere că procesul ei durează deja de 7 ani. Prin urmare, a fost condamnată la 3 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii pe o durată de 2 ani a drepturilor prev. de art. 64 lit. a)-b) C. pen., dispunând în baza art. 86¹, 86² C. pen. suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 6 ani şi obligarea inculpatei ca pe durata termenului de încercare să respecte măsurile de supraveghere prev. de art. 86³ alin. (1) C. pen.

I s-a atras atenţia inculpatei asupra prev. art. 84⁴ C. pen.

Faţă de inculpatul H.B. s-a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. încetarea procesului penal pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prev. de art. 255 alin. (1) C. pen., admiţându-se în acest sens excepţia prescripţiei răspunderii penale invocată de inculpat prin apărător. Pentru a dispune în acest sens s-a avut în vedere împrejurarea că darea mitei s-a putut săvârşi doar anterior datei vânzării terenului, 22 iunie 2000. Infracţiunea este pedepsită cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Potrivit art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana fizică este de 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani. Iar potrivit art. 124, prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut în art. 122 este depăşit cu încă jumătate. In total, termenul prescripţiei speciale era de 7 ani şi 6 luni, şi s-a constatat că acesta a fost împlinit.

În baza art. 254 alin. (3) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpata C.E. a sumei de 106.800 mărci germane, respectiv echivalentul în lei a acestei sume, avându-se în vedere că suma a fost aparent împrumutată şi între timp restituită. S-a considerat totuşi, că împrumutul a fost doar simulat, în realitate banii nu urmau să mai fie restituiţi niciodată. Restituirea lor din cursul procesului s-a apreciat a fi nerelevantă, întrucât în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 255 alin. (1) şi (2) C. pen. (în măsura în care era reală, fiindcă plata unor sume de bani în asemenea cuantum se făcea în mod normal în contul beneficiarului şi se dovedea prin ordin de plată, iar nu prin declaraţii pe proprie răspundere şi aşa zise procese verbale; aceasta, cu atât mai mult cât ele au fost făcute chiar de inculpaţi şi de făptuitorul H.H., după descoperirea mitei şi declanşarea procesului).

S-a constatat că, în timpul urmăririi penale, s-a dispus instituirea unui sechestru asigurător prin ordonanţa din 17 mai 2004 a P.N.A., secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, în Dosarul nr. 51/P/2004, asupra unor bunuri mobile, până la concurenţa sumei de 106.800 mărci germane, respectiv echivalentul în lei a acestei sume, ce aparţin inculpatei C.E. Sechestrul a fost instituit până la soluţionarea definitivă a cauzei şi instanţa s-a mărginit să constate existenţa lui.

În conformitate cu art. 191 alin. (1), (2) şi art. 192 alin. (3) C. proc. pen. inculpata a fost obligată să plătească statului suma aferentă acţiunii penale exercitate împotriva ei cu titlu de cheltuieli judiciare, urmând ca cheltuielile judiciare avansate de stat aferente inculpatului H.H. să rămână în sarcina statului.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, în termen legal, au înţeles să promoveze apel, atât D.N.A., Serviciul Teritorial Tg. Mureş cât şi inculpata C.E.

În apelul D.N.A. s-a arătat că sentinţa Tribunalului Mureş este greşită sub aspectul individualizării pedepsei aplicate inculpatei C.E. S-a susţinut că:

Această apreciere a instanţei de fond a fost greşită, întrucât nu au fost avute în vedere pericolul social deosebit al infracţiunii săvârşite, calitatea pe care o avea inculpata C.E. (director general la SC U. SA - societate cu capital majoritar de stat), dar mai ales comportamentul acesteia după comiterea faptei, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 72 C. pen.

Infracţiunea de luare de mită, pentru care inculpata a fost trimisă în judecată, în stare de libertate, prezintă un grad ridicat de pericol social.

De reţinut era poziţia procesuală a inculpatei, constant nesinceră, care a încercat pe parcursul procesului penal, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faţa instanţei de judecată, să denatureze adevărul juridic rezultat din materialul probator administrat în cauză, adevăr care conturează în mod cert vinovăţia acestuia în raport cu infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată.

Natura şi împrejurările în care a fost săvârşită infracţiunea, limitele de pedeapsă prevăzute de lege, dar nu în ultimul rând comportamentul inculpatei pe parcursul procesului penal, precum şi faptul că aceasta a mai fost cercetată şi în alte dosare penale pentru infracţiuni similare, reprezentau motive de natură să conducă la concluzia că pedeapsa aplicată inculpatei C.E. trebuie să reprezinte o măsură de constrângere şi reeducare eficientă, prin care dispoziţiile legii referitoare la scopul pedepsei să fie respectată.

De asemenea, în cauză nu trebuia neglijat nici cuantumul sumei care a făcut obiectul mitei, respectiv 106.800 mărci germane, sumă din care inculpata nu a restituit nicio parte.

Faţă de aspectele menţionate, s-a apreciat cuantumul pedepsei aplicate inculpatei nejustificat de redus, precum şi modalitatea de executare a acesteia, în cauză impunându-se majorarea pedepsei aplicate şi schimbarea modalităţii ei de executare.

Conform celor arătate mai sus, în baza dispoziţiilor art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea parţială a hotărârii primei instanţe şi în rejudecare, să se dispună aplicarea faţă de inculpata C.E. a unei pedepse într-un cuantum mai ridicat, cu modalitatea de executare în regim de detenţie, cu menţinerea celorlalte dispoziţii.

În apelul declarat de inculpata C.E. s-a solicitat ca, în urma admiterii acestei căi de atac să se dispună:

a) în principal, după desfiinţarea hotărârii judecătoreşti criticate să se dispună, restituirea cauzei la procuror, în vederea refacerii urmăririi penale;

b) în subsidiar, după desfiinţarea sentinţei penale atacate şi rejudecarea cauzei sale, să se pronunţe o hotărâre de achitare a sa.

În dezvoltarea motivelor de apel inculpata C.E. a susţinut că hotărârea judecătorească pronunţată de Tribunalul Mureş în cauza sa este nelegală, deoarece:

Prin rechizitoriul P.N.A., secţia de combatere a infracţiunilor conexe a infracţiunilor de corupţie, emis la data de 27 mai 2004 în Dosarul nr. 51/P/2004 a fost trimisă în judecată pentru fapta constând în pretinsa primire a sumei de 106.800 mărci germane, cu titlu de împrumut, în cursul anului 1999, pentru ca, în calitate de administrator al SC U. SA. Timişoara, să îl favorizeze pe H.B. la achiziţionarea subevaluată a imobilului situat în Timişoara, str. Gh. Lazăr, jud. Timiş, aflat în patrimoniul acestei unităţi, fapta care ar întruni elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen.

Competenţa P.N.A. ar fi reglementată de actul normativ de organizare şi funcţionare a acestuia, (O.U.G. nr. 43/2002, privind P.N.A., publicată în M. Of., Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002), lege specială faţă de dreptul comun în materie (Codul de procedură penală) şi, deci, de strictă interpretare.

Actul normativ amintit a fost modificat şi completat până la data emiterii actului de sesizarea instanţei (prin Legea nr. 503/2002 pentru aprobarea O.U.G. nr. 43/2002 privind P.N.A.; prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei; prin O.U.G. nr. 102/2003 privind modificarea O.U.G. nr. 43/2002 privind P.N.A.; prin O.U.G. nr. 24/2004 privind creşterea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi a funcţiilor publice, precum şi intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a corupţiei), dar fără ca vreunul dintre aceste acte normative să influenţeze în vreun fel considerentele ce vor fi dezvoltate.

Art. 13 (iniţial alin. (1), apoi, la ..momentul întocmirii actului de sesizare, alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002 privind P.N.A. prevedea că „sunt de competenţa P.N.A. infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările ulterioare (s.n.), săvârşite în una dintre următoarele condiţii: (daca indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis au cauzat o paguba materiala mai atare decât echivalentul in lei a 100.000 euro sau o perturbare deosebit de gram a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei persoane juridice ” ).

Abia la 21 aprilie 2003, prin Legea nr. 161/2003, au fost introduse nuanţări cu privire la competenţa materială a Serviciilor Teritoriale ale P.N.A. ce funcţionau pe lângă Curţile de Apel.

Prin urmare era cât se poate de evident că la momentul adoptării acestui act normativ, respectiv al publicării lui în M. Of. - 11 aprilie 2002, dispoziţia legală stabilea în mod expres şi limitativ competenţa P.N.A.:

- erau de competenţa acestuia, numai infracţiunile prev. de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în M. Of., Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, act normativ care a intrat în vigoare la data de 18 mai 2000.

Analiza celor trei acte normative menţionate conducea la o concluzie clară în favoarea solicitărilor sale:

a) Legea nr. 78/2000 art. 1 lit. a) - g) - care stabilea sfera persoanelor vizate de actul normativ menţionaţi a fost publicată în M. Of. nr. 219 clin 18 mai 2000, deci mult ulterior datelor la care afirmativ dânsa ar fi primit mita de care era acuzată.

Acest art. 1 cu lit. a) - g) a fost menţinut şi în urma modificărilor operate prin apariţia O.U.G. nr. 43/2002, respectiv al Legii nr. 161/2003, ambele acte normative vizând de asemenea cercetarea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

În aceste condiţii, infracţiunile de corupţie care fac obiectul prezentei cauze (luarea de mită, prevăzută de art. 254 C. pen., respectiv darea de mită, prevăzută de art. 255 C. pen.), nu intrau sub incidenţa actului normativ respectiv, întrucât au fost pretins săvârşite în cursul anului 1999 (la datele de 27 mai 1999, respectiv 8 octombrie 1999), adică anterior intrării în vigoare a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

Cum legea dispune numai pentru viitor şi nu retroactivează potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţia României (întrucât nu ne-am afla în prezenţa unei legi penale mai favorabile, în înţelesul art. 15 alin. (2) din Constituţia României raportat, la art. 13 C. pen.), faptelor în discuţie li se aplică legea penală în vigoare, în temeiul art. 10 C. pen., în speţă dispoziţiile codului penal, în caz contrar aducându-se atingere art. 7 par.7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind principiul legalităţii incriminării şi pedepselor.

Pe cale de consecinţă, prezenta cauză nu ar avea ca obiect infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, în sensul art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002 privind P.N.A.

De altfel, acest fapt a fost stabilit deja în prezenta cauză printr-o hotărâre judecătorească definitivă (decizia penală nr. 3424 din 29 mai 2006, pronunţată de Î.C.C.J., în Dosar nr. 1038/2006), prin care s-a arătat explicit:

„S-a apreciat că în cauză suni incidente dispoziţiile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, întrucât cauza a fost cercetată de P.N.A., competent în raport de calitatea inculpatei conform art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002 modificat prin Legea nr. 543/2003.

Tribunalul a interpretat greşit dispoziţiile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, care prevăd că pentru judecata în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în prezenta lege se constituie complete specializate, iar la judecătorii, tribunale şi curţi de apel, completele specializate sunt formate din doi judecători.

Textul se referea la infracţiuni prevăzute în Legea nr. 78/2000, or infracţiunile deduse judecăţii nu sunt din această categorie, faptele fiind comise de inculpaţi în lunile mai şi noiembrie 1999, înainte de apariţia acestei legi la 18 mai 2000, astfel ca în baza principiului legii mai favorabile nu puteau fi aplicate (s.n.)”.

Faţă de faptul că infracţiunile care fac obiectul cauzei nu intră în categoria „infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 ” , în sensul art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002 privind P.N.A., acest organ nu era competent să efectueze urmărirea penală în cauză. Pentru identitate de raţiune, nici cercetarea judecătorească nu poate fi desfăşurată cu ignorarea ori cu încălcarea dispoziţiilor privitoare la verificarea actului de sesizare al instanţei, în temeiul art. 300 C. proc. pen., respectiv în condiţiile unui act de sesizare lovit de nulitate absolută.

b) Nici O.U.G. nr. 43/2002 şi nici Legea nr. 161/2003 nu schimbă cu nimic această situaţie, deoarece ambele acte normative fac trimitere expresă şi inechivocă tot la Legea nr. 78/2000, ale cărei dispoziţii legale aşa cum s-a arătat mai sus nu i se puteau aplica.

În acest sens, s-a arătat că la momentul la care se întocmeşte rechizitoriul cu care s-a sesizat instanţa de judecată, respectiv la 27 mai 2004, atât Legea nr. 78/2000 cât si celelalte două legi menţionate mai sus în forma în care ele au fost succesiv completate sau modificate, nu dădeau în competenţa Serviciilor Teritoriale ale P.N.A. decât „[...] infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000, săvârşite în una din următoarele condiţii: (potrivit pct. 2 lit. a)), astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003) „dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 100.000 de euro, dar nu mai mare decât echivalentul în lei a 100.000 de euro, ori dacă valoarea sumei sau bunurilor care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 3.000 de euro, da nu mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro.”

Deci, la momentul întocmirii rechizitoriului, P.N.A. - Serviciul Teritorial Timiş nu era competent să instrumenteze, dosarul, nici din punctul de vedere al faptului că pretinsa faptă de corupţie nu putea fi săvârşită de dânsa (deoarece nu se încadra în categoria persoanelor vizate de art. 1 alin. (1) lit. a)-g) din Legea nr. 78/2000), dar nici din punctul de vedere al momentului la care trebuia să se raporteze organul de cercetare penală, respectiv la momentul la care s-ar fi săvârşit infracţiunea.

Nu în ultimul rând s-a analizat şi modul în care organul de cercetare penală a evitat dispoziţiile legale cu privire la legala investire în instrumentarea cauzei de faţă, din perspectiva interpretării textului de lege menţionat mai sus (Legea nr. 78/2000 nefiind în nici un fel modificată de vreun act normativ până la 27 mai 2004, momentul întocmirii rechizitoriului), raportat la suma ce ar fi făcut obiectul infracţiunii deduse judecăţii, care nu era de peste 100.000 euro ci de 106.800 mărci germane. Moneda euro a fost introdusa în U.E. abia de la 01 ianuarie 2002, astfel încât cu atât mai puţin raportarea la un asemenea prejudiciu nu putea să îi fie pusă în sarcină pentru o pretinsă infracţiune săvârşită în cursul anului 1999.

Nu îşi găseşte aplicarea în speţă nici principiul potrivit căruia legea de procedură este de imediată aplicare (consacrat de altfel, în mod special, de art. 32 alin. (1) din O.U.G. nr. 43/2002 privind P.N.A., conform căruia pentru cauza privind infracţiunile prev. de Legea nr. 78/2000, aflate în curs de urmărire penală se efectuează de către procurorii P.N.A.). Într-adevăr, competenţa P.N.A. era de imediată aplicare, dar numai în ceea ce priveşte strict infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000, iar nu în privinţa tuturor infracţiunilor de corupţie.

Prin urmare, după adoptarea O.U.G. nr. 43/2002 privind P.N.A., opera o extensie a competenţei acestui organ, dar numai pentru infracţiunile de corupţie săvârşite după data de 18 mai 2000 (data intrării în vigoare a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie), iar nu şi faptelor săvârşite anterior, întrucât acestora nu le era aplicabilă Legea nr. 78/2000 care, după cum s-a arătat, nu retroactiva.

Cu alte cuvinte, imediata aplicare a legii de procedură care reglementa competenţa P.N.A. era limitată de plano la infracţiunile care cădeau în competenţa acestui organ (infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000) şi nu putea avea ca efect decât începând cu momentul intrării în vigoare a legii respective (18 mai 2000).

Ar fi, de altfel, absurd, din perspectiva logicii juridice, ca în cauză Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie să fie şi aplicabilă şi inaplicabilă, în acelaşi timp, pentru că s-ar încălca principiul non-contradicţiei.

În fine, s-ar încălca în cauză dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât regulile care guvernează desfăşurarea echitabilă a procesului penal se impune a fi aplicate inclusiv în faza instrucţiei penale, deoarece „nerespectarea lor în primă fază riscă să compromită grav caracterul echitabil al procesului” (CEDO, Imbrioscia c/ Elveţia, 24 noiembrie 1993).

Faţă de considerentele mai sus arătate, în temeiul art. 197 alin. (2) C. proc. pen. se impunea a fi constatată nulitatea actului de sesizare a instanţei, întrucât urmărirea penală a fost efectuată cu încălcarea dispoziţiilor legale privind competenţa materială a organului de urmărire penală (nulitate care nu poate fi înlăturată în nici un mod), şi, pe cale de consecinţă, dosarul trebuia restituit organului de urmărire penală competent (Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş), în vederea refacerii urmăririi penale.

În ipoteza în care instanţa de apel va trece peste cele arătate la lit. a) din prezentele motive de apel, s-a solicitat să se dispună în sensul desfiinţării hotărârii atacate şi achitării inculpatei în temeiul art. 10 lit. a) sau d raportat la art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.

Aşa cum a arătat şi dovedit în fata primei instanţe, ea, C.E. a cumpărat acţiunile la un preţ supraevaluat. Aşa cum s-a reţinut din întregul material probator, a oferit suma de 1477 lei/ acţiune, deşi ştia, la momentul respectiv, că SC U. SA avea o situaţie economică dezastruoasă, datorii de peste 9 miliarde de lei, credite nerambursate, etc. A oferit aşadar, în mai 1999 o sumă pe care atât instanţele de judecată (după cum reiese din hotărârile pronunţate) cât şi experţii care au efectuat lucrările tehnice de specialitate o considerau nejustificat de mare pentru valoarea societăţii la momentul respectiv, moment la care era încă deţinută de stat. Concluzia parţială: a cumpărat foarte scump ceea ce statul era pregătit să vândă foarte ieftin.

Organul de cercetare penală iar apoi şi instanţele care au judecat cauza anterior au reţinut că ea, inculpata, s-ar fi împrumutat de la inculpatul H.B. cu suma de 106.800 mărci germane, prin două contracte, deoarece nu avea banii necesari pentru a cumpăra acţiunile care i-ar fi permis să deţină controlul absolut asupra societăţii. Acuzarea a încercat (şi a reuşit, cel puţin până acum) să creioneze următorul aranjament:

a) la începutul anului 1999 inculpata a dorit să preia controlul absolut al SC U. SA.;

b) nu avea banii necesari aşa că încheie două contracte de împrumut cu inculpatul (prin fratele acestuia): primul în mai 1999, pentru 51.800 mărci germane, al doilea în octombrie 1999, pentru suma de 55.000 mărci germane;

c) „cu aceşti bani ” (aşa cum s-a reţinut în hotărârile pronunţate) dobândeşte controlul absolut al societăţii SC U. SA, devenind acţionar majoritar;

d) în noua situaţie, subevaluează fabrica de lapte şi terenul aferent şi le vinde, „potrivit înţelegerii” prin negociere directă, fără licitaţie, etc.

Punctele slabe ale construcţiei acuzei sunt atât de evidente încât doar ignorarea unor noţiuni comune despre comerţ şi legile sale şi cantonarea în normele dreptului penal au făcut posibilă o astfel de soluţie.

a) Primul aspect care înlătură aserţiunile acuzei era cel deja arătat: inculpata a plătit pentru pachetul majoritar de acţiuni cu mult mai mult decât valoarea acestuia. Statul era, aşadar, pregătit să renunţe la această societate, cu tot cu activele sale, la un preţ cu mult mai mic decât cel pe care inculpata l-a oferit şi plătit pentru a deţine „controlul absolut”;

b) Al doilea aspect pe care acuzarea şi instanţele anterioare l-au ignorat cu desăvârşire era cel legat de pretinsa nevoie de bani în care se afla inculpata. S-a arătat că a împrumutat de la H. suma de bani de 106,800 mărci germane „bani cu care” a cumpărat pachetul majoritar de acţiuni. Peste tot în cuprinsul dosarului suma împrumutată a fost menţionată în mărci germane, în timp ce avansul plătit de inculpată este precizat în lei.

Nimeni nu s-a obosit să facă un simplu calcul aritmetic bazat pe cursul de schimb leu/ marcă germană la data încheierii contractului, pentru a verifica concordanţa dintre suma împrumutată şi avansul plătit expresia „cu banii împrumutaţi inculpata a plătit avansul în contractul de vânzare de acţiuni”, revenea atât de des în cuprinsul dosarului şi în hotărârile pronunţate încât era evident că toată lumea a fost de acord că suma împrumutată reprezenta avansul plătit fals.

- potrivit informaţiilor publicate pe site-ul oficial al B.N.R., la data încheierii primului contract de împrumut (27 mai 1999) pentru suma de 51.800 mărci germane cursul de schimb leu/ marcă era de 8.308 lei pentru o marcă germană. În lei, inculpata a împrumutat, aşadar, 430.354.400 lei;

- la data încheierii celui de-al doilea contract de împrumut (8 octombrie 1999) pentru suma de 55.000 mărci germane, cursul de schimb leu/marcă era de 9.073 lei pentru o marcă. În lei, suma reprezenta 499.015.000 lei.

În total inculpata a împrumutat de la inculpatul H.B. suma în lei de 929,369.400 lei.

Scăzând această sumă din avansul pe care inculpata l-a plătit pentru a deveni proprietara pachetului majoritar de acţiuni ar rezulta că inculpata, la data la care s-au perfectat aceste operaţiuni de comerţ avea suma de 1.807.640.600 lei. Avea, aşadar, 67% din suma de care avea nevoie pentru a dobândi „controlul absolut” asupra SC U. SA., astfel încât nu a fost nevoită să împrumute decât aprox. 33%. „Contribuţia” inculpatului H.B. (considerată, ulterior mită de către organele judiciare) a fost aşadar doar de 33% din avans! Dacă acest calcul elementar ar fi fost făcut, percepţia asupra inculpatei s-ar fi modificat: aceasta avea cea mai mare parte din banii necesari, astfel încât nu era deloc nevoită să promită foloase frauduloase inculpatului pentru a-i obţine ajutorul.

c) Al treilea aspect greşit interpretat de acuzare şi de instanţele anterioare, vizau capacitatea inculpatei de a decide cu privire la vânzarea activului în cauză. În temeiul rapoartelor de expertiză întocmite precum şi a actelor aflate la dosar, instanţele au reţinut că ea, inculpata nu ar fi avut dreptul să decidă singura înstrăinare a activului în cauză, deoarece acţiunile subscrise şi neachitate de către inculpată ar fi fost gajate în favoarea statului român (prin fostul F.P.S.). Concluzia se întemeia, fără îndoială, şi pe rapoartele întocmite de organele de control fiscal aflate la dosarul cauzei. Evident a fost vorba de o confuzie - explicabilă pentru inspectorii fiscului, dar mai puţin explicabilă pentru organele de urmărire penală şi instanţele anterioare: potrivit prevederilor contractului de vânzare cumpărare de acţiuni (aşa cum se reţine, de altfel, la pagina 7 alin. 3 din motivarea deciziei pronunţate în apel) la data la care se plăteşte avansul stabilit operează transferul de proprietate asupra tuturor acţiunilor subscrise. Este adevărat că acţiunile nesubscrise se aflau sub gaj în favoarea fostului F.P.S. dar, la momentul plăţii avansului, adică 18 octombrie 1999, au trecut în proprietatea inculpatei regulile gajului, clare pentru specialiştii în drept civil şi comercial, s-au dovedit opace organelor judiciare penale: gajul conferă titularului doar drepturile specifice prevăzute de codul civil, dar nu şi dreptul de proprietate care rămâne constituitorului gajului.

Prin urmare, inculpata în calitate de proprietar asupra acţiunilor subscrise, avea dreptul de a decide singură (în conformitate cu prevederile legale şi statutare) înstrăinarea activului în cauză, fără ca dreptul real de gaj existent în favoarea fostului FPS să o poată împiedica în vreun fel.

d) Al patrulea aspect esenţial ignorat ori interpretat greşit de instanţele anterioare viza pretinsa subevaluare a terenului, care a avut drept cauză obligaţiile pe care inculpata C. şi le-ar fi asumat faţă de inculpatul H. Ceea ce a scăpat atenţiei acuzării şi instanţelor anterioare era însă, situaţia drepturilor de proprietate asupra acestui teren şi situaţia dreptului de proprietate asupra pachetului majoritar de acţiuni în SC U. SA. Dreptul de proprietate asupra terenului aparţinea, la momentul respectiv, SC U. SA.; dreptul de proprietate asupra pachetului majoritar de acţiuni ale SC U. SA, aparţinea inculpatei C.E..

La data înstrăinării activului în cauză, structura acţionariatului SC U. SA. era următoarea: 64,461% din acţiuni erau deţinute de P.A.S. - U., iar restul de 35,539% de alţi acţionari. Societatea era, aşadar, una cu capital integral privat! O astfel de societate comercială nu intra, în privinţa modului în care înţelege să îşi administreze şi să dispună de patrimoniul său, sub incidenţa legislaţiei care ocrotea, la momentul respectiv, interesele statului în societăţile comerciale în care acesta mai deţinea controlul.

Aşa cum s-a reţinut corect (dar s-a interpretat profund greşit în hotărârile anterioare pronunţate) „controlul absolut” asupra operaţiunilor societăţii revenea adunării generale; desigur, controlul absolut asupra adunării generale revenea celui care avea pachetul majoritar de acţiuni. Este, însă, vorba de un principiu elementar şi străin de noţiunea de nelegalitate, potrivit căruia majoritatea decide. Este greu de înţeles cum organele de urmărire penală şi apoi, instanţele de judecată anterioare au „reuşit” să extragă din regulile legale şi în esenţă democratice ale funcţionării unei societăţi comerciale PRIVATE, elementele necesare constatării existentei infracţiunilor reţinute.

Plastic spus, inculpata a fost condamnată pentru că a evaluat un imobil aflat în proprietatea societăţii pe care o controla singura, apoi l-a vândut la preţul şi în modalitatea pe care a considerat-o potrivită, respectând însă toate regulile impuse de statutul şi legislaţia societăţilor comerciale.

Legislaţia în vigoare la momentul respectiv nu impunea reevaluarea patrimoniului societăţilor comerciale nici măcar societăţilor cu capital de stat o societate cu capital privat nu putea fi obligată de nimeni să vândă ceea ce doreşte să vândă la un preţ stabilit prin lege sau prin alt act normativ: într-o asemenea societate deţinătorul majorităţii capitalului social stabileşte absolut toate regulile jocului, unica sa obligaţie fiind aceea de a lucra în limitele generale ale legii şi statutului societăţii. Ori aceste limite au fost, în mod clar, respectate.

Inculpata avea dreptul să decidă singură vânzarea acelui activ, în orice modalitate dorea şi la orice valoare ar fi dorit. Singurele interese afectate printr-un eventual management defectuos al societăţii ar fi fost propriile sale interese, în situaţia în care era deţinătoarea pachetului majoritar de acţiuni. Ori, cel puţin în stadiul actual al legislaţiei penale, nimeni nu săvârşeşte vreo infracţiune prin simplul fapt că lucrează împotriva intereselor proprii.

e) Un rol negativ în crearea imaginii acuzării şi a instanţelor de judecată asupra faptelor din speţa de faţă a revenit şi actelor de control fiscal efectuate în cauză. Cuprinsul şi concluziile acestor acte de control erau adevărate rechizitorii ceea ce o îndreptăţeşte să considere că alte interese decât cele legale au stat la baza întocmirii lor. Autorii acestor rapoarte, specialişti în economie trag concluzii cu implicaţii juridice referitoare la efectele transferului de proprietate asupra acţiunilor de la stat la acţionarii privaţi, la efectele existentei garanţiilor asupra obiectului contractului de vânzare cumpărare de acţiuni, la presupusa săvârşire a unor infracţiuni între care ..cea de evaziune fiscală.

f) La fel de lipsite de fundament au fost şi reţinerile din hotărârile anterioare referitoare la modul în care s-a procedat la vânzarea activului: inculpata, se susţine şi se reţine în acuzare, a renunţat expres la toate garanţiile şi privilegiile care îi reveneau în calitate de vânzător, deşi cunoştea că societăţile către care înstrăinează au o situaţie dificilă, etc. Renunţarea la garanţii şi privilegii i-a impresionat în mod evident atât pe anchetatori cât şi instanţele de judecată anterioare, într-o asemenea măsura încât au pierdut din vedere unicul aspect important al acelei tranzacţii: faptul că, garantate sau nu, acele creanţe s-au plătit în întregime de către cumpărători! în situaţia în care renunţarea la garanţii nu a produs nici un efect cu privire la încasarea creanţelor de către societatea inculpatei, era greu de înţeles - în special în lumina celor mai sus arătate - de ce hotărârile instanţelor anterioare insistau într-o asemenea măsură pe această renunţare la garanţii şi privilegii, altfel o clauză relativ comună în contractele comerciale încheiate între parteneri de afaceri care se respectă.

Inutil să se mai arate că renunţarea la garanţii nu ar fi fost în mod necesar expresia conduitei infracţionale afirmate de acuzare nici în situaţia în cate creanţele nu ar fi fost executate.

Faţă de situaţia descrisă mai sus, s-a susţinut că soluţia de achitare ar fi fost cea corectă, în condiţiile în care elementele constitutive ale infracţiunilor reţinute nu există.

Se consideră, în plus, că instanţa de fond a greşit refuzând să audieze, în apărare, martorul H.H., persoana care i-a împrumutat suma de 600.000.000 lei, în condiţiile în care această persoană putea relata în mod corect împrejurările, condiţiile şi contextul în care a împrumutat aceşti bani. Refuzul de audiere este cu atât mai greu de înţeles cu cât instanţa, în motivarea pe care o dă hotărârii, expune pe larg modul în care s-au derulat faptele, precum şi contribuţia pe care acest martor - pe care, a refuzat să îl audieze - a avut-o la faptele „infracţionale” pe care le-a reţinut în sarcina sa.

De asemenea, instanţa de fond a greşit şi cu privire la necesitatea realizării unei expertize pluridisciplinare pentru stabilirea corectă a stării de fapt, astfel încât să se poată trage concluziile corecte ale stării de drept corelative acesteia.

Prin decizia penală nr. 39 din 30 martie 2009, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Anticorupţie Târgu Mureş împotriva sentinţei penale nr. 141 din 10 iunie 2008 pronunţată de Tribunalul Mureş în Dosarul nr. 2882/863/2006.

A desfiinţat parţial hotărârea judecătorească apelată şi, rejudecând, a înlăturat din sentinţa penală menţionată aplicarea faţă de inculpata C.E. a dispoziţiilor vizând suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare, pe durata unui termen de încercare de 6 ani, respectiv pe cele prevăzute de dispoziţiile art. 86¹, 86², 86³ alin. (1) şi 86⁴ C. pen.

A făcut aplicarea faţă de inculpata C.E. a prevederilor art. 71 raportat la art. 64 lit. a), b), c) C. pen., respingând cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatei.

A menţinut restul dispoziţiilor din sentinţa penală criticată.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpata C.E. împotriva aceleiaşi hotărâri.

A obligat inculpata la cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Târgu Mureş şi inculpata C.E., solicitându-se admiterea recursurilor astfel cum s-a reţinut în practicaua prezentei decizii.

Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, Înalta Curte constată următoarele:

Prin recursul parchetului se solicită schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., în raport de calitatea inculpatei la data săvârşirii infracţiunii, respectiv aceea de director general al SC U. SA. Timişoara, deoarece aceasta avea atribuţii de control, fiind îndeplinite cerinţele prevăzute de alin. (2) al art. 254 C. pen.

În ce priveşte încadrarea juridică a faptei în dispoziţiile art. 254 alin. (1) C. pen., critică susţinută de procuror şi analizată conform art. 385⁹ pct. 17 C. proc. pen., se impun a fi făcute următoarele precizări:

Este adevărat că, potrivit art. 254 alin. (2) C. pen., săvârşirea infracţiunii de luare de mită de către un funcţionar cu atribuţii de control constituie o circumstanţă agravantă.

Prin expresia „atribuţii de control”, al cărei conţinut nu este explicat în Codul penal, trebuie înţeleasă, potrivit sensului acceptat al unor cuvinte uzuale, o activitate complexă de verificare şi analiză a unor situaţii sau sectoare în vederea urmăririi evoluţiei acestora şi care se desfăşoară pentru moment ori periodic în baza unor sarcini şi atribuţii concrete, menţionate expres în fişa postului sau în lege.

În raport cu calitatea inculpatei de director general al societăţii îi puteau reveni atribuţii de valorificare a actelor de control încheiate de cenzorii unităţii sau de alte organisme cu atribuţii de control, prin lege sau prin fişa postului, ori responsabilităţi pe linia producţiei şi execuţiei.

Procurorul nu a indicat, în acest sens, nici fişa postului, nici alte acte legale din care să rezulte atribuţii de control pentru inculpată, în calitatea avută.

Mai mult, agravanta din alin. (2) al art. 254 C. pen. are în vedere pe funcţionarul cu atribuţii de control care, în exercitarea acestora, pretinde sau acceptă bani ori foloase necuvenite, tocmai pentru a nu îndeplini un act legat de exercitarea atribuţiilor de control, condiţie care nu este realizată în cauză şi pentru care încadrarea juridică a faptei este corectă.

În consecinţă, solicitarea parchetului de schimbare a încadrării juridice a faptei nu este întemeiată şi, prin urmare, nu poate fi primită.

În recursul formulat de inculpata C.E., se solicită, în principal, restituirea cauzei la parchet, apreciindu-se, printre altele, că urmărirea penală a fost efectuată de un organ necompetent şi, deci, instanţa nu a fost legal sesizată.

Înalta Curte constată, însă, că potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (1), (2) din O.U.G. nr. 43/2002, dispoziţii de imediată aplicare în cauză, D.N.A. - ul era competent să efectueze urmărirea penală în cauză, în raport de calitatea inculpatei de director al unei societăţi cu capital de stat.

Prin urmare, corect s-a respins această solicitare de către instanţele anterioare, constatându-se că urmărirea penală a fost efectuată de un organ competent şi, deci, instanţa a fost legal sesizată.

Cu privire la susţinerea apărării că de la dosar lipseşte încheierea de amânare a pronunţării, ceea ce atrage nulitatea absolută, Înalta Curte constată că la fila 67 a dosarului primei instanţe se află încheierea de amânare a pronunţării, iar la fila 91 a aceluiaşi dosar se află a doua încheiere de amânare a pronunţării.

De asemenea, s-a susţinut că instanţa a refuzat să-l audieze pe H.H., deşi s-a solicitat audierea acestuia.

Or, cu privire la această susţinere, este atributul instanţei de a aprecia oportunitatea şi utilitatea administrării probelor.

Cu privire la cererea de anulare a dispoziţiei de confiscare de la inculpată a sumei considerată ca mită, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs (ce constituie cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17 C. proc. pen.) nu poate fi luat în considerare din oficiu, nefiind invocat în condiţiile art. 385¹⁰ alin. (2), (3) C. proc. pen., respectiv cu 5 zile înainte de primul termen de judecată.

Referitor la solicitarea de achitare a inculpatei pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, Înalta Curte constată că această cerere este nefondată.

În cauză a fost stabilită corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatei, procedându-se la încadrarea juridică corespunzătoare a faptei comisă de aceasta.

Deşi inculpata a avut o atitudine constantă de nerecunoaştere a faptei, probele administrate în cauză, coroborate, au demonstrat că, în cursul anului 1999, între C.E. şi H.B., a intervenit o înţelegere potrivit căreia prima urma, în schimbul sumelor de bani, să îl favorizeze pe cel de-al doilea la achiziţionarea subevaluată a imobilului din str. Gheorghe Lazăr, Timişoara, proprietatea SC U. SA.

Astfel, potrivit expertizei contabile efectuată în cauză, a rezultat o valoare de 36.637.024.645 lei pentru terenul de 19.861 mp şi clădirile Fabricii de lapte situate în str. Gheorghe Lazăr, la data tranzacţiei, respectiv 22 iunie 2000.

Or, terenul susmenţionat a fost vândut cu suma de 6 miliarde lei, apoi revândut (la 14 zile de la cumpărare) cu suma de 20,7 miliarde lei de către inculpatul H.B.

Din actele dosarului rezultă că ambii inculpaţi ştiau că terenul urma să fie revândut cu un profit considerabil, semnificativ în acest sens fiind faptul că inculpata a renunţat la dreptul de intabulare a dreptului de ipotecă şi la notarea interdicţiei de înstrăinare sau grevare de sarcini în cazul în care nu s-ar fi achitat preţul.

De asemenea, inculpata nu a procedat la reevaluarea terenului cu bună ştiinţă, acesta fiind vândut la valoarea de inventar a anului 1994.

Pe de altă parte, vânzarea terenului a fost ascunsă de alte persoane din conducerea societăţii SC U. SA, care au aflat acest aspect după încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Înţelegerea dintre inculpaţi privind vânzarea subevaluată a terenului este probată şi de demersurile inculpatei pentru obţinerea autorizării demolărilor clădirilor existente şi a construirii supermarketului B., semnificative în acest sens fiind declaraţiile martorilor P.V., B.G.A., M.H.C., P.C., declaraţia inculpatului H.B. (fila 56 vol. II u.p.).

În consecinţă, Înalta Curte achiesează la concluziile instanţelor anterioare în sensul că fapta inculpatei C.E. care, în urma înţelegerii cu coinculpatul H.B., a primit de la acesta, prin intermediul fratelui inculpatului, H.H., suma de 106.800 mărci germane, cu titlu de împrumut mascat, pentru ca în schimbul acestei sume, în calitatea pe care o avea (director general al SC U. SA) să-i vândă inculpatului H.B., subevaluat şi cu preferinţă, imobilul situat în str. Gheorghe Lazăr, ce aparţinea societăţii pe care o conducea, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen.

Înalta Curte constată, însă, că recursul inculpatei este admisibil sub aspectul solicitării de menţinere a hotărârii instanţei de fond prin care inculpata a fost condamnată la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii pe o durată de 2 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)-b) C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 86¹, 86², 86³, 86⁴ C. pen.

Pentru a hotărî astfel, Curtea are în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social al infracţiunii săvârşite, modalitatea concretă de comitere a faptei, circumstanţele personale ale inculpatei (Referatul de evaluare întocmit de Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş, care arată că inculpata are o familie stabilă, este bine integrată în societate, are studii superioare, faptul că procesul durează de mai mult de 7 ani ceea ce implică un impact mai redus în opinia publică a faptei săvârşite şi nu în ultimul rând starea de sănătate precară a inculpatei, care a fost operată recent de cancer mamar aşa cum reiese din actele medicale ataşate la dosar).

Prin urmare, convingerea Înaltei Curţi este aceea că pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare este bine stabilită în cauză şi că nu se impune executarea acesteia în regim de detenţie, scopurile educative ale pedepsei reglementate de dispoziţiile art. 52 C. pen. putând fi atinse şi fără privare de libertate.

Pentru considerentele expuse urmează a fi respinsă solicitarea parchetului de majorare a pedepsei aplicate inculpatei şi de executare a acesteia în regim de detenţie.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de inculpata C.E., va casa decizia atacată şi va menţine dispozitivul sentinţei penale nr. 141 din 10 iunie 2008 a Tribunalului Mureş.

Va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Târgu Mureş.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de inculpata C.G.E. împotriva deciziei penale nr. 39 din 30 martie 2009 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia penală atacată şi menţine sentinţa penală nr. 141 din 10 iunie 2008 a Tribunalului Mureş.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Târgu Mureş împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 iunie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 87/2010. Penal. Plângere împotriva...		ICCJ. Decizia nr. 3624/2010. Penal. înşelăciunea (art. 215... →

Vezi şi alte speţe de drept penal: