ICCJ. Decizia nr. 2549/2012. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2549/2012
Dosar nr. 10735/2/2011
Şedinţa publică din 13 august 2012
Deliberând asupra recursului parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 100/F din 02 martie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II a penală, a respins sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind persoana condamnată D.R.V., în vederea recunoaşterii sentinţei pronunţată în dosarul nr. 6413 Js 39565/00 St A de către Tribunalul Hanovra la 31 mai 2005, rămasă definitivă la data de 19 octombrie 2005 şi a punerii în executare a acesteia.
Curtea a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ cerinţele Legii nr. 302/2004 republicată (art. 143) şi ale Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în 1983 (art. 3).
Potrivit art. 143 din Legea nr.302/2004 republicată, transferarea unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc numai in următoarele condiţii: a) condamnatul este resortisant aJ statului de executare; b) hotărârea este definitivă; c) la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei. în cazuri excepţionale, în baza acordului între statele implicate, transferarea poate avea loc chiar dacă partea de pedeapsă neexecutată este mai mică de 6 luni; d) transferul este consimţit de către persoana condamnată sau dacă, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a acesteia, unul dintre cele două state consideră necesar, de către reprezentantul persoanei. Consimţământul nu se cere în cazul evadatului care se refugiază în statul de executare al cărui resortisant este; e) faptele care au atras condamnarea constituie infracţiuni, potrivit legii statului de executare; f) statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc.
Prin adresa nr. 55524/2011 (114905/2010) din 06 iulie 2011 Ministerul Justiţiei - Direcţia Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în conformitate cu prevederile Legii nr.302/2003 republicată, cererea formulată de autorităţile judiciare din Republica Federală Germania prin care se solicită transferarea persoanei condamnate D.R.V., într-un penitenciar din România pentru a continua executarea pedepsei cu închisoarea aplicată sus-numitului de către instanţele statului solicitant.
Din adresa nr. 688388 din 08 septembrie 2011 a M.A.I. - Direcţia Generală de Paşapoarte şi nr. 2019027 din 13 septembrie 2011 a M.A.I. - Direcţia pentru evidenţa persoanelor şi administrarea bazelor de date, Curtea a reţinut că D.R.V. (fost R.) este cetăţean român.
Din documentele transmise de autorităţile judiciare germane, în aplicarea Convenţiei Europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în 1983, a rezultat că D.R.V. a fost condamnat prin sentinţa pronunţată în dosarul nr. 6413 Js 39565/00 St A de către Tribunalul Hanovra la 31 mai 2005, la pedeapsa închisorii pe viaţă pentru infracţiunea de omucidere în concurs cu tâlhărie gravă, faptă prevăzută de paragrafele 211.249.250 alin. (I) nr. 2, art. 25 alin. (2) şi art. 52 din Codul penal german. Hotărârea a rămas definitivă la data de 19 octombrie 2005.
În fapt, s-a reţinut că în luna martie 1997, persoana condamnată l-a însoţit pe unul din cei şase coautori ai faptei din Franţa în Germania - Hanovra, cunoscând că împreună cu cei şase urmează să comită infracţiuni. în Hanovra, persoana condamnată i-a cunoscut pe toţi ceilalţi coautori, doi dintre ei cetăţeni români şi, împreună, au plănuit să pătrundă în locuinţa victimei în scopul jafului, deoarece aveau informaţii că aceasta păstrează în casă sume mari de bani, bijuterii şi acţiuni. Deoarece, grupul infracţional nu a putut pătrunde în locuinţă, în absenţa victimei, datorită măsurilor de securitate, aceştia au convenit să profite de momentul în care victima pătrunde în casă, să îl atace şi să intre astfel în incintă. Ca atare, în noaptea de 23 martie 1997, cei şapte autori au pândit victima şi când aceasta a deschis uşa garajului l-au atacat; victima a ripostat cu o armă de foc dar în cele din urmă bărbatul a fost adus în stare de inconştienţă de către agresorii care l-au lovit cu pumnii, picioarele şi cu un obiect contondent. D.R.V. a rămas să păzească victima, iar ceilalţi au pătruns în casă, de unde au sustras bani, bijuterii şi două arme. Agresorii au abandonat victima, aflată în continuare în stare de inconştienţă, au plecat, au împărţit valorile sustrase, după care persoana condamnată a părăsit Germania întorcându-se in Franţa. în urma agresiunii victima a decedat.
Examinând documentele transmise de autorităţile judiciare al statului solicitant prima instanţă a constatat că este îndeplinită condiţia dublei incriminări la care se referă art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004 republicată şi art. 3 pct. l lit. e) din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în 1983, faptele comise de persoana condamnată în împrejurările descrise regăsindu-şi incriminarea în prevederile art. 174-175 lit. a) şi art. 176 lit. d) din Codul penal român.
Din relaţiile referitoare la lichidarea condamnării transmise de statul solicitant rezultă că D.R.V. a fost arestat preventiv în perioada 05 aprilie 2004-18 octombrie 2005 şi a început executarea pedepsei la 19 octombrie 2005.
Persoana condamnată nu a fost de acord cu transferul în vederea executării pedepsei într-un penitenciar din România, Curtea reţinând insă că prin dispoziţia din 02 noiembrie 2006 autorităţile judiciare germane au dispus extrădarea sa.
Din actele dosarului, curtea de apel a constatat că persoana condamnată este căsătorită cu un cetăţean francez şi şi-a stabilit domiciliul în Republica Franceză din anul 1996 şi nu mai păstrează legătura cu România.
Potrivit art. 165 lit. c) din Legea nr. 302/2004 republicată, cererea de transferare a persoanei condamnate poate să fie refuzată, în principal, dacă persoana condamnată a părăsit România, stabilindu-şi domiciliul într-un alt stat, iar legăturile sale cu statul roman nu mai sunt semnificative.
Din referatul privind situaţia socială şi familială a deţinutului existent la dosarul cauzei (fila 8 dosar parchet) a rezultat că persoana condamnată D.R.V. este plecat din România în anul 1996, este căsătorit din anul 1997, soţia sa fiind cetăţean francez, cu care are un copil în vârstă de 12 ani, are o situaţie materială bună în Franţa şi nu doreşte transferul într-un penitenciar din România deoarece nu mai are nicio legătură cu România, păstrând legătura doar cu familia sa din Franţa, cu care corespondează şi care 1-a vizitat in Germania.
Din înscrisurile depuse la dosar de către apărătorul persoanei condamnate, Curtea a reţinut că la acest moment legăturile cu statul francez sunt mult mai puternice decât ar fi cele cu statul român, persoana condamnată D.R. locuind în Franţa din anul 1996, este căsătorit cu un cetăţean francez cu care are un copil minor, deţine un imobil împreună cu soţia sa în oraşul Toulouse, a plătit impozite şi asigurări medicale către statul francez şi a lucrat legal pe teritoriul acestui stat până la predarea sa către statul german în baza unui mandat european de arestare.
Din certificatul emis de locul de deţinere - Freiburg, depus la dosarul cauzei (fila 195) la 24 februarie 2012, în şedinţă publică, în traducere autorizată, a rezultat că persoana condamnată D.R.V. este înregistrată începând cu data de 27 septembrie 2010 ca elev al şcolii serale cu profil real Freiburg, cursul pentru obţinerea calificării medii desfăşurându-se în închisoarea Freiburg, urmând a se finaliza în iunie 2012.
Curtea de apel a considerat că posibilităţile persoanei condamnate de reinserţie socială sunt mai mari dacă nu ar executa pedeapsa cu închisoarea în România, cu atât mai mult cu cât în prezent se fac demersuri în vederea obţinerii transferului acesteia în Franţa, iar după eliberarea sa D.R. va putea lucra la Centrul de Radiologie Medicală Ambroise Parre din Toulouse.
Din actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că în cauză este incident art. 12 primul paragraf CE, persoana condamnată D.R. având reşedinţă legală în Franţa, unde a locuit din anul 1996.
Pe cale de consecinţă, Curtea a respins sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de apel Bucureşti, arătând,pe de o parte, că în cauză consimţământul persoanei condamnate nu era necesar în condiţiile în care, prin dispoziţia din 02 noiembrie 2006, Autoritatea pentru străini Hanovra a dispus expulzarea lui D.R.V. şi, pe de altă parte, persoana condamnată nu are nicio legătură cu statul german, nu este cetăţean al acestuia stat, nu are reşedinţa în acest stat şi nici nu a locuit nici un moment pe teritoriul Germaniei. Ca atare, s-a apreciat că, în condiţiile absenţei oricărei legături a condamnatului cu statul german şi a existenţei deciziei de expulzare a acestuia în România, soluţia instanţei de respingere a sesizării parchetului este total neîntemeiată.
Analizând hotărârea recurată atât prin prisma criticilor formulate dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, conform art. 3855 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul este întemeiat, însă pentru alte considerente decât cele invocate prin motivele de recurs.
Referitor la prima critică a parchetului, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu şi-a întemeiat hotărârea pe lipsa consimţământului persoanei transferabile D.R.V., ci dimpotrivă, a reţinut faptul că, deşi persoana condamnată nu a fost de acord cu transferul în vederea executării pedepsei într-un penitenciar din România, prin dispoziţia din 02 noiembrie 2006 autorităţile judiciare germane au dispus extrădarea sa.
Singurul motiv pentru care curtea de apel a refuzat recunoaşterea sentinţei pronunţată în dosarul nr. 6413 Js 39565/00 St A de către Tribunalul Hanovra la 31 mai 2005 şi transferul condamnatului în România în vederea continuării executării pedepsei detenţiunii pe viaţă, a fost întemeiat pe prevederile art. 165 lit. c) din Legea 302/2004.
Înalta Curte reţine că, potrivit textului, cererea de transferare a persoanei condamnate poate să fie refuzată, în principal, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: persoana condamnată a părăsit România, stabilindu-şi domiciliul într-un alt stat, iar legăturile sale cu statul roman nu mai sunt semnificative.
Din modul în care legiuitorul a înţeles să reglementeze acest motiv opţional de refuz al transferului, rezultă că incidenţa dispoziţiilor art. 165 lit. c) din Legea 302/2004 nu este condiţionată, astfel cum se susţine prin recursul promovat, de stabilirea domiciliului în statul de condamnare şi nici de existenţa unei legături a persoanei transferabile cu acest stat, ci doar de simplul fapt că persoana condamnată a părăsit teritoriul României şi şi-a stabilit domiciliul într-un alt stat (acesta putând fi atât statul de condamnare cât şi orice alt stat).
Din analiza actelor dosarului (filele 111-178 dosar fond), Înalta Curte reţine că, într-adevăr, persoana condamnată a părăsit teritoriul României din anul 1996, este căsătorit din 14 iunie 1997 cu un cetăţean francez, D.S.N., având împreună un minor în vârstă de 12 ani, R.A.I., şi-a stabilit domiciliul în Franţa, ultimul domiciliu fiind în Rue de general Bourbaki 96, 31400Toulouse, fiind plătitor de impozite şi taxe în statul francez.
Ca atare, în cauză este îndeplinită prima condiţie prevăzută de art. 165 lit. c) din Legea 302/2004, concluzia primei instanţe fiind în concordanţă cu probatoriul administrat.
Înalta Curte constată însă că, în privinţa celei de-a doua condiţii, aceea ca persoana condamnată să nu mai aibă legături semnificative cu România, în cauză nu au fost administrate probe care să susţină afirmaţiile persoanei condamnate, în sensul că, ulterior părăsirii ţării nu a mai ţinut legătura cu familia din România, respectiv părinţii şi fraţii săi.
Instanţa de fond s-a întemeiat exclusiv pe concluziile referatului privind situaţia socială şi familială a deţinutului (fila 8 dosar parchet), care a fost încheiat de Consulul României la Munchen, şi care au la bază numai refuză transferul în ţară.
În aceste condiţii, se impunea efectuarea în cauză a unui referat de anchetă socială la fostul domiciliu al condamnatului, din comuna Cernajud. Tulcea, pentru ca, în raport de datele oferite de autorităţile locale în urma contactării membrilor familiei acestuia (părinţii şi fraţii), să se decidă dacă şi cea de a doua condiţie prevăzută de lege este îndeplinită.
În raport de considerentele anterioare, apreciind că datele existente la dosar sunt insuficiente pentru a concluziona asupra incidenţei sau nu a dispoziţiilor art. 165 lit. c) din Legea 302/2004, Înalta Curte va admite recursul parchetului, va casa sentinţa penală atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, instanţa de fond urmând a completa probatoriul în sensul celor anterior arătate.
Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul apărătorului din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, va fi plătit din fondurile Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREŞTI împotriva sentinţei penale nr. 100F din data de 2 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II a penală, privind persoana transferabilă D.R.V.
Casează sentinţa penală atacată şi trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.
Onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, in sumă de 80 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Celelalte cheltuieli judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 august 2012.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 august 2012.H.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2508/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2616/2012. Penal → |
|---|
