ICCJ. Decizia nr. 2616/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2616/2012
Dosar nr. 5499/1/2012
Şedinţa publică din 29 august 2012
Deliberând asupra recursului de faţă, pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, constată următoarele:
Prin încheierea Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, – din 7 august 2012 s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a cererii de revocare a măsurii arestării preventive a inculpatului V.E.G.
În baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaţilor: V.E.G., în prezent aflat în stare de arest preventiv în Penitenciarul Mărgineni; C.C.M., în prezent aflat în stare de arest preventiv în Penitenciarul Mărgineni; I.C.P., în prezent aflat în stare de arest preventiv în Penitenciarul Mărgineni şi T.G., în prezent aflat în stare de arest preventiv în Penitenciarul Mărgineni şi s-a menţinut această măsură.
S-au admis cererile formulate de inculpaţii arestaţi preventiv de amânare a judecăţii pentru a lua cunoştinţă de toate probele dosarului existente în volumele dosarului de urmărire penală şi s-a acordat termen pentru studierea acestora la datele de: 17 septembrie 2012 pentru inculpaţii C.C.M. şi T.G. şi 12 septembrie 2012 pentru inculpaţii I.C.P. şi V.E.G.
S-a dispus încunoştinţarea locurilor de deţinere pentru a asigura prezenţa efectivă a inculpaţilor în arhiva Curţii de Apel Ploieşti, în acest scop.
S-a admis cererea formulată de I.C.L. în calitate de proprietar al autoturismului marca Audi înmatriculat sub nr. serie saşiu WAUZZZ8E98A052571 indisponibilizat prin instituirea sechestrului asigurător prin ordonanţa procurorului din 2 aprilie 2012 filele 167 – 173 vol. V dosar urm. pen. şi s-a ridicat măsura asiguratorie a sechestrului în temeiul art. 163 C. proc. pen., dispunând restituirea autoturismului cu datele de identificare de mai sus şi a cheilor acestuia, a certificatului de înmatriculare şi a cărţii de identitate aferente, aflate în original la filele 278, 279 vol. II dosar urm. pen.
S-au admis cererile formulate de apărătorii aleşi ai inculpaţilor T.G., C.I.P. şi D.T.M.C. lipsă din profesie - aflaţi în concediu de odihnă, în temeiul art. 6 C. proc. pen. şi art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O.
Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a constatat următoarele:
În conformitate cu art. 3002 C. proc. pen., verificând din oficiu legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpaţilor V.E.G., C.C., I.C.P. şi T.G. Curtea a stabilit că potrivit art. 160b alin. (3) C. proc. pen., când instanţa constată că temeiurile care au stat la baza arestării impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, se menţine arestarea preventivă a inculpatului.
În cauză, măsura arestării preventive a fost luată faţă de inculpaţii V.E.G., C.C., I.C.P. şi T.G. la data de 22 martie 2012 (filele 287-298 vol. VI urm. pen.) în condiţii de deplină legalitate, fiind fundamentată pe dispoziţiile art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen., conform cărora inculpaţii ar fi săvârşit infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea lor în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică precum şi că ar fi încercat să zădărnicească aflarea adevărului, de inculpaţii T. şi C. - prin influenţarea unui martor (B.F.) astfel cum a rezultat din primele declaraţii ale acestuia, iar de inculpaţii I.C. şi V., prin preconstituirea unor înscrisuri: adresele nr. 623 din 27 februarie 2012 şi nr. 901 din 9 februarie 2012.
După sesizarea instanţei, măsura preventivă luată a fost menţinută ulterior prin încheierile pronunţate la 17 mai 2012 şi 28 iunie 2012, soluţia fiind confirmată de instanţa supremă, prin respingerea recursurilor exercitate de inculpaţi.
Curtea a considerat că se impune în continuare menţinerea acestei măsuri preventive faţă de cei 4 inculpaţi motivat de gravitatea infracţiunilor pretins comise, pericolul social pe care l-ar reprezenta lăsarea acestora în libertate, rezultând din împrejurările concrete ale săvârşirii faptelor penale de care sunt verosimil acuzaţi, modalitatea concretă de acţiune şi consecinţele acesteia, precum şi dispoziţiile art. 1 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul legilor.
Curtea a apreciat că cei patru inculpaţi arestaţi preventiv în acest dosar nu pot fi judecaţi în stare de libertate, având în vedere modalităţile efective şi complexe de îndeplinire a hotărârilor infracţionale reţinute în actul de trimitere în judecată, perioada de timp în care se pretinde a se fi desfăşurat activitatea infracţională şi faptul că aceasta a fost curmată exclusiv prin intervenţia organelor judiciare, în contextul în care, fiind cercetaţi penal, cei patru inculpaţi ar fi încercat, în diferite modalităţi, să atenueze sau denatureze realitatea faptelor.
În aceste circumstanţe, Curtea a constatat că măsura arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpaţii pe întreg parcursul judecăţii, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile că aceştia ar fi autorii infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată, iar măsura preventivă privativă de libertate luată împotriva lor nu tinde să reprezinte o executare anticipată a pedepsei, durata sa nedepăşind până la acest moment procesual, caracterul rezonabil la care se referă art. 6 prf. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cum în intervalul scurs de la luarea măsurii arestării preventive nu au fost identificate date noi care să justifice revocarea sau înlocuirea cu o măsură preventivă mai puţin restrictivă de libertate şi, câtă vreme inculpaţii, şi în mod special V.E.G., care a cerut expres revocarea detenţiei preventive, contestând în esenţă existenţa prejudiciului şi invocând lipsa dovezilor certe de vinovăţie ori circumstanţe cu caracter personal deşi aceste împrejurări ţin, fie de încadrarea juridică a infracţiunilor, fie de atenuarea unei eventuale răspunderi penale, dacă aceasta se va dovedi că poate fi legal instituită, cu prilejul judecăţii în fond a cauzei, Curtea a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive luată faţă de cei patru inculpaţi şi, în baza art. 160b alin. (3) C. proc. pen., a menţinut-o, argumentele de oportunitate expuse în încheierea din 17 mai 2012, când s-a efectuat pentru prima dată controlul legalităţii şi temeiniciei arestării preventive după emiterea actului de inculpare şi înregistrarea dosarului la Curte, ca instanţă de fond, şi mai apoi în încheierea pronunţată la 28 iunie 2012, fiind pe deplin aplicabile şi actualmente.
Drept consecinţă, cererea de revocare a măsurii arestării preventive formulată de inculpatul V.E.G., prin apărătorul său ales, a fost respinsă ca neîntemeiată.
Faţă de împrejurarea că la acest termen de judecată s-au reiterat cererile privind acordarea unui termen de grefă, având în vedere că probele strânse la urmărirea penală trebuie luate efectiv la cunoştinţă, mai cu seamă de inculpaţii aflaţi în stare de arest preventiv care nu au avut această posibilitate, aşa cum au susţinut apărătorii lor aleşi, pentru a le garanta dreptul la o procedură echitabilă, a găsit justificate cererile acestora de a li se acorda un termen până la care să ia cunoştinţă de tot materialul de la urmărirea penală, pentru a-şi putea preciza poziţia procesuală şi în consecinţă le-a admis şi a acordat termen pentru studierea acestora la datele de: 17 septembrie 2012 pentru inculpaţii C.C.M. şi T.G. şi 12 septembrie 2012 pentru inculpaţii I.C.P. şi V.E.G.
În acest scop a dispus încunoştinţarea locurilor de deţinere pentru a asigura prezenţa efectivă a inculpaţilor în arhiva Curţii de Apel Ploieşti.
Analizând plângerea formulată de I.C.L., prin care aceasta a contestat măsura asiguratorie a sechestrului instituit asupra unui autoturism Audi înmatriculat sub nr. , Curtea a constatat următoarele:
La data de 21 martie 2012, organul de cercetare penală a efectuat o percheziţie domiciliară la locuinţa inculpatului I.C.P. din jud. Prahova.
Cu acest prilej, între altele a fost „ridicat în vederea aplicării sechestrului asigurator” un autoturism marca Audi A4 înmatriculat sub nr. , certificatul de înmatriculare şi cartea de identitate în original, conform procesului-verbal de percheziţie(filele 255-259 vol. III urm. pen.).
La data de 2 aprilie 2012, prin ordonanţă (filele 167-173) procurorul a dispus instituirea sechestrului asigurator, inclusiv asupra acestui autoturism, justificând măsura pentru repararea pagubei produse de inculpatul I.C.P., cu menţiunea că bunul mobil în discuţie a fost achiziţionat de I.C.L. în timpul căsătoriei cu inculpatul.
În calitate de persoană interesată, în înţelesul art. 168 alin. (1) C. proc. pen., I.C.L. s-a plâns instanţei, contestând măsura sechestrării autoturismului marca Audi înmatriculat sub nr. serie saşiu WAUZZZ8E98A052571 indisponibilizat prin ordonanţa procurorului, susţinând pe de o parte, că este suficient de îndestulătoare pentru recuperarea eventualei pagube, indisponibilizarea apartamentului situat în Sinaia, - sechestrat prin acelaşi act al procurorului - iar pe de alta, că autoturismul îi aparţine şi nu îl poate folosi, fiindu-i efectiv dar nelegal ridicat de organul de urmărire penală (filele 217-218).
Cererea astfel argumentată a fost îndreptăţită.
Măsurile asigurătorii sunt măsuri de constrângere reală şi constau în indisponibilizarea, până la soluţionarea definitivă a cauzei, a bunurilor şi a veniturilor aparţinând inculpatului(…)în vederea confiscării speciale, a asigurării reparării pagubei precum şi pentru garantarea executării pedepsei pecuniare.
Indisponibilizarea bunului supus măsurii sechestrului presupune că, odată luată măsura asiguratorie, inculpatul(…)nu mai poate înstrăina sau greva bunurile sau veniturile supuse acesteia, astfel ca partea civilă să îşi poată realiza creanţa născută din hotărârea de condamnare la despăgubiri, sau organul specializat să poată executa, în cazul pedepsei pecuniare, sancţiunea respectivă ori măsura confiscării, aplicate prin hotărârea de condamnare.
Pentru bunurile mobile, sechestrul poate îmbrăca două forme:
- când nu există pericol de înstrăinare, se dispune sechestrul cu lăsarea bunului în custodia celui sechestrat sau a unei rude, caz în care sechestrul poate fi cu sigilii sau fără sigilii;
- când este pericol de înstrăinare, se dispune sechestrul cu ridicarea bunului şi încredinţarea lui spre păstrare unui custode, unei instituţii sau societăţi de profil.
Din Ordonanţa de instituire a măsurii asiguratorii dată de procuror rezultă că această măsură s-a impus în vederea garantării reparării pagubei produse de inculpatul I.C.P.
În acest caz, sunt aplicabile dispoziţiilor art. 163 alin. (2) C. proc. pen. potrivit cu care măsurile asiguratorii în vederea reparării pagubei se iau numai împotriva bunurilor inculpatului(…)până la concurenţa valorii probabile a pagubei.
Autoturismul în discuţie aparţine soţiei inculpatului I.C.L., astfel cum rezultă din menţiunile înscrise în documentele originale ale acestui bun: certificatul de înmatriculare nr. 0111450097 la rubrica C2 ”proprietarul vehiculului” şi cartea de identitate a autovehiculului nr. H099476 aflate la filele 278-279 vol. III dosar urm. pen.
În plus, că bunul mobil sechestrat nu aparţine inculpatului I.C.P. rezultă şi din declaraţiile de avere pe care acesta, în calitate de primar al localităţii, a avut obligaţia de a le depune în temeiul legii (filele 387-403 vol. III dosar urm. pen).
Faptul că acest autovehicul ar fi fost dobândit în timpul căsătoriei inculpatului cu I.C.L., aşa cum succint s-a motivat în Ordonanţă, nu justifică măsura asiguratorie dispusă în condiţiile în care această împrejurare nu rezultă din actele dosarului, nu este de competenţa instanţei penale să stabilească dacă prezumţia relativă de comunitate instituită de norme cu caracter civil operează în cadrul acestui proces penal şi între ce limite ale patrimoniului comun al soţilor, acest bun ar putea fi considerat ca fiind achiziţionat într-o ipotetică stare de codevălmăşie.
Dispoziţiile legale procesual penale sus-citate interzic organului judiciar să instituie măsura sechestrului asupra altor bunuri sau valori decât cele aparţinând inculpatului (învinuitului ori părţii responsabile civilmente, după caz).
Dovezile care există în dosarul de urmărire penală până la acest moment procesual probează doar dreptul de proprietate al persoanei interesate I.C.L. asupra acestui bun.
În egală măsură, Curtea a mai constatat că ridicarea efectivă de către organele poliţiei judiciare a autovehiculului, a cheilor şi a actelor originale ale acestuia fără ca în dosar să existe minime probe din care să rezulte pericolul înstrăinării sale, este nelegală, fiindcă în această ipoteză, bunul - dacă exista dovada că este al inculpatului I.C.P. - trebuia indisponibilizat cu lăsarea sa în custodie şi cu aplicarea, justificată prin actul procedural întocmit, de eventuale sigilii, iar în cea de a doua ipoteză - dacă s-ar fi dovedit pericolul de înstrăinare - bunul putea fi efectiv ridicat, însă în acest caz, păstrarea lui trebuia încredinţată unui custode sau unei societăţi specializate.
Luarea efectivă a autoturismului şi a actelor sale în original din posesia proprietarului său, care potrivit documentelor este altul decât inculpatul, cu motivarea lapidară că măsura este justificată de repararea pagubei, fără a exista minime indicii că acest bun ar aparţine inculpatului şi că s-a încercat înstrăinarea lui, contravine prevederilor legale şi drept consecinţă este lipsită de fundament juridic, fiindcă măsura asiguratorie a sechestrului prin indisponibilizarea bunului nu constituie prin ea însăşi o acoperire a prezumtivei pagube ci doar garantează repararea ei, pe de o parte, iar pe de alta, nu înseamnă preluarea efectivă a bunului ci numai interzicerea înstrăinării lui.
În plus, în conformitate cu normele procesual penale care reglementează instituţia măsurilor asiguratorii, organul judiciar nu poate fi el însuşi custodele bunului sechestrat şi pe care l-a ridicat cu ocazia percheziţiei domiciliare, ca în cauza de faţă, legea obligând la desemnarea unui custode în condiţiile şi ipotezele mai sus-expuse.
În consecinţă, pentru considerentele care preced, Curtea a ridicat măsura asiguratorie a sechestrului instituit, în temeiul art. 163 C. proc. pen., dispunând restituirea autoturismului cu datele de identificare de mai sus şi a cheilor acestuia, a certificatului de înmatriculare şi a cărţii de identitate aferente, aflate în original la filele 278, 279 vol. II dosar urm. pen., către persoana interesată I.C.L., proprietara acestuia.
Împotriva dispoziţiei de admitere a cererii formulate de contestatoarea I.C.L. privind ridicarea măsurii asigurătorii a sechestrului instituit asupra automobilului marca Audi înmatriculat sub nr. serie saşiu WAUZZZ8E98A052571 şi de restituire a acestui bun, a certificatului de înmatriculare şi a CI aferente a formulat în termen legal recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
S-a invocat în acest sens că împrejurarea că bunul asupra căruia s-a instituit sechestru asigurător nu se află în proprietatea exclusivă a inculpatului, ci e deţinut în codevălmăşie cu soţia sa, nu constituia un impediment pentru luarea sau menţinerea acestei măsuri asigurătorii.
Potrivit art. 163 alin. (2) C. proc. pen., măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile pagubei.
În opinia procurorului, aspectul că autoturismul în litigiu constituie proprietate comună a inculpatului şi a soţiei sale contestatoare, nu îndreptăţeşte concluzia că la luarea măsurii asigurătorii ar fi fost încălcate prevederile art. 163 alin. (2) C. proc. pen., întrucât regimul juridic al proprietăţii codevălmaşe a soţilor presupune că dreptul de proprietate al inculpatului se întâlneşte cu dreptul de proprietate al soţiei sale în fiecare părticică materială a bunului mobil ce face parte din masa bunurilor comune dobândite de soţi, astfel că apare ca fiind îndeplinită condiţia impusă de art. 163 alin. (2) C. proc. pen., ca bunul asupra căruia s-a luat măsura în vederea reparării pagubei să aparţină învinuitului sau inculpatului chiar dacă nu-i aparţine în mod exclusiv în proprietate.
Pe de altă parte, se invocă faptul că legislaţia oferă unele exemple concrete în care unul dintre soţi poate răspunde cu bunurile comune şi chiar dacă aceste dispoziţii legale – art. 32 lit. d) C. fam. şi art. 125 alin. (9) C. proc. fisc. – nu au aplicabilitate în materia măsurilor asigurătorii, totuşi, ele sunt de natură, potrivit celor arătate de procuror în cuprinsul motivelor scrise de recurs, să întărească raţionamentul potrivit căruia nu există nici un impediment legal ca bunurile comune ale soţilor să fie indisponibilizate prin instituirea sechestrului asigurător, în ipoteza în care numai unul dintre soţi are calitatea de învinuit sau inculpat.
Pe de altă parte, faptul că în certificatul de înmatriculare al autoturismului şi în cartea de identitate a acestuia apare ca proprietar la rubrica C2 soţia inculpatului, nu poate constitui temei pentru admiterea unei astfel de cereri, întrucât este ştiut că pe asemenea documente apare numai unul dintre soţi, deşi bunul aparţine patrimoniului comun al soţilor.
În fine, nici împrejurarea că în declaraţia de avere a inculpatului I.C.P. nu apare acel autoturism nu poate constitui un argument în favoarea soluţiei adoptate de Curte, deoarece autoturismul a fost achiziţionat la 5 noiembrie 2011, deci ulterior datei de depunere a declaraţiei de avere de inculpat, iar, pe de altă parte, nedeclararea unor bunuri mobile de către inculpat este o conduită infracţională ce implică alte consecinţe juridice şi care nu impietează asupra stabilirii masei de bunuri comune.
Examinând încheierea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a criticilor de nelegalitate şi netemeinicie aduse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie expune:
În cauză, inculpatul I.C.P., soţul contestatoarei a fost trimis în judecată, alături de alte persoane, prin rechizitoriul nr. 613/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la furt calificat în formă continuată cu consecinţe deosebit de grave, luare de mită în formă continuată, trafic de influenţă, abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată şi conflict de interese, infracţiuni aflate în concurs real.
În efectuarea actelor specifice urmăririi penale, la data de 21 martie organul de cercetare penală a efectuat o percheziţie domiciliară la locuinţa inculpatului I.C.P. din comuna Băneşti, sat Băneşti, judeţul Prahova, prilej cu care a fost ridicat în vederea aplicării sechestrului asigurător un autoturism marca AUDI înmatriculat sub nr. , certificatul de înmatriculare şi cartea de identitate în original, conform procesului-verbal de percheziţie, iar ulterior în baza ordonanţei din 2 aprilie 2012, procurorul a dispus instituirea sechestrului asigurător, inclusiv asupra acelui autoturism, justificând măsura prin repararea pagubei produse de inculpatul I.C.P., cu menţiunea că bunul mobil în discuţie a fost achiziţionat de contestatoare în timpul căsătoriei cu inculpatul.
Astfel, cum instanţa a constatat în mod îndreptăţit, în calitate de persoană interesată, în accepţiunea art. 168 alin. (1) C. proc. pen., contestatoarea I.C.L. a formulat cerere de ridicare a măsurii asigurătorii.
Efectuând propriul demers analitic, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că susţinerile contestatoarei sunt lipsite de fundament legal, astfel încât cererea sa nu putea fi primită, context în care criticile aduse de către procuror încheierii recurate sunt fondate.
În ceea ce priveşte condiţiile ce se cer a fi îndeplinite în vederea dispunerii măsurilor asiguratorii – măsuri de constrângere reală – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea subzistă în cauză în împrejurările în care paguba ce se conturează a fi fost creată impunea o asemenea măsură în scopul garantării reparării, iar, de asemenea, pericolul de înstrăinare era actual.
Pe de altă parte, se impune observaţia că bunul ce a format obiectul măsurii asiguratorii a fost dobândit de inculpat şi soţia sa, contestatoarea I.C.L. în timpul căsătoriei acestora, astfel încât, în virtutea principiului comunităţii de bunuri, regimul juridic al acestui bun este acela al proprietăţii codevălmaşe.
Împrejurările avute în vedere de Curte relativ la menţiunile din certificatul de înmatriculare al autoturismului, din cartea de identitate a acestuia, precum şi la cuprinsul declaraţiei de avere întocmite de inculpat nu pot constitui argumente judicioase , cu caracter suficient în a îndreptăţi concluzia că bunul respectiv era proprietatea exclusivă a contestatoarei.
Prin urmare, aspectul că acest autovehicul a fost dobândit în timpul căsătoriei părţilor justifică măsura asiguratorie dispusă în cauză, operând prezumţia comunităţii bunurilor.
Susţinerea instanţei, potrivit căreia nu este de competenţa instanţei penale să stabilească dacă prezumţia relativă de comunitate instituită de norme cu caracter civil operează în cadrul procesului penal şi, între ce limite ale patrimoniului comun al soţilor apare superfluă atâta vreme cât, în aplicarea măsurilor asiguratorii, organul judiciar are în vedere bunurile învinuitului sau inculpatului (şi ale persoanei responsabile civilmente) până la concurenţa valorii probabile a pagubei.
Nici susţinerea conform căreia dispoziţiile legale procesual penale ar interzice organului judiciar să instituie măsura sechestrului asupra altor bunuri sau valori decât cele aparţinând în mod exclusiv învinuitului ori inculpatului nu poate fi primită, în împrejurările în care interpretarea logică a dispoziţiilor art. 163 C. proc. pen. nu conduce la o asemenea concluzie.
În acord cu susţinerile procurorului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că nicio dispoziţie din materia măsurilor asiguratorii nu exceptează de la aplicarea măsurilor bunurile proprietate codevălmaşă a soţilor, întrucât acolo unde legiuitorul a înţeles să excepteze de la dispunerea unor asemenea măsuri de constrângere reală, a făcut-o în mod expres – spre exemplificare dispoziţiile art. 163 alin. (4) C. proc. pen.
Apreciind că măsura a fost dispusă cu respectarea exigenţelor legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în virtutea considerentelor ce preced, va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti împotriva încheierii din 7 august 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 375/42/2012.
Va casa în parte încheierea atacată şi rejudecând în fond, va respinge cererea de ridicare a măsurii sechestrului asigurator formulată de contestatoarea I.C.L.
Va menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.
Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti împotriva încheierii din 7 august 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 375/42/2012.
Casează în parte încheierea atacată şi rejudecând în fond, respinge cererea de ridicare a măsurii sechestrului asigurator formulată de contestatoarea I.C.L.
Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 29 august 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2549/2012. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... | ICCJ. Decizia nr. 2627/2012. Penal → |
|---|
