ICCJ. Decizia nr. 2966/2012. Penal. Luare de mită (art. 254 C.p.). Falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C.p.). Recurs

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2966/2012

Dosar nr. 1098/102/2008

Şedinţa publică din 24 septembrie 2012

Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată că, prin sentinţa penală nr. 32 din 25 februarie 2011, Tribunalul Mureş a dispus, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatului A.M. pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită, în formă continuată, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., şi participaţie improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., făcându-se, totodată, aplicarea art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în fapt, următoarele:

Inculpatul A.M. este patronul SC T. SRL. Târgu Mureş, societate care desfăşoară activităţi de transport persoane în regim de taxi, calitate în care acesta a încheiat contracte de colaborare cu diferite persoane fizice cărora le asigura un loc în cadrul societăţii sale şi pentru care obţinea autorizaţia taxi pentru desfăşurarea activităţii pe raza municipiului Târgu-Mureş, în schimb aceştia plătmdu-i o cotă parte din încasările zilnice.

Potrivit acuzei, inculpatul, în calitatea sa de patron al SC T. SRL. Târgu-Mureş, a condiţionat intrarea în firmă a taximetriştilor V.M.I., C.E., B.G.N., L.I., H.O.L., B.A., C.D., G.Z. şi B.T.D., de plata unor sume de bani de până la 500 euro, pentru a le asigura un loc de taximetrist în cadrul societăţii sale şi pentru a obţine o autorizaţia taxi pentru desfăşurarea activităţii pe raza municipiului Târgu-Mureş.

Având în vedere poziţia contrară a inculpatului, care a susţinut că nu a condiţionat intrarea în firmă de acea taxă, ci suma reprezenta o garanţie în eventualitatea în care sus-numiţii ar fi cauzat daune, mai ales că ei nu aveau şi alte recomandări sau garanţii personale, fiind vorba de clarificarea aspectului relativ la îndeplinirea unei atribuţii de serviciu - determinant pentru existenţa infracţiunii sub toate elementele sale constitutive, prima instanţă a procedat la ascultarea persoanelor care au susţinut că inculpatul le-a condiţionat intrarea în firmă de „plata locului".

S-a reţinut că aceşti martori au arătat că, la începutul colaborării, inculpatul, în calitatea sa de administrator al firmei, le-a cerut echivalentul în lei al unor sume cuprinse între 300 şi 500 de euro, sume despre care unora le-a spus că reprezintă taxa de procesare a dosarului (declaraţia martorului V.M.I.), altora că este o garanţie pentru situaţiile în care nu vor plăti dările către firmă şi pe care îi vor primi înapoi la plecarea din societate (declaraţiile martorilor B.T.D., C.E., H.O.L. şi G.Z.) sau că sunt nişte costuri cu echiparea maşinii, cu autorizaţiile şi cu aprobările necesare pe care le implică intrarea în firmă (declaraţiile martorilor B.G.N. şi B.A.). S-a mai făcut, de asemenea, referire la declaraţia martorului M., care a lucrat la firma inculpatului, ca şofer, încă din anul 2003 şi care a arătat că, ulterior, la momentul la care a preluat de la o altă persoană un contract de comodat al unei maşini care deja era în firmă, el nu a mai plătit nicio sumă de bani şi nici nu i s-a pretins de către inculpat o atare sumă, ci i-a plătit doar fostului proprietar al maşinii sumele de bani pe care acesta le investise în dotarea maşinii, precum şi la depoziţia martorului R.R. dată în cursul cercetării judecătoreşti, din care rezultă că acesta nu a discutat cu inculpatul despre plata vreunei sume de bani cu titlu de garanţie la momentul începerii colaborării cu firma acestuia, că nu i sa cerut şi nici nu a dat niciodată vreo sumă de bani, că de toate actele necesare desfăşurării activităţii de taximetrie s-a ocupat firma şi că el a plătit doar impozitul aferent, costul aparatului de taxat şi staţia de emisie-recepţie, din examinarea tuturor acestor declaraţii prima instanţă reţinând că inculpatul nu le-a pretins martorilor sume de bani în nume personal şi nici că le-a condiţionat intrarea în firmă de plata unor bani, în sensul şi scopul reclamat de art. 254 C. pen. Deşi s-a constatat existenţa unor neconcordanţe între declaraţiile date de martori la urmărirea penală şi cele date la prima instanţă, judecătorul a apreciat că acestea trebuie interpretate în favoarea inculpatului, deoarece relevă un dubiu cu privire la destinaţia acelor sume. în ceea ce priveşte declaraţiile martorilor care, în faza de urmărire penală, au arătat că inculpatul le-a condiţionat începerea colaborării de plata sumelor de bani respective şi despre care ei aveau reprezentarea că sunt sume cerute în afara cadrului legal, s-a reţinut că, în faţa judecătorului, aceştia au declarat că, practic, le-au fost impuse acele declaraţii sub diferite pretexte, că li s-au dictat declaraţiile, iar ei le-au scris şi le-au semnat aşa, că au acceptat să scrie după dictare, fiindu-le teamă pentru că nu mai avuseseră probleme cu legea.

A mai menţionat prima instanţă că era bine-cunoscut faptul că, pentru a putea practica activitatea de taximetrie, era necesară afilierea la o firmă cu acest obiect de activitate, dar şi obţinerea autorizaţiilor necesare, precum şi dotarea autoturismului cu echipamentele specifice - staţie de emisie-recepţie, staţie de taxare, ceas, semne exterioare, respectiv cupolă, număr, înfoliere etc. Martorii ascultaţi au declarat că, la momentul la care au dorit să înceapă să-şi desfăşoare activitatea în cadrul firmei inculpatului, respectiv să pună la dispoziţie maşinile lor, fiecare a discutat acest lucru cu inculpatul, care a fost de acord, acesta spunându-le că îi costă o anumită sumă de bani, despre care au aflat că este taxa de procesare a dosarului sau chiar o garanţie pe care o vor primi înapoi la retragerea din firmă. Acest din urmă aspect a constituit şi una din apărările inculpatului, în condiţiile în care el a arătat că, potrivit dispoziţiilor legale în materie, avea nu numai obligaţia, dar şi dreptul de a constitui un fel de garanţie pentru fiecare dintre maşinile pe care le avea în firmă, fie proprietatea acesteia, fie cele care fuseseră aduse prin contractele de colaborare încheiate cu partenerii, printre care se numără şi martorii ascultaţi.

S-a făcut referire, în acest sens, la Ordinul nr. 296 din 20 februarie 2004 aJ Ministerului Transporturilor, publicat în M. Of. nr. 318 din 13 aprilie 2004, care a modificat şi completat Ordinul nr. 1.170/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere şi care, în art. 2, pct. 3 stabileşte că: „3. Lit. e) a alin. (2) al art. 8 va avea următorul cuprins: "e) dovada că îndeplineşte condiţiile privind capacitatea financiară, dovedită prin raportul unui auditor autorizat, întocmit pe baza ultimului bilanţ contabil vizat de direcţia finanţelor publice, din care să reiasă că societatea prezintă solvabilitate determinată de valoarea patrimoniului prin care asigură un nivel de 500 euro pentru fiecare licenţă de execuţie pentru vehicul eliberată. Raportul auditorului va fi însoţit de o copie de pe bilanţul contabil respectiv." Ca urmare, s-a conchis că este reală susţinerea inculpatului conform căreia sumele menţionate de martori veneau, practic, să acopere garanţiile pe care firma sa trebuia să le constituie pentru fiecare maşină în parte şi care se regăseau în actele contabile ale firmei (el acoperind sumele din fondurile proprii), împrejurarea că inculpatul nu a înţeles să evidenţieze din punct de vedere contabil sumele date de martori nefiind de natură să conducă la concluzia certă că banii respectivi au fost pretinşi şi luaţi în scopul de a îndeplini un act privitor la obligaţiile sale de serviciu, respectiv aceea de a încheia cu martorii contractele de colaborare (de închiriere a maşinilor) în vederea desfăşurării activităţii de taximetrie.

S-a mai reţinut că aceste aspecte au fost relevate şi în declaraţia martorei B.M.E., contabila SC T. SRL., care a arătat că, personal, a asistat la unele discuţii pe care inculpatul le-a purtat cu diferitele persoane care solicitau colaborarea cu societatea de taxi şi cărora li s-a spus de la început destinaţia sumelor, precum şi împrejurarea că de toate operaţiunile urma să se preocupe firma, deoarece avea anumite facilităţi la furnizorii de aparaturi şi echipamente, banii respectivi fiind daţi fie direct inculpatului, fie erau lăsaţi la firmă şi ajungeau la ea sau la angajatul care se ocupa de problemele tehnice. în plus, martora a mai declarat că, în cadrul firmei, au existat discuţi cu privire la constituirea unui fond de garantare, în condiţiile în care unii angajaţi sau colaboratori fie distruseseră aparatele de taxare, fie nu îşi plătiseră taxele către firmă sau chiar nu au putut justifica acele cheltuieli cu carburanţii în raport de numărul de kilometrii parcurşi, în condiţiile în care firma punea la dispoziţia şoferilor cârdurile de carburant, dar a mai precizat că ea personal nu a asistat la momentul la care martorii au dat aceşti bani. în legătură cu contractele de împrumut, martora a declarat că nu are cunoştinţă ca inculpatul să le fi cerut martorilor sume de bani cu titlu de împrumut, dar că, ulterior, a auzit discuţii între aceştia referitoare la un împrumut, ba chiar a văzut nişte formulare dactilografiate şi a fost rugată de inculpat să-i contacteze pe unii din martori să vină la firmă şi să discute despre acele contracte de împrumut cu inculpatul.

Relevantă a fost apreciată de instanţa fondului şi declaraţia martorului Ţ.V., care a confirmat că, la un moment dat, deoarece firma inculpatului avea anumite probleme financiare, l-a împrumutat pe acesta cu sume mai mari de bani, de aproximativ 4.000-5.000 euro, sume care i-au fost ulterior restituite, dar a precizat şi că el personal a încheiat contracte de colaborare cu firma inculpatului în vederea desfăşurării activităţii de taximetrie, sens în care a adus în firmă maşini pentru care a plătit anumite sume de bani care reprezentau costul autorizaţiilor necesare desfăşurării acestei activităţi şi al aparatelor care se montau pe maşini.

Prima instanţă a constatat că martorii ascultaţi atât în faza de urmărire penală, cât şi în prima instanţă, au avut o poziţie diferită, oscilantă, în sensul în care la urmărire penală, aproape în totalitate, au precizat faptul că au cunoscut în momentul în care au plătit sumele de bani solicitate, că acestea sunt ilegale şi că respectiva condiţionare a colaborării cu SC T. SRL. era, de fapt, o practică specifică tuturor societăţilor de profil, contrar celor afirmate în faţa judecătorului, când au susţinut că li s-a vorbit de o garanţie sau chiar de sumele necesare acoperirii cheltuielilor aferente obţinerii autorizaţiilor specifice şi dotării maşinilor cu aparatele necesare, unii dintre ei declarând că, deşi inculpatul nu le-a dat vreo chitanţă, totuşi a făcut unele însemnări pe coperta dosarului care cuprindea actele depuse de ei. De asemenea, unii dintre ei au mai afirmat şi că, pe parcursul derulării colaborării, la scurt timp după momentul începerii acesteia, li s-a spus despre respectiva garanţie şi nu au avut obiecţiuni, iar cel puţin un martor a declarat că, la momentul la care a încetat colaborarea cu firma inculpatului, nu i s-a restituit acea sumă de bani deoarece astfel a înţeles să compenseze datoria pe care el o avea la firmă prin faptul neplăţii cotei din încasări pe o perioadă de 3-4 luni (declaraţia martorului B.A.).

Referitor la împrejurarea că inculpatul a înţeles ulterior să întocmească contracte de împrumut în care să menţioneze sumele de bani primite, dar inserând ca dată a întocmirii lor data iniţială a începerii colaborării, că acesta avea posibilitatea ca sumele încasate să le depună într-un cont bancar, pe numele său şi în seama celor care i le-au remis, dar şi că a solicitat garanţiile respective doar de la un număr redus de persoane, în condiţiile în care ar fi trebuit să le solicite tuturor celor în aceeaşi situaţie, instanţa a considerat că, în niciun caz nu poate conduce, în mod automat, la concluzia că inculpatul a cerut şi folosit acele sume de bani în scop personal şi ca o condiţie esenţială în vederea aprobării pentru accesul martorilor în firmă pe un loc liber de taxi, mai ales că, la data respectivă, avea un număr mult mai mare de angajaţi şi colaboratori. în opinia primei instanţe, toate aceste circumstanţe nu pot contura un probatoriu, chiar şi indirect, în condiţiile în care martorii înşişi nu au conferit greutate acestora prin depoziţiile lor. Astfel, câtă vreme persoanele ascultate au declarat că li s-a spus că e vorba de o garanţie sau de costul intrării în firmă, înţelegând prin acesta toate taxele ce trebuiau plătite pentru dotarea maşinii şi obţinerea autorizaţiilor, iar nu faptul că li s-a condiţionat colaborarea de plata acestei sume pe care inculpatul să şi-o fi însuşit, s-a concluzionat că nu se poate reţine existenţa, sub aspectul elementelor ţinând de latura obiectivă, a infracţiunii de luare de mită, nefiind răsturnată prezumţia de nevinovăţie a inculpatului, reglementată de art. 66 C. pen.

În ceea ce priveşte celelalte două acuzaţii aduse inculpatului, de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi participaţie improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată, instanţa a apreciat că, atâta vreme cât existenţa lor este indisolubil legată de existenţa infracţiunii de luare de mită, cu privire la care există dubii legate de scopul ilicit în realizarea căruia inculpatul ar fi înţeles să pretindă şi să primească acele sume de bani, nu se poate reţine că sunt întrunite elementele constitutive ale respectivelor infracţiuni. Astfel, chiar dacă sumele de bani au fost solicitate drept garanţii pe perioada derulării activităţii în cadrul societăţii şi ar fi trebuit restituite la data ieşirii martorilor din societate, fapt care s-a realizat după câtva timp, sens în care s-au întocmit acele declaraţii de restituire a sumelor de bani „împrumutate" şi a contractelor „de împrumut" aferente şi chiar dacă inculpatul a restituit în cursul urmăririi penale sume de bani împrumutate, deşi era încă în termenul de creditare prevăzut în contract, s-a apreciat că aceste împrejurări nu dovedesc, în mod automat, că el a urmărit restituirea sumelor de bani, nu restituirea împrumuturilor, şi că recuperarea prejudiciilor cauzate martorilor a avut ca scop influenţarea acestora, în sensul de a nu insista în denunţurile formulate sau în formularea unor declaraţii viitoare favorabile, niciun moment martorii neafirmând că inculpatul le-ar fi condiţionat încetarea colaborării de întocmirea acelor acte şi nici că li s-a impus în alt mod să le semneze. S-a considerat că singurele declaraţii incriminatoare sunt cele ale denunţătorului R.R., date la urmărire penală şi nesusţinute la prima instanţă, declaraţii contradictorii, care nu se coroborează cu celelalte mijloace de probă, ele fiind înlăturate de prima instanţă întrucât nu corespund adevărului, datorită conţinutului oscilant ce denotă subiectivism şi neseriozitate.

În opinia primei instanţe, nu s-a dovedit faptul că respectivele contracte de împrumut, deşi nu au fost încheiate la datele precizate, ci ulterior, ar fi avut aptitudinea de a produce consecinţe juridice în afara existenţei scopului ilicit pentru care au fost pretinşi banii respectivi, sens în care împrejurarea că acele contracte şi declaraţiile respective au fost completate doar după ce martorii au depus denunţurile şi au dat declaraţii la poliţie, a fost din nou apreciată ca fiind de natură să profite inculpatului.

Ca urmare, având în vedere că, în cauză, nu s-a dovedit că, prin conduita sa, inculpatul ar fi condiţionat îndeplinirea vreunei atribuţii de serviciu de primirea unor sume de bani, reprezentarea martorilor fiind aceea că este vorba de o garanţie, precum şi împrejurarea că întocmirea contractelor de împrumut şi a declaraţiilor de restituire a acestuia nu a fost de natură să producă nicio consecinţă juridică, prima instanţă a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., şi participaţie improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş, criticând-o sub aspectul greşitei achitări a inculpatului şi solicitând condamnarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunilor de care este acuzat.

Prin Decizia penală nr. 20/A din 8 martie 2012, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş, a desfiinţat în tot sentinţa penală atacată şi, în rejudecare, a dispus condamnarea inculpatului A.M. la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită în formă continuată, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. c) C. pen., la 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. e) C. pen., şi la 1 lună închisoare pentru participaţie improprie la comiterea infracţiunii de fals material în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. e) C. pen., făcând aplicarea art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. şi dând spre executare inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., art. 81 C. pen. pe durata unui termen de încercare de 4 ani, stabilit conform art. 82 C. pen., art. 71 alin. (5) C. pen. şi art. 359 C. proc. pen. cu referire la art. 83 C. pen.

În baza art. 348 C. proc. pen. raportat la art. 170 C. proc. pen., s-a dispus anularea contractelor de împrumut încheiate între inculpat şi numiţii V.M.I., L.I., C.D., B.G.N., H.O.L., C.E.N. şi G.Z., iar, în baza art. 118 lit. e) C. pen., a fost confiscată de la inculpat suma totală de 1050 euro obţinută prin săvârşirea faptelor.

Totodată, inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat efectuate în primă instanţă şi apel.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de apel, făcând trimitere la declaraţiile date de martorii V.M.I., V.E., L.I., C.D., B.G.N., B.T.D., B.A., H.O.L., C.E.N., G.Z. şi R.R. în cursul urmării penale şi redând pe larg aspectele relatate de aceştia în cuprinsul respectivelor depoziţii, care se coroborează atât cu declaraţiile martorilor audiaţi în faza cercetării judecătoreşti (cu excepţia celor ale martorilor H.O., C.E.N. şi G.Z., pentru care a fost sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg. Mureş în vederea efectuării de cercetări sub aspectul infracţiunii de mărturie mincinoasă), cât şi cu înscrisurile aflate la dosar (contracte de împrumut şi declaraţii de restituire bani, documente contabile) şi cu procesele-verbale de constatare a efectuării actelor premergătoare, a apreciat că sumele solicitate de inculpat viitorilor colaboratori ai societăţii nu au reprezentat garanţii, aşa cum a susţinut acesta, din moment ce garanţiile trebuiau constituite conform Legii nr. 22/1969, iar sumele ridicate cu acest titlu trebuiau înregistrate în balanţele analitice financiare, în contul 4281, intitulat „Alte datorii în legătură cu personalul", aspect care nu se regăseşte în prezenta cauză, din analiza balanţelor lunare depuse la dosar, rezultând că respectivul cont a fost închis începând cu luna martie 2005, când a fost restituită o garanţie constituită anterior în cuantum de 690.000 lei, iar, ulterior, în acest cont nu s-a mai operat, fapt ce dovedeşte că nu au fost constituite alte garanţii ale gestionarilor în mod legal. Totodată, din analiza aceloraşi balanţe analitice, a mai reţinut instanţa şi faptul că sumele încasate de la viitorii colaboratori ai societăţii nu au fost consemnate în actele contabile nici ca împrumuturi către societate, în contul analitic 462, iar în contul 461 - la „creditori diverşi" - sumele consemnate în cursul anului 2005 sunt cuprinse în jurul valorii de 1.000.000 lei, respectiv se recunoaşte o datorie de aproximativ 1.000.000 lei urmare a unui împrumut către societate. Ca atare, s-a constatat că nu au fost îndeplinite niciuna din formalităţile legale care să confirme poziţia inculpatului, conform căreia sumele solicitate ar fi reprezentat garanţii sau împrumuturi către societate.

Ca urmare, instanţa de apel a înlăturat ca nesincere susţinerile inculpatului, având în vedere şi împrejurarea că martorii audiaţi, aproape în totalitate, au precizat faptul că au cunoscut, în momentul în care au plătit sumele de bani solicitate, că acestea sunt ilegale, reprezentând o condiţionare a colaborării cu SC T. SRL., practică specifică tuturor societăţilor de profil.

Tot ca o dovadă a nesincerităţii inculpatului s-a mai arătat şi faptul că, dacă acesta ar fi considerat oportună şi necesară o astfel de procedură, de a solicita garanţii de la persoanele ce-şi închiriau autoturismele proprietate personală la societatea sa, ar fi solicitat respectivele sume tuturor celor în această situaţie, or, după cum însuşi inculpatul a declarat, el nu a solicitat această sumă decât persoanelor audiate în cauză. Totodată, inculpatul avea posibilitatea să depună sumele încasate într-un cont bancar, pe numele său şi în seama celor care i le-au remise, pentru că, în caz contrar, primind personal aceste sume şi dispunând în mod liber de ele, inculpatul şi-a însuşit un folos necuvenit chiar în situaţia în care acesta ar fi solicitat sumele de bani ca şi garanţie. Chiar dacă inculpatul a precizat faptul că a solicitat sume de bani doar unor necunoscuţi, din declaraţiile unora dintre martorii audiaţi în cauză, a rezultat faptul că aceştia îl cunoşteau de mulţi ani pe inculpat şi chiar au colaborat anterior cu acesta şi, cu toate acestea, şi lor le-au fost solicitate aceste sume. De asemenea, chiar dacă unei persoane necunoscute, respectiv martorului R.R., i s-a solicitat această garanţie, ulterior, ea nu a mai fost încasată, fapt ce dovedeşte, în opinia instanţei de apel, că nu acesta era scopul real al sumelor de bani solicitate.

Nesinceritatea inculpatului a fost reţinută de Curte şi din faptul că, deşi unii dintre colaboratori au ieşit din societate înainte de a semna acele declaraţii de restituire a sumelor de bani, declaraţii consemnate după data audierii în cauză a inculpatului, sumele de bani au fost restituite doar în luna martie 2007, deşi martorul L.I. a ieşit din societate în luna ianuarie 2007, martorul V.M.I. în luna ianuarie 2006, martorul C.E. în luna martie 2006, iar martorul B.T. în luna noiembrie 2006. Astfel, dacă aceste sume ar fi fost solicitate drept garanţii pe perioada derulării activităţii în cadrul societăţii, s-a arătat că sumele trebuiau restituite la data ieşirii acestor martori din societate, fapt ce nu s-a realizat. Din analiza aceloraşi declaraţii de restituire a sumelor de bani „împrumutate" şi a contractelor „de împrumut" aferente, Curtea a mai reţinut şi faptul că inculpatul a restituit în cursul urmăririi penale sume de bani împrumutate, deşi era încă în termenul de creditare prevăzut în contract, fapt ce dovedeşte că el a urmărit restituirea sumelor de bani, nu restituirea împrumuturilor, recuperarea prejudiciilor cauzate martorilor având ca scop influenţarea acestora, în sensul de a nu insista în denunţurile formulate sau în formularea unor declaraţii viitoare favorabile. S-a remarcat, de asemenea, faptul că, în contextul în care sumele de bani în discuţie ar fi fost pretinse ca şi garanţii îmbrăcate sub forma unor împrumuturi, astfel de contracte de împrumut nu au fost încheiate cu martorii B.A. şi B.T., considerându-se că aceste două persoane au refuzat să semneze în fals aceste contracte de împrumut. în acest sens, martorul B.T.D. a precizat faptul că atunci când i s-a restituit suma de bani, i-a fost sugerat de către inculpat să dateze declaraţia cu o dată anterioară, respectiv cu câteva luni anterior, însă el nu a fost de acord.

Făcând referire şi la dispoziţiile art. 70 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, precum şi la declaraţia dată în apel de martora B.M.E. şi la adresa de răspuns întocmită de R.A.R., din care rezultă că această instituţie a nu a impus niciodată instituirea unei garanţii, neavând atribuţii cu privire la relaţiile dintre angajator-angajat/colaborator, Curtea a apreciat ca fiind dovedită în cauză latura subiectivă a infracţiunii de luare de mită, din interpretarea probelor administrate rezultând că inculpatul a urmărit scopul special prevăzut de art. 254 C. pen., respectiv condiţionarea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, referitor la încheierea contractelor de închiriere a autoturismelor proprietatea unor persoane private, de primirea respectivelor sume de bani.

În ceea ce priveşte apărarea pe care a încercat-o inculpatul, prin depunerea la dosarul cauzei, în original, a unor contracte de împrumut încheiate în nume personal cu martorii V.M.I., L.I., C.D., H.O.L., C.E. şi G.Z., precum şi a unor declaraţii de restituire a împrumuturilor semnate de V.M.I., L.I., C.D., H.O.L., C.E., G.Z., B.G.N., B.T.D. şi B.A., instanţa de apel a apreciat că respectiva împrejurare nu face decât să confirme nesinceritatea acestuia şi lipsa de fundament a apărării invocate, constituind în acelaşi timp şi infracţiuni distincte pentru care s-a început urmărirea penală în cauză. Astfel, după ce a fost încunoştiinţat de faptul că s-a constituit un dosar penal pe numele său pentru motivul că ar fi pretins celor 10 martori sume de bani pentru a le permite colaborarea cu societatea pe care o conducea, inculpatul i-a chemat pe aceştia la sediul societăţii şi, personal sau prin contabila firmei - martora B.M.E., le-a solicitat să semneze acele contracte de împrumut şi să scrie declaraţii de recunoaştere a restituirii unor sume de bani pretins împrumutate, sub motivul că aceste formalităţi sunt necesare pentru recuperarea sumelor plătite la începutul colaborării. Astfel, inculpatul a depus la dosarul cauzei un număr de 6 contracte de împrumut, pretins încheiate la data intrării în societate a semnatarilor lor, prin care aceştia l-ar fi împrumutat cu sumele de bani reclamate că le-au fost pretinse în mod ilegal, precum şi 9 declaraţii de restituire a sumelor de bani „împrumutate". Toţi martorii audiaţi au confirmat faptul că respectivele contracte nu au fost încheiate la datele precizate, ci ele au fost completate doar după ce au depus denunţurile şi au dat declaraţiile respective la poliţie. Aceiaşi martori au confirmat în declaraţiile lor şi faptul că nu a fost vorba niciodată de un împrumut şi că au semnat acele contracte, inclusiv declaraţiile de restituire ale unor sume de bani, doar pentru că li s-a spus că aceasta este singura metodă de a-şi obţine înapoi banii plătiţi. Niciuna dintre acesta persoane nu se află în relaţii apropiate cu inculpatul, relaţii de natură săi determine să-l împrumute pe acesta, în contextul în care situaţia financiară a inculpatului este mult superioară decât a lor. Cu atât mai mult, în acest context se prevede în contractele amintite că împrumutul se face fără dobândă. Faptul că aceste contracte au fost antedatate şi completate doar după începerea cercetărilor în cauză este recunoscut de către contabila societăţii - martora B.E., care a precizat faptul că, la cererea dlui A., a contactat persoanele indicate de acesta pentru a le restitui sumele de bani împrumutate anterior, dl. A. spunându-le acelor persoane că vor primi banii înapoi, sens în care, pentru că nu au încheiat nici un act iniţial, să încheie la acel moment un astfel de act, urmând ca sumele de bani să le fie restituite pe loc sau ulterior. Martora a observat cum, în acea perioadă, respectiv în lunile februarie -martie 2007, s au semnat mai multe contracte de împrumut, însă ea nu are cunoştinţă dacă banii au fost efectiv restituiţi. De asemenea, martora V.E., mama martorului V.M.I., a arătat faptul că fiul ei a fost căutat la domiciliu în luna martie 2007 de către inculpat, care se grăbea ca fiul ei să semneze un contract de împrumut şi o declaraţie de restituire a unei sume de bani pentru „a stinge procesul şi a ne restitui banii", documentele în cauză fiind scrise şi semnate de către martoră, în numele fiului ei. Susţinerile martorei B.M.E., în sensul că sumele solicitate de inculpat colaboratorilor societăţii au reprezentat împrumuturi personale, pentru ca acesta să împrumute la rândul său SC T. SRL, care era pericol de a intra în faliment ca urmare a datoriilor acumulate, precum şi declaraţia martorului Ţ.V., colaborator al societăţii, care a confirmat că l-a împrumutat pe inculpat în cursul anului 2003 cu diverse sume de bani, pentru rezolvarea unor probleme financiare, au fost înlăturate de instanţa de apel, primele ca nesincere, necoroborându-se nici măcar cu declaraţiile inculpatului, iar cele din urmă ca neutile soluţionării cauzei, referindu-se la altă perioadă decât cea în care s-a desfăşurat activitatea infracţională.

În drept, Curtea de apel a considerat că fapta inculpatului A.M. care, în baza aceleaşi rezolutiuni infracţionale, în perioada 1 mai 2005 - 20 decembrie 2005, le-a pretins martorilor R.R., C.D., H.O.L., B.A., C.E.N., B.T.D., G.Z., L.I., V.M. şi B.G.N. sume cuprinse între 200 şi 500 euro, primind de la nouă dintre aceştia (mai puţin de la R.R.) suma totală de 3.750 euro (o parte în echivalentul în lei) pentru a le condiţiona încheierea contractelor de închiriere a autoturismelor proprietate personală cu S.C. „TraiisA." S.R.L., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În ceea ce priveşte fapta aceluiaşi inculpat care, în lunile martie - aprilie 2007, în baza aceleiaşi rezoluţiuni infracţionale, a contrafăcut, prin plăsmuire, contractele de împrumut încheiate în nume personal cu martorii C.D., H.O.L., C.E.N., G.Z., L.I., V.M. şi B.G.N., instanţa a apreciat că aceasta constituie infracţiunea de fals material în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., iar fapta inculpatului care, în acelaşi interval de timp şi în baza unei rezoluţii infracţionale unice, i-a determinat cu intenţie pe martorii C.D., H.O.L., C.E.N., G.Z., L.I., V.E., B.A. şi B.T.D. să completeze, în necunoştinţă de cauză, declaraţii de restituire a unor împrumuturi inexistente, a fost încadrată, în drept, în dispoziţiile art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., referitoare la infracţiunea de participaţie improprie la fals material în înscrisuri sub semnătură privată.

La individualizarea pedepselor, instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 72 C. pen., respectiv gradul sporit de pericol social al faptelor comise, împrejurările în care acestea au fost săvârşite, precum şi persoana inculpatului, care nu are antecedente penale şi, potrivit referatului de evaluare, a avut o bună comportare înainte de comiterea faptelor, împrejurări care au fost valorificate prin reţinerea în favoarea lui a prevederilor art. 74 lit. a) C. pen. şi aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen., apreciindu-se că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul A.M., criticând-o pe motive de nelegalitate şi netemeinicie.

Astfel, invocând dispoziţiile art. 385⁹ alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., inculpatul a arătat, pe de o parte, că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia, iar, pe de altă parte, că aspectele cuprinse în considerente, din care nu rezultă, în opinia sa, întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor de care este acuzat, contrazic dispozitivul, prin care s-a dispus condamnarea sa pentru comiterea respectivelor infracţiuni.

Totodată, hotărârea recurată a fost criticată de inculpat şi sub aspectul greşitei sale condamnări, susţinându-se, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., că nu sunt întrunite în cauză, nici sub aspectul laturii obiective şi nici al celei subiective, elementele constitutive ale infracţiunilor de luare de mită şi fals în înscrisuri sub semnătură privată. Aceleaşi critici au fost formulate de recurent şi în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., arătându-se că instanţa de apel a comis o gravă eroare de fapt ce a avut drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite de condamnare.

S-a mai susţinut, de asemenea, de către inculpat, în considerarea dispoziţiilor art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen., că instanţa de prim control judiciar a făcut o eronată aplicare a prevederilor art. 118 lit. e) C. pen., precum şi faptul că pedepsele aplicate au fost greşit individualizate, prin acordarea unei eficiente reduse dispoziţiilor art. 76 C. pen., solicitându-se, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., achitarea sa şi aplicarea unei sancţiuni administrative.

Examinând hotărârea atacată sub aspectul motivelor de recurs invocate, prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) pct. 9, 18, 12, 17² şi 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul A.M. ca fiind nefondat, având în vedere în acest sens următoarele considerente:

1. Referitor la pct. 9 al art. 385⁹ alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte arată că, potrivit dispoziţiilor art. 378 alin. (3) C. proc. pen., instanţa de apel este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel invocate, ceea ce presupune îndatorirea acesteia de a răspunde cu argumente la fiecare dintre criticile şi apărările formulate, în vederea garantării intereselor legitime ale părţilor în proces şi respectării caracterului echitabil al procedurii judiciare în care acestea sunt implicate.

Noţiunea de „proces echitabil" presupune ca instanţele să examineze efectiv problemele esenţiale şi argumentele decisive pentru soluţionarea cauzei şi să indice cu suficientă claritate motivele pe care îşi întemeiază deciziile, întrucât numai în acest mod părţile pot exercita efectiv căile de atac prevăzute de lege, iar instanţa de control judiciar poate realiza o analiză completă a legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate.

În cauză, se observă că hotărârea Curţii de apel cuprinde o analiză temeinică şi amănunţită a aspectelor avute în vedere de instanţă pentru desfiinţarea soluţiei pronunţate de Tribunal şi condamnarea inculpatului sub aspectul infracţiunilor de luare de de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., şi participaţie improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., realizându-se o examinare detaliată a elementelor constitutive ale respectivelor infracţiuni, atât în ceea ce priveşte latura obiectivă, cât şi cea subiectivă, prin raportare la textele de lege care le încriminează, precum şi la probele care confirmă întrunirea în cauză a acestora.

Astfel, se constată că instanţa de prim control judiciar a redat pe larg în partea demonstrativă a hotărârii pronunţate aspectele relevate de probele adminstrate pe parcursul procedurii judiciare şi considerentele care au justificat înlăturarea unora dintre acestea şi acordarea de valenţe sporite altora, dovedind, totodată, o preocupare deosebită pentru examinarea atentă a tuturor chestiunilor şi apărărilor invocate de inculpat, la care a oferit un amplu răspuns motivat în fapt şi în drept, prezentând în detaliu argumentele pentru care acestea nu pot fi reţinute.

De asemenea, contrar susţinerilor inculpatului recurent, se observă că motivele prezentate în expunerea deciziei confirmă întru -totul soluţia de condamnare pronunţată de Curtea de apel, din simpla lecturare a acestora rezultând cu claritate opinia instanţei de control judiciar în sensul desfiinţării sentinţei Tribunalului şi condamnării inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor de care este acuzat, apreciindu-se că sunt întrunite elementele constitutive ale acestora atât sub aspectul laturii obiective, cât şi al celei subiective.

Ca urmare, având în vedere că, în cauză, au fost examinate în mod real problemele esenţiale care au fost supuse analizei instanţei de apel, iar în considerentele hotărârii au fost redate argumentele care au condus la pronunţarea acesteia, fiind pe deplin respectate exigenţele impuse de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului privind caracterul echitabil al procesului, Înalta Curte constată că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 9 C. proc. pen.

2. În ceea ce priveşte eroarea gravă de fapt. caz de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., este de menţionat că aceasta poate exista numai dacă se constată că situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel este în contradicţie evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate. Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în absenţa cărora nu poate fi socotită gravă, şi anume să fie evidentă, adică starea de fapt reţinută să fie vădit şi necontroversat contrară probelor existente la dosar, şi să fie esenţială, adică să aibă o influenţă bine precizată asupra soluţiei. Existenţa erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci, aşa cum s-a arătat anterior, numai dintr-o discordanţă evidentă dintre situaţia de fapt reţinută şi conţinutul real al probelor.

În speţă, însă, Înalta Curte nu a identificat în cadrul situaţiei de fapt reţinute, niciun aspect esenţial stabilit de instanţa de apel care să vină în contradicţie evidentă şi necontroversată cu ceea ce indică dosarul prin probele sale. Fără a relua sau a reface raţionamentele instanţei de prim control judiciar realizate în interpretarea probatoriului administrat, Înalta Curte constată că nu există vreo contrarietate între ceea ce rezultă din actele dosarului şi considerentele deciziei pronunţate în cauză cu privire la săvârşirea de către inculpat a infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată, situaţia de fapt reţinută de Curtea de apel fiind în deplină concordanţă cu dovezile administrate, respectiv: declaraţiile date în cursul urmăririi penale de martorii V.M.I., V.E., L.I., C.D., B.G.N., B.T.D., B.A., H.O.L., C.E.N., G.Z. şi R.R., depoziţiile aceloraşi martori din cursul cercetării judecătoreşti, cu excepţia celor ale martorilor H.O., C.E.N. şi G.Z., pentru care a fost sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg. Mureş în vederea efectuării de cercetări sub aspectul infracţiunii de mărturie mincinoasă, contractele de împrumut încheiate în nume personal de inculpat cu martorii V.M.I., L.I., C.D., H.O.L., C.E. şi G.Z., declaraţiile de restituire a împrumuturilor semnate de martorii V.M.I., L.I., C.D., H.O.L., C.E., G.Z., B.G.N., B.T.D. şi B.A., balanţele analitice financiare ale SC T. SRL., procesele-verbale de constatare a efectuării actelor premergătoare, din 29 noiembrie 2011 a R.A.R., precum şi declaraţiile date de inculpat, care a recunoscut pretinderea şi primirea unor sume de bani de la martorii menţionaţi, viitori colaboratori ai societăţii sale, dar nu cu titlu de mită, pentru a le permite accesul în firmă, ci sub formă de garanţie sau contravaloarea obţinerii unor autorizaţii şi achitaţii unor taxe necesare pentru desfăşurarea activităţii de taximetrie.

Toate aceste probe confirmă pe deplin situaţia de fapt reţinută de instanţa de prim control judiciar cu privire la comiterea de către inculpatul A.M. a infracţiunilor pentru care a fost condamnat, nefiind indicată de către acesta şi nici identificată de instanţa de recurs vreo dovadă a cărei existenţă sau inexistenţă să fi fost în mod eronat afirmată de Curtea de apel sau al cărei conţinut să fi fost redat contrar a ceea ce este evident şi fără posibilitate de controversă, pentru a putea concluziona că s-a comis o gravă eroare de fapt şi că este incident cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., astfel cum s-a solicitat, în mod neîntemeiat, de către recurent.

De altfel, un aspect important din acest punct de vedere îl reprezintă şi faptul că, deşi inculpatul a invocat cazul de casare menţionat, acesta a contestat în calea de atac a recursului doar aprecierea instanţei de apel cu privire la întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor de luare de mită şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, critică care, formal, se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., urmând a fi examinată de înalta Curte prin prisma respectivelor dispoziţii legale.

Motivul de recurs reglementat de pct. 18 (indicat greşit de recurent ca fiind pct. 14) al art. 385⁹ alin. (1) C. proc. pen. nu poate fi reţinut nici din perspectiva dispoziţiilor obligatorii ale Deciziei în interesul legii nr. 8 din 9 februarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, constatări du-se, pe baza materialului probator administrat în cauză, că circumstanţele reale ale săvârşirii faptelor (în formă continuată, într-un interval mare de timp) şi cele personale ale inculpatului (care a adoptat un comportament nesincer pe parcursul procesului penal, încercând să denatureze adevărul şi să inducă în eroare organele judiciare, prin plăsmuirea unor contracte fictive de împrumut cu o parte din martori şi determinarea acestora să semneze declaraţii false de restituire a aşa-ziselor împrumuturi, în scopul de a obţine exonerarea sa de răspundere penală sub aspectul infracţiunii de luare de mită) conduc la concluzia certă că faptele comise de acesta, prin conţinutul lor concret şi prin atingerea importantă adusă valorilor sociale apărate de lege, prezintă gradul de pericol social al infracţiunilor prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen., art. 290 alin. (1) C. pen. şi art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., aşa cum, în mod întemeiat, a stabilit şi instanţa de prim control judiciar.

3. Potrivit art. 385⁹ alin. (1) pct. 12 teza I C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni. Invocând acest motiv de recurs, inculpatul recurent a contestat atât existenţa laturii obiective a infracţiunilor de luare de mită şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, cât şi existenţa celei subiective, susţinând, în esenţă, pe de o parte, că nu a pretins şi primit de la martori sumele de bani în interes personal, pentru a condiţiona intrarea acestora în firmă, ci cu titlu de garanţie şi contravaloare a unor autorizaţii şi taxe necesare pentru desfăşurarea activităţii de taximetrie, iar, pe de altă parte, că întocmirea contractelor de împrumut şi a declaraţiilor de restituire nu a fost de natură să producă consecinţe juridice.

Examinând materialul probator administrat în cauză în ambele faze procesuale, prin raportare la criticile concrete formulate şi la textele de lege care încriminează infracţiunile de luare de mită şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, Înalta Curte, în acord cu instanţa de apel, constată, contrar susţinerilor recurentului, că sunt întrunite, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi al celei subiective, toate cerinţele prevăzute de dispoziţiile legale menţionate, nefîind întemeiată solicitarea acestuia de menţinere a soluţiei de achitare pronunţată de Tribunal în conformitate cu dispoziţiile art. 10 lit. d C. proc. pen.

Potrivit art. 254 C. pen., constituie infracţiunea de luare de mită fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.

Deşi a contestat inclusiv existenţa laturii obiective a infracţiunii de corupţie menţionate, inculpatul însuşi a recunoscut, în cuprinsul declaraţiilor date, pretinderea şi, ulterior, primirea de la numiţii V.M.I., L.I., C.D., B.G.N., B.T.D., B.A., H.O.L., C.E.N., G.Z. şi R.R. a unor sume de bani cuprinse între 200 şi 500 de euro, acţiune confirmată atât de respectivele persoane, cât şi de martorele V.E. şi B.M.E., şi care, potrivit textului de lege anterior citat, realizează elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 254 C. pen.

De asemenea, având în vedere declaraţiile aceloraşi martori date atât în cursul urmăririi penale, cât şi în etapa cercetării judecătoreşti, cu excepţia celor ale martorilor H.O., C.E.N., G.Z. şi B.M.E., Înalta Curte, în acord cu instanţa de prim control judiciar, constată că respectivele sume de bani percepute de inculpat nu i se cuveneau în mod legal, aşa cum a susţinut, fiind pretinse şi, ulterior, primite de acesta cu titlu de contraechivalent al conduitei pe care s-a angajat să o adopte faţă de martori, în sensul de a accepta, în calitate de reprezentant legal al SC T. SRL, încheierea unor contracte de închiriere a autoturismelor proprietatea personală a acestora.

Astfel, audiaţi fiind în faza nepublică a procesului, martorii au arătat că sumele de bani pretinse de inculpat reprezentau, după caz, „taxă de procesare a dosarului" (martorul V.M.I.), „taxă de intrare" (martora V.E.), „taxă ilegală" (martorul L.I.), „locul din societate pe care mi-l oferă" (martorul C.D.), „costul locului în societatea inculpatului" (martorul B.T.D.), „bani negri" (martorul B.A.), „taxă ilegală", „bani negri" pentru încheierea colaborării cu SC T. SRL Tg. Mureş (martorul H.O.L.), „costul locului", „taxă ilegală" pentru colaborarea cu societatea (martorul C.E.), „preţul locului" (martorul G.Z.), „o condiţie pentru încheierea contractului de închiriere a autoturismului" (martorul R.R.), declaraţii pe care aceştia, cu excepţia martorilor H.O., C.E.N. şi G.Z., şi le-au menţinut şi în faţa instanţei de fond, precizând, în esenţă, că au cunoscut, în momentul remiterii sumelor de bani către inculpat, caracterul ilicit al acestora, condiţionarea colaborării cu SC T. SRL de procurarea unui folos patrimonial necuvenit fiind o practică specifică tuturor societăţilor de profil. Este adevărat că, în cursul cercetării judecătoreşti, martorii H.O., C.E.N. şi G.Z., fără a oferi o explicaţie valabilă pentru schimbarea declaraţiilor iniţiale, au revenit asupra acestora, însă, în mod corect Curtea de apel a procedat la înlăturarea lor ca fiind nesincere şi făcute cu scopul evident de a-l exonera pe inculpat de răspundere penală.

Relevante sub aspectul scopului pe care l-a urmărit inculpatul la momentul pretinderii şi primirii sumelor de bani de la cei 10 martori, scop ce caracterizează intenţia directă specifică infracţiunii de luare de mită, sunt şi menţiunile înscrise în documentele financiar-contabile depuse la dosar, corect evidenţiate de instanţa de apel, precum şi încercarea ulterioară a acestuia de a disimula caracterul fraudulos al operaţiunilor prin plăsmuirea unor contracte de împrumut fictive şi determinarea martorilor să întocmească în fals declaraţii de restituire a respectivelor sume de bani.

Deşi recurentul a contestat existenţa laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 290 C. pen., din probele administrate în cauză, rezultă că acesta a întocmit un număr de şase înscrisuri sub semnătură privată în cuprinsul cărora a atestat, în mod nereal, perfectarea, la o dată anterioară, a unor convenţii de împrumut cu martorii C.D., H.O.L., C.E.N., G.Z., L.I., V.M. şi B.G.N., înscrisuri pe care le-a folosit în vederea producerii unei consecinţe juridice, respectiv le-a depus în dosarul penal pentru a obţine exonerarea sa de răspundere penală sub aspectul infracţiunii de luare de mită, fiind, astfel, îndeplinite ambele condiţii cerute de textul incriminator pentru realizarea elementului material al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată. De asemenea, în acelaşi scop, i-a determinat pe martorii C.D., H.O.L., C.E.N., G.Z., L.I., V.E., B.A. şi B.T.D. să completeze, în necunoştinţă de cauză, declaraţii de restituire a respectivelor împrumuturi inexistente, activitate ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii de participaţie improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în ambele situaţii inculpatul acţionând cu vinovăţie sub forma intenţiei directe, în sensul că a urmărit ca finalitate inducerea în eroare a organelor judiciare prin acreditarea ideii false că sumele de bani percepute cu titlu de mită ar fi fost, de fapt, împrumutate de la martorii în cauză.

Audiaţi fiind, toţi martorii semnatari ai înscrisurilor sub semnătură privată falsificate au confirmat faptul că acestea nu au fost întocmite la datele precizate în cuprinsul lor şi că între părţi nu a intervenit niciodată vreo convenţie de împrumut, înscrisurile fiind plăsmuite, din iniţiativa inculpatului, abia după ce au depus denunţurile şi au dat declaraţii la poliţie, spunându-li-se de către acesta că este singura metodă de a-şi obţine înapoi banii plătiţi.

Ca urmare, faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în cauză, aşa cum, în mod corect, a stabilit şi instanţa de prim control judiciar", sunt întrunite, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi al celei subiective, elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 254 alin. (1), art. 290 alin. (1) şi art. 31 alin. (2) raportat la art. 290 alin. (1) C. pen., nefiind justificată solicitarea formulată de recurentul inculpat, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în sensul menţinerii soluţiei de achitare dispusă de Tribunal în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d C. proc. pen.

4. Potrivit art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greşită aplicare a legii. încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalităţi principale, respectiv neaplicarea de către instanţa de fond şi cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greşită a dispoziţiei legale care trebuia aplicată.

Invocând acest caz de casare, recurentul inculpat a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 118 lit. e) C. pen., critică pe care, însă, Înalta Curte o apreciază ca nefiind fondată. Astfel, din examinarea actelor dosarului, se constată că inculpatul a restituit în cea mai mare parte sumele primite cu titlu de mită, cu excepţia sumelor încasate de la martorii B.G.N. (300 euro), B.A. (250 euro) şi G.Z. (500 euro), în valoare totală de 1.050 euro. Fiind vorba, aşadar, de sume de bani obţinute prin săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, în mod corect s-a dispus confiscarea lor de către Curtea de apel, în temeiul art. 118 lit. e) C. pen., nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen.

5. În ceea ce priveşte proporţionalizarea pedepselor cu închisoarea stabilite de instanţa de apel, aspect în legătură cu care recurentul a formulat critici prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte, contrar susţinerilor acestuia, constată că s-a făcut o corectă evaluare a criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., ţinându-se seama de circumstanţele reale ale comiterii faptelor şi circumstanţele personale ale inculpatului, în raport cu care au fost stabilite sancţiuni penale judicios individualizate, apte să asigure realizarea scopului preventiv - educativ al pedepsei.

În mod justificat, în procesul de stabilire a tratamentului sancţionator aplicat recurentului, au fost avute în vedere importanţa deosebită a valorilor sociale lezate prin comiterea infracţiunilor, modalitatea în care a acţionat inculpatul (care, pentru a disimula caracterul fraudulos al pretinderii şi primirii sumelor de bani şi a obţine, astfel, exonerarea sa de răspundere penală pentru infracţiunea de luare de mită, a plăsmuit mai multe contracte de împrumut fictive şi i-a determinat pe martori să întocmească în fals declaraţii de restituire a sumelor de bani), datele ce caracterizează persoana acestuia (necunoscut cu antecedente penale şi cu o bună conduită în societate anterior comiterii faptelor), precum şi comportamentul său procesual, inculpatul încercând, în permanenţă, să denatureze adevărul şi să inducă în eroare organele judiciare, prin acreditarea ideii false că sumele ce i-au fost remise de martori au reprezentat garanţii, contravaloarea unor autorizaţii şi taxe sau împrumuturi acordate de aceştia.

Având în vedere toate aceste aspecte, valorificate în mod judicios de instanţa de prim control judiciar în procesul de cuantificare a sancţiunilor penale, Înalta Curte apreciază că nu se impune, în cauză, atenuarea răspunderii penale a inculpatului, prin stabilirea unor pedepse mai uşoare, ca efect al acordării unei eficiente sporite dispoziţiilor art. 74 lit. a) şi art. 76 C. pen., sancţiunile penale aplicate de Curtea de apel fiind corect individualizate, cu luarea în considerare a tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., proporţionale atât cu gravitatea faptelor, cât şi cu circumstanţele personale ale inculpatului şi apte să asigure reeducarea acestuia şi realizarea scopului preventiv - educativ prevăzut de art. 52 C. pen.

Ca urmare, Înalta Curte apreciază ca neîntemeiate şi criticile formulate de recurent în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.

În consecinţă, constatând, faţă de toate considerentele anterior expuse, că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) pct. 9, 12, 18, 17² şi 14 C. proc. pen. şi nici vreun alt caz de casare care, potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.M.

Având în vedere că recurentul inculpat este cel care se află în culpă procesuală, Înalta Curte, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.M. împotriva Deciziei penale nr. 20/A din 8 martie 2012 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 septembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 3762/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215...		ICCJ. Decizia nr. 3684/2012. Penal. Mandat european de arestare.... →

Vezi şi alte speţe de drept penal: