ICCJ. Decizia nr. 4195/2012. Penal. Traficul de droguri (Legea 143/2000 art. 2). Recurs

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 4195/2012

Dosar nr. 4373/1/2012

Şedinţa publică din 18 decembrie 2012

Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată că:

Prin Sentinţa penală nr. 154 din 10 septembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Harghita în Dosarul nr. 2404.1/96/2009, s-a dispus condamnarea inculpatului S.Z. la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, la 10 ani închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, la 10 ani închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen., şi la 15 ani închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen., pedepse ce au fost contopite, potrivit art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (3) C. pen., în pedeapsa cea mai grea, de 15 ani închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen., făcându-se aplicarea art. 71 alin. (2) raportat la art. 64 lit. a) - c) C. pen.

În baza art. 88 C. pen., s-a scăzut din durata pedepsei aplicate inculpatului perioada reţinerii şi arestării preventive de la 29 decembrie 2008 la 27 ianuarie 2009, iar, în baza art. 19¹ C. proc. pen., s-a dispus obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, în fapt, că, la data de 28 mai 2008, inculpatul S.Z., care se afla în Ungaria, la solicitarea numitului V.S., i-a trimis acestuia din urmă, prin intermediul martorului M.Ş., şofer al autocarului firmei de transport SC S. SRL, un pachet inscripţionat "E.S.", în care au fost disimulate patru pliculeţe cu fragmente vegetale conţinând cannabis şi patru pliculeţe cu o substanţă pulverulentă de culoare albă conţinând amfetamina, pachet ce trebuia să ajungă la destinatar a doua zi, pe 29 mai 2008.

Ca urmare, la această dată, coinculpaţii V.S. şi B.M.B. s-au deplasat la garajul firmei de transport, de unde au preluat pachetul trimis de inculpatul S.Z., cei doi fiind opriţi în trafic în localitatea Odorheiu Secuiesc, ocazie cu care, în urma percheziţiei efectuate, au fost găsite, în interiorul coletului, pliculeţele cu drogurile menţionate.

Pentru a reţine această situaţie de fapt, instanţa fondului a avut în vedere transcrierea înregistrării convorbirii telefonice din data de 27 mai 2008, din care rezultă că inculpatul îi va trimite, în ziua următoare, numitului V.S., un pachet inscripţionat "E.S." şi care urma să ajungă la destinatar în data de 29 mai 2008, procesul-verbal de prindere în flagrant, la data de 29 mai 2008, a numiţilor V.S. şi B.M.B. având asupra lor un pachet inscripţionat cu numele "E.S.", în care au fost disimulate patru pliculeţe cu fragmente vegetale şi patru pliculeţe cu o substanţă pulverulentă de culoare albă, raportul de constatare tehnico ştiinţifică, din care reiese că fragmentele vegetale conţineau cannabis, iar substanţa pulverulentă conţinea amfetamina, depoziţiile martorului M.Ş., concluziile expertizei tehnice judiciare administrate în faza cercetării judecătoreşti, care au stabilit că vocea care apare în înregistrarea convorbirii din data de 27 mai 2008 "este probabil" să aparţină inculpatului S.Z., datele existente în memoria aparatului telefonic al numitului V.S., procesul-verbal întocmit de organele de cercetare penală care au consemnat faptul că inculpatul şi-a recunoscut vocea pe înregistrările convorbirilor telefonice, precum şi declaraţia inculpatului, care a arătat că este cunoscut sub numele de "Z.".

Având în vedere acest material probator administrat în cauză, Tribunalul a constatat că este dovedit, dincolo de orice dubiu rezonabil, faptul că inculpatul S.Z. a fost cel care, împreună cu V.S., a plănuit introducerea drogurilor în ţară, în beneficiul celui din urmă, precum şi cel care, ulterior, a determinat introducerea respectivelor droguri în România, prin intermediul martorului M.Ş., care a acţionat, însă, fără vinovăţie, săvârşind, astfel, infracţiunile prevăzute de art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen.

În ce priveşte infracţiunile prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, Tribunalul a reţinut că acestea au fost săvârşite în modalitatea procurării drogurilor.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpatului, instanţa a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., făcând referire la pericolul social concret al faptelor săvârşite şi la persoana acuzatului, care, în ciuda elementelor favorabile prezente în referatul de evaluare, nu a conştientizat gravitatea infracţiunilor comise, nu s-a prezentat la majoritatea termenelor de judecată, a negat săvârşirea faptelor şi a încercat să inducă în eroare instanţa, susţinând că vocea de pe înregistrările audio nu-i aparţine, motiv pentru care a solicitat efectuarea expertizei tehnice în această privinţă. Ca urmare, instanţa a apreciat că pedeapsa închisorii orientată spre minimul special prevăzut de lege corespunde scopurilor prevăzute de art. 52 C. pen.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul S.Z., solicitând, în principal, desfiinţarea hotărârii şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă, pe motiv că judecătorul fondului a avut în vedere probe administrate de un magistrat incompatibil, iar, în subsidiar, pronunţarea unei soluţii de achitare, faţă de faptul că materialul probator administrat în speţă nu dovedeşte cu certitudine vinovăţia sa în comiterea infracţiunilor de care este acuzat.

Prin Decizia penală nr. 73/A din 6 decembrie 2010, Curtea de Apel Târgu Mureş, în temeiul art. 334 C. proc. pen., a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor din infracţiunile prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen., şi art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen., fie în două infracţiuni prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen., fie într-o singură infracţiune prevăzută de art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen.

Totodată, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul S.Z. împotriva Sentinţei penale nr. 154 din 10 septembrie 2010 a Tribunalului Harghita şi a dispus obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Această hotărâre a fost, însă, casată, prin Decizia penală nr. 1838 din 5 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, ca efect al admiterii recursului declarat de inculpatul S.Z., dispunându-se trimiterea cauzei, în vederea rejudecării apelului, la Curtea de Apel Târgu Mureş, pentru incidenţa cazurilor de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) pct. 9 şi 10 C. proc. pen.

S-a arătat, în esenţă, de către Înalta Curte, că instanţa de prim control judiciar nu a răspuns punctual apărărilor formulate de inculpat şi nu a prezentat argumentele care justifică menţinerea sentinţei Tribunalului, motivarea hotărârii limitându-se la două fraze stereotipe, fără a se face vreo referire la elementele de fapt şi împrejurările ce rezultă din probele administrate atât în cursul urmăririi penale, cât şi al cercetării judecătoreşti.

În rejudecare, inculpatul S.Z. şi-a modificat motivele de apel, renunţând la cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor şi solicitând achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., pe motiv că, din probele administrate în cauză, nu rezultă că ar fi autorul faptelor de care este acuzat, existând un dubiu care îi profită. De asemenea, s-a criticat audierea, în calitate de martori, a numiţilor V.S., B.M.B. şi M.Ş., în condiţiile în care aceştia au fost cercetaţi, în cauză, alături de inculpat, fiind condamnaţi pentru aceleaşi fapte.

În vederea soluţionării cauzei, instanţa de apel a procedat la ascultarea inculpatului, care şi-a menţinut declaraţiile anterioare, la audierea martorului M.Ş. şi a CD-urilor conţinând convorbirile telefonice transcrise la dosar, în prezenţa interpretului autorizat de limba maghiară, care a confirmat că cele consemnate în respectivele transcrieri corespund cu discuţia aflată pe suportul optic, precum şi la efectuarea unei expertize a vocii imprimate pe CD-urile audiate, ale cărei concluzii au fost consemnate în raportul depus la dosar.

Prin Decizia penală nr. 40/A din 3 mai 2012, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de inculpatul S.Z. împotriva Sentinţei penale nr. 154 din 10 septembrie 2010 a Tribunalului Harghita, a desfiinţat parţial hotărârea atacată şi, în urma rejudecării cauzei, a dispus condamnarea acestuia la 1 an închisoare, pentru comiterea infracţiunii de trafic de droguri de risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. c) C. pen., la 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., pentru comiterea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. a) C. pen., la 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., pentru comiterea infracţiunii de contrabandă de droguri de risc, prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 31 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. a) C. pen., şi la 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., pentru comiterea infracţiunii de contrabandă cu droguri de mare risc, prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 31 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. a) C. pen., pedepse ce au fost contopite, potrivit art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (3) C. pen., în pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., făcându-se aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate şi s-a dispus rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta.

Pentru a decide astfel, Curtea de apel a reţinut, în prealabil, în acord cu susţinerile apelantului, că numiţii V.S. şi B.M.B. au fost cercetaţi şi condamnaţi definitiv, prin Sentinţa penală nr. 385/2008 a Tribunalului Harghita, pentru infracţiuni aflate în strânsă legătură cu cele care formează obiectul acuzaţiei penale aduse împotriva inculpatului S.Z., motiv pentru care a arătat că va ţine cont de declaraţiile date de aceştia doar în calitate de inculpaţi, nu şi de martori, constatând, însă, că această situaţie nu este incidenţă şi în ceea ce îl priveşte pe numitul M.Ş., care a avut doar calitatea de făptuitor în cauză, astfel încât s-a apreciat că poate fi audiat ca martor.

Referitor la faptele reţinute de prima instanţă în sarcina apelantului, Curtea a apreciat că, la dosar, există suficiente probe care confirmă vinovăţia acestuia, nefiind vreun dubiu cu privire la comiterea infracţiunilor de către inculpatul S.Z., aşa cum s-a susţinut în cuprinsul motivelor de apel.

S-a arătat că, în pofida apărărilor formulate de inculpaţii S.Z. şi V.S., care au contestat, în permanenţă, comiterea faptelor, restul probelor administrate în cauză confirmă pe deplin conlucrarea acestora în vederea procurării din Ungaria şi introducerii în ţară de droguri de risc şi de mare risc, prin intermediul şoferilor unor autocare, cărora le erau înmânate coletele conţinând substanţele interzise, fără ca aceştia să cunoască conţinutul lor.

În acest sens, s-a făcut trimitere la discuţiile telefonice purtate între cei doi inculpaţi, în legătură cu care au fost efectuate expertize de specialitate atât în faţa instanţei de fond, cât şi a Curţii de apel, stabilindu-se, cu privire la cele din data de 27 mai 2008, că, în proporţie de 65%, vocea aparţine inculpatului S.Z., iar, referitor la cea din 28 mai 2008, că vocea aparţine acestuia în proporţie de 0,2%. În ceea ce priveşte convorbirile telefonice din data de 22 mai 2008, s-a arătat că, deşi expertiza dispusă de instanţa de apel nu a putut stabili dacă vocea aparţine sau nu inculpatului S.Z., totuşi nu poate fi exclusă această posibilitate, cu atât mai mult cu cât raportul de expertiză a menţionat existenţa unor cauze obiective pentru care respectivul aspect nu a putut fi lămurit, şi anume insuficienţa cantitativă şi calitativă a probelor supuse examinării. În acelaşi sens, Curtea a stabilit cu certitudine, pe baza actelor şi lucrărilor dosarului, că discuţiile interceptate la data de 22 mai 2008 au fost purtate de la postul telefonic aparţinând inculpatului V.S. cu o persoană apelată cu diminutivul "Z.", inculpatul S.Z. recunoscând în declaraţiile date că este cunoscut sub acest nume. În plus, s-a reţinut că, la data de 20 ianuarie 2009, inculpatul S.Z. şi-a recunoscut vocea, cu ocazia audierii CD-ului pus la dispoziţie de organele de urmărire penală.

Având în vedere aceste aspecte, instanţa de apel şi-a format convingerea că discuţiile telefonice transcrise la dosar s-au purtat între cei doi inculpaţi şi că nu există vreun dubiu cu privire la modalitatea în care aceştia au acţionat, respectiv inculpatul V.S. i-a trimis bani inculpatului S.Z. în vederea achiziţionării drogurilor de risc şi mare risc, acestea fiind trimise de cel din urmă prin intermediul martorului M.Ş., şoferul autocarului, care nu ştia ce conţinea pachetul.

Ca dovadă a faptului că inculpatul este autorul infracţiunilor reţinute în sarcina sa, au fost menţionate şi planşele fotografice aflate la dosar urmărire penală, din care rezultă că, după ce drogurile au fost trimise prin intermediul martorului M.Ş., inculpatul S.Z. i-a trimis un mesaj numitului V.S., informându-l că pachetul pe numele "E.S." a fost expediat, fapt ce reiese şi din cuprinsul înregistrărilor convorbirilor telefonice din data de 27 mai 2008, ambele comunicări (mesajul şi convorbirile) derulându-se între aceleaşi posturi telefonice.

Evaluând toate aceste probe, coroborate cu rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică, precum şi cu procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, din care rezultă că asupra numiţilor V.S. şi B.M.B. a fost descoperit pachetul inscripţionat cu numele "E.S." conţinând drogurile expediate din Ungaria, Curtea a concluzionat că situaţia de fapt reţinută de prima instanţă este corectă, iar activitatea infracţională a inculpatului S.Z. este pe deplin dovedită, nefiind întemeiate susţinerile acestuia în sensul că nu este autorul faptelor penale de care este acuzat.

Totodată, instanţa de apel a apreciat ca fiind corectă şi încadrarea juridică dată de Tribunal faptelor comise de inculpat, acestea întrunind elementele constitutive ale infracţiunilor de trafic de droguri de risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, contrabandă cu droguri de risc, prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 31 alin. (2) C. pen., şi contrabandă cu droguri de mare risc, prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 31 alin. (2) C. pen.

În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepselor, Curtea, fără a ignora gradul sporit de pericol social concret al faptelor comise şi atitudinea procesuală necorespunzătoare a inculpatului, a apreciat că se impun a fi reţinute în favoarea lui dispoziţiile art. 74 lit. a) C. pen., având în vedere că acesta se află la primul contact cu legea penală, iar cantitatea de droguri trimisă numitului V.S. a fost una relativ redusă.

Sub aspectul modalităţii de executare a pedepsei rezultante, s-a considerat că, în raport cu împrejurările concrete ale comiterii faptelor şi cu atitudinea adoptată pe parcursul procesului penal, reeducarea inculpatului nu se poate realiza decât în regim de detenţie, neexistând date că, dacă se va opta pentru o altă modalitate de executare a pedepsei, acesta nu va mai comite în viitor alte fapte penale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul S.Z., reiterând criticile formulate în apel.

Astfel, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., recurentul a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond şi cea de prim control judiciar au comis o gravă eroare de fapt, ce a avut drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare, realizând o interpretare eronată a materialului probator administrat în cauză şi refuzând să dea eficienţă principiului in dubio pro reo, recunoscut de art. 6 parag. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, prin prisma motivului de recurs reglementat de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen., inculpatul a arătat că instanţele inferioare au încălcat dispoziţiile art. 64 alin. (2) C. proc. pen., valorificând declaraţiile date în calitate de martori de numiţii V.S., B.M.B. şi M.Ş., deşi aceştia nu puteau fi audiaţi în conformitate cu prevederile art. 78 C. proc. pen., întrucât, iniţial, au fost cercetaţi în acelaşi dosar penal şi pentru aceleaşi infracţiuni ce formează obiectul acuzaţiei penale aduse împotriva recurentului.

De asemenea, recurentul a criticat greşita încadrare juridică dată de Tribunal şi Curtea de apel faptelor ce i-au fost reţinute în sarcină, susţinând că acestea întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni unice de trafic internaţional de droguri, prevăzută de art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, infracţiune care, având un caracter complex, absoarbe în conţinutul său şi infracţiunea de trafic de droguri, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege. Cu toate că aceste susţineri nu au fost circumscrise de recurent vreunui caz de casare, Înalta Curte, având în vedere criticile concrete formulate, le va analiza prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen.

Deşi, cu ocazia dezbaterilor, reprezentantul Ministerului Public a invocat şi cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., susţinând că, prin cuantumul pedepselor complementare aplicate inculpatului, instanţa de apel a încălcat principiul non reformatio in pejus, Înalta Curte apreciază că această critică nu se circumscrie motivului de recurs menţionat de procuror, nefiind vorba de o greşită individualizare a sancţiunilor penale în raport cu prevederile art. 72 C. pen. sau de aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele stabilite de lege, ci de încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 372 C. proc. pen., aspect de natură să afecteze legalitatea deciziei penale recurate şi să atragă examinarea ei prin prisma cazului de casare reglementat de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen.

Ca urmare, analizând hotărârile atacate prin raportare la criticile concrete formulate, circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18, 17 şi 17² C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul S.Z. ca fiind fondat, însă în limitele ce se vor arăta şi pentru următoarele considerente:

1. În ceea ce priveşte eroarea gravă de fapt, caz de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., este de menţionat că aceasta poate exista numai dacă se constată că situaţia de fapt reţinută de judecătorul fondului şi confirmată de instanţa de prim control judiciar este în contradicţie evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate. Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în absenţa cărora nu poate fi socotită gravă, şi anume să fie evidentă, adică starea de fapt reţinută să fie vădit şi necontroversat contrară probelor existente la dosar, şi să fie esenţială, adică să aibă o influenţă bine precizată asupra soluţiei. Existenţa erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci, aşa cum s-a arătat anterior, numai dintr-o discordanţă evidentă dintre situaţia de fapt reţinută şi conţinutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente, care au avut drept consecinţă pronunţarea unei alte soluţii decât cea pe care materialul probator o susţinea.

În speţă, însă, Înalta Curte nu a identificat în cadrul situaţiei de fapt reţinute niciun aspect esenţial stabilit de instanţele inferioare care să vină în contradicţie evidentă şi necontroversată cu ceea ce indică dosarul prin probele sale, nefiind întemeiată susţinerea inculpatului în sensul că nu a săvârşit infracţiunile care i s-au reţinut în sarcină şi că a fost comisă o gravă eroare de fapt.

Astfel, din situaţia de fapt, corect stabilită de Tribunal şi însuşită de instanţa de prim control judiciar, pe baza analizei probelor administrate, rezultă fără echivoc că inculpatul S.Z. este autorul infracţiunilor de trafic şi contrabandă cu droguri de risc şi mare risc ce formează obiectul acuzaţiei penale aduse împotriva sa prin actul de sesizare, fiind cel care, la solicitarea coinculpatului V.S. (trimis în judecată separat şi condamnat definitiv în acea cauză), a procurat respectivele droguri de pe teritoriul Ungariei, iar, la data de 28 mai 2008, l-a determinat, cu intenţie, pe martorul M.Ş. (care a acţionat fără vinovăţie) să le introducă în ţară, pentru a fi preluate de numitul B.M.B. şi predate coinculpatului anterior menţionat.

Chiar dacă inculpatul S.Z. a avut pe tot parcursul cercetărilor o atitudine nesinceră, de negare a faptelor reţinute în sarcina sa, încercând să acrediteze ideea falsă că nu îl cunoaşte pe numitul V.S. decât din vedere şi că nu a avut nicio înţelegere cu el privind procurarea şi introducerea pe teritoriul României de substanţe interzise, Înalta Curte apreciază, în acord cu instanţele inferioare, că vinovăţia acestuia este pe deplin dovedită, concludente în acest sens fiind declaraţiile coinculpatului B.M.B. (trimis în judecată şi condamnat definitiv într-un dosar penal separat), ale martorului M.Ş., procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante întocmit la data de 29 mai 2008, însoţit de planşele foto anexate, concluziile raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 30 mai 2008, convorbirile şi celelalte comunicări telefonice interceptate în baza autorizaţiei emisă de judecător şi transcrise la dosarul cauzei, precum şi concluziile rapoartelor de expertiză judiciară din 27 iulie 2010 şi din 17 aprilie 2012 întocmite în cursul cercetării judecătoreşti efectuate de instanţa de fond şi cea de apel.

Deşi au fost contestate, în permanenţă, de recurent, Înalta Curte apreciază, aşa cum au stabilit şi instanţele inferioare, că probele care dovedesc cu certitudine înţelegerea intervenită între acesta şi numitul V.S. cu privire la procurarea şi introducerea în ţară de droguri de risc şi mare risc, sunt înregistrările convorbirilor şi celorlalte comunicări telefonice interceptate în mod autorizat, relevante fiind cele din data de 27 mai 2008, în legătură cu care expertiza tehnică a confirmat că au fost purtate de inculpatul S.Z., acesta informându-l cu respectiva ocazie pe interlocutorul său că va expedia a doua zi (miercuri) coletul pe numele "E.S.", că pachetul va ajunge la destinaţie joi dimineaţa şi că, din banii trimişi de numitul V.S. va fi achitată şi suma de 1000 forinţi pentru şoferul autocarului care va efectua transportul. Deşi proba ştiinţifică menţionată a stabilit o probabilitate de 65% ca vocea din respectivele înregistrări să aparţină inculpatului, Înalta Curte constată că această concluzie nu relevă o incertitudine cu privire la identitatea posesorului vocii, aşa cum a susţinut recurentul, ci se explică prin insuficienţa calitativă a probelor supuse examinării, din însuşi conţinutul raportului de expertiză rezultând că, pentru o analiză comparativă corespunzătoare, s-ar fi impus ca probele de voce în litigiu şi cele de comparaţie să fie contemporane, să provină de la acelaşi canal de comunicaţii şi să fie prelevate cu aceleaşi echipamente tehnice sau altele similare acestora.

În strânsă legătură cu înregistrările convorbirilor telefonice anterior menţionate trebuie privite şi interceptările comunicărilor tip SMS din data de 28 mai 2008, efectuate între aceleaşi posturi telefonice aparţinând recurentului şi numitului V.S., din cuprinsul mesajului transmis rezultând că inculpatul i-a comunicat celui din urmă că pachetul pe numele "E.S." a fost expediat. Chiar dacă inculpatul a negat, în mod constant, că ar fi persoana numită "Z.", care apare ca expeditor al mesajului menţionat, salvat ca atare în telefonul numitului V.S., acest aspect rezultă cu certitudine nu numai din declaraţiile sale, în care a confirmat că este cunoscut sub acest apelativ, dar şi din declaraţiile coinculpatului B.M.B., care, audiat fiind la data de 19 iunie 2008, deci la câteva zile de la prinderea sa în flagrant (declaraţie menţinută şi în faţa instanţei la data de 6 octombrie 2008 - Dosar nr. 2040/96/2008 al Tribunalului Harghita), a arătat că îl cunoaşte pe S.Z., zis "Z.", că ştie că acesta se află în Ungaria şi că a vorbit cu V.S. despre trimiterea pachetului, cei doi fiind prieteni.

Relevante cu privire la săvârşirea faptelor de către recurent sunt şi depoziţiile martorului M.Ş., care a confirmat că a primit de la expeditorul coletului, în schimbul serviciului prestat, suma de 1000 de forinţi, menţionată şi în cuprinsul discuţiilor telefonice purtate la data de 27 mai 2008 între inculpaţii S.Z. şi V.S., precum şi procesul-verbal de prindere în flagrant a acestuia din urmă, întocmit la data de 29 mai 2008, din care reiese că, asupra sa şi a numitului B.M.B., a fost găsit un pachet inscripţionat "E.S.", în care au fost disimulate patru pliculeţe cu fragmente vegetale conţinând cannabis şi patru pliculeţe cu o substanţă pulverulentă de culoare albă conţinând amfetamina, droguri de risc şi de mare risc, aşa cum rezultă din concluziile raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 30 mai 2008.

Toate aceste probe confirmă pe deplin situaţia de fapt reţinută de Tribunal şi însuşită de Curtea de apel cu privire la comiterea de către inculpatul S.Z. a infracţiunilor pentru care a fost condamnat, instanţa de recurs neidentificând vreo discordanţă între aceasta şi conţinutul real al dovezilor administrate pentru a putea concluziona că s-a comis o gravă eroare de fapt şi că este incident cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., astfel cum s-a solicitat, în mod neîntemeiat, de către recurent.

De altfel, în motivele scrise de recurs şi susţinute oral cu ocazia dezbaterilor, nici inculpatul nu a invocat aspecte esenţiale, necontroversate şi evidente, ce ar rezulta din compararea conţinutului probelor cu soluţia de condamnare dispusă, făcând doar o interpretare proprie a probelor administrate, din care, în opinia sa, nu ar rezulta comiterea infracţiunilor ce i s-au reţinut în sarcină şi solicitând, prin reiterarea unor aspecte deja analizate de către instanţa fond şi cea de prim control judiciar, reinterpretarea şi reaprecierea materialului probator, operaţiune care, în situaţia inexistenţei unei erori grave de fapt, cum este cazul în speţă, nu se poate realiza prin prisma dispoziţiilor art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

Pe de altă parte, este de menţionat că solicitarea apărării de a se face aplicarea principiului conform căruia orice dubiu profită inculpatului depăşeşte limitele cazului de casare invocat, definitoriu pentru acest principiu fiind caracterul doar îndoielnic al unei anumite situaţii de fapt, îndoială care excede atributului evident al erorii grave de fapt.

Ca urmare, constatând că, în cauză, există o concordanţă deplină între dovezile administrate şi situaţia de fapt stabilită de Tribunal şi Curtea de apel cu privire la inculpatul S.Z., nefiind indicată de recurent şi nici identificată de instanţa de recurs vreo probă a cărei existenţă sau inexistenţă să fi fost în mod eronat afirmată de instanţele inferioare sau al cărei conţinut să fi fost redat contrar a ceea ce este evident şi fără posibilitate de controversă, Înalta Curte consideră că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., apreciind ca fiind neîntemeiate criticile formulate sub acest aspect de inculpatul recurent.

2. Nefondate sunt şi susţinerile recurentului referitoare la greşita calificare juridică dată de instanţele inferioare faptelor penale de care este acuzat, Înalta Curte considerând, în raport cu situaţia de fapt stabilită pe baza materialului probator administrat, că activitatea infracţională desfăşurată de inculpat a fost corespunzător încadrată în dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen., şi art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen.

Deşi inculpatul a arătat că infracţiunea de trafic de droguri este absorbită în cea de contrabandă cu astfel de substanţe, Înalta Curte nu poate primi această apărare, jurisprudenţa constantă a instanţei supreme (Deciziile penale nr. 5596/2003, nr. 4150/2009, nr. 3559/2012 ş.a.) fiind în sensul că fapta de introducere în ţară şi aceea de procurare, deţinere, transport etc. de droguri constituie infracţiuni distincte, prevăzute de art. 3 şi, respectiv, art. 2 din Legea nr. 143/2000.

Astfel, potrivit art. 2 din actul normativ menţionat, constituie infracţiune "cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor (...) fără drept".

Pe de altă parte, art. 3 din lege se referă la "introducerea sau scoaterea din ţară, precum şi importul ori exportul de droguri fără drept".

Rezultă, aşadar, din analiza comparativă a textelor incriminatoare menţionate, că cele două infracţiuni au elemente constitutive distincte, deosebindu-se atât sub aspectul obiectului juridic şi a elementului material al laturii obiective, cât şi în ceea ce priveşte urmarea socialmente periculoasă, astfel încât nu se poate vorbi de o unitate legală de infracţiune, în sensul art. 41 alin. (3) C. pen., aşa cum a susţinut recurentul, ci de o pluralitate de infracţiuni sub forma concursului real, prevăzut de art. 33 lit. a) C. pen., astfel cum, în mod corect, au stabilit Tribunalul şi Curtea de apel.

Concretizând cu privire la aspectele de diferenţiere dintre cele două infracţiuni, Înalta Curte arată că, atâta timp cât obiectul juridic al infracţiunii reglementate de art. 2 din Legea nr. 143/2000 este format din totalitatea relaţiilor sociale privitoare la sănătatea publică şi a consumatorilor, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 3, obiectul juridic este unul complex, pe lângă relaţiile sociale referitoare la sănătatea publică şi a consumatorilor, fiind ocrotite şi cele care privesc regimul vamal naţional.

Pe de altă parte, spre deosebire de infracţiunea de trafic de droguri, care se poate realiza, sub aspectul laturii obiective, întruna din modalităţile alternative prevăzute de art. 2 din Legea nr. 143/2000, elementul material al infracţiunii de contrabandă cu droguri constă în introducerea sau scoaterea din ţară, precum şi importul ori exportul de astfel de substanţe fără a deţine autorizaţiile necesare şi documentele cerute de reglementările vamale interne, independent de faptul dacă aceste din urmă activităţi au fost precedate, însoţite sau, după caz, urmate de acţiuni ce intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 2 din actul normativ anterior menţionat. De precizat, sub acest aspect, este faptul că, aşa cum s-a întâmplat în cauză, există posibilitatea ca introducerea în ţară a drogurilor să se realizeze de o altă persoană decât cea care le-a procurat, le-a transportat până la graniţă sau le-a preluat de la pct. vamal şi le-a transportat pe teritoriul României, împrejurare ce reprezintă încă un argument al caracterului distinct al celor două infracţiuni, care nu se suprapun sub aspectul conţinutului constitutiv şi nu pot fi privite decât prin raportare la prevederile art. 33 lit. a) C. pen.

În fine, aşa cum s-a arătat anterior, trebuie avută în vedere şi urmarea socialmente periculoasă diferită a celor două infracţiuni, constând, în cazul celei reglementate de art. 2 din Legea nr. 143/2000, în crearea unei stări de pericol pentru sănătatea publică şi a consumatorilor, iar, în privinţa infracţiunii prevăzute de art. 3, în producerea unei stări pericol atât pentru sănătatea publică şi a consumatorilor, cât şi pentru regimul vamal naţional.

Ca urmare, având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţele inferioare au dat o corectă încadrare juridică faptelor reţinute în sarcina inculpatului, motiv pentru care apreciază că nu este incident, în speţă, nici cazul de casare reglementat de art. 385⁹ alin. (1) pct. 1 7 C. proc. pen.

3. Potrivit art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greşită aplicare a legii. Încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalităţi principale, respectiv neaplicarea de către instanţa de fond şi cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greşită a dispoziţiei legale care trebuia aplicată.

Invocând acest caz de casare, recurentul a arătat că instanţele inferioare au încălcat dispoziţiile art. 64 alin. (2) C. proc. pen., valorificând declaraţiile date în calitate de martori de numiţii V.S., B.M.B. şi M.Ş., deşi aceştia nu puteau fi audiaţi în conformitate cu prevederile art. 78 C. proc. pen., întrucât, iniţial, au fost cercetaţi în acelaşi dosar penal şi pentru aceleaşi infracţiuni ce formează obiectul acuzaţiei penale aduse împotriva sa.

Verificând susţinerile recurentului prin raportare la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate, declaraţiile numiţilor V.S. şi B.M.B. fiind valorificate de instanţa de apel, aşa cum rezultă chiar din cuprinsul deciziei penale atacate, din perspectiva dispoziţiilor art. 69 C. proc. pen., iar nu în conformitate cu prevederile art. 78 din acelaşi cod, aşa cum a arătat inculpatul. De altfel, nici în cursul urmăririi penale şi nici al cercetării judecătoreşti, numiţii V.S. şi B.M.B. nu au fost ascultaţi în calitate de martori (declaraţiile din datele de 8 februarie 2010 şi 22 februarie 2010 din Dosarul nr. 2404/96/2009 al Tribunalului Harghita fiind lovite de nulitate absolută întrucât proba a fost administrată de un judecător incompatibil), Curtea de apel constatând, la termenul din data de 23 septembrie 2011, incompatibilitatea între calitatea acestora de coinculpaţi în Dosarul nr. 19/D/P/2008 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. (Dosar instanţă nr. 2040/96/2008) şi cea de martori în prezenta cauză, motiv pentru care a respins solicitarea apelantului inculpat de a fi audiaţi în şedinţă publică, admiţând doar cererea de ascultare în calitate de martor a numitului M.Ş.

Cu privire la situaţia juridică a acestuia din urmă, Înalta Curte, contrar susţinerilor recurentului, constată că numitul M.Ş. nu a fost parte (învinuit sau inculpat) în Dosarul nr. 19/D/P/2008 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T., faţă de el dispunându-se prin rechizitoriul emis de procuror în respectiva cauză neînceperea urmăririi penale sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000. Or, în această situaţie, şi având în vedere împrejurarea că numitul M.Ş. cunoştea aspecte esenţiale pentru aflarea adevărului în cauză, în mod corect s-a procedat de Curtea de apel la audierea lui în calitate de martor, neexistând nicio dispoziţie procedurală care să interzică acest lucru.

Aşa fiind, se constată că au fost respectate de instanţa de prim control judiciar prevederile imperative ale art. 64 alin. (2) C. proc. pen., iar probele pe care s-a întemeiat soluţia de condamnare a inculpatului au fost în mod legal administrate, astfel încât nu pot fi incidente, din această perspectivă, dispoziţiile art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen.

Înalta Curte apreciază, însă, aplicabil cazul de casare menţionat pentru motivul invocat de Ministerul Public, constatând că instanţa de apel, cu ocazia re individualizării pedepselor aplicate inculpatului de Tribunal, a nesocotit dispoziţiile art. 372 C. proc. pen., care consacră principiul neagravării situaţiei părţii în propria cale de atac.

Astfel, se observă că, deşi în primul ciclu procesual, pe lângă pedepsele principale stabilite pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 31 alin. (2) C. pen., şi art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 31 alin. (2) C. pen., a fost aplicată şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) C. pen. pe o durată de 1 an, în rejudecarea apelului, ca urmare a admiterii recursului declarat de inculpat, au fost stabilite de Curtea de apel pedepse complementare într-un cuantum sporit, respectiv de câte 2 ani după executarea pedepselor principale aplicate pentru cele trei infracţiuni menţionate, creându-se, astfel, o situaţie juridică mai grea apelantului în propria sa cale de atac.

Ca urmare, constatând, doar sub acest aspect, incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de inculpatul S.Z., va casa, în parte, decizia penală atacată, iar, în rejudecare, va reduce cuantumul pedepselor complementare constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., aplicate acestuia pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 31 alin. (2) C. pen., şi art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 31 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. a) C. pen., de la 2 ani la 1 an, astfel încât, în final, recurentul va executa pedeapsa de 3 ani închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.

Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei instanţei de apel, iar, faţă de soluţia ce va fi pronunţată, va dispune, în temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de inculpatul S.Z. împotriva Deciziei penale nr. 40/A din 3 mai 2012 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează, în parte, decizia penală atacată, numai în ceea ce priveşte cuantumul pedepsei complementare aplicată inculpatului S.Z. şi, rejudecând în aceste limite:

Descontopeşte pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. aplicată inculpatului S.Z. şi repune în individualitatea lor pedepsele componente, după cum urmează:

- 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii de trafic de droguri de risc prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 74 lit. a) raportat la art. 76 lit. c) C. pen.;

- 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., pentru comiterea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 74 lit. a) raportat la art. 76 lit. a) C. pen.;

- 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., pentru comiterea infracţiunii de contrabandă de droguri de risc prev. de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 raportat la art. 31 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) raportat la art. 76 lit. a) C. pen.;

- 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., pentru comiterea infracţiunii de contrabandă de droguri de mare risc prev. de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 raportat la art. 31 alin. (2) C. pen. şi cu aplicarea art. 74 lit. a) raportat la art. 76 lit. a) C. pen.

Reduce pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., aplicată inculpatului S.Z. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 74 lit. a) raportat la art. 76 lit. a) C. pen., de la 2 ani la 1 an.

Reduce pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., aplicată inculpatului S.Z. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 raportat la art. 31 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) raportat la art. 76 lit. a) C. pen., de la 2 ani la 1 an.

Reduce pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., aplicată inculpatului S.Z. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 raportat la art. 31 alin. (2) C. pen. şi cu aplicarea art. 74 lit. a) raportat la art. 76 lit. a) C. pen., de la 2 ani la 1 an.

În baza art. 33 lit. a) C. pen. raportat la art. 34 lit. b) C. pen. şi art. 35 alin. (3) C. pen., dispune contopirea pedepselor aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute în final pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei penale atacate. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul cuvenit interpretului de limbă maghiară se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 decembrie 2012.

Procesat de GGC - NN

← ICCJ. Decizia nr. 915/2012. Penal		ICCJ. Decizia nr. 3767/2012. Penal. Plângere împotriva... →

Vezi şi alte speţe de drept penal: