ICCJ. Decizia nr. 1314/2013. SECŢIA PENALĂ. Omorul (art. 174 C.p.). Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
RO M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1314/2013
Dosar nr. 10938/3/2012
Şedinţa publică din 15 aprilie 2013
Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 332 din 24 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a sentinţei penale nr. 410 din 08 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, formulată de condamnatul P.A. A fost obligat revizuientul la 100 RON cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, în motivarea cererii, petentul a arătat că motivul pentru care solicită revizuirea sentinţei penale nr. 410 din 08 aprilie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, este acela că instanţele nu au avut în vedere evaluarea sa psihiatrică existentă la dosarul cauzei şi mai mult decât atât, organele de anchetă au săvârşit infracţiunea de abuz în serviciu, invocând dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. a) şi d) C. proc. pen.
La dosar a fost ataşată copia sentinţei penale sus-menţionate cu referat întocmit de Biroul Executări Penale, copia sentinţei penale nr. 634 din 09 septembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, şi copia minutei deciziei penale nr. 188 A din 10 iulie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, precum şi referatul întocmit conform art. 399 C. proc. pen. de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în care se propune respingerea cererii de revizuire.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 410 din 08 aprilie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 3821 din 21 noiembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 174 rap. la art. 176 lit. a) şi d) C. pen., a fost condamnat inculpatul P.A. la o pedeapsă de 25 ani închisoare. În baza art. 65 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi alin. (2) lit. c) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 20 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a) C. pen., s-a dat spre executare inculpatului pedeapsa cea mai grea, sporită cu 4 ani, urmând să execute pedeapsa de 29 ani închisoare. S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71, 64 lit. a) şi b) C. pen.
În baza art. 88 C. pen., s-a dedus perioada de la 24 iulie 2007 la zi.
În temeiul art. 350 C. proc. pen. s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului.
Hotărârea de condamnare a inculpatului P.A. a fost modificată prin decizia penală nr. 188 din 10 iulie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, în sensul că:
A fost admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi rejudecând:
În baza art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor din art. 174 rap. la art. 176 lit. a) şi d) C. pen., art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. c) C. pen., cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. în infracţiunile prevăzute de art. 174, art. 176 lit. a) C. pen. şi art. 208, art. 209 alin. (2) lit. g) C. pen., cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.
În baza art. 174, art. 176 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul P.A. la pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
În baza art. 208, art. 209 alin. (2) lit. g) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la 7 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
În baza art. 33 lit. a) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, a detenţiunii pe viaţă şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a), b) C. pen.
În baza art. 88 C. pen., s-a dedus perioada de la 24 iulie 2007 la zi, iar, în temeiul art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului.
Sentinţa penală nr. 410 din 08 aprilie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, a rămas definitivă prin decizia nr. 3821 din 21 noiembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Faţă de cele reţinute, văzând dispoziţiile art. 403 raportat la art. 394 C. proc. pen., prima instanţă a constatat că cererea este inadmisibilă, deoarece revizuientul nu a invocat niciunul din cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 394 C. proc. pen. şi a precizat că instanţele nu au avut în vedere evaluarea sa psihiatrică existentă la dosarul cauzei şi mai mult decât atât organele de anchetă au săvârşit infracţiunea de abuz în serviciu, aspect ce nu poate face obiectul unei cereri de revizuire.
Totodată, instanţa de fond a apreciat că acele împrejurări noi pe care se bazează petentul, în realitate, nu se circumscriu dispoziţiilor art. 394 lit. a) C. proc. pen., acestea fiind cunoscute la instanţa de fond şi în căile ordinare de atac şi înlăturate, motivat, de acestea.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termenul legal, condamnatul revizuient P.A. care, prin apărătorul ales, a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale şi admiterea cererii de revizuire, în temeiul dispoziţiilor art. 394 lit. a) C. proc. pen., în sensul că inculpatul a fost diagnosticat cu tulburare de personalitate de tip disociat, şi-a recunoscut fapta, a regretat-o, iar detenţia pe viaţă este drastică.
De asemenea, a învederat instanţei că un alt motiv de revizuire îl constituie faptul că al treilea judecător al Curţii de Apel Bucureşti a apreciat că datorită faptului că inculpatul suferă de această tulburare de tip disociat nu se impune ruperea definitivă a inculpatului de societate, precizând, totodată, că, în motivele de apel ale Parchetului, s-a solicitat schimbarea de încadrare juridică din infracţiunea prevăzută de art. 211 C. pen. în cea prevăzută de art. 208 C. pen.
Prin decizia penală nr. 237 din 14 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul dispoziţiilor art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul revizuient P.A. împotriva sentinţei penale nr. 332/F din data de 24 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, iar, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus obligarea acestuia la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că, în motivarea cererii de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 394 lit. a) şi d) C. proc. pen., condamnatul revizuient P.A. a arătat, în esenţă, că instanţele de judecată, deşi cunoşteau faptul că în raportul de examinare medico-legală psihiatrică a fost diagnosticat cu „tulburare de personalitate de tip disociat", nu au luat în considerare acest aspect care, potrivit art. 48 C. pen., constituie caz de iresponsabilitate, că instanţele nu au luat în considerare şi nu s-au pronunţat asupra unui aspect esenţial în soluţionarea cauzei, respectiv discernământul, starea psihică în care se afla, că a comis fapta într-un moment de cădere psihică, de negândire şi de rătăcire a minţii, a lipsei de discernământ, care nu s-a mai manifestat în cursul celor 4 ani de prietenie cu victima şi că organele de urmărire au săvârşit infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în sensul că trebuiau să verifice expertiza psihiatrică care îl exonera de răspundere şi să solicite avizarea expertizei neuropsihiatrice de comisiile abilitate din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală, aceste activităţi fiind obligatorii când se consideră că inculpatul a suferit o traumă psihică, depresie sau de altă natură care l-a determinat să săvârşească fapta.
Instanţa de prim control judiciar, analizând motivele invocate de revizuientul condamnat P.A., a constatat că niciunul dintre acestea nu se încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 394 alin. (1) C. proc. pen.
S-a arătat, în acest sens, că revizuirea este o cale extraordinară de atac, folosirea acesteia fiind limitată de legiuitor numai la anumite cazuri, în care se presupuse că s-a comis o eroare judiciară ce prezintă aparenţe de temeinicie, criticile formulate de condamnatul P.A. neregăsindu-se printre situaţiile stabilite de legiuitor prin dispoziţiile legale menţionate, în care se poate face şi admite o cerere de revizuire.
S-a menţionat că revizuirea poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei. Faptele şi împrejurările noi pot constitui cauză de revizuire numai dacă pe baza lor se poate dovedi netemeinicia hotărârii judecătoreşti, prin care s-a reţinut o stare de fapt eronată. Probele noi trebuie să aibă ca obiect elemente de bază în soluţionarea procesului penal şi anume împrejurări legate de existenţa faptei, a vinovăţiei făptuitorului ori existenţa unei cauze de încetare a procesului penal, pe baza cărora se ajunge la o soluţie diametral opusă, neputându-se cere revizuirea bazată pe probe noi de natură să uşureze situaţia condamnatului, şi anume să aibă o consecinţă asupra cuantumului pedepsei.
Or, s-a reţinut de către instanţa de apel că, în cauză, revizuientul condamnat P.A. nu face referire la nicio astfel de faptă sau împrejurare nouă sau probă nouă. Constatările şi concluziile raportului de expertiză medico-legală psihiatrică efectuat în cauză au fost cunoscute atât de instanţa de fond, cât şi de instanţele de control judiciar, neconstituind probe, fapte sau împrejurări noi, care să se poată circumscrie dispoziţiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. Faptul că acestea, ca şi împrejurările de fapt ale cauzei, nu au fost, în opinia condamnatului revizuient, interpretate în mod corespunzător de instanţa de fond şi de instanţele de control judiciar, în sensul existenţei unui caz de iresponsabilitate şi a incidenţei art. 48 C. pen., nu sunt în măsură să conducă la admiterea cererii sale de revizuire, neputând constitui, la acest moment, motive care să justifice admiterea unui astfel de cereri, acestea fiind critici şi susţineri ce nu putea fi invocate de condamnat decât cu ocazia soluţionării pe fond a cauzei şi a căilor ordinare de atac.
S-a subliniat că, în revizuire, nu este posibilă readministrarea probelor, prelungirea ori reinterpretarea probatoriului administrat, reaprecierea vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei condamnate, a încadrării juridice şi reindividualizarea pedepsei aplicate, întrucât există autoritate de lucru judecat.
În ceea ce priveşte cazul de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., s-a arătat că, potrivit art. 395 alin. (1) C. proc. pen., situaţiile care constituie cazurile de revizuire prevăzute în art. 394 lit. b), c) şi d) se dovedesc prin hotărâre judecătorească sau prin ordonanţa procurorului, dacă prin acestea s-a dispus asupra fondului cauzei. Or, în prezenta cauză, săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen., la care face referire condamnatul revizuient, de către organele de urmărire penală nu s-a constatat nici printr-o hotărâre judecătorească şi nici printr-o ordonanţă a procurorului, din actele dosarului nerezultând nici măcar împrejurarea că revizuientul condamnat a formulat plângere penală în sensul celor arătate.
De altfel, chiar şi aceste obiecţiuni ale sale cu privire la neîndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor de serviciu de către organele de urmărire penală puteau fi ridicate de acesta cu ocazia judecării pe fond şi în căile ordinare de atac a cauzei.
Împotriva deciziei penale nr. 237 din 14 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a declarat recurs revizuientul condamnat P.A.
În motivarea recursului, prin apărătorul său ales, a susţinut că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, au respins în mod nejustificat cererea sa de revizuire, considerând că, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 394 C. proc. pen. A arătat că, în speţă, este incident cazul de revizuire prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen., împrejurările noi care nu au fost avute în vedere de instanţe la pronunţarea hotărârii de condamnare fiind legate de omisiunea luării în considerare, în integralitate, a concluziilor raportului de expertiză psihiatrică, în care se arată că revizuientul păstrează discernământul, dar este afectiv instabil, prezentând tulburare de personalitate de tip disociat. Ca urmare, a apreciat că instanţele trebuiau să dispună obligarea sa la tratament medical psihiatric specific, prin care psihicul său să poată beneficia de suport şi posibilitatea de dezvoltare şi adaptare, în scopul stabilirii şanselor reale de reintegrare în societate.
În drept, au fost invocate cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 14 şi 172 C. proc. pen.
Examinând cauza atât sub aspectul motivelor de recurs invocate cât şi din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este legală şi temeinică, iar recursul declarat de revizuientul condamnat P.A. ca fiind nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Revizuirea a fost concepută de legiuitor ca o cale extraordinară de atac, cu un obiectiv precis determinat: înlăturarea erorii judiciare săvârşite de instanţa judecătorească care a pronunţat hotărârea supusă revizuirii.
Eroarea judiciară - constând în reţinerea de către instanţa de judecată a unei stări de fapt care nu corespunde adevărului - poate proveni din următoarele cauze: necunoaşterea unor fapte sau împrejurări esenţiale de către instanţa de judecată; folosirea unor probe denaturate (prin mijlocirea unor activităţi infracţionale); corupţia organelor judiciare care au cercetat sau judecat cauza; existenţa unor hotărâri contradictorii (inconciliabile).
Procedura de soluţionare a cererii de revizuire la instanţă se desfăşoară în două etape: admiterea în principiu şi rejudecarea în fond a cererii, activităţi care au loc în faţa aceleiaşi instanţe de judecată.
Potrivit dispoziţiilor art. 403 alin. (1) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului, verificându-se, în această etapă, îndeplinirea condiţiilor de fond şi formă cerute de lege. După verificare, instanţa poate respinge cererea de revizuire prin sentinţă, care poate fi atacată cu apel sau cu recurs.
Etapa examinării în principiu este o procedură premergătoare şi eliminatorie, având ca finalitate înlăturarea de la rejudecarea în fond a cauzei a acelor cereri de revizuire inadmisibile, tardive sau neîntemeiate.
În ceea ce priveşte întinderea cazurilor de revizuire, legea procesual penală face distincţie, pe de o parte, între cazul de revizuire care constă în descoperirea unor fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute de către instanţă la soluţionarea cauzei şi, pe de altă parte, între cazurile care constau în denaturarea unor elemente de probă prin mijlocirea unor activităţi infracţionale şi în reaua - credinţă a organelor judiciare care au cercetat sau judecat cauza.
Din economia dispoziţiilor art. 393 şi 394 C. proc. pen., rezultă caracterul revizuirii de cale extraordinară de atac, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare cu privire la faptele reţinute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorită necunoaşterii de către instanţe a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu legea şi adevărul.
Din aceleaşi dispoziţii rezultă, concomitent că, revizuirea are rolul de a atrage anularea hotărârilor în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt şi de a reabilita pe cale judecătorească pe cei condamnaţi pe nedrept.
Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate privi exclusiv hotărârile determinate de art. 393 C. proc. pen. şi numai pentru cauzele prevăzute de art. 394 din acelaşi Cod, singurele apte a provoca o reexaminare în fapt a cauzei penale.
Revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac de retractare împotriva sentinţelor penale definitive, nu poate deveni admisibilă decât în condiţiile existenţei vreunuia din cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, pentru a nu se aduce atingere principiului stabilităţii ordinii juridice.
În conţinutul dispoziţiilor art. 394 C. proc. pen. sunt prevăzute expres şi limitativ cazurile în care se poate cere revizuirea unei hotărâri penale şi anume, când: a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţa la soluţionarea cauzei; b) un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere; c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals; d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere; e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia.
Recurentul revizuient a invocat în susţinerea cererii de revizuire cazul prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen.
Înalta Curte reţine că revizuirea întemeiată pe dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. este dublu condiţionată, în sensul că presupune descoperirea de fapte sau împrejurări noi, ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, iar faptele sau împrejurările noi pot dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare a revizuentului.
Expresia "fapte sau împrejurări", utilizată de legea procesual penală în reglementarea acestei căi extraordinare de atac, se referă la probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ, cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii şi anume, orice întâmplare, situaţie sau stare care, în mod autonom sau prin coroborare cu alte probe, poate să conducă la dovedirea netemeiniciei hotărârii de condamnare a revizuentului.
Constituie fapte sau împrejurări noi, în sensul dispoziţiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., faptele sau împrejurările care nu au putut fi luate în considerare la soluţionarea cauzei din lipsa posibilităţii dovedirii lor.
Nu constituie fapte sau împrejurări noi, în sensul textului de lege menţionat, apărările care au fost puse în discuţie, analizate şi lămurite prin probele administrate în primă instanţă şi în căile de atac promovate împotriva hotărârii primei instanţe.
Instanţa de recurs constată că, de fapt, revizuentul condamnat P.A. a solicitat, în calea extraordinară de atac a revizuirii, reinterpretarea probaţiunii administrată şi evaluată atât de instanţa fondului, cât şi de instanţele de control judiciar, care au examinat toate susţinerile şi apărările sale cu privire la acuzaţiile aduse, apărări care formează şi obiectul prezentei cauze.
În speţă, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de prim control judiciar au examinat în concret şi detaliat fiecare din împrejurările invocate de către revizuient în susţinerea cererii de revizuire şi au apreciat în mod corect că aceste împrejurări nu au caracter de noutate, în sensul dispoziţiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., constituind apărări care au fost puse în discuţie, analizate şi lămurite prin probele administrate în ciclul procesual ordinar.
Totodată, criticile condamnatului vizând greşita încadrare juridică dată faptelor şi greşita individualizare judiciară a pedepsei nu pot fi primite întrucât acestea nu se înscriu între cazurile de revizuire care sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 394 C. proc. pen.
În sarcina revizuientului condamnat P.A. s-a reţinut că, în noaptea de 20 din 21 iulie 2007, a ucis-o prin cruzimi pe victima B.G.A., în vârstă de 21 ani (prietena sa), înfăşurând în jurul gâtului victimei de două ori un cearşaf pe care i l-a înnodat la ceafa, iar cu capetele libere i-a legal mâinile la spate, făcând două noduri, în locuinţa mamei acesteia, apartamentul x din Bucureşti, Şos. P. şi a sustras din locuinţă telefonul mobil şi alte valori.
De altfel, instanţele şi-au fundamentat soluţia de condamnare pe baza unui material probator amplu şi convingător, administrat atât în faza de urmărire penală, cât şi în timpul cercetării judecătoreşti şi anume: procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi planşă foto; raport medico-legal de necropsie nr. A3/1070/2007 şi planşă foto; declaraţiile inculpatului P.A.; procesul-verbal de reconstituire efectuată de inculpatul P.A., şi planşă foto; raportul de constatare tehnico-ştiinţifică dactiloscopică nr. 263165/2007 întocmit de DGPMB - Serviciul Criminalistic; procesul-verbal de percheziţie şi planşă foto; declaraţiile martorilor: B.G.F., Z.M., B.G., O.I., G.C., C.M., N.F., S.I., S.M.I., M.C.A. şi T.I.; procesul-verbal şi planşa foto privind recunoaşterea inculpatului P.A. de către martora B.G.F.; procesul-verbal şi planşă foto privind recunoaşterea inculpatului P.A. de către martorul B.G.; raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr. Al/9832/2007, toate aceste probe atestând, cu autoritate de lucru judecat, vinovăţia revizuientului condamnat în săvârşirea infracţiunilor de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 , art. 176 C. pen., şi furt calificat, prevăzută de art. 209 alin. (2) lit. a) şi g) C. pen.
Totodată, contrar susţinerilor recurentului revizuient, se constată că, în ciclul ordinar al judecăţii cauzei, instanţele au evaluat şi concluziile raportului de expertiză medico-legală psihiatrică nr. Al/9832/2007, care au fost avute în vedere la individualizarea judiciară a pedepselor aplicate acestuia.
Ca urmare, faţă de toate considerentele anterior expuse, Înalta Curte apreciază că, în mod legal şi temeinic, cererea de revizuire formulată de condamnatul P.A. a fost respinsă, ca inadmisibilă, motivele invocate în susţinerea acesteia neputând fi circumscrise niciunuia dintre cazurile de revizuire expres şi limitativ prevăzute de art. 394 alin. (1) C. proc. pen.
În consecinţă, constatând că nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 14 şi 172 C. proc. pen. şi nici vreun alt motiv care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuientul condamnat şi, constatând că acesta este cel care se află în culpă procesuală, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul condamnat P.A. împotriva deciziei penale nr. 237 din 14 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul revizuient la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 aprilie 2013.
Părțile dosarului
(conform datelor publicate pe portalul instanțelor)
- PREDA AUREL - Recurent (revizuent condamnat)
Termenele dosarului
| Dată de ședință | Oră începere ședință | |
|---|---|---|
| 18.02.2013 | 9:00 |
|
| 15.04.2013 | 9:00 |
|
| ← ICCJ. Decizia nr. 972/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2833/2013. SECŢIA PENALĂ. Mandat european de... → |
|---|
