ICCJ. Evaziune fiscală. Decizia nr. 1910/2013

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1910/2013

Dosar nr. 2649/97/2012

Şedinţa publică din 4 iunie 2013

Deliberând asupra recursului declarat de partea civilă A.N.A.F. prin D.G.F.P. Hunedoara împotriva Deciziei penale nr. 10/A/2013 din 22 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza actelor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 175 din 18 septembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, în Dosarul nr. 2649/97/2012, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A.A., domiciliat în Orăştie, judeţul Hunedoara, fără antecedente penale, pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

Instanţa a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă a cauzei promovată de partea civilă D.G.F.P. a Judeţului Hunedoara.

Cheltuielile judiciare în cuantum de 350 lei au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin procesul - verbal întocmit la 09 noiembrie 2010 în urma inspecţiei fiscale la A.A. - I.F. s-a reţinut că la sfârşitul anului 2007, cifra de afaceri a acestei persoane juridice a depăşit echivalentul a 35.000 euro, respectiv din registrul de încasări al întreprinderii rezultau încasări de 119.063,55 lei, iar in decembrie 2007 încasări de 138.483,47 lei, sumă ce reprezintă cifra de afaceri a întreprinderii pentru anul 2007 (filele 21 - 22 şi filele 9-15 dosar urmărire penală).

Instanţa de fond a reţinut că, potrivit disp. art. 152 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 - C. fisc. - aşa cum acesta era în vigoare la data inspecţiei fiscale: „Persoana impozabilă stabilită în România conform art. 125¹ alin. (2) lit. a), a cărei cifră de afaceri anuală, declarată sau realizată, este inferioară plafonului de 35.000 euro, al cărei echivalent în lei se stabileşte la cursul de schimb comunicat de B.N.R. (...) poate aplica scutirea de taxă (taxă pe valoarea adăugată - n.n.) numită în continuare regim special de scutire."

Prin O.U.G. nr. 24/2012, textul art. 152 alin. (1) al Legii nr. 571/2003 a fost modificat în sensul că plafonul până la care a fost aplicată scutirea de taxă este 65.000 euro, sau echivalent lei, adică 220.000 lei.

Această modificare legislativă, face ca în prezent, latura obiectivă a infracţiunii de evaziune fiscală reţinută în sarcina inculpatului să nu mai subziste, majorarea plafonului până la care se poate beneficia de regimul special de scutire de la plata T.V.A. făcând astfel ca, în acest moment, să nu mai fie mtrunite elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală imputată inculpatului.

Instanţa de fond a apreciat că nu se poate vorbi de intervenţia unei legi penale mai favorabile, O.U.G. nr. 24/2012 nefiind lege penală şi nici despre o dezmcriminare a faptei, întrucât infracţiunea de evaziune fiscală prin nedeclararea ca plătitor de T.V.A. continuă să fie prevăzută de lege ca infracţiune, însă numai de la plafonul de 65.000 euro sau 220.000 lei cifră de afaceri.

Pentru aceste considerente s-a dispus achitarea inculpatului A.A. pentru infracţiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Instanţa a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, reţinând că partea civilă are posibilitatea de a acţiona pe inculpat în faţa instanţei civile pentru recuperarea T.V.A. datorat de la data depăşirii vechiului plafon de 35.000 euro şi până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 24/2012 sau revenirea sub plafonul legal până la care Î.F. A.A. beneficia de regimul special de scutire de la plata T.V.A., dacă pentru această perioadă se va dovedi că întreprinderea ar fi trebuit să plătească T.V.A.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel în termenul legal partea vătămată constituită parte civilă Statul Român prin M.F.P., A.N.A.F. - D.G.F.P. a Judeţului Hunedoara, solicitând ca instanţa să pronunţe o hotărâre de condamnare a inculpatului A.A. pentru infracţiunea prevăzută de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005 şi obligarea acestuia la repararea prejudiciului produs bugetului general consolidat, în cuantum de 45.214 lei.

În motivarea apelului s-a arătat că în urma Inspecţiei Fiscale la Î.F. A. s-a constatat că în perioada 1 ianuarie 2006-18 martie 2010 I.F.A. a depăşit plafonul de scutire a plăţii T.V.A. în sumă de 3.500 euro, iar consecinţa fiscală a neînregistrării de către aceasta ca persoană impozabilă din punct de vedere al T.V.A. şi nedeclarării T.V.A. datorat bugetului de stat constă într-un T.V.A. de plată în sumă de 35.699 lei, cu majorări de întârziere de 9.515 lei.

S-a arătat că, deşi prima instanţă recunoaşte în hotărârea sa, nu se poate vorbi de existenţa unei legi penale mai favorabile şi nici de o dezimcriminare a faptei, a pronunţat soluţia de achitare motivat de majorarea plafonului de scutire a plăţii de T.V.A.

Procedând de aşa manieră, instanţa a pronunţat o hotărâre nemotivată în fapt şi în drept, fără a se arăta de ce nu ar mai subzista latura subiectivă a infracţiunii de evaziune fiscală şi reţinându-se totodată că, la data săvârşirii faptei, aceasta constituia infracţiune, nu a intervenit o lege mai favorabilă şi nicio dezmcrirninare.

Prin Decizia penală nr. nr. 10/A/2013 din 22 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă Statul Român prin M.F.P., A.N.A.F. - D.G.F.P. a Judeţului Hunedoara împotriva sentinţei penale nr. 175 din 18 septembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. 2649/97/2012.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligată apelanta M.F.P., A.N.A.F. -D.G.F.P. a Judeţului Hunedoara la plata cheltuielilor judiciare avansate în apel în sumă de 350 de lei.

Onorariul parţial acordat apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat, în cuantum de 50 lei, s-a dispus să fie avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.

Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate prin prisma celor expuse, a actelor şi lucrărilor existente la dosar, precum şi din oficiu conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de apel a reţinut următoarele:

I. Proceduri penale desfăşurate împotriva inculpatului A.A.. La data de 3 decembrie 2010, D.G.F.P. a sesizat Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara cu plângerea penală formulată împotriva asociaţiilor I.F. A.A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005.

În motivarea plângerii s-a arătat, în esenţă, că aceştia nu şi-au îndeplinit obligaţiile fiscale privind declararea şi achitarea de T.V.A. după depăşirea plafonului de scutire şi au procedat la radierea din evidenţele O.R.C. Hunedoara a Î.F., tocmai pentru a se sustrage de la plata T.V.A.

În cauză s-a dispus efectuarea unor expertize financiar contabile, a fost audiat învinuitul şi numita A.R. - soţia acestuia - iar prin rezoluţia procurorului din 30 noiembrie 2011 dată în Dosarul nr. 761/P/2010 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Împotriva acestei rezoluţii partea vătămată a formulat plângere conform dispoziţiilor art. 278 şi ale art. 278¹ C. proc. pen.

Prin sentinţa penală nr. 56/2012, Tribunalul Hunedoara a admis, în temeiul art. 278¹ alin. (8) lit. c) C. proc. pen., plângerea formulată de petenta D.G.F.P. Hunedoara împotriva rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală din data de 30 noiembrie 2011 dată în Dosarul nr. 761/P/2010 al Parchetului de pe lângă, Tribunalul Hunedoara şi a rezoluţiei nr. 1151/II/2/2011 din data de 20 decembrie 2011 a prim procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, a desfiinţat rezoluţiile atacate şi a reţinut cauza spre judecare la Tribunalul Hunedoara.

A fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva învinuitului A.A., domiciliat în Orăştie, jud. Hunedoara, fără antecedente penale, pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, constând în aceea că, în calitate de asociat al I.F. A.A. nu s-a înregistrat ca plătitor al T.V.A., după depăşirea plafonului de scutire de 35.000 euro, iar ulterior la data de 09 martie 2010 a solicitat radierea I.F. A.A. din evidenţele Oficiului Comerţului de pe lângă Tribunalul Hunedoara tocmai pentru a se sustrage de la plata T.V.A. în sumă de 35.699 lei.

În urma reţinerii cauzei spre judecare, s-au depus la dosar de către D.G.F.P. Hunedoara, la solicitarea instanţei, copii ale Registrului de Jurnal încasări şi plăţi din perioada noiembrie-decembrie 2007 şi ale declaraţiilor tip 200 pentru anul 2007 date de soţii A.A. şi A.R.

II. Starea de fapt reţinută de instanţa de apel.

În cauză, se impută inculpatului A.A. faptul că, în calitate de asociat al întreprinderii Familiale A.A., nu s-a înregistrat, la data de 1 ianuarie 2008, ca plătitor al T.V.A., după depăşirea plafonului de scutire de 35.000 euro, iar ulterior la data de 09 martie 2010 a solicitat radierea I.F. A.A. din evidenţele Oficiului Comerţului de pe lângă Tribunalul Hunedoara tocmai pentru a se sustrage de la plata T.V.A. în sumă de 35.699 lei.

S-a reţinut că la data de 1 ianuarie 2008, prevederile O.U.G. nr. 44/2008 cu privire la Î.F. nu erau în vigoare, asociaţia funcţionând în baza Legii nr. 300/2004, care nu prevedea regimul juridic actual al întreprinderii familiale.

În fapt, la data de 7 martie 1997 A.A. şi A.R. au înfiinţat A.F. A., (ulterior devenită Î.F. A.) aceasta fiind radiată la 11 martie 2010, la solicitarea asociaţilor. La data de 18 martie 2010 s-a înregistrat la registrul comerţului Hunedoara funcţionarea A.A. Mixt întreprindere Individuală.

În anul 2010 s-a efectuat o inspecţie fiscală, perioada suspusă inspecţiei fiscale fiind 1 ianuarie 2006-18 martie 2010. Din procesul-verbal încheiat la 9 noiembrie 2010 nu rezultă data efectuării inspecţiei şi nici persoana care a făcut obiectul inspecţiei, în condiţiile în care Î.F. A. a fost radiată prin rezoluţia din 11 martie 2010.

Din raportul de expertiză contabilă efectuat în cursul urmăririi penale rezultă că avizul de inspecţie fiscală a fost transmis către A.A. M.Î.I., iar raportul de inspecţie fiscală a fost încheiat la Î.F. A. (care era radiată).

În acest din urmă raport s-a reţinut că, din verificarea prin sondai a

documentelor puse la dispoziţia organelor de inspecţie fiscală, s-a constatat că a fost depăşit plafonul de scutire a taxei pe valoarea adăugată la finele lunii 2007, reţinându-se astfel că data de la care Î.F. Arsu trebuia să se înregistreze în scop de T.V.A. este 1 ianuarie 2008.

Pentru aceste motive, s-a procedat la stabilirea T.V.A datorată de la 1 ianuarie 2008 şi până la 18 martie 2010, fiind emise două decizii de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată pentru persoanele fizice A.A. şi A.R.

Potrivit declaraţiei inculpatului A.A. radierea şi înfiinţarea noii asociaţii au fost determinate de schimbarea legislaţiei, declaraţiile au fost depuse anual, fără ca inspectorii fiscali să sesizeze vreo neregulă, deşi au luat cunoştinţă de volumul de vânzări.

Analiza motivelor de apel invocate de Statul Român prin M.F.P., A.N.A.F., D.G.F.P. a Judeţului Hunedoara.

Criticile părţii civile referitoare la greşita achitare a inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 nu sunt întemeiate şi nu pot determina adoptarea unei soluţii contrare celei adoptate de prima instanţă.

Deşi instanţa de apel a apreciat că soluţia de achitare a inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală este corectă, nu poate împărtăşi punctul de vedere exprimat de prima instanţă în motivarea soluţiei de achitare şi nici temeiul de drept al acestei soluţii, reţinut de prima instanţă.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de îndeplinirea obligaţiilor fiscale: a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile.

Noţiunea de „ascundere" nu este definită de legiuitor, iar în doctrina şi practica judiciară s-au evidenţiat ca forme de ascundere întreprinderea unor măsuri pentru a face ca bunul să nu fie cunoscut autorităţilor fiscale, fie prin ascundere fizică, fie prin neînregistrarea bunurilor sau activităţilor, fie în situaţia când contribuabilul are obligaţia de a declara veniturile sau bunurile supuse impozitării şi nu le declară.

În cazul acestei infracţiuni, fapta ilicită, ce caracterizează latura obiectivă, constă în ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile în scopul sustragerii de la mdeplinirea obligaţiilor fiscale.

Sub aspectul formei de vinovăţie, infracţiunea se comite doar cu intenţie directă calificată de scop.

Din analiza cadrul legal existent la începutul anului 2008 rezultă că Î.F. nu are personalitate juridică, nefiind stabilite cu exactitate regulile privind funcţionarea acestora Legea nr. 310/2013 reglementând doar că asociaţia familială este reprezentată în relaţiile cu terţii de persoana din iniţiativa căreia s-a înfiinţat sau de persoana împuternicită de aceasta, în baza unei procuri autentificate.

Lipsa unor dispoziţii legale clare şi precise rezultă atât din faptul că nici anterior anului 2008, de la înfiinţarea asociaţiei în 1997, inculpatul nu a depus declaraţiile fiscale în numele asociaţiei, cât şi din faptul că inclusiv organul de inspecţie fiscală a stabilit obligaţiile suplimentare reprezentând T.V.A. de plată în mod distinct, asupra persoanelor fizice A.R. şi A.A.

În acest sens a concluzionat şi expertul contabil, arătând că persoana fizică A.A. nu datorează T.V.A. şi nu a produs vreun prejudiciu bugetului general consolidat al statului.

Instanţa de apel a apreciat că, în cauză, fapta imputată inculpatului nu este prevăzută de legea penală, deoarece împrejurarea că Î.F. trebuia sau nu să se înregistreze ca plătitor de T.V.A., este o problemă de natură fiscală, iar răspunderea fiscală a unei persoane nu trebuie confundată cu răspunderea penală a acesteia, cu atât mai mult cu cât se impută inculpatului săvârşirea unei fapte penale în numele unei întreprinderi care nu are personalitate juridică. în acest sens, sunt relevante concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cursul urmăririi penale.

Omisiunea plăţii unei taxe, cum este taxa pe valoare adăugată, nu constituie infracţiunea de evaziune fiscală reglementată în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, dacă bunul ori sursa impozabilă sau taxabilă nu a fost ascunsă.

Instanţa de apel a reţinut că în cauză, nu se poate reţine ascunderea sursei taxabile, în condiţiile în care, începând cu anul 1997 inculpatul şi soţia acestuia au procedat în aceeaşi modalitate, pentru anul 2007 au evidenţiat în registrul jurnal de încasări şi plăţi toate operaţiunile efectuate şi au depus la organul fiscal declaraţiile privind veniturile realizate în anul 2007.

Prin urmare, organele fiscale competente cunoşteau sursa impozabilă sau taxabilă, întrucât persoana a înregistrat aceste venituri, în aceeaşi modalitate ca şi în anii anteriori, astfel încât organul fiscal a putut constata, verifica şi stabili eventualele taxe în sarcina Î.F. A.A. şi, deci, nu se poate vorbi de o ascundere a sursei impozabile.

Omisiunea plăţii T.V.A. nu poate fi asimilată infracţiunii de evaziune fiscală în lipsa unui element fraudulos din care să rezulte intenţia de a ascunde bunul sau sursa impozabilă. Susţinerile părţii vătămate în sensul că inculpatul a procedat la radierea întreprinderii tocmai pentru a se sustrage de la plata T.V.A. sunt nefondate, având în vedere faptul că aceasta s-a produs după 2 ani de la momentul când se pretinde că s-a săvârşit fapta, fiind justificată de inculpat tocmai prin schimbarea legislaţiei în domeniul asociaţiilor familiale.

Având învedere totodată faptul că, până la apariţia O.U.G. nr. 44/2008 nu

erau stabilite cu claritate obligaţiile şi consecinţele încălcării reglementărilor fiscale, inclusiv sub aspectul persoanei responsabile din punctul de vedere al legii penale de încălcarea acestora în cazul persoanelor fără personalitate juridică, instanţa de apel a apreciat că, la data de 1 ianuarie 2008, inculpatul A.A. -persoană fără specialitate juridică şi care şi-a îndeplinit încă din anul 1997 obligaţia de a depune declaraţiile în modul acceptat de organele fiscale, nu a săvârşit infracţiunea de evaziune fiscală, litigiul dintre părţi fiind unul de natură exclusiv fiscală.

Prin urmare, în cauză, în opinia instanţei de apel sunt incidente dispoziţiile art. 10 lit. b) C. proc. pen. şi nu cele ale art. 10 lit. d), cum a reţinut prima instanţă, aspect care, în lipsa apelului inculpatului şi fiind sesizată doar cu calea de atac exercitată de partea vătămată, constituită parte civilă, nu poate fi însă corectat de prezenta instanţă, având în vedere principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac consacrat de art. 372 C. proc. pen.

Instanţa de apel a mai constatat că, deşi contrar dispoziţiilor art. 346 alin. (2) C. proc. pen., prima instanţă dispunând achitarea în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă (ceea ce ar fi fost posibil în situaţia prevăzută de art. 10 lit. b), soluţia primei instanţe fiind favorabilă părţii civile apelante şi nu poate fi corectată în cauză, întrucât în condiţiile în care s-a reţinut de instanţa de apel că fapta imputată inculpatului nu constituie infracţiune, nefiind prevăzută de legea penală în niciun caz nu poate fi obligat inculpatul la plata despăgubirilor civile, conform art. 14 şi art. 15 C. proc. pen., acţiunea de stabilire a taxelor şi impozitelor, precum şi obligaţia de plată a acestora fiind, în speţa dată, o problemă care excede instanţei penale, care nu este în măsura a aprecia asupra legalităţii şi temeiniciei unui act administrativ fiscal, decât în situaţia în care reclamă existenţa vreunei infracţiuni în strânsă legătură cu acest act.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs partea civilă A.N.A.F. prin D.G.F.P. Hunedoara, solicitând admiterea căii de atac exercitate, casarea hotărârilor pronunţate în caua şi în rejudecare, pe fond, condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de ort. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi obligarea inculpatului la repararea prejudiciului produs bugetului general consolidat în cuantum de 45.214 lei, cu accesorii până la data efectuării plăţii.

În motivarea cererii de recurs, partea civilă a susţinut că din actele dosarului rezultă cu certitudine existenţa faptei care constituie infracţiune, care a fost săvârşită cu vinovăţie de către inculpatul A.A.

Infracţiunea a fost săvârşită de inculpat în perioada în care prevederile legale în materie fiscală conţineau dispoziţii cu privire plafonul de scutire a plăţii T.V.A. în sumă de 35.000 euro, iar intervenţia în timp - a unei legi aparent mai favorabilă şi care nu este o lege penală, nu poate schimba cu nimic situaţia chestiunilor de fapt şi de drept reţinute în dosar.

S-a mai susţinut că în cauză a fost pronunţată o hotărâre nemotivată, întrucât judecătorul fondului nu motivează în niciun fel aprecierea sa că în cauză nu ar mai subzista latura subiectivă a infracţiunii de evaziune fiscală. Dimpotrivă, din motivare se desprinde concluzia la data săvârşirii faptei de către inculpatul A.A., aceasta constituia infracţiune şi că nu a intervenit o lege penală mai favorabilă şi nicio dezmcriminare a faptei.

Examinând hotărârea atacată prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385 alin. (1) pct. 18, C. proc. pen., precum si din oficiu, potrivit art. 385 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul B.M.C. ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare;

În ceea ce priveşte eroarea gravă de fapt, este de menţionat că aceasta poate exista numai dacă se constată că situaţia de fapt reţinută de instanţa de prim control judiciar este în contradicţie evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate.

Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în absenţa cărora nu poate fi socotită gravă, şi anume să fie evidentă, adică starea de fapt reţinută să fie vădit şi necontroversat contrară probelor existente la dosar, şi să fie esenţială, adică să aibă o influenţă bine precizată asupra soluţiei. Existenţa erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci, aşa cum s-a arătat anterior, numai dintr-o discordanţă evidentă dintre situaţia de fapt reţinută şi conţinutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente, care au avut drept consecinţă pronunţarea unei alte soluţii decât cea pe care materialul probator o susţinea.

În speţă, însă, Înalta Curte, nu a identificat în cadrul situaţiei de fapt reţinute niciun aspect esenţial stabilit de instanţele inferioare care să vină în contradicţie evidentă şi necontroversată cu ceea ce indică dosarul prin probele sale, nefhnd întemeiată susţinerea recurentei părţi civile în sensul că fapta de evaziune fiscală există în materialitatea ei.

Din examinarea actelor dosarului se reţine că, la data de 7 martie 1997 numiţii A.A. şi A.R. au înfiinţat A.F. A., (ulterior devenită Î.F. A.), aceasta fiind radiată la 11 martie 2010, la solicitarea asociaţilor.

În anul 2010, inspectori din cadrul A.N.A.F., D.G.F.P. Hunedoara, A.I.F. au fost efectuat o inspecţie fiscală, perioada acestor verificări fiind 1 ianuarie 2006-18 martie 2010.

Din procesul-verbal încheiat la data de 9 februarie 2010 de A.N.A.F., D.G.F.P. Hunedoara, A.I.F., S.I.F., P.F. nu rezultă data efectuării inspecţiei şi nici persoana care a făcut obiectul inspecţiei, în condiţiile în care Î.F. A. a fost radiată prin rezoluţia din 11 martie 2010 (filele 9-11 dosar urmărire penală).

Din raportul de expertiză judiciară contabilă efectuat în cursul urmăririi penale rezultă că avizul de inspecţie fiscală a fost transmis către A.A.

Mixt întreprindere Individuală, iar raportul de inspecţie fiscală a fost încheiat la Î.F. A. (care era radiată).

În acest din urmă raport s-a reţinut că, din verificarea prin sondaj a documentelor puse la dispoziţia organelor de inspecţie fiscală, acestea au constatat că a fost depăşit plafonul de scutire a taxei pe valoarea adăugată la finele lunii 2007, reţinându-se astfel că data de la care Î.F. A. trebuia să se înregistreze în scop de T.V.A. este 1 ianuarie 2008.

La data de 1 ianuarie 2008, prevederile O.U.G.nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, nu erau în vigoare, asociaţia funcţionând în baza Legii nr. 300/2004, care nu prevedea regimul juridic actual al întreprinderii familiale.

Potrivit declaraţiei inculpatului A.A., radierea şi înfiinţarea noii asociaţii au fost determinate de schimbarea legislaţiei, declaraţiile au fost depuse anual, fără ca inspectorii fiscali să sesizeze vreo neregulă, deşi au luat cunoştinţă de volumul de vânzări.

Din concluziile raportului de expertiză judiciară contabilă efectuată în cauză, rezultă că persoana fizică A.A. nu datorează T.V.A. şi nu a produs vreun prejudiciu bugetului general consolidat al statului.

Înalta Curte are în vedere că, pentru a examina natura răspunderii entităţii juridice fiscale, se impune examinarea conţinutului infracţiunii indicată în actul de sesizare.

Potrivit dispoziţiilor art. 17 C. pen.: „infracţiune este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penal.

Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale".

Aşadar, pentru ca o faptă să constituie infracţiune ea trebuie să îndeplinească toate condiţiile şi elementele prevăzute în dispoziţia mcrirninatoare, adică să se săvârşească în asemenea împrejurări încât să satisfacă tiparul sau modelul egal abstract al infracţiunii, mdeplinind toate condiţiile specifice în acest cadru, toate cerinţele care determină conţinutul incriminării.

În consecinţă, dacă o faptă concretă nu prezintă vreuna din trăsăturile, prevăzute de lege, ea nu poate fi considerată ca infracţiune, lipsind, unul din elementele constitutive ale acesteia, situaţie care însă poate atrage alte tipuri de răspundere, nu cea penală.

Pentru existenţa infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, subiectul activ al infracţiunii trebuie să ascundă bunul ori sursa impozabilă sau taxabilă, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Sub aspectul laturii obiective, infracţiunea presupune. o acţiune de ascundere a obiectului sau materiei impozabile, fiind posibilă atât ascunderea fizică, cât şi camuflarea sub o altă formă, exemplu prin nedeclararea veniturilor impozabile.

Ascunderea presupune o disimulare a bunului, pentru ca acesta sa nu fie descoperit de către organele abilitate. Omisiunea plăţii unei taxe legal datorate din actele registrului jurnal de încasări şi plăţi toate operaţiunile fiscale, declaraţie privind veniturile comerciale efectuate şi au răspunderea sursei taxate, realizate în anul 2007.

Omisiunea plăţii T.V.A. nu poate fi asimilată mfracţiunii de evaziune fiscală în lipsa unui element fraudulos din care să rezulte intenţia de a ascunde bunul sau sursa impozabilă.

Susţinerile părţii vătămate în sensul că inculpatul a procedat la radierea întreprinderii tocmai pentru a se sustrage de la plata T.V.A. sunt nefondate, având în vedere faptul că aceasta s-a produs după 2 ani de la momentul când se pretinde că s-a săvârşit fapta, fiind justificată de inculpat tocmai prin schimbarea legislaţiei în domeniul asociaţiilor familiale.

Aşadar, nici sub aspect subiectiv, elementul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. a) din Legea nr. 2412/2005 nu este dat în cauză, în condiţiile în care, desfăşurând întreaga activitate la vedere, inculpatul A.A. nu a urmărit şi nici acceptat ca prin aceasta să se sustragă de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat prin plata taxei pe valoare adăugată, rezultată din activitatea comercială desfăşurată.

Înalta Curte reţine că, în mod justificat, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au apreciat că, în cauză, fapta imputată inculpatului nu este prevăzută de legea penală, deoarece împrejurarea că Î.F. trebuia să se înregistreze ca plătitor de T.V.A., este o problemă de natură fiscală, iar răspunderea fiscală a unei persoane nu trebuie confundată cu răspunderea penală a acesteia, cu atât mai mult cu cât se impută inculpatului săvârşirea unei fapte penale în numele unei întreprinderi care nu are personalitate juridică. în acest sens, sunt relevante concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cursul urmăririi penale.

Având în vedere că până la apariţia O.U.G. nr. 44/2008 nu erau stabilite cu strictețe consecințele reglementărilor fiscale, inclusiv sub aspectul persoanei responsabile din punctul de vedere al legii penale, nu poate fi obligat la plata a taxelor si impozitelor, precum și despăgubirilor civile, conform art 14 și art 15, situaţia în care reclamă existenţa vreunei infracţiuni în strânsă legătură cu acest act.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul declarat de partea civilă A.N.A.F. prin D.G.F.P. Hunedoara împotriva Deciziei penale nr. 10/A/2013 din 22 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori, şi în temeiul art. 385¹⁵ alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va fi respins, ca nefondat.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta parte civilă va fi obligată la plata sumei de la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, până la prezentarea apărătorului ales, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea civilă A.N.A.F. prin D.G.F.P. Hunedoara împotriva Deciziei penale nr. 10/A/2013 din 22 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe inculpatul A.A.

Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, până la prezentarea apărătorului ales, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 4 iunie 2013.

ICCJ. Decizia penală nr. 3964/2013. Contestație la executare... →

Vezi şi alte speţe de drept penal: