ICCJ. Decizia nr. 2900/2013. Penal. Violul (art.197 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2900/2013
Dosar nr. 5261/118/2012
Şedinţa publică din 27 septembrie 2013
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentin ţa penală nr. 457 din 30 octombrie 2012 Tribunalul Constanţa, în baza art. 197 alin. (1) şi alin. (3) C. pen. cu aplicarea art. art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. rap. la art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen. a condamnat pe inculpatul D.D. la pedeapsa 7 ani închisoare şi interzicerea pe timp de 2 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b), e) C. pen., pentru infracţiunea de viol.
În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b), e) C. pen.
În baza art. 88 C. pen., a dedus perioada re ţinerii şi arestării preventive de la 07 aprilie 2012 la zi.
În baza art. 350 C. proc. pen., a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului D.D..
În baza art. 14 C. proc. pen., art. 17 C. proc. pen. şi art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 1349, art. 1357 şi urm. C. civ., a obligat pe inculpatul D.D. la plata sumei de 10.000 lei reprezentând daune morale către partea civilă B.G. prin reprezentant legal B.V.
În baza art. 109 C. proc. pen. a dispus ca după soluţionarea definitivă a cauzei să se restituie mijloacele de probă constând în: un preş din cauciuc, un pet de 6 litri alb, gol, o pereche de blugi albaştri, chiloţi, bluzon de culoare neagră cu inscripţia R.S., o pereche de pantaloni sport, roşii cu dungi albe laterale şi cu inscripţia L., două huse din material textil gri cu negru ridicate din autocamionul, către inculpatul D.D. şi o pereche chiloţi de damă negri către partea vătămată B.G.
A dispus ata şarea la dosarul cauzei la data rămânerii definitive a cauzei a mijloacelor de probă constând în: o probă biologică de pe mânerul de deschidere al portierei şi o probă biologică de pe mânerul interior care ajută la închiderea portierei pe interior.
Pentru a pronun ţa această sentinţă, instanţa de fond, în baza materialului probator administrat în cauză, a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 505/P întocmit la data de 04 mai 2012 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa s-a dispus trimiterea în judecată, a inculpatului D.D., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen.
În sarcina inculpatului, s-a reţinut, în fapt, că la data de 06 aprilie 2012 prin constrângere a întreţinut un raport sexual normal cu partea vătămată B.G., ştiind că aceasta este minoră.
În cursul judecăţii a fost audiată partea vătămată B.G. (fila 38) şi martorii I.A. (fila 99), B.L. (fila 63), B.V. (fila 61), Z.R. (fila 96), D.P. (fila 97), D.Z. (fila 98), D.V. (fila 135) şi M.E. (fila 149), s-a întocmit un referat de evaluare pentru inculpatul D.D. de către Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Constanţa (fila 53) şi un referat de anchetă socială la domiciliul din com. Lumina pentru partea vătămată B.G. (fila 59).
Inculpatul D.D. s-a prevalat de dreptul la tăcere, nefiind astfel audiat în cursul cercetării judecătoreşti.
În cursul judecăţii, date fiind declaraţiile contrare date de partea vătămată, evidenta neînţelegere dintre cei doi părinţi ai victimei, precum şi indiciile că partea vătămată a fost influenţată să îşi schimbe declaraţia de mama sa, care la rândul ei a fost influenţată de familia inculpatului, urmare a relaţiei de concubinaj cu unchiul inculpatului, s-a încercat numirea unui curator părţii v ătămate care să-i apere interesele, însă nu s-a reuşit acest lucru, autorităţile tutelare contactate fiind în imposibilitatea contactării victimei şi a mamei acesteia.
Curtea de Apel Constan ţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, prin Decizia penală nr. 6/MP din 13 martie 2013, în baza art. 379 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul formulat de apelantul inculpat D.D. împotriva sentinţei penale nr. 457 din 30 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosar nr. 5261/118/2012.
A desfiin ţat în parte sentinţa penală nr. 457 din 30 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosar nr. 5261/118/2012 şi rejudecând a dispus:
În baza art. 334 C. proc. pen., a respins, ca nefondat ă cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul D.D.
A redus pedeapsa aplicat ă inculpatului D.D. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen. cu aplic.art. 74 lit. a) C. pen. de la 7 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi e) C. pen. la 5 ani închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi e) C. pen.
A men ţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei primei instanţe care nu sunt contrare prezentei decizii.
În baza art. 383 alin. (1)1 C. proc. pen. în ref. la art. 350 C. proc. pen. şi art. 160b alin. (3) C. proc. pen. a menţinut starea de arest a inculpatului D.D., iar în baza art. 383 alin. (2) C. proc. pen., a dedus arestul preventiv, pentru inculpatul D.D. de Ia 30 octombrie 2012, la zi.
Împotriva sus-menţionatei decizii a declarat recurs inculpatul D.D., solicitând, în baza art. 38515 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., admiterea recursului, în principal, pentru cazul de casare prev. de art. 3859 pe. 12 C. proc. pen. şi achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., susţinând că infracţiunii prev. de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. pentru care a fost condamnat îi lipseşte elementul constitutiv al vinovăţiei sub forma intenţiei directe.
În aceast ă ordine de idei a precizat că este de acord cu motivarea Curţii de Apel Constanţa de la paginile 19-21, doar în parte, în sensul că s-a stabilit cu claritate şi certitudine situaţia de fapt, fiind analizate toate depoziţiile părţii vătămate şi ale martorilor pe baza cărora a fost descrisă situaţia de fapt conform căreia partea vătămată B.G., în cunoştinţă de cauză, a urcat singură şi de bună-voie în camion.
Pe baza acestor date, concluzia sa este aceea c ă nu sunt întrunite ipotezele normative prevăzute de art. 197 C. pen., în raport de care infracţiunea trebuia să se producă ca efect al unei constrângeri fizice sau morale pe care ar fi exercitat-o asupra părţii vătămate. Mai mult, fiind în situaţia unei infracţiuni de viol, ar fi trebuit să profite de imposibilitatea p ărţii vătămate de a-şi exprima voinţa. Or, în prezenta cauză nu rezultă de unde anume s-a tras această concluzie.
A mai ar ătat că a cunoscut-o pe partea vătămată în urmă cu 7 ani, iar în tot acest interval de timp aceasta a urmat o şcoală normală şi nu a manifestat nici un comportament din care să rezulte că ar fi avut un IQ scăzut, datorită căruia să fi fost în imposibilitate de a-şi exprima voinţa, astfel cum rezultă din raportul medico-legal din 24 septembrie 2012, constatare făcută după săvârşirea violului.
Dimpotriv ă, partea vătămată a avut o reprezentare absolută şi totală asupra a tot ce s-a întâmplat, iar el nu avea cum să cunoască că aceasta avea probleme psihice, care de altfel, s-au descoperit după comiterea faptei.
În subsidiar, a invocat cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. vizând greşita aplicare a legii, solicitând schimbarea încadrării juridice din cea prev. de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen. în cea prev. de art. 198 alin. (1) C. pen., respectiv din viol în act sexual cu un minor, pentru aceasta din urmă limitele de pedeapsă fiind altele.
Pe cale de consecin ţă, după schimbarea încadrării juridice astfel cum s-a arătat, a solicitat reindividualizarea pedepsei aplicate având în vedere circumstanţele sale personale, respectiv lipsa antecedentelor penale, vârsta tânără, faptul că a avut un loc de muncă, aspecte faţă de care a cerut aplicarea unei pedepse spre minimul prevăzut de lege, cu reţinerea disp. art. 861 C. pen., apreciind că o pedeapsă fără executare efectivă în regim de detenţie i-ar fi mult mai benefică.
Analiz ând calea de atac promovată prin prisma motivelor evocate, dar şi a celor ce pot fi invocate din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul D.D. este nefondat.
Referitor la primul motiv de casare sus ţinut de inculpatul D.D. întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 pct. 12 C. proc. pen. vizând solicitarea de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., invocând lipsa unui element constitutiv al infracţiunii, şi anume, lipsa intenţiei directe în săvârşirea faptei, precum şi cel vizând pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen. vizând greşita încadrare juridică dată faptei solicitând schimbarea din cea prev. de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen. în cea prev. de art. 198 alin. (1) C. pen., respectiv din viol în act sexual cu un minor, Înalta Curte constată că, pe de o parte, ambele motive vizează modificarea stării de fapt reţinută cu caracter definitiv de către instanţa de apel, iar pe de altă parte, cel de-al doilea nu se circumscrie noţiunii de „greşită aplicare a legii" şi nu poate fi cenzurat de instanţa de recurs prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen.
Aceasta în condiţiile în care prin modificările aduse cazurilor de casare prin Legea nr. 2/2013, starea de fapt reţinută în cauză şi concordanţa acesteia cu probele administrate şi cu încadrarea juridică date faptelor nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei de recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen.
Or, judecata în recurs înseamnă o verificare a hotărârii recurate numai sub acele aspecte care se încadrează într-unul din cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.
Limitarea obiectului judec ăţii în recurs la cazurile de casare prevăzute de lege, înseamnă că nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale constituie temeiuri pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia din cazurile de casare prevăzute de lege.
A şa cum s-a arătat şi în literatura de specialitate, recursul constituie o jurisdicţie exercitabilă numai în cazuri strict determinate, reprezentând violări ale legii ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii. De aceea, instanţa de casare nu apreciază faptele, nu decide asupra vinovăţiei şi pedepselor aplicabile; nu judecă procesul propriu zis, judecând exclusiv dacă din punctul de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
În acest context, recursul nu este o cale de atac asem ănătoare apelului, natura sa juridică fiind în principiu cea a unei căi de reformare sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze exact în parametrii în care a avut loc judecata în primele două grade de jurisdicţie (fond şi apel).
Legisla ţia procesual penală actuală instituie teoria casării numai a aspectelor de drept legate de nelegalitatea hotărârilor penale ceea ce reprezintă esenţa recursului în al treilea grad de jurisdicţie.
Analiz ând hotărârea pronunţată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., invocat de inculpatul D.D. cu privire la solicitarea de reindividualizare a pedepsei după schimbarea încadrării juridice a faptei în raport de circumstanţele sale personale, Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor C. proc. pen. raportate la cazurile de casare care au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, cu referire la data la care a fost pronunţată decizia penală nr. 259 a Curţii de Apel Constanţa, respectiv 13 martie 2013, cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. a fost abrogat, sub aspectul reindividualizării pedepsei.
Noile dispozi ţii ale art. 3859 pct. 14 astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 15 din Legea nr. 2/2013 se referă doar la cazul în care se poate face recurs atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
A şa fiind, Înalta Curte constată că din sfera de cenzură a acestei instanţe, în calea de atac a recursului a fost exclusă greşita individualizare a pedepsei în raport cu prevederile art. 72 C. pen., rămânând astfel numai situaţia în care s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, ceea ce în speţă nu s-a întâmplat.
Fa ţă de considerentele anterior expuse, constatând că nu este incident vreunul dintre cazurile de casare ce ar putea fi avute în vedere din oficiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.D. , urmând a dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.D. împotriva Deciziei penale nr. 6/MP din data de 13 martie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 07 aprilie 2012 la 27 septembrie 2013.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu, se avansează din fondurile Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2897/2013. Penal. Omorul (art. 174 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 2904/2013. Penal. Rejudecarea după extrădare... → |
|---|
