ICCJ. Decizia nr. 624/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 624/2013
Dosar nr. 1483/120/2011
Şedinţa publică din 20 februarie 2013
Asupra recursurilor de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 353 din 18 octombrie 2011 a Tribunalului Dâmboviţa prin care în baza art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 lit. a) C. pen., art. 76 lit. d) C. pen., inculpatul B.G., a fost condamnat la pedeapsa de un an închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen.
În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, iar în baza art. 82 C. pen., s-a stabilit termen de încercare de 3 ani, din care un an cuantumul pedepsei aplicate şi 2 ani intervalul de timp prevăzut de lege.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.
În baza art. 71 alin. ultim C. pen., s-a suspendat executarea pedepselor accesorii pe perioada suspendării pedepsei principale.
În baza art. 346 C. proc. pen., s-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă A.N.A.F., şi a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente SC B.C. SRL, prin lichidator judiciar T.V.E., la plata sumei de 53.967 lei, sumă datorată bugetului consolidat al statului.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă analizând actele şi lucrările dosarului, a reţinut că inculpatul B.G., în calitate de administrator al SC B.C. SRL, a înregistrat în evidenţa contabilă facturi fiscale care nu reflectă efectuarea unor operaţii reale şi nu constituie documente justificative pentru deducerea TVA-ului, iar cheltuiala aferentă nu este deductibilă având ca scop neplata taxelor şi impozitelor aferente.
În concret, prima instanţă a reţinut că în urma controlului efectuat de comisarii G.F. Dâmboviţa la societatea administrată de inculpat, a verificării actelor contabile a rezultat că, în perioada noiembrie 2008 – mai 2009, societatea comercială B.C. SRL a înregistrat pe cheltuieli suma de 154.106 lei şi a dedus TVA în sumă de 29.310 lei în baza a 38 facturi fiscale ce poartă antetul la furnizor SC C. SRL Bucureşti. Analizând aceste 38 facturi fiscale a rezultat că nu corespund realităţii. Astfel, la denumirea produselor sau serviciilor este menţionat doar prestări servicii buc. 1 fără a fi menţionată natura acestora, nu sunt însoţite de situaţii de lucrări, nu sunt emise în ordine cronologică a seriei, sunt completate necorespunzător lipsind menţiuni cu privire la delegate, datele de identitate a persoanei ce a întocmit facturile şi semnăturile de primire. De asemenea în urma controlului încrucişat efectuat la SC C. SRL Bucureşti – A.N.A.F. – A.F.P. Sector 5 a comunicat procesul verbal întocmit pe data de 22 ianuarie 2010 din care rezultă că între cele două societăţi nu au existat relaţii comerciale în perioada noiembrie 2008, mai 2009 cele 38 facturi nefiind emise de către societatea controlată de către inspectorii fiscali.
Situaţia de fapt s-a stabilit în urma coroborării probatoriului administrat în faza de urmărire penală, constând în declaraţiile inculpatului şi înscrisuri, atât pe cele întocmite în urma controlului cât şi pe cele emanând de la SC B.C. SRL.
La primul termen de judecata, inculpatul prezent în instanţă, a solicitat termen pentru a-şi angaja apărător, după care nu s-a mai prezentat la nici unul dintre cele 5 termene de judecata acordate, deşi instanţa a emis inclusiv mandate de aducere pe numele acestuia.
Prin adresa nr. 22952 din 18 mai 2011 A.N.A.F. Bucureşti, prin reprezentant D.G.F.P. Dâmboviţa, împuternicit conform delegaţiei nr. 68512 din 28 aprilie 2011, s-a constituit parte civilă cu suma de 64.795 lei cu titlu de impozit pe profit şi TVA cât şi accesoriile aferente acestora calculate până la plata efectivă a debitului acesteia, reprezentând beneficiul nerealizat.
În dovedirea cererii, partea civilă a depus raport de inspecţie fiscală din 24 iunie 2010, proces verbal din 28 iunie 2010 si decizie de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plata stabilite de inspecţia fiscală, toate întocmite de D.G.F.P. Dâmboviţa, toate aceste înscrisuri aflându-se la dosarul de urmărire penală.
Urmare a relaţiilor înaintate la dosarul cauzei de către O.R.C. Dâmboviţa, Tribunalul a procedat la introducerea în cauză şi citarea în calitate de parte responsabila civilmente a SC B.C. SRL, prin lichidator judiciar.
Instanţa de fond a constatat că existenţa faptelor şi vinovăţia inculpatului au fost atestate de materialul probator administrat în cauză, după cum urmează: recunoaşterea autorului făcută în cuprinsul declaraţiei dată la data de 2 decembrie 2010 în faza urmăririi penale, în condiţiile în care inculpatul nu a putut fi audiat de instanţă, recunoaştere ce s-a coroborat cu nota de constatare nr. 613317/ DB din 29 decembrie 2009 întocmită de G.F. Dâmboviţa în urma controlului efectuat de aceasta instituţie la SC B.C. SRL potrivit căreia cele 38 de facturi fiscale în baza cărora SC B.C. SRL a înregistrat pe cheltuieli suma de 154.106 lei (valoare fără TVA) şi a dedus TVA în suma de 29.310 lei nu reflectă efectuarea unor operaţiuni reale şi nu constituie documente justificative care să fie înregistrate în evidenţa contabilă a SC B.C. SRL Corbii Mari, pentru deducerea TVA, iar cheltuiala aferentă nu este deductibilă, aceasta având ca rezultat sustragerea de la plata către bugetul statului a unei TVA în sumă de 29.310 lei şi a unui impozit pe profit în sumă de 24.657 lei, cele 38 facturile fiscale in cuprinsul cărora societatea SC B.C. SRL figura la rubrica „cumpărător”, emitente fiind menţionate C. SRL Bucureşti iar într-una dintre facturi M.M. SRL, adresa nr. 702669 din 11 iunie 20101 emisă de G.F. - Secţia Bucureşti potrivit căreia SC C. SRL Bucureşti nu a desfăşurat relaţii comerciale cu SC B.C. SRL, document întocmit în urma controlului încrucişat efectuat de A.F.P. Sector 5 Bucureşti, aceste concluzii fiind menţionate in procesul verbal din 22 ianuarie 2010, raportul de inspecţie fiscala din 24 iunie 2010 întocmit de D.G.F.P. Dâmboviţa în urma inspecţiei fiscale generale efectuata la SC B.C. SRL Corbii Mari.
Prima instanţă a apreciat că, în drept, fapta inculpatului de a înregistra în evidenţa contabilă facturi fiscale care nu reflectă efectuarea unor operaţii reale şi nu constituie documente justificative pentru deducerea TVA-ului, iar cheltuiala aferentă nu este deductibilă având ca scop neplata taxelor şi impozitelor aferente, constituie infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, comisă în formă continuată în perioada noiembrie 2008 - mai 2009, textul de lege incriminând evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la baza operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.
La individualizarea pedepsei la care inculpatul a fost condamnat prima instanţă a ţinut seama de dispoziţiile art. 72 C. pen., respectiv de gradul de pericol social al faptei săvârşite, urmarea produsă constând în prejudicierea bugetului consolidat al statului cu o sumă consistentă, persoana făptuitorului, aflat la primul contact cu legea penală, motiv pentru care a reţinut în favoarea sa circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen., stabilind o pedeapsă cu închisoarea într-un cuantum sub minimul special prevăzut de lege.
Pentru un tratament penal complet instanţa de fond a făcut aplicarea şi a dispoziţiilor art. 71 raportat la art. 64 lit. a) teza II şi lit. b) C. pen., cu referire la interzicerea drepturilor electorale ale inculpatului, ca pedepse accesorii.
Cu privire la individualizarea judiciara a pedepsei, prima instanţă a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 81 C. pen., pentru suspendarea condiţionată a executării acesteia, respectiv cuantumul pedepsei, lipsa condamnării anterioare şi faptul că scopul său poate fi atins fără executare efectivă, astfel ca a făcut aplicarea acestui text de lege, cu consecinţa stabilirii termenului de încercare reglementat de art. 82 C. pen.
Pe latura civila, instanţa de fond a constatat că A.N.A.F. s-au constituit parte civilă în cauză cu suma de 64.795 lei, prejudiciul pretins fiind produs de inculpat prin comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, la care s-ar adăuga obligaţii suplimentare şi nedeclarate datorate bugetului consolidat al statului.
În condiţiile în care prejudiciul produs prin fapta de evaziune fiscală dedusă judecăţii este în cuantum de 53.967 lei, fiind vorba de o infracţiune de rezultat, prima instanţă a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale doar cu privire la această sumă, cu referire la existenţa faptei ilicite, constând în încălcarea normelor de drept penal substanţial, a prejudiciul cert atât în privinţa existenţei cât şi a posibilităţii de evaluare, a legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu dedusă inclusiv din prevederile de drept penal care statornicesc răspunderea, inclusiv răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate prin fapte penale precum şi vinovăţia inculpatului, constând în intenţia cu care a acţionat, considerent pentru care a admis în această limită acţiunea civilă formulată de partea civila A.N.A.F., şi a obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata sumei de 53.967 lei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel partea civilă A.N.A.F. prin D.G.F.P. Dâmboviţa şi inculpatul B.G. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Inculpatul apelant a criticat hotărârea în ceea ce priveşte greşita sa condamnare, susţinând că nu au fost administrate toate mijloacele de probă necesare şi utile cauzei, iar situaţia de fapt a fost eronat stabilită de către prima instanţă, inculpatul nefiind vinovat de săvârşirea infracţiunii.
Apelantul a susţinut că a avut raporturi comerciale reale cu SC C. SRL BUCUREŞTI, sens în care a executat o serie de lucrări de renovare a unor puncte termice aparţinând R.A.D.E.T. Bucureşti, lucrări pentru care a încheiat diverse contracte cu alte societăţi comerciale, printre care şi SC C. SRL.
A mai arătat apelantul că facturile fiscale aflate la dosar sunt reale şi au fost emise în urma acestor relaţii comerciale, iar în urma lucrărilor de subcontractare încheiate între cele două societăţi comerciale SC C. SRL a prestat activităţi de înlocuire a pardoselii în incinta unor puncte termice din Bucureşti, înlăturare tencuieli deteriorate, transport moloz, amenajare terase puncte termice, valoarea totală a facturilor fiind de aproximativ 130 mii lei, lucrările fiind derulate în intervalul 2008 – septembrie 2009, iar facturile aferente fiind înregistrate de inculpat în contabilitate.
Pentru lămurirea completă a situaţiei de fapt, după audierea inculpatului de către instanţa de apel, apelantul-inculpat a solicitat completarea probelor în apel cu audierea martorilor B.G.M. (administratorul SC C. SRL Bucureşti) şi M.I., precum şi efectuarea unei expertize contabile şi a unei expertize constructor, având obiectivele definite în nota de probatorii aflată dosar apel.
Astfel, în privinţa expertizei judiciare contabile s-a solicitat a se stabili categoria şi cota de impozitare aferente anilor 2008 şi respectiv 2009 pentru societatea comercială administrată de inculpat SC B.C. SRL, stabilirea categoriei de impozit şi a cotei de impozitare pentru facturile emise de SC C. SRL BUCUREŞTI în anii 2008 şi 2009.
În ceea ce priveşte expertiza constructor, s-a solicitat a se stabili lucrările executate la o serie de puncte termice din Bucureşti de către societatea comercială administrată de inculpat, SC B.C. SRL şi anume la punctele termice: 1 Rahova, 6 Sălaj, 6 Sebastian şi 2 Rahova, lucrări ce se referă la înlocuirea pardoselii şi a tencuielii deteriorate, precum şi stabilirea lucrărilor efectuate la terasele acestor puncte termice, precum şi a perioadei de executare a acestor lucrări.
În exercitarea garanţiilor prevăzute de componentele dreptului la apărare, curtea a încuviinţat în apărare, completarea probelor în apel conform art. 378 alin. (2) C. proc. pen., cu audierea celor doi martori solicitaţi, prorogând discuţia asupra încuviinţării probelor cu expertize judiciare, după audierea acestor martori, aşa cum a solicitat inculpatul prin apărător, potrivit încheierii din 19 ianuarie 2012.
După audierea martorului B.G.M. (după efectuarea demersurilor în baza rolului activ al instanţei, pentru identificarea adresei la care acesta a fost citat), curtea a apreciat că nu se mai impune audierea martorului încuviinţat în apărare M.I., întrucât acesta nu a fost angajatul societăţii C. SRL BUCUREŞTI şi nici nu a putut fi identificat.
În privinţa celor două expertize judiciare solicitate de apelant, curtea a apreciat că administrarea acestor două mijloace de probă este inutilă în raport de precizările făcute în şedinţă publică de către martorul B.G.M. şi de obiectul trimiterii în judecată.
Apelantul inculpat a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate în latură penală şi civilă, şi achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, arătând că în concret lipseşte vinovăţia sa deoarece lucrările de construcţie s-au efectuat în realitate, iar inculpatul nu a avut nici un fel de posibilitate concretă să verifice datele de identificare înscrise pe facturile emise de furnizorul SC C. SRL.
Tot în latură penală, în subsidiar, s-a solicitat reindividualizarea judiciară a pedepsei prin reţinerea dispoziţiilor ce vizează circumstanţele atenuante facultative judiciare, constând în lipsa antecedentelor penale şi faptul că inculpatul se afla la începutul activităţii sale ca agent economic.
În latură civilă, inculpatul a solicitat modificarea cuantumului despăgubirilor civile la plata cărora a fost obligat, arătând că sumele pentru care s-a exercitat acţiunea civilă în procesul penal nu au fost corect calculate, iar impozitul pe profit este supraevaluat.
Apelanta-parte civilă A.N.A.F. BUCUREŞTI prin D.G.F.P. Dâmboviţa a criticat hotărârea primei instanţe în latură civilă, susţinând că despăgubirile acordate sunt în mod eronat calculate, prima instanţă ignorând faptul că prin raportul de inspecţie fiscală din 25 iunie 2010, care a fost depus împreună cu cererea de apel, au fost calculate obligaţii suplimentare în cuantum de 64.795 lei, cu titlu de impozit pe profit şi TVA.
Prin decizia penală nr. 57 din 2 aprilie 2012, Curtea de Apel Ploieşti a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpat şi partea civilă.
Instanţa de prim control judiciar a reţinut că situaţia de fapt a fost corect stabilită, probele administrate au demonstrat că, în perioada noiembrie 2008 – mai 2009, în calitate de administrator al societăţii comerciale B.C. SRL Corbii Mari, judeţ Dâmboviţa a înregistrat cu titlu de cheltuieli suma de 154.106 lei şi a dedus TVA în sumă de 29.310 lei în baza a 38 facturi fiscale ce poartă antetul la furnizor SC C. SRL Bucureşti.
Pentru clarificarea raporturilor comerciale dintre cele două societăţi comerciale s-a efectuat în cursul urmăririi penale o verificare încrucişată, stabilindu-se, potrivit procesului verbal încheiat la 22 ianuarie 2010 de A.F.P. sector 5 Bucureşti că în intervalul noiembrie 2008 – mai 2009 SC C. SRL Bucureşti nu a avut relaţii comerciale cu SC B.C. SRL CORBII MARI, lucru care este confirmat de altfel şi de nota explicativă a martorului B.G.M., administrator al SC C. SRL BUCUREŞTI.
S-a mai stabilit prin raportul de inspecţie fiscală din 24 iunie 2010 întocmit de D.G.F.P. Dâmboviţa, precum şi prin procesul verbal din 28 iunie 2010 încheiat de aceeaşi instituţie că, în urma analizei acestor 38 facturi fiscale, se constată că menţiunile din cuprinsul lor nu corespund realităţii. Astfel, la denumirea produselor sau serviciilor este menţionat doar prestări servicii buc. 1 fără a fi menţionată natura acestora, nu sunt însoţite de situaţii de lucrări, nu sunt emise în ordine cronologică a seriei, sunt completate necorespunzător lipsind menţiuni cu privire la numele delegatului, datele de identitate a persoanei ce a întocmit facturile şi semnăturile de primire.
De altfel, apărarea inculpatului apelant B.G. a fost infirmată atât de declaraţia dată în şedinţă publică, în faţa instanţei de apel, de către martorul B.G.M., cât şi de adresa emisă de această societate comercială sub nr. 490 din 21 martie 2012. Din aceste probe rezultă că nu au fost derulate raporturi comerciale între cele două societăţi comerciale, nefiind emise aşadar nici un fel de facturi fiscale, iar martorul B.G.M. fiindu-i prezentate chitanţele şi facturile fiscale aflate la dosar urmărire penală a arătat că acestea nu aparţin firmei C., în realitate societatea nu utilizează astfel de imprimate cu regim special ci, emite facturile electronic în evidenţa informatizată, iar unele din datele inserate în antetul acestor facturi nu sunt reale, mai exact capitalul social şi contul bancar.
În atare situaţie, date fiind precizările administratorului SC C. SRL Bucureşti, precum şi concluziile raportului conţinând rezultatul verificărilor încrucişate efectuate la cele două societăţi comerciale, curtea a constatat că nu poate fi primită apărarea inculpatului în sensul că între aceste două societăţi comerciale ar fi fost derulate raporturi comerciale reale, ci dimpotrivă, astfel încât situaţia de fapt reţinută de prima instanţă corespunde întrutotul realităţii.
De altfel, în cursul urmăririi penale, prin declaraţiile de la dosar urmărire penală, apelantul inculpat B.G. a arătat că nu a întocmit nici un fel de situaţii de lucrări şi nu a detaliat operaţiunile efectuate la rubrica prestări servicii, recunoscând fapta comisă, deşi a susţinut de asemenea că a derulat operaţiuni comerciale cu SC C. SRL BUCUREŞTI.
Or, în condiţiile în care verificările efectuate de inspectorii fiscali precum şi declaraţia administratorului SC C. SRL au evidenţiat inexistenţa unor operaţiuni comerciale reale între cele două societăţi comerciale, este evident că apărarea inculpatului nu are nici un fundament, urmând a fi înlăturată.
Pe cale de consecinţă, curtea a constatat că atât situaţia de fapt, cât şi vinovăţia inculpatului au fost în mod judicios reţinute, în realitate inculpatul înregistrând în evidenţele sale contabile cele 38 de facturi fiscale care nu reflectă operaţiuni comerciale reale şi nu constituie documente justificative pentru deducerea TVA-ului, fapt care în drept întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În ceea ce priveşte criticile vizând greşita soluţionare a laturii civile a cauzei, critici formulate atât de apelantul-inculpat, cât şi de apelanta parte civilă, curtea a constatat de asemenea că aceste critici nu sunt fondate în raport de următoarele argumente:
Prima instanţă a realizat o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 14 C. proc. pen., care reglementează obiectul acţiunii civile, stabilind în concret că potrivit art. 14 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., repararea pagubei să se facă prin plata unei despăgubiri băneşti dat fiind obiectul acţiunii penale şi faptul că infracţiunea dedusă judecăţii este o infracţiune de rezultat.
Din acest punct de vedere se observă că potrivit actului de sesizare, inculpatul a fost dedus judecăţii pentru producerea unui prejudiciu la bugetul consolidat al statului în sumă de 53.967 lei din care impozit pe profit în sumă de 24.657 lei şi TVA în sumă de 29.310 lei.
Potrivit art. 317 C. proc. pen., judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătată în actul de sesizare al instanţei, iar sub acest aspect se observă că apelantul-inculpat a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală în raport de prejudiciul constatat prin actul de sesizare al instanţei, care este acela evidenţiat în cele ce preced.
În atare situaţie, curtea a constatat că, nu se poate antrena răspunderea civilă a inculpatului pentru sume superioare celor pentru care acesta a fost trimis în judecată, cu atât mai mult cu cât chiar în conţinutul raportului de inspecţie fiscală invocat de apelanta parte civilă rezultă că pentru sumele suplimentare reprezentând impozit suplimentar pe profit şi majorări de întârziere a fost emisă decizia de impunere, ca de altfel şi pentru plata TVA-ului suplimentar şi a majorărilor de întârziere aferente TVA-ului suplimentar.
În plus, din sesizarea şi nota de constatare încheiate de G.F. Dâmboviţa aflată, de asemenea, în subordinea apelantei părţi civile A.N.A.F., rezultă că inculpatul a înregistrat în intervalul noiembrie 2008 – mai 2009 suma de 154.106 lei fără a avea la bază documente justificative, cu titlu de cheltuieli stabilite potrivit celor 38 de facturi fiscale ce nu atestă operaţiuni comerciale reale, ceea ce a avut ca rezultat sustragerea de la plata către bugetul de stat a unui TVA în sumă de 29.310 lei şi a unui impozit pe profit în sumă de 24.657 lei, reprezentând conta de 16 % calculat conform Codului fiscal.
Ca atare, s-a stabilit prin această notă de constatare şi prin procesul verbal de sesizare că prejudiciul total produs bugetului de stat prin săvârşirea faptei este de 53.967 lei, compus din 29.310 lei TVA şi 24.657 lei impozit pe profit, aşa cum de altfel, s-a reţinut în cuprinsul actului de sesizare precum şi în conţinutul şi dispozitivul sentinţei apelate.
Împotriva deciziei penale nr. 57 din 2 aprilie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, în termen legal, au declarat recurs partea civilă A.N.A.F. prin D.G.F.P. Dâmboviţa şi inculpatul B.G.
Partea civilă A.N.A.F. prin D.G.F.P. Dâmboviţa reiterează aceleaşi critici pe care le-a formulat în apel, solicitând obligarea inculpatului la plata întregii sume cu care s-a constituit parte civilă la fond.
Inculpatul B.G. critică hotărârile recurate pentru netemeinicie sub aspectul condamnării sale, solicitând achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., sau art. 10 lit. a) C. proc. pen., iar în subsidiar trimiterea cauzei la procuror pentru a se readministra probatoriul, respectiv să se procedeze la audierea angajatorilor respectivei societăţi comerciale întrucât inculpatul a activat la această societate în perioada mai 2008 – ianuarie 2009.
În drept s-au invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 12 şi 18 C. proc. pen.
Recursurile sunt nefondate.
Instanţele au stabilit corect situaţia de fapt şi au realizat corespunzător încadrarea juridică în dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În fapt, inculpatul B.G., în calitate de administrator al SC B.C. SRL, a înregistrat în evidenţa contabilă facturi fiscale care nu reflectă operaţii reale şi nu constituie documente justificative pentru deducerea TVA-ului, iar cheltuiala aferentă nu este deductibilă având ca scop neplata taxelor şi impozitului aferente.
Inculpatul a comis fapta în perioada noiembrie 2008 – mai 2009, fiind aplicabile dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. pen.
Contrar celor susţinute de recurent, în speţă sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.
Inculpatul a înregistrat pe cheltuieli suma de 154.106 lei şi a dedus TVA în sumă de 29.310 lei în baza a 38 facturi fiscale ce poartă antetul la furnizor SC C. SRL Bucureşti şi care nu corespund realităţii.
Astfel, la denumirea produselor sau serviciilor este menţionat doar prestări servicii buc. 1, fără a se arăta natura acestora, nu sunt emise în ordine cronologică a seriei, sunt completate necorespunzător, lipsind menţiuni cu privire la datele persoanei care a întocmit facturile, semnăturile de primire, lipsa menţiunii cu privire la delegat. Mai mult, în urma controlului încrucişat efectuat la SC C. SRL Bucureşti, a rezultat că între cele două societăţi nu au existat relaţii comerciale în perioada noiembrie 2008 - mai 2009, cele 38 facturi nefiind emise de către SC C. SRL Bucureşti.
Inculpatul a acţionat cu intenţie directă, respectiv a prevăzut rezultatul faptei sale şi a urmărit producerea infracţiunii prin săvârşirea acelei fapte şi anume, sustragerea de la plata către bugetul statului a TVA-ului şi impozitului pe profit.
În recursul său, inculpatul a invocat şi cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., solicitând achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Potrivit acestor dispoziţii legale, hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.
Pentru a fi incident acest caz de casare este necesar ca în considerentele hotărârii să se afirme contrariul a ceea ce rezultă în mod evident din probele administrate, existând o vădită neconcordanţă între modul cum acestea au fost percepute şi analizate în hotărâre.
Eroarea trebuie să fie evidentă, să influenţeze hotărârile, soluţia dată în cauză, respectiv să determine adoptarea unei soluţii de achitare în loc de condamnare sau invers.
În speţă, cazul de casare invocat de recurent nu este incident, nu există nicio contradicţie între ceea ce reţin instanţele şi ceea ce rezultă din probele administrate, din analiza cărora reiese situaţia de fapt astfel cum a fost expusă de către acestea.
Inculpatul a solicitat achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 C. proc. pen., ori în această ipoteză fapta trebuie să nu existe în materialitatea ei.
Din probele administrate rezultă însă că fapta există, prezintă pericol social şi a fost săvârşită cu vinovăţie de către inculpat.
Din oficiu, Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată inculpatului a fost just individualizată în raport cu criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social concret al faptei comise, prejudiciul cauzat şi care nu a fost acoperit, persoana inculpatului care nu este cunoscut cu antecedente penale şi nu a recunoscut comiterea faptei.
De asemenea, Înalta Curte constată pe de o parte, că nu există motive care să impună trimiterea cauzei la procuror pentru suplimentarea probatoriului în sensul solicitat de inculpat, iar pe de altă parte, o astfel de soluţie nici nu ar avea temei legal în raport cu dispoziţiile art. 38515 C. proc. pen.
Recursul declarat de partea civilă A.N.A.F. – D.G.F.P. Dâmboviţa este, de asemenea, nefondat.
Inculpatul a fost trimis în judecată pentru producerea unui prejudiciu la bugetul consolidat al statului, în sumă de 53.967 lei, din care impozit pe profit 24.657 lei şi TVA în sumă de 29.310 lei.
Faţă de dispoziţiile art. 317 C. proc. pen., potrivit cărora judecata se mărgineşte la faptă şi la persoana arătat în actul de sesizare, precum şi de dispoziţiile art. 14 C. proc. pen., art. 348 C. proc. pen., instanţele l-au obligat corect pe inculpat la despăgubiri în valoare de 53.967 lei către partea civilă, conform prejudiciului constatat prin nota de control din 29 decembrie 2009.
Ulterior, potrivit raportului de inspecţie fiscală încheiat la 24 iunie 2010, organul de inspecţie fiscală a stabilit impozit profit de plată suplimentar în sumă de 8074 lei şi majorări de întârziere în sumă de 4163 lei, precum şi TVA de plată suplimentar în sumă de 36.242 lei şi majorări de întârziere în sumă de 16.316 lei, sume pentru care s-au emis decizii de imputare.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de partea civilă A.N.A.F. prin D.G.F.P. Dâmboviţa şi de inculpatul B.G. împotriva deciziei penale nr. 57 din 2 aprilie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secția penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 512/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 773/2013. Penal. Iniţiere, constituire de... → |
|---|
