ICCJ. Decizia nr. 973/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs

Decizii penale ICCJ 2013


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 973/2013

Dosar nr. 5528/40/2011

Şedinţa publică din 20 martie 2013

Deliberând asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 21 din 19 ianuarie 2012, pronunţată de Tribunalul Botoşani, s-au hotărât următoarele:

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul P.M. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen.

A fost lăsată nesoluţionată latura civilă a cauzei.

A fost menţinută măsura asigurătorie a sechestrului judiciar instituit prin Ordonanţa din 4 august 2010 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani.

Au fost respinse, ca nefondate, cererile de acordare de cheltuieli judiciare formulate de inculpat şi partea vătămată.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani, din 24 mai 2011, a fost trimis în judecată inculpatul P.M. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen.

S-a reţinut că, în luna ianuarie 2010, inculpatul P.M. a indus-o în eroare pe partea vătămată T.R. din municipiul Dorohoi, judeţul Botoşani, cu prilejul întocmirii a două contracte de împrumut pentru suma totală de 231.600 RON, prezentându-i în acel moment şi ulterior pe parcursul executării contractelor o situaţie nereală prin constituirea unui gaj general asupra bunurilor sale mobile şi imobile deşi acestea erau ipotecate în favoarea V. SA din anul 2008 şi susţinând în mod nereal că deţine posibilităţi financiare de rambursare a sumei acordate ca împrumut. Prin aceste manopere dolosive, inculpatul a reuşit să o înşele pe partea vătămată şi nu i-a mai restituit bani, cauzându-i astfel un prejudiciu de 231.600 RON.

Analizând actele şi lucrările dosarului de cercetare penală, coroborate cu probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti, instanţa a reţinut următoarele:

La data de 19 iulie 2010, partea vătămată T.R., din municipiul Dorohoi, judeţul Botoşani a sesizat Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoşani prin plângere cu privire la faptul că, în luna ianuarie 2010, i-a acordat inculpatului P.M. din municipiul Dorohoi împrumuturi succesive în valoare de 231.600 RON, încheind două contracte notariale autentificate prin Încheierile nr. 41 din 7 ianuarie 2010 şi nr. 91 din 29 ianuarie 2010, la B.N.P. I.I.A. din Dorohoi, împrumuturi pe care acesta nu le-a mai rambursat, inducându-l în eroare cu privire la modalităţile de plată, solicitând efectuarea de cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune.

A motivat partea vătămată faptul că, pentru a-i acorda împrumuturile, inculpatul i-a prezentat o situaţie referitoare la starea sa materială şi posibilităţile financiare pe care le are în vederea rambursării banilor, indicându-i o serie de bunuri imobile deţinute în municipiul Dorohoi, asigurându-l totodată că, în situaţia în care vor apărea probleme va avea posibilitatea, potrivit contractelor de împrumut încheiate, să procedeze la executarea silită asupra bunurilor imobile deţinute. Pentru a-i întări convingerea în acest sens, acesta a constituit un gaj general în favoarea sa în vederea garantării împrumuturilor, astfel că a devenit, în conformitate cu dispoziţiile art. 1685 C. civ., creditor chirografar.

Partea vătămată, în aceste condiţii, a acceptat să-i acorde împrumuturile solicitate încheind cu inculpatul la data de 7 ianuarie 2010, un contract de împrumut autentificat pentru suma de 111.600 RON cu data scadentă 7 aprilie 2010 şi la data de 29 ianuarie 2010 un alt contract de împrumut autentificat pentru suma de 120.000 RON, cu data scadentă 2 aprilie 2010.

Aceste contracte încheiate în formă autentică au constituit un gaj general asupra tuturor bunurilor imobile deţinute de inculpat.

La termenele scadente, partea vătămată l-a contactat pe inculpat, solicitând să-i restituie sumele împrumutate, acesta invocând tot felul de motive şi cerând o amânare a plăţii.

Văzând că inculpatul nu-i restituie sumele de bani, în cursul lunii iunie 2010, i-a solicitat să-i cedeze imobilele puse garanţie la împrumuturi, ocazie cu care acesta a aflat că aceste bunuri sunt ipotecate în favoarea unei bănci din anul 2008.

A reieşit de asemenea că, la data încheierii celor două contracte de împrumut, inculpatul figura cu următoarele bunuri imobile: teren în suprafaţă de 116 mp, reprezentând curţi - construcţii situat în municipiul Dorohoi, str. Lt.P., judeţul Botoşani, construcţii principală în suprafaţă de 90 mp situat în municipiul Dorohoi, str. Lt.P., judeţul Botoşani şi construcţie principală în suprafaţă de 165,37 mp situat în municipiul Dorohoi, str. C.P., judeţul Botoşani.

În urma verificării extraselor de informare emise de Oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară Botoşani - Biroul de cadastru şi publicitate imobiliară Dorohoi, a reieşit că bunurile imobile deţinute de inculpat sunt ipotecate în favoarea V. România SA în vederea garantării a două împrumuturi bancare în sumă totală de 223.800 franci elveţieni (aproximativ 729.588 RON la un curs BNR 3,26 RON/CHF). Ambele împrumuturi au fost contractate potrivit Convenţiilor nr. 4963 din 20 iunie 2008 şi nr. 5058 din 8 aprilie 2008, fiind înscrise în cărţile funciare ale imobilelor prin Încheierile nr. 15083 din 8 aprilie 2008 şi nr. 25407 din 20 iunie 2008, anterior constituirii gajului general asupra bunurilor imobile în favoarea părţii vătămate.

S-a constatat că inculpatul a mai fost trimis în judecată pentru această situaţie de fapt de către parchet prin Rechizitoriul din 23 februarie 2011, rechizitoriu care a fost infirmat însă prin Ordonanţa din 2 martie 2011 de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava.

S-a avut în vedere faptul că, pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune în convenţii este necesară desfăşurarea unei activităţi de inducere sau menţinere în eroare a persoanei vătămate prin manopere frauduloase fără de care nu s-ar fi încheiat actul.

În rechizitoriu s-a menţionat că manopera frauduloasă folosită de către inculpat la data încheierii contractelor constă în aceea că bunurile imobile deţinute de acesta erau ipotecate în favoarea V. România SA în vederea garantării a două împrumuturi bancare în sumă totală de 223.800 franci elveţieni, împrumuturi contractate la 20 iunie 2008 şi respectiv 8 aprilie 2008 (înscrise în cărţile funciare ale imobilelor prin Încheierile nr. 15.083 din 8 aprilie 2008 şi 25.407 din 20 iunie 2008), deci anterior constituirii gajului general asupra bunurilor mobile şi imobile în favoarea părţii vătămate.

S-a mai reţinut că menţiunea cuprinsă în rechizitoriu că „la data obţinerii împrumutului, inculpatul P.M. nu deţinea posibilităţi de rambursare a sumei solicitate, respectiv valoarea bunurilor imobile şi mobile deţinute prin scăderea valorilor ipotecilor deja existente, nu acoperea suma de 231.600 RON" nu este justificată de materialul probator administrat.

Pentru a stabili cu certitudine dacă la data încheierii contractelor activitatea desfăşurată de către inculpat, pentru a o convinge pe partea vătămată, a fost de natură dolosivă şi determinantă în încheierea acestora, s-a impus verificarea aspectelor sus-menţionate cu privire la relaţiile dintre părţi şi la existenţa în patrimoniul inculpatului a bunurilor imobile şi mobile sus-menţionate.

În consecinţă, s-a constatat că se impune completarea urmăririi penale urmând a se administra şi alte probe care vor fi apreciate ca fiind utile şi concludente în stabilirea faptei şi vinovăţiei inculpatului.

Urmare recomandărilor date de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, în vederea completării urmăririi penale, a fost audiat martorul T.Gh., din declaraţia acestuia reieşind că nu cunoaşte împrejurările în care partea vătămată i-a acordat împrumutul inculpatului şi s-au solicitat relaţii de la Primăria municipiului Dorohoi, care a confirmat că inculpatul deţine în proprietate bunurile mai sus indicate, respectiv clădire cu suprafaţă de 90,00 mp situat în str. Lt.P., teren în suprafaţă de 116 mp la aceeaşi adresă şi clădire cu suprafaţa de 165,37 mp, situată în str. C.P., cu destinaţia de spaţiu comercial.

S-a reţinut că, pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (3) C. pen., este necesară desfăşurarea unei activităţi de inducere în eroare fără de care persoana vătămată nu ar fi încheiat actul.

Ori, în speţă, s-a apreciat că nerespectarea clauzelor celor două contracte de împrumut, respectiv plata la data scadentă, generează un litigiu civil în cadrul căruia inculpatul este răspunzător pentru neîndeplinirea obligaţiei asumate pe tărâmul răspunderii civile iar nu al uneia penale.

Partea vătămată avea posibilitatea să dea dovadă de toate diligentele în sensul verificării situaţiei bunurilor inculpatului, inclusiv la cartea funciară, astfel încât nu-şi poate invoca propria culpă.

Nu rezultă din nici o probă aflată la dosar că ar fi existat vreo discuţie între părţi, înainte sau în momentul încheierii celor două acte cu privire la solvabilitatea acestor bunuri, partea vătămată acceptând acordarea împrumuturilor, semnând cele două contracte autentice fără a i se cere de notar sau de aceasta inculpatului să precizeze solvabilitatea bunurilor ce le avea în proprietatea sa.

Împotriva sentinţei au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoşani şi partea vătămată T.R. criticând-o pentru nelegalitate.

În motivare a arătat că, în mod greşit s-a dispus achitarea inculpatului pentru infracţiunea de înşelăciune, din probatoriul administrat în cauză rezultând că inculpatul se afla într-o situaţie financiară dificilă la momentul încheierii contractelor, deşi era cunoscut cu o stare materială bună întrucât avea în proprietate mai multe imobile. Partea vătămată s-a bazat pe acest fapt cu atât mai mult cu cât, a primit asigurări de la inculpat că are posibilităţi reale de a-i restitui banii la termen. S-a invocat în susţinerea acestui argument probatoriul administrat în cauză respectiv declaraţiile martorilor audiaţi. S-a arătat că introducerea clauzei cu privire la posibilitatea executării silite în caz de nerestituire a banilor la termen i-a creat părţii vătămate convingerea că va avea posibilitatea de a recupera banii, clauza înscrisă putând fi asimilată unei ipoteci convenţionale. Prin omisiunea inculpatului de a preciza că bunurile sunt ipotecate în favoarea unei bănci, a fost realizat elementul material al infracţiunii de înşelăciune, respectiv acţiunea de inducere în eroare a părţii vătămate prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase.

Din punct de vedere civil s-a apreciat că acea clauză este lovită de nulitate absolută deoarece a avut la bază dolul ceea ce duce la concluzia vicierii consimţământului părţii civile.

S-a invocat că nu i se poate imputa părţii civile că nu a dat dovadă de diligentă la încheierea contractelor, dat fiind faptul că actele s-au încheiat în formă autentică, în faţa unui notar, ceea ce i-a conferit siguranţa de care avea nevoie. Un argument în plus invocat de Parchet este acela că suma totală a împrumuturilor contractate la V. România SA este 223.800 franci elveţieni iar inculpatul are probleme cu achitarea ratelor aşa încât nici în cadrul unei acţiuni civile partea civilă nu va putea să-şi recupereze banii împrumutaţi.

Partea vătămată a arătat că, în mod greşit s-a dispus achitarea inculpatului în condiţiile în care, probele administrate în cauză demonstrează atât latura obiectivă a infracţiunii de înşelăciune, constând în inducerea în eroare cât şi intenţia directă a inculpatului de a induce în eroare în scopul de a obţine un folos material injust. Reaua credinţă a inculpatului este cu atât mai evidentă cu cât nu a putut acoperi nici măcar parţial paguba.

În ce priveşte latura civilă a arătat că sunt întrunite condiţiile art. 998, 999 C. civ.

Prin Decizia penală nr. 68 din 27 iunie 2012 Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori a respins ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoşani şi partea civilă T.R. împotriva Sentinţei penale nr. 21 din 19 ianuarie 2012 a Tribunalului Botoşani.

A obligat partea civilă T.R. să plătească statului suma de 100 RON cheltuieli judiciare din apel.

Celelalte cheltuieli judiciare din apel, au rămas în sarcina statului.

Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a constatat următoarele:

Infracţiunea de înşelăciune presupune sub aspectul laturii obiective în primul rând o acţiune de inducere în eroare care poate fi săvârşită prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate.

În speţă, pentru existenţa infracţiunii era necesar ca inculpatul să fi folosit la încheierea contractelor vreun mijloc de inducere în eroare a părţii vătămate, condiţie nedovedită prin probatoriul administrat în cauză.

În cuprinsul celor două contracte s-a menţionat că, în caz de neachitare la termenul stabilit, acestea constituie titlu executoriu asupra bunurilor mobile şi imobile aflate în proprietatea debitorului.

S-a apreciat că împrejurarea că, la data încheierii contractelor inculpatul avea bunuri ipotecate în favoarea unei bănci care îi acordase un împrumut nu constituie un mijloc fraudulos în sensul dispoziţiilor art. 215 C. pen. atâta timp cât părţile nu au purtat discuţii cu privire la situaţia juridică a imobilelor respective.

Declaraţia martorului H.C. invocată în motivarea apelului, din care rezultă conţinutul unei discuţii dintre părţile contractante este relevantă sub aspectul aprecierii activităţii de inducere în eroare. Acest martor l-a auzit pe inculpat spunându-i părţii vătămate că are mai multe proprietăţi şi mai multe combinaţii din care urma să câştige bani. Partea vătămată a declarat că avea cunoştinţă despre faptul că inculpatul deţine în proprietate imobile, crezând că vila în construcţie îi aparţinea, fără a face verificări în acest sens.

Încrederea de care se bucura inculpatul este demonstrată cu declaraţiile martorilor R.D. şi Ş.A. care i-au împrumutat bani şi i-au primit înapoi la termenul scadent.

Inculpatul împrumuta la rândul său sume de bani altor persoane, dovadă fiind Contractul de împrumut autentificat sub nr. 606 din 8 aprilie 2010 care cuprinde o clauză identică cu privire la situaţia neachitării la termenul stabilit, fiind de altfel încheiat la acelaşi notar.

S-a apreciat ca fiind relevantă atitudinea inculpatului care a recunoscut constant că are de achitat părţii vătămate sumele înscrise în cele două contracte şi dobânda aferentă, aceasta din urmă nefiind menţionată în contracte. Nu a făcut însă afirmaţii contrare realităţii şi nu a folosit mijloace frauduloase pentru a o determina pe partea vătămată să încheie contractele.

S-a arătat că pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune în convenţii prevăzute de art. 215 alin. (3) C. pen. este necesar ca inducerea sau menţinerea în eroare să se fi produs în aşa fel încât fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat convenţia în condiţiile stabilite.

Astfel, s-a apreciat că partea vătămată a cunoscut condiţiile în care a acordat împrumutul şi şi-a asumat riscul de a-l acorda, nefiind vorba despre o inducere în eroare.

La determinarea elementului de inducere în eroare trebuie avută în vedere aptitudinea abstractă a acţiunii inculpatului de a produce acest efect.

De menţionat este faptul că atât inculpatul cât şi partea vătămată obişnuiau să împrumute sume mari de bani, oferind credibilitate pentru rambursarea lor în condiţiile în care din declaraţiile martorilor audiaţi rezultă că îşi respectau obligaţiile.

În condiţii normale de contractare se impune o verificare minimă a aspectelor consemnate în contract. De altfel, neverificarea situaţiei garanţiilor oferite de inculpat stă la baza prejudicierii părţii vătămate, culpa aparţinând acesteia. Aducerea unor garanţii în condiţiile în care nu se fac minime verificări cu privire la acestea, ilustrează lipsa de diligentă a părţii vătămate care avea posibilitatea de a verifica situaţia juridică a imobilelor aparţinând inculpatului.

S-a mai arătat că din probatoriul administrat nu rezultă existenţa unor discuţii cu privire la situaţia imobilelor respective. Prin urmare, neînţelegerea dintre părţi este de natură civil-contractuală izvorâtă din nerespectarea clauzelor cuprinse în cele două contracte.

De altfel, prin instituirea gajului general asupra tuturor bunurilor proprietatea inculpatului, partea vătămată a devenit creditor chirografar având posibilitatea recuperării sumelor împrumutate potrivit dispoziţiilor C. civ. care reglementează această materie.

S-a apreciat că aspectele invocate, referitoare la nulitatea absolută a clauzelor din contractele de împrumut, nu pot fi analizate în acest cadru procesual.

S-a mai invocat că încheierea contractelor în faţa unui notar oferă părţilor contractante siguranţa de care au nevoie, inserarea clauzei privind posibilitatea executării silite determinând partea vătămată să accepte şi eventualitatea nerespectării obligaţiei. Clauza respectivă a fost menţionată însă la cererea expresă a părţilor, acestea având posibilitatea de a efectua verificări minime cu privire la situaţia juridică a imobilelor.

Problemele financiare ale inculpatului şi împrejurarea că nu poate achita ratele la bancă nu au relevanţă sub aspectul existenţei infracţiunii de înşelăciune.

Pentru cele arătate, Curtea a apreciat că apelurile declarate sunt nefondate, fiind respinse ca atare în temeiul ari 379 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava şi partea civilă T.R.

Reprezentantul Parchetului a criticat hotărârile pronunţate în cauză prin prisma cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., sub aspectul greşitei achitări a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în contracte cu consecinţe deosebit de grave, considerând că în mod greşit instanţele au apreciat că fapta săvârşită de inculpat nu este prevăzută de legea penală, şi că de fapt sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune.

Partea civilă T.R. a criticat decizia recurată prin prisma cazului de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., în sensul că s-a comis o eroare gravă de fapt care a avut drept consecinţă greşita achitare a inculpatului. Pe latură civilă a solicitat obligarea inculpatului la plata sumei nominale înscrisă în cele două contracte de împrumut.

În cursul soluţionării recursului s-a procedat la audierea inculpatului, în şedinţa publică din data de 27 februarie 2013 şi s-a depus la dosar jurisprudenţă relevantă, respectiv ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală emisă în dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Dorohoi nr. 887/P/2011 din 16 august 2012, în temeiul art. 10 lit. b) C. proc. pen., pentru o situaţie de fapt similară.

La evaluarea cazurilor de casare Înalta Curte are în vedere faptul că în conformitate cu art. II alin (1) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti (M. Of. nr. 89 din 12 februarie 2013), dispoziţiile privind cazurile de casare prevăzute în Codul de procedură penală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, în forma anterioară intrării în vigoare a prezentei legi, rămân aplicabile cauzelor penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv celor aflate în termenul de declarare a recursului. Prezenta cauză a fost înregistrată pe rol la data de 20 iulie 2012, fiind supusă astfel cazurilor de casare astfel cum acestea au fost modificate de Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor (M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010).

Examinând legalitatea şi temeinicia deciziei, prin prisma motivelor şi cazurilor de recurs invocate, Înalta Curte consideră căile de atac ca fiind nefondate, pentru următoarele considerente:

Audiat în recurs inculpatul a susţinut că nu a efectuat nici un demers pentru inducerea în eroare a părţii vătămate negocierile purtând asupra datei rambursării împrumutului şi a dobânzii, fără a fi solicitate garanţii de bonitate:

Menţin în totalitate declaraţiile date în cauză atât la organul de urmărire penală, cât şi în cursul judecăţii. Nu am de făcut precizări suplimentare faţă de ceea ce am declarat anterior.

Eu am împrumutat de la partea civilă suma de 190.000 RON şi am mers la notar, unde am încheiat un contract de împrumut. Singura discuţie pe care am avut-o cu recurenta parte civilă când l-am întrebat dacă poate să mă împrumute cu o sumă de bani a fost legată de perioada de timp pentru care îmi acorda împrumutul şi de dobânda pe care trebuia să o plătesc. Partea civilă mici cerut o dobândă de 10 la sută i-am supus că dobânda este prea mare, şi în final ne-am înţeles ca împrumutul să fie acordat pe o perioadă de 3 luni cu o dobândă de 8 la sută pe lună. Nu am avut discuţii cu partea civilă legate de garantarea sumei împrumutate cu bunuri mobile sau imobile ale mele. În contractul care a fost întocmit la biroul notarial şi pe care eu l-am semnat era într-adevăr prevăzută o clauză în sensul garantării de către mine a împrumutului cu bunuri mobile şi imobile. La discuţia dintre mine şi partea civilă a asistat ginerele meu P.V.

Partea civilă este cea care a sunat notarul pentru a încheia contractul. BAI am ajuns împreună cu aceasta a doua zi pentru a semna contractul respectiv.

Este adevărat că am avut o discuţie cu partea civilă referitor la o brutărie care era gajată în favoarea unei bănci, dar această discuţie a fost cu mult anterioară datei la care am împrumutat banii de la partea civilă.

Eu eram într-o relaţie de prietenie cu partea civilă, ne vizitam reciproc.

Brutăria a fost evaluată de bancă la suma de 121.000 euro. Am gajat şi casa la bancă, dar nu îmi amintesc la ce sumă a fost evaluat acest imobil. Alte imobile, cu excepţia casei şi a brutăriei, nu deţin.

Înainte ca partea vătămată să formuleze plângere penală împotriva mea, cu cea 2 luni, am căutat pe partea civilă şi am vrut să-i dau suma de 80.000 RON (800 milioane ROL), însă aceasta a refuzat să o primească, solicitând să îi restitui întreaga sumă de bani pe care am împrumutat-o. După începerea cercetărilor penale avocatul meu de la vremea respectivă mi-a spus să nu mai iau legătura cu partea civilă.

Eu nu am întreaga sumă să o restitui părţii civile şi eu la rândul meu am de primit bani de la alte persoane.

Eu sunt de acord să restitui banii părţii civile dar la momentul acesta nu pot să apreciez în ce termen aş putea să-i restitui banii.

În ceea ce priveşte conţinutul acuzaţiei formulate, Înalta Curte precizează că potrivit art. 215 C. pen., (înşelăciunea)

(1) Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.

(2) Înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.

(3) Inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente, după distincţiile acolo arătate.

(5) Înşelăciunea care a avut consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

În fapt s-a reţinut că între inculpatul P.M. şi partea civilă T.R. s-au încheiat două contracte de împrumut pentru suma totală de 231.600 RON, autentificate la notariat prin Încheierile nr. 41 din 7 ianuarie 2010 şi nr. 91 din 29 ianuarie 2010, prin care s-a constituit şi un gaj general asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului.

În descrierea acuzaţiei în materie penală, în rechizitoriu, se susţine, că inducerea în eroare s-a realizat de către inculpat prin omisiunea de a prezenta existenţa ipotecii asupra imobilelor şi prin "susţinerea în mod nereal că deţine posibilităţi financiare de rambursare a sumei acordate ca împrumut". Astfel prin omisiunea declarării faptului că imobilele pe care le indicase pentru constituirea gajului erau, la momentul încheierii convenţiei dintre părţi, deja ipotecate în favoarea V. România SA, i s-ar fi creat părţii civile o falsă reprezentare a realităţii.

Înşelăciunea în convenţii constă în inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane, cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât fără această eroare cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul. Infracţiunea de înşelăciune presupune sub aspectul laturii obiective, în prezenta cauză, inducerea în eroare nu prin acţiuni, ci prin omisiuni de natură a crea o reprezentare falsă asupra unei situaţii determinante pentru victimă în luarea unei hotărârii de a încheia contractul. Inducerea sau menţinerea în eroare trebuie să fi avut un rol hotărâtor la încheierea contractului; eroarea în care se află partea vătămată, trebuie să rezulte nemijlocit din manopere dolosive imputabile făptuitorului, înţelegând prin aceasta inclusiv ascunderea cu bună ştiinţă a unor date esenţiale, care dacă ar fi fost cunoscute ar fi exclus încheierea contractului.

În cauză însă omisiunea de a încunoştinţa partea adversă despre imposibilitatea reală de a valorifica ipotecile în cazul nerestituirii împrumutului nu are aptitudinea explicitată anterior întrucât recuperarea împrumutului urma a se realiza datorită obţinerii unui profit economic important, ulterior încheierii contractului suma împrumutată fiind tocmai premisă demarării afacerii, ceea ce a generat neglijarea de către părţi a rolului garanţiilor imobiliare. Astfel din materialul probator administrat în cauză rezultă că partea civilă nu a fost interesată să afle situaţia juridică a imobilelor şi nici nu s-a demonstrat în niciun mod că la data încheierii convenţiei inculpatul avea reprezentarea faptului că nu va putea ori nu va dori să-şi execute obligaţiile contractuale. Aşa se explică omisiunea de a face precizări ori solicitări pentru desluşirea bonităţii împrumutatului la momentul încheierii contractelor sau de a se preocupa de eficienţa ipotecilor. Crearea aparenţei de bonitate a împrumutatului nu este consecinţa unor acţiuni ori omisiuni a împrumutatului, partea civilă susţinând că acest aspect era cunoscut în comunitatea restrânsă căreia părţile îi aparţin.

În faţa instanţei de fond partea vătămată a susţinut că ştia că inculpatul deţinea mai multe imobile la momentul încheierii convenţiilor. Aceeaşi parte vătămată nu face dovada că a solicitat alte demersuri pentru stabilirea bonităţii inculpatului, rezultând că evaluarea sa personală a fost suficientă pentru acest demers: "am crezut că vila ce era în construcţie este pe numele inculpatului şi nu a ginerelui său. De asemenea ştiam că are şi o brutărie şi o altă casă în oraşul Dorohoi, însă nu am avut cunoştinţă că acestea erau ipotecate. La notari am discutat cu inculpatul cu privire la data restituirii celor două sume de bani şi, înainte de a semna, l-am întrebat pe domnul notar cum îl cunoaşte pe acesta, spunându-mi că nu-l cunoaşte prea bine." În sesizarea înaintată organului de cercetare penală, la data de 19 iulie 2010, partea vătămată a arătat că a încheiat contractele în urma asigurărilor primite de la inculpat privind solvabilitatea sa şi urgenţa rezolvării unor probleme de afaceri comerciale, cunoscând că este un om de afaceri de onorabilitate notorie în zona Dorohoi. Partea vătămată a susţinut că l-a contactat prin telefon pe I.A. din Dorohoi, care i-a dat asigurări că împrumutatul are posibilităţi materiale considerabile şi se bucură de onorabilitate. Făptuitorul i-a dat dat asigurări privind realitatea şi urgenţa unor afaceri comerciale profitabile pentru care avea nevoie de bani. Contractele de împrumut prevăd că "în caz de neachitare la termen, contractul constituie titlu executoriu asupra bunurilor mobile şi imobile aflate în proprietate debitorului, fără a stabili eventuale dobânzi ori penalităţi. Ambele contracte au fost încheiate la BNP I.A.

Totodată, din ansamblul materialului probator administrat în cauză rezultă faptul că părţile nu au purtat discuţii cu privire la situaţia juridică a imobilelor respective, iar din declaraţia martorului T.Gh. a reieşit că nu cunoştea împrejurările în care partea civilă i-a acordat împrumutul inculpatului. Deşi, din declaraţia martorului H.C. rezultă că l-ar fi auzit pe inculpat spunându-i că are mai multe proprietăţi şi mai multe combinaţii din care urma să câştige bani şi că însăşi partea civilă a declarat că avea cunoştinţă despre faptul că inculpatul deţine în proprietate imobile, crezând că vila în construcţie îi aparţinea, dar fără a face verificări în acest sens. Din declaraţia dată de inculpatul P.M. în faţa înaltei Curţi rezultă că singura discuţie pe care a avut-o cu partea civilă, atunci când i-a solicitat împrumutul a fost legată doar de perioada de timp pentru care îl va acorda şi de dobânda pe care va trebui să o plătească, că nu a discutat aspectele legate de garantarea sumei împrumutate cu bunurile sale mobile şi imobile, deşi exista o clauză în sensul garantării împrumutului în actul notarial semnat. Totodată, a menţionat că a vrut să-i plătească părţii vătămate suma de 80.000 de RON, însă acesta a refuzat să o primească, solicitând restituirea întregii sume împrumutate.

Simpla omisiune de a prezenta cocontractantului situaţia juridică a imobilelor sub aspectul existenţei ipotecii constituite în favoarea băncii, dar în contextul în care ambii contractanţi se bazau aparent pe forţa financiară sau bonitatea inculpatului, nu poate constitui inducere în eroare, în sensul normei de incriminare. Chiar reţinerea relei-credinţe a inculpatului pe aspectul neprezentării ipotecii nu este o condiţie suficientă în contextul în care forţa financiară a acestuia a fost evaluată în principal de partea vătămată la acordarea împrumutului, iar restituirea era rezultatul succesului în afaceri.

Înalta Curte constată astfel că inculpatul nu a recurs, în momentul încheierii contractului, la mijloace de inducere în eroare a părţii civile, aceasta neavând o reprezentare falsă cu ocazia perfectării înţelegerii datorită unor acţiuni ori manopere dolozive ale inculpatului. Nu pot fi reţinute apărările părţii vătămate, în sensul că fiind de curând întors din America, putea fi uşor indus în eroare, atâta timp cât avea posibilitatea să verifice în mod efectiv bonitatea părţii cocontractante însă s-a bazat pe o evaluare proprie, liberă de orice analiză obiectivă.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că nu a fost dovedit faptul inducerii în eroare a părţii civile prin mijloace dolosive folosite de inculpat care ar fi avut un rol hotărâtor la încheierea convenţiei dintre părţi, simpla neexecutare a obligaţiilor contractuale neputând fi valorificată ca acţiune ilicit penală.

Nefiind realizat elementul material al laturii obiective, analiza laturii subiective apare ca fiind nepertinentă. Totuşi Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa sa anterioară a arătat că: În cazul infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (3) şi (4) C. pen., cercetarea judecătorească presupune administrarea de probe, nemijlocit, în condiţii de publicitate şi contradictorialitate, cu privire la existenţa intenţiei, constând, de exemplu, în audierea părţilor civile sau a reprezentanţilor acestora cu privire existenţa unor înţelegeri referitoare la modalitatea de plată sau cunoaşterea, la data încheierii contractelor, a faptului că inculpatul nu poate plăti sumele datorate. În cadrul criteriilor pentru evaluarea intenţiei în cazul infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (3) şi (4) C. pen. se înscriu conduita persoanei acuzate în legătură cu alte contracte sau cecuri, anterior datei faptelor din actul de sesizare, măsurile luate pentru respectarea clauzelor contractuale sau pentru efectuarea plăţii, coerenţa măsurilor cu scopul urmărit, atitudinea faţă de respectarea normelor care guvernează domeniul în speţă, rulajul mărfurilor sau al încasărilor, precum şi caracterul diferit sau consecvent al conduitei persoanei acuzate faţă de faptele din cauza dedusă judecăţii, alături de elementele determinante pentru încheierea contractului, cunoaşterea de către părţile contractante a modului în care se va desfăşura contractul, a momentului şi a modului în care se va face plata, existenţa unor împrejurări imprevizibile. (I.C.C.J., secţia penală, Decizia nr. 2040 din 12 iunie 2012).

Intenţia, ca element subiectiv al infracţiunii de înşelăciune presupune atitudinea subiectivă în raport cu care se poate reproşa conduita persoanei acuzate. Răspunderea penală intervine deoarece persoana acuzată şi-a folosit capacitatea de înţelegere şi prevedere a faptelor, în scopul unui rezultat fraudulos. Criteriile de evaluare a vinovăţiei decurg din comportamentul exterior al persoanei acuzate, de natură să clarifice sensul şi scopul acţiunilor întreprinse de aceasta. Motivaţia actului de conduită este reflectată de modul în care persoana a acţionat. Deşi inculpatul avea bunurile imobile ipotecate acest aspect care nu a fost adus la cunoştinţa părţii civile, care de altfel, nici nu s-a interesat de situaţia juridică a acestora, aşa cum rezultă inclusiv din propria declaraţie, nu a fost ascuns cu scopul de a produce un prejudiciu părţii contractante. Probatoriile nu au condus indubitabil la concluzia că inculpatul nu intenţiona derularea unei afaceri cu banii împrumutaţi din profitul căreia să restituie suma părţii civile. Apărarea a susţinut fără a se putea opune o probă utilă de către partea vătămată în combatere, că ambii contractanţi erau persoane cu forţă financiară cunoscută în comunitatea din care proveneau aspect ce a fost suficient pentru acordarea împrumutului pentru sume importante, fără a se pune problema verificării situaţiei juridice a imobilelor ipotecate. Bonitatea inculpatului a fost apreciată de partea vătămată pe baza afacerilor derulate de acesta din urmă. Astfel, partea vătămată a susţinut în faţa instanţei de fond; "am crezut că vila ce era în construcţie este pe numele inculpatului şi nu a ginerelui său. De asemenea ştiam că are şi o brutărie şi o altă casă în oraşul Dorohoi, însă nu am avut cunoştinţă că acestea erau ipotecate .. La notari am discutat cu inculpatul cu privire la data restituirii celor două sume de bani şi, înainte de a semna, l-am întrebat pe domnul notar cum îl cunoaşte pe acesta, spunându-mi că nu-l cunoaşte prea bine." Înalta Curte reiterează concluzia expusă în cadrul analizei laturii obiective în sensul că toată această evaluare eronată nu este rezultatul unor manopere coordonate ale inculpatului, ci a unei aprecieri a părţii civile plecate de la date anterior cunoscute, evaluare ce trebuie imputată exclusiv părţii vătămate.

În ceea ce priveşte latura civilă, Înalta Curte, în raport de prevederile art. 346 alin. (4) C. proc. pen., constată că în mod riguros a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă, însă trebuie amintit faptul că partea civilă se află în posesia unui titlu executoriu, respectiv a contractelor notariale de împrumut pe care poate să le valorifice prin punerea în executare în condiţiile legii civile.

Ca urmare, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava şi partea civilă T.R. împotriva Deciziei penale nr. 68 din 27 iunie 2012 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, iar în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga partea civilă la plata cheltuielilor judiciare către stat.

În baza art 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava şi partea civilă T.R. împotriva Deciziei penale nr. 68 din 27 iunie 2012 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe intimatul inculpat P.M.

Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 100 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 martie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 683/2013. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.)....  ICCJ. Decizia nr. 990/2013. Penal. Infracţiuni privind... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 973/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs