ICCJ. Decizia nr. 11/2014. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 11/2014
Dosar nr. 3065/99/2013
Şedinţa publică din 6 ianuarie 2014
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 204 din 29 aprilie 2013 a Tribunalului Iaşi a fost admisă acţiunea civilă formulată în cauză de partea civilă P.D.G., domiciliată în sat şi comuna Voineşti, jud. Iaşi.
În baza art. 14 lit. b) şi art. 346 C. proc. pen. rap. la art. 1381 şi urm. din Legea nr. 287/2009, a fost obligat inculpatul F.C.C., zis „T. ” , arestat preventiv în Penitenciarul Iaşi, la plata către partea civilă P.D.G. a sumei de 20.000 euro, în echivalent lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri civile.
În baza art. 14 lit. a) şi art. 348 C. proc. pen., s-a dispus restituirea către partea civilă a brichetei, ţigărilor şi a sumei de 403 lei, aflate în coletul plic nr. 5 din plicul maro înaintat la Camera de Corpuri Delicte a Tribunalului Iaşi, bunuri sustrase de inculpat şi recuperate de organele de poliţie.
A fost respinsă acţiunea civilă promovată în cauză de partea civilă C.M., domiciliată în Iaşi, Şos. Nicolina, jud. Iaşi, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Partea civilă P.D.G. a reclamat în faţa instanţei că, prin fapta comisă de inculpatul F.C.C. in data de30 noiembrie - 01 decembrie 2012, i s-au cauzat prejudicii materiale şi morale.
A fost avut în vedere că, potrivit disp. art. 1349 C. civ. (Legea nr. 287/2009 în vigoare la data faptelor), orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire, răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
Aşa cum a stabilit instanţa prin Sentinţa penală nr. 95 din 04 martie 2013, inculpatul F.C.C. se face vinovat de faptul că a pătruns, fără drept, în noaptea de 30 noiembrie - 01 decembrie 2012, în imobilul aparţinând părţii vătămate P.D.G. din comuna Voineşti, jud. Iaşi şi a întreţinut, prin violenţă şi ameninţare, raporturi sexuale cu partea vătămată, împotriva voinţei acesteia, lovind pe partea vătămată în momentul în care aceasta a reuşit să fugă şi să strige după ajutor şi, în aceleaşi împrejurări, prin violenţă şi ameninţare, a sustras de la partea vătămată P.D.G. suma de 500 lei, un pachet de ţigarete marca P. şi o brichetă de culoare galbenă, fapte care întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de violare de domiciliu prev. de art. 192 alin. (2) C. pen., viol prev. de art. 197 alin. (1) C. pen. şi tâlhărie prev. de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi alin. (2)1 lit. c) C. pen. S-a reţinut că aceste activităţi ilicite penale comise cu discernământ de inculpatul F.C.C. au fost de natură a prejudicia grav drepturile părţii civile P.D.G., persoană căreia i-au fost încălcate nu doar dreptul la inviolabilitatea domiciliului şi a patrimoniului, ci şi dreptul la libertatea vieţii sexuale şi la integritate fizică.
Astfel, instanţa a apreciat că prin acţiunile ilicite comise de inculpat s-a cauzat părţii civile un prejudiciu patrimonial şi moral, prejudicii al căror cuantum poate fi evaluat de instanţa de judecată prin raportare la probatoriile cauzei.
S-a constatat, aşa cum a susţinut partea civilă, că prin acţiunile ilicite ale inculpatului i-au fost distruse bunuri din locuinţă, aspect confirmat de menţiunile procesului verbal de cercetare la faţa locului ataşat dosarului de urmărire penală (f. 24 şi urm. vol. II dosar urmărire penală). Prin urmare, s-a constatat că părţii civile i s-a cauzat un prejudiciu de natură patrimonială în legătură de cauzalitate directă cu acţiunile ilicite comise de inculpatul F.C.C., prejudiciu care trebuie reparat integral conform principiului enunţat de art. 1385 alin. (1) C. civ.
Referitor la prejudiciul moral pretins de partea civilă, s-a reţinut că, potrivit art. 1391 C. civ., în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială. Or, aşa cum s-a reţinut prin Sentinţa penală nr. 95/2013, prin care s-a dispus condamnarea inculpatului F.C.C., acesta se face vinovat de încălcări grave ale drepturilor părţii civile.
După cum a rezultat din probatoriile administrate în cauză, în principal din declaraţiile martorilor D.M. şi T.E., partea civilă a avut de suferit în plan fizic şi psihic, urmare a acţiunilor ilicite ale inculpatului, dar şi în plan personal viaţa acesteia a fost influenţată negativ de calitatea de victimă a infracţiunii de viol comisă de inculpatul F.C.C. Din punct de vedere fizic, a fost evident că starea de sănătate a părţii civile, însărcinată la momentul actelor de agresiune comise de inculpat, cu sarcină gemelară, a fost influenţată negativ întrucât o sarcină care a decurs normal până la data de 30 noiembrie - 01 decembrie 2012, cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, a devenit ulterior acestui moment o sarcină cu probleme, partea civilă dând naştere prematur celor doi copii.
Din punct de vedere psihic, a rezultat indubitabil din declaraţiile martorilor audiaţi starea de temere pe care partea civilă şi cei doi copii minori care se aflau în locuinţă în noaptea de 30 noiembrie - 01 decembrie 2012 o au şi în prezent, frica obsesivă că este posibil ca în casa lor să mai pătrundă cineva în felul agresiv în care a făcut-o inculpatul. în plus, s-a reţinut că şi calitatea de victimă a infracţiunii de viol comise de inculpat este de natură a crea părţii civile un sentiment de inferioritate, de excludere socială, sentimente care au influenţat viaţa de familie a acesteia, conform declaraţiilor martorilor partea civilă fiind părăsită de soţ, urmare a infracţiunii a cărei victimă a fost.
Referitor la întinderea prejudiciului material şi moral reclamat de partea civilă, instanţa a reţinut, contrar susţinerilor apărătorului inculpatului, că există în cauză criterii la care să se raporteze pentru aprecierea întinderii prejudiciului moral suferit, însă evaluarea lor nu s-a mai impus întrucât inculpatul F.C.C. a achiesat la pretenţiile reclamate de partea civilă P.D.G. prin ultimul său cuvânt asupra fondului cauzei.
A fost avut în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 14 C. proc. pen., soluţionarea acţiunii civile în procesul penal este guvernată de dispoziţiile legii civile, iar principiul de bază în procesul civil, aplicabil inclusiv în materia răspunderii civile delictuale, este cel al disponibilităţii. Acest principiu cuprinde dreptul de a porni sau nu acţiune, de a determina limitele pretenţiilor formulate, de a renunţa la judecată sau la dreptul subiectiv, de a achiesa la pretenţii şi de a stinge litigiul printr-o tranzacţie, de a exercita sau nu calea de atac etc. Achiesarea la pretenţiile reclamantului este un act de dispoziţie al pârâtului care recunoaşte pretenţiile formulate împotriva sa. Având în vedere că actele de dispoziţie, din momentul în care au fost efectuate, sunt irevocabile, partea nu mai poate reveni asupra manifestării sale de voinţă, în sensul de a retracta. Recunoaşterea trebuie să fie rezultatul consimţământului liber exprimat.
S-a reţinut că aceste principii şi-au găsit consacrarea şi în dispoziţiile procesual penale, prin art. XVIII pct. 2 din Legea nr. 202/2010 fiind introdus art. 16 C. proc. pen. care, în alin. (2) şi (3) statuează că inculpatul, cu acordul părţii responsabile civilmente (nu este cazul speţei de faţă), poate recunoaşte în tot sau în parte, pretenţiile civile, instanţa obligând la despăgubiri în măsura recunoaşterii, cu privire la pretenţiile nerecunoscute putând fi administrate probe.
Pornind de la aceste premise legislative, instanţa a reţinut că poziţia inculpatului F.C.C., exprimată în ultimul cuvânt acordat asupra fondului pretenţiilor solicitate de partea civilă, în prezenţa apărătorului desemnat din oficiu, când inculpatul a fost de acord cu pretenţiile civile formulate de către partea civilă P.D.G., reprezintă un act de dispoziţie valabil exprimat, neexistând nici cel mai mic indiciu că, la acel moment, consimţământul său ar fi fost viciat. în acest sens, s-a reţinut că este şi decizia nr. 702/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 1837/104/2010, la data de 13 martie 2012.
În aceste condiţii, faţă de considerentele anterior expuse, a fost admisă acţiunea civilă formulată în cauză de partea civilă P.D.G. şi, în baza art. 14 lit. b) şi art. 346 C. proc. pen. rap. la art. 1381 şi urm. din Legea nr. 287/2009, a fost obligat inculpatul F.C.C. la plata către partea civilă a sumei de 20.000 euro, în echivalent lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri civile.
Întrucât constituirea de parte civilă cu privire la prejudiciul material pretins de partea civilă nu a vizat şi contravaloarea sumelor de bani şi a bunurilor sustrase prin violenţă de inculpatul F.C.C., în contextul faptelor comise în noaptea de 30 noiembrie - 01 decembrie 2012, instanţa, în baza art. 14 lit. a) şi art. 348 C. proc. pen., a dispus restituirea către partea civilă a brichetei, ţigărilor şi a sumei de 403 lei aflate în coletul plic nr. 5 din plicul maro înaintat la Camera de Corpuri Delicte a Tribunalului Iaşi, bunuri sustrase de inculpat şi recuperate de organele de poliţie.
Referitor la constituirea de parte civilă formulată în cauză de numita C.M., s-a reţinut că aceasta a pretins suma totală de 10.000 lei cu titlu de cheltuieli efectuate pentru înmormântarea şi pomenirea victimei P.Z. Partea civilă nu s-a prezentat însă în faţa instanţei de judecată pentru a-şi susţine pretenţiile formulate, în condiţiile în care latura civilă a cauzei este guvernată de principiul disponibilităţii părţilor, iar prejudiciile invocate trebuie a fi dovedite.
Deşi în latura penală a cauzei, prin Sentinţa nr. 95/2013 instanţa a reţinut că inculpatul F.C.C. se face vinovat de moartea victimei întrucât în noaptea de 06/ 07 august 2009, a pătruns fără drept în imobilul aparţinând victimei P.Z. din comuna Voineşti, jud. Iaşi, cu scopul de a o viola, acţiune materializată atât normal, cât şi anal, iar în timp ce întreţinea raporturi sexuale cu victima, a acţionat violent asupra acesteia, aplicându-i multiple lovituri cu pumnii şi picioarele peste corp şi cap, victima suferind leziuni în urma cărora a decedat, fapte ce întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de violare de domiciliu prev. de art. 192 alin. (2) C. pen. şi viol urmat de moartea victimei prev. de art. 197 alin. (1) şi 3 C. pen., în cauză nu a putut fi angajată răspunderea civilă a inculpatului întrucât partea civilă nu a administrat un minim de probatorii pentru a dovedi existenţa prejudiciului pretins.
În plus, s-a reţinut că, deşi inculpatul F.C. a recunoscut în ultimul cuvânt pretenţiile invocate de partea civilă P.D.G., în raport de pretenţiile părţii civile C.M. rămâne a produce efecte declaraţia inculpatului din data de 04 martie 2013 (f. 57 Dosar nr. 994/99/2013), în care arăta că nu este de acord cu despăgubirea părţilor civile.
A fost avut în vedere că, în mod evident, cineva a suportat cheltuielile de înmormântare a victimei P.Z. şi cu pomenirile ulterioare făcute conform obiceiului, dar din actele dosarului de urmărire penală nu a rezultat că aceasta a fost partea civilă C.M.
S-a mai reţinut, potrivit adresei din 25 februarie 2013 a Primăriei Comunei Voineşti (f. 54 Dosar nr. 994/99/2013), că victima P.Z. a avut patru copii, care nu s-au constituit părţi civile în cauză. Conform declaraţiilor date de chiar partea civilă C.M. în cursul urmăririi penale (f. 129, vol. I), aceasta era o rudă mai îndepărtată a victimei şi o vizita ocazional. în aceste condiţii, instanţa nu a avut elemente probatorii suficiente pentru a reţine că cheltuielile de înmormântare a victimei P.Z. şi pomenirile ulterioare au fost efectuate de partea civilă C.M., evident fiind că acestea au căzut în sarcina moştenitorilor legali ai victimei, în speţă cei patru copii, până la proba contrară. Or, în cauză, nu s-a produs un minim de probatorii pentru ca instanţa să reţină că partea civilă C.M. este cea care a suportat aceste cheltuieli în locul moştenitorilor legali, condiţii în care nu s-a putut reţine că, urmare a acţiunii ilicite a inculpatului F.C.C., acţiune soldată cu moartea victimei P.Z., părţii civile i s-a cauzat un prejudiciu de natură patrimonială.
În termen legal, inculpatul F.C.C. a formulat apel împotriva acestei sentinţe, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Inculpatul a criticat sentinţa sub aspectul cuantumului sumei de 20.000 euro, în echivalent lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri civile acordate părţii civile P.D.G., sumă pe care a considerat-o prea mare, susţinând că, dacă ar fi diminuată această sumă, ar avea posibilitatea să o plătească.
Prin cererea de apel iniţial, inculpatul a făcut cunoscut că ar putea plăti suma stabilită după executarea pedepsei, iar în fata instanţei, prin apărătorul său, a solicitat diminuarea sumei.
Prin decizia penală nr. 132 din 9 iulie 2013 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost respins, ca nefundat, apelul formulat de inculpatul F.C.C. împotriva Sentinţei penale nr. 204 din 29 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Iaşi, sentinţă care a fost menţinută.
A fost obligat apelantul să plătească statului suma de 300 lei, cheltuieli judiciare, din care suma de 200 lei, onorariu pentru avocat oficiu, care va fi avansată din fondurile statului.
Verificând sentinţa atacată, prin prisma motivelor invocate, cât şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de prim control judiciar a constatat că apelul inculpatului este nefondat.
S-a reţinut că prejudiciul moral este rezultatul lezării unui drept nepatrimonial şi, deşi s-a considerat că este imposibilă o reparare pecuniară a acestuia, invocându-se caracterul arbitrar al acestei reparaţii, neputându-se stabili niciun fel de echivalenţă între durerea morală şi o anumită sumă de bani, totuşi prezenţa acestuia ca parte componentă a prejudiciului în ansamblu, potrivit dispoziţiilor art. 998, 999 C. civ., şi-a găsit o aplicare constantă în practica judiciară.
De asemenea, s-a reţinut că despăgubirile acordate pentru prejudicii izvorâte din fapte ilicite trebuie să reprezinte întotdeauna o acoperire integrală şi nu se stabilesc în raport cu posibilităţile materiale ale autorului sau ale victimei, esenţială fiind stabilirea concordanţei dintre cuantumul prejudiciului material, moral şi cel al despăgubirii.
Trecând peste toate aceste considerente, s-a reţinut că esenţial în cauză este faptul de necontestat că inculpatul F.C.C., în ultimul cuvânt acordat pe fondul cauzei în faţa primei instanţe, a declarat că este de acord cu despăgubirea părţii civile P.D.G. cu suma de 20.000 euro.
Ca atare, s-a apreciat că nu este întemeiată critica inculpatului, aceasta fiind înlăturată.
Totodată, s-a constatat că nu sunt alte motive de nelegalitate sau ne temeinicie a hotărârii atacate.
Împotriva deciziei anterior menţionate, în termen legal, a declarat recurs inculpatul F.C.C., calea de atac nefiind motivată în scris.
Cu prilejul concluziilor formulate oral în faţa instanţei, apărătorul recurentului inculpat a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., criticile vizând cuantumul despăgubirilor acordate părţii civile P.D.G., apreciate ca fiind prea ridicate.
Examinând recursul declarat prin raportare la dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele care urmează.
În cauză, se observă că decizia penală recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, la data de 9 iulie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de Codul de procedură penală anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăseşte în speţă.
Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3856 C. proc. pen. stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 3859 C. proc. pen.
Instituind, totodată, o altă limită a devoluţiei recursului, art. 38510 C. proc. pen. prevede în alin. (21) că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.
Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
În ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., se constată că, într-adevăr, acesta a fost menţinut şi nu a suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către instanţa de ultim control judiciar, respectarea condiţiilor formale prevăzute de art. 38510 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, se observă, însă, că recurentul inculpat nu şi-a motivat recursul în scris, în termenul prevăzut de lege, încălcându-şi, astfel, obligaţia ce-i revenea potrivit art. 38510 alin. (2) C. proc. pen., motiv pentru care cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. nu va putea fi analizat din oficiu de către instanţa de recurs.
În plus, în actuala reglementare, nu există un caz de casare care să permită analiza criticii referitoare la întinderea despăgubirilor, singurul caz de casare care ar fi putut permite acest lucru fiind abrogat.
În acest context, având în vedere şi împrejurarea că Înalta Curte, în urma examinării căii de atac în limitele impuse de dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, nu identifică vreun motiv de nelegalitate a hotărârilor pronunţate în cauză, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul F.C.C.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul F.C.C. împotriva deciziei penale nr. 132 din 9 iulie 2013 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 15/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune... | ICCJ. Decizia nr. 1012/2014. Penal → |
|---|
