ICCJ. Decizia nr. 404/2014. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Apel

Decizii penale ICCJ 2014


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 404/A/2014

Dosar nr. 7102/2/2013

Şedinţa publică din 27 noiembrie 2014

Deliberând asupra apelurilor penale de faţă, constată că,

Prin sentinţa penală nr. 55/F din 28 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a dispus, în temeiul art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două acte materiale), condamnarea inculpatului T.S. la pedeapsa de 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen.

În temeiul art. 26 C. pen. rap. la art. 255 alin. (1) C. pen., art. 6 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două acte materiale), acelaşi inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen.

În temeiul art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele astfel aplicate, stabilindu-se ca inculpatul T.S. să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen.

În temeiul art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi arestării preventive de la data de 12 septembrie 2013 până la 15 noiembrie 2013, iar, în temeiul art. 189 şi art. 191 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata cheltuiehlor judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a făcut, în primul rând, referire la împrejurările faptice ale cauzei reţinute prin rechizitoriu, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate în cursul urmăririi penale, arătând că martorul P.Ş. a fost administrator al SC A.H. SRL şi SC A.P. SRL, societăţi ce aveau ca obiect de activitate cultivarea cerealelor (exclusiv orez), plantelor leguminoase şi a plantelor producătoare de seminţe oleaginoase. în această calitate, în perioada 2007-2011, a solicitat A.P.I.A., Centrul judeţean Călăraşi, acordarea de plăţi unice pe suprafaţă agricolă, nerambursabile, din fonduri comunitare şi naţionale, pentru mai multe suprafeţe de teren. După acordarea sumelor menţionate, A.P.I.A. a constatat că societăţile ar fi exploatat ilegal o parte din suprafaţa pentru care s-a solicitat acordarea de subvenţii, suprafaţă, ce ar aparţine A.D.S., astfel că au obţinut în mod ilegal o parte din aceste fonduri. În acest context, A.P.I.A. Călăraşi a întocmit procese verbale de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare, creanţe a căror valoare a fost de 7.088.751,36 lei pentru perioada 2007-2010, dosarul aferent campaniei din 2011 fiind reinstrumentat şi în curs de autorizare, iar pentru recuperarea prejudiciului fiind instituite măsuri asigurătorii.

Litigiile generate de contestarea proceselor verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor s-au aflat în diverse stadii de soluţionare, însă situaţia creată l-a împiedicat pe P.Ş. să acceseze alte fonduri oferite prin programul S.A.P.S. Această situaţie litigioasă a fost cunoscută de inculpatul T.S., comisar în cadrul S.I.F. a I.P.J. Călăraşi, inclusiv din cele relatate lui de martorul G.M., iar situaţia dificilă a lui P. a fost percepută ca o oportunitate de către inculpat, deoarece acesta deţinea un teren în suparafaţă de cea-50.000 mp în satul Cegani, com. Burduşani, jud. Ialomiţa şi era interesat să îl vândă, iar martorul, cunoscut ca fiind implicat în activităţi agricole, preocupat de extinderea activităţii sale economice şi, prin urmare, de achiziţia de noi terenuri, cu posibilităţi financiare semnificative, era persoana în măsură să cumpere un teren de o asemenea mărime şi la un preţ bun pentru inculpat. Discuţii cu privire la vânzarea acestui teren au existat şi anterior anului 2013 între inculpat şi P.Ş., însă cel din urmă, deşi interesat de cumpărarea terenului, nu a dat un răspuns ferm, amânând mereu luarea unei decizii.

Potrivit declaraţiei martorului G.M., care era la curent cu intenţia inculpatului de a vinde terenul menţionat lui P.Ş., în cursul anului 2013 s-a întâlnit cu T.S., iar acesta, ştiind că este în relaţii foarte apropiate cu P.Ş., l-a întrebat dacă cel din urmă a luat vreo decizie. Martorul i-a relatat lui P.Ş. despre întâlnirea cu inculpatul şi despre întrebarea adresată de acesta, ocazie cu care P. a afirmat că ar fi dispus să cumpere terenul, dar că mai întâi ar vrea sa vadă actele şi poziţionarea acestuia. După această discuţie, P.Ş. a menţionat că, dacă recolta din anul 2013 va fi vândută la un preţ bun, ar putea să cumpere acest teren. Ulterior, întâlnindu-se din nou cu inculpatul şi întrebat fiind de acesta dacă are noutăţi cu privire la cumpărarea terenului de către P.Ş., martorul G.M. a declarat că i-a spus acestuia despre condiţiile în care P.Ş. ar fi în măsură să cumpere terenul, cu precizarea că, deocamdată, acesta are dificultăţi financiare din cauză că fondurile sale sunt blocate de A.P.I.A. Călăraşi ca urmare a existenţei unor litigii, în urma unor demersuri iniţiate de D.B., directorul executiv adjunct al acestei instituţii. Martorul G.M. a arătat că, aflând acest lucru, inculpatul T.S. a susţinut că îl cunoaşte pe D.B. şi că poate discuta cu acesta pentru rezolvarea problemelor întâmpinate de P.Ş., fără a preciza în acel moment alte detalii. Date fiind acestea, martorul G.M. a discutat cu P.Ş. despre cele afirmate de inculpat, P.Ş. fiind de acord cu demersul inculpatului, dacă totul ar fi legal şi, în cazul în care fondurile societăţilor sale ar fi deblocate, ar putea să cumpere terenul inculpatului (vol. I, filele 63-74).

În paralel, inculpatul a căutat o modalitate de a discuta cu D.B.D., în condiţii favorabile, care să îi permită să aducă în atenţia directorului executiv adjunct de la A.P.I.A. Călăraşi situaţia lui P.Ş. şi, urmărind strict interesul său, să facă tot ce era necesar să asigure o soluţie convenabilă tuturor, chiar dacă detaliile intervenţiei pe lângă D.B.D. nu fuseseră expuse în discuţia cu martorul G.D. Astfel, cunoscând relaţia de prietenie a lui D.B.D. cu inculpatul G.V., inculpatul T.S. l-a contactat pe acesta pentru a-i facilita o întâlnire cu directorul executiv adjunct de la A.P.I.A. Călăraşi şi i-a relatat, totodată, că P.Ş. ar fi dispus să remită suma de 100.000 de euro pentru soluţionarea favorabilă a litigiilor cu A.P.I.A., în sensul anulării sau reducerii debitelor societăţilor administrate de martor. Cu acelaşi prilej, inculpatul T.S. i-a promis inculpatului G.V. o parte din suma pe care o va primi de la P.Ş. pentru sprijinul pe care i-l va acorda în demersul său pe lângă D.B.D.

Existenţa acestei înţelegeri anterioare între inculpaţii T.S. şi G.V. a rezultat din evenimentele care au urmat, când, pentru început, cel din urmă a intermediat o primă întâlnire, a pus la dispoziţie un loc propice, într-un cadru confidenţial, pentru discuţiile ce urmau a avea loc şi a garantat seriozitatea şi credibilitatea inculpatului T.S., apoi a continuat să îl sprijine pe acesta în demersul său, facilitând întâlnirile cu D.B.D., insistând faţă de el să accepte propunerea făcută de inculpatul T.S. şi să accepte banii pe care urma să îi remită P.Ş. prin intermediul ofiţerului de poliţie.

Astfel, aşa cum a rezultat din declaraţia lui D.B.D., în data de 20 august 2013, a fost apelat de inculpatul G.V., care i-a solicitat o întrevedere, ocazie cu care i-a spus că vine din partea unui prieten de-al său, fără a-i menţiona numele, care îl roagă să ajungă la o înţelegere cu P.Ş. şi că acesta din urmă este dispus să ofere suma de 100.000 de euro pentru rezolvarea tuturor problemelor. D.B.D. a refuzat această ofertă, însă, în seara aceleiaşi zile, considerând că ar fi util să cunoască cine este persoana care a intervenit căruia i-a cerut detalii cu privire la cele discutate anterior şi la identitatea "prietenului comun" care a intervenit pentru P.Ş. Cu acest prilej, inculpatul G.V. i-a comunicat că persoana care a făcut acest demers este inculpatul T.S., ofiţer în cadrul S.I.F. din cadrul I.P.J. Călăraşi. In continuare, inculpatul G.V. i-a adus la cunoştinţă lui D.B.D. că a fost identificată o modalitate de disimulare a sumei de 100.000 de euro ce trebuia să fie remisă, aceasta urmând a fi inclusă în preţul unui teren pe care inculpatul T.S. l-ar vinde lui P.Ş. în acest mod, terenul ar fi fost supraevaluat şi, din suma de 130.000 de euro reprezentând preţul mărit artificial, ar putea fi retrasă suma de 100.000 de euro. Totodată, inculpatul G.V. i-a explicat şi că, din suma de 100.000 de euro, o parte ar reveni şi inculpatului T.S. şi l-a sfătuit să se gândească bine la ofertă, iar dacă va.accepta, s-a obligat să îl pună în legătură cu inculpatul T.S. Deşi denunţătorul i-a subliniat inculpatului G.V. că nu este interesat de propunerea făcută, acesta a insistat să reflecteze în continuare.

Imediat după ce a luat cunoştinţă despre aceste aspecte, D.B.D. a sesizat D.N.A. - Serviciul Teritorial Bucureşti.

În data de 25 august 2013, în jurul orei 14:30, D.B.D. a fost apelat de inculpatul G.V., care i-a solicitat să vină la imobilul său situat în Călăraşi, str. Ciocârliei, nr. 19bis, unde are un depozit de lemne, spunându-i că vine şi "prietenul". D.B.D. a declarat că, la depozit, l-a găsit pe inculpatul G.V. şi că, după circa două minute, a venit şi inculpatul T.S., inculpatul G. conducându-i pe cei doi într-un birou, unde i-a lăsat să discute. Potrivit celor declarate de D.B.D., acesta i-a spus inculpatului T.S. că ar fi de acord cu cele transmise de P.Ş., moment în care inculpatul a început să îi explice detaliile remiterii mitei. Astfel, i-a relatat că primirea sumei de 100.000 de euro va fi ascunsă prin încheierea unui contract de vânzare-cumpărare pentru un teren între inculpat şi P.Ş., în preţul căruia va intra şi suma remisă pentru rezolvarea problemelor lui P.Ş., astfel că rumeni nu va cunoaşte destinaţia banilor. După exprimarea acordului de către D.B.D., inculpatul T.S. a susţinut că va lua legătura cu G.M., care este prietenul lui şi al lui P.Ş., pentru finalizarea "tranzacţiei", stabilind, totodată, o întâlnire pentru data de 26 august 2013.

D.B.D. l-a contactat pe inculpatul G.V. în data de 26 august 2013 şi a amânat întâlnirea pentru a doua zi, 27 august 2013, dar pentru că atât D.B.D., cât şi inculpatul G.V. au fost ocupaţi, au convenit să se vadă în data de 28 august 2013, la ora 17:00, la depozitul de lemne al inculpatului G.V. în ziua respectivă, D.B.D. a ajuns la depozitul din Călăraşi, unde se afla inculpatul G.V. înainte de a ajunge inculpatul T.S., D.B.D. a ţinut să se asigure de seriozitatea acestuia, a lui G.M. şi a lui P.Ş., iar inculpatul G.V. a garantat siguranţa celor discutate şi seriozitatea persoanelor implicate (vol. II, filele 41-42). După sosirea inculpatului T.S., acesta a reluat discuţiile legate de crearea unei aparenţe de legalitate pentru circuitul sumei de 100.000 de euro pe care pretindea că P.Ş. intenţiona să o dea pentru rezolvarea conflictelor cu A.P.I.A. Călăraşi, prin încheierea contractului. de vânzare-cumpărare la un preţ supraevaluat, din care urma să fie extrasă suma de 100.000 de euro. Pe parcursul discuţiei, inculpatul G.V. a fost prezent şi, fiind la curent cu intenţiile frauduloase ale inculpatului T.S., l-a susţinut pe acesta, fiind direct interesat în obţinerea unei sume de bani din cei 100.000 de euro pentru "serviciile sale". Astfel, convorbirea purtată în data de 28 august 2013 a evidenţiat faptul că suma de 100.000 de euro nu era destinată în întregime lui D.B.D., ci o parte urma să revină şi celor doi inculpaţi pentru intervenţia făcută, iar inculpatul G.V. i-a explicat lui D.B.D. care ar fi modalitatea de distribuire a banilor între ei (vol. II, filele 40-63).

Fiind puse la punct detaliile cu D.B.D. şi asigurâridu-se de disponibilitatea acestuia pentru rezolvarea problemei analizate aşa cumlşi-a dorit, inculpatul T.S. s-a întâlnit în data de 02 septembrie 2013 cu martorul G.M. pentru a-i comunica rezultatul întrevederii cu D.B.D. Dacă până la această dată inculpatul T.S. nu a avansat nicio sumă de bani pentru anularea/reducerea debitelor înregistrate de firmele lui P.Ş. la A.P.I.A. Călăraşi, cu această ocazie inculpatul a fost tranşant şi a pretins suma de 100.000 de euro, sumă din care urma să primească o parte pentru intervenţia făcută şi care urma să fie continuată, oferindu-se totodată să remită lui D.B.D. o altă parte din sumă în numele lui P.Ş. pentru ca directorul executiv adjunct de la A.P.I.A. Călăraşi să nu îşi îndeplinească atribuţiile de serviciu. Inculpatul T.S. a explicat în detaliu ce urma să se întâmple, a garantat rezolvarea problemelor existente şi a arătat cum se vor împărţi banii între persoanele implicate, inclusiv inculpatul G.V. (vol. II, filele 64-81).

Pentru că P.Ş. şi G.M. au avut suspiciuni cu privire la intenţiile inculpatului T.S., au convenit ca martorul G.M. să înregistreze convorbirea purtată cu acesta.

După întâlnire, martorul G.M. l-a înştiinţat pe P.Ş. cu privire la conţinutul convorbirii şi, constatând că este vorba despre săvârşirea unor infracţiuni de corupţie, P.Ş. a decis să sesizeze autorităţile competente.

Până la depunerea unui denunţ de către P.Ş., inculpatul T.S. l-a vizitat la domiciliul său din satul Căscioarele, jud. Călăraşi, pe martorul G.M. în data de 04 septembrie 2013, ocazie cu care martorul a înregistrat din nou discuţia purtată cu acesta. Aşa cum rezultă din înregistrarea pusă la dispoziţie de martor, acesta şi inculpatul T.S. au părăsit locul în care se aflau mai multe persoane şi s-au retras într-o încăpere, unde a avut loc o discuţie legată de necesitatea emiterii unor adeverinţe de către D.B.D. pentru trei dintre firmele lui P.Ş., care să ateste că societăţile nu înregistrează debite, fapt care i-ar fi permis lui P.Ş. să obţină un credit bancar total de aproximativ 920.000 de euro, reprezentând 90% din cuantumul de 110 euro/ha din plata unică pe suprafaţa agricolă finanţată de U.E. - S.A.P.S. Dintre societăţile administrate de P.Ş., două, însă, nu îndeplineau condiţiile de eligibilitate, fiind înregistrate cu debite la A.P.I.A. Călăraşi, dar inculpatul T.S. şi-a exprimat întreaga disponibilitate de a rezolva şi această situaţie, subliniind că are o mare influenţă asupra lui D.B.D. şi că nu va fi .nicio problemă, chiar dacă nu a discutat în prealabil cu acesta, pentru că va face cum îi va spune. Totodată, inculpatul a explicat că, pentru aceasta, P.Ş. va trebui să dea suma de 40.000 de euro, din care urma să îi revină suma de 10.000 de euro. Pentru aceasta, inculpatul T.S. urma să apeleze din nou la inculpatul G.V. pentru a-i facilita o nouă întâlnire cu D.B., în cadrul căreia să îi solicite ajutorul pentru P.Ş. şi să îi ofere, din partea acestuia, suma de 10.000 de euro. La rândul său, inculpatul G.V. urma a fi recompensat cu suma de 10.000 de euro (vol. II, filele 82-93).

Discuţia purtată de inculpatul T.S. cu martorul G.M. şi înregistrată de acesta a fost prezentată lui P.Ş. şi, aşa cum a rezultat din declaraţiile lui P.Ş. şi G.M., au stabilit să sesizeze D.N.A., având în vedere că au strâns suficiente probe. Pentru aceasta, în data de 06 septembrie 2013, G.M. s-a prezentat la sediul D.N.A., la Serviciul de Registratură, Grefă, Arhivă şi Relaţii cu Publicul, unde a dorit să înmâneze suportul conţinând înregistrările care dovedeau săvârşirea unor infracţiuni de corupţie, însă a fost îndrumat să depună un denunţ în scris, în care să explice cele petrecute şi cine sunt persoanele implicate. După ce i-a adus la cunoştinţă lui P.Ş. cerinţa procedurală, acesta din urmă a luat legătura cu avocatul său, care l-a îndrumat cu privire la redactarea denunţului, astfel că, imediat după acest moment, P.Ş. a depus un denunţ la D.N.A., unde a venit însoţit de G.M., care a dat declaraţii cu privire la cele constatate.

După discuţia dintre martorul G.M. şi T.S., care a avut loc în data de 04 septembrie 2013, acesta din urmă a luat legătura cu inculpatul G.V. şi au organizat o nouă întâlnire cu denunţătorul D.B.D. pentru a-i prezenta şi această ofertă şi a-i promite o parte din suma de 40.000 de euro pretinsă de inculpat.

A doua zi, în 05 septembrie 2013, a avut loc întâlnirea dintre D.B. şi inculpaţii T.S. şi G.V., la imobilul acestuia din urmă, discuţiile fiind înregistrate în mediu ambiental în baza autorizaţiei emise de instanţă. Modul în care au decurs discuţiile au dovedit fără dubiu că inculpatul G.V. cunoştea că, de această dată, era necesar să îl convingă pe D.B.D. să elibereze adeverinţele necesare lui P.Ş. pentru accesarea unor fonduri europene pentru agricultură, în schimbul unor sume de bani, demonstrând, totodată, existenţa unei înţelegeri anterioare între inculpaţii G.V. şi T.S.. Discuţia s-a purtat iniţial între D.B.D. şi inculpatul G.V., timp în care denunţătorul a fost pus la curent cu toate detaliile problemei de rezolvat de către acesta, însă apoi s-a alăturat lor şi inculpatul T.S., acesta confirmând că, în plus faţă de rezolvarea litigiilor societăţilor administrate de P.Ş., martorul are nevoie şi de emiterea unor adeverinţe care să-i permită accesarea unor fonduri suplimentare şi că, pentru aceasta, prin intermediul lui, P.Ş. îi va da suma de 10.000 de euro (vol. II, filele 96-110). Discuţia s-a încheiat cu promisiunea denunţătorului că va face demersuri în vederea eliberării adeverinţelor, urmând ca inculpatul T.S. să facă demersuri pe lângă P.Ş. pentru a obţine suma de 40.000 de euro până în data de 09 septembrie 2013.

După sesizarea instanţei cu rechizitoriul procurorului, prin încheierea din 25 octombrie 2013, Curtea a dispus disjungerea cauzei cu privire la inculpatul T.S., motivat de faptul că inculpatul G.V. a solicitat judecarea cauzei în procedura simplificată prev. de art. 3201 C. proc. pen., sens în care, prin sentinţa penală nr. 581 din 01 noiembrie 2013, acesta a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 2 ani închisoare, cu aplicarea art. 81 C. pen.

Făcând, în continuare, referire la materialul probator administrat în faza cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a arătat că, în declaraţia dată, inculpatul T.S. (fila 135) a recunoscut împrejurările în care s-au derulat faptele, susţinând, însă, că el urmărea să vândă un teren ce-i aparţinea din satul Cegani, judeţul Ialomiţa, iar discuţia cu privire la sumele de bani priveau această tranzacţie. Posibilul cumpărător, martorul P.Ş., nu dispunea de mijloace financiare întrucât firmele pe care le administra aveau litigii cu A.P.I.A. (unde director executiv era martorul D.B.D.), astfel că inculpatul T.S. s-a hotărât să intermedieze o soluţionare a acestor litigii, care ar fi permis lui P.Ş. să poată cumpăra terenul. Inculpatul a recunoscut toate întâlnirile avute cu D.B.D., discuţiile purtate, la unele participând şi inculpatul G.V., dar a menţionat că niciodată nu a exercitat vreo influenţă asupra lui D.B.D., deoarece „nu îl cunoştea atât de bine", demersul său urmărind obţinerea de către P.Ş. de fonduri A.P.I.A., care i-ar fi permis să cumpere şi terenul de la inculpat, fără a-l ajuta să dea o sumă de bani lui D.B.D. pentru rezolvarea problemelor financiare ale firmelor pe care le administra.

Cu privire la cei trei martori audiaţi în faţa instanţei, s-a arătat că aceştia şi-au menţinut declaraţiile date anterior, toţi reliefând întâlnirile avute cu inculpatul T.S., în care s-au purtat discuţiile redate în procesele verbale aflate la dosar (necontestate nici de inculpatul T.S. şi nici de martori sub aspectul realităţii). Astfel, martorul D.B.D. (fila 227) a arătat că inculpatul T.S. i-a spus expres că P.Ş. îi va oferi o sumă de bani dacă, în calitate de director executiv A.P.I.A., va rezolva pozitiv situaţia iar suma de bani, care va fi regăsită în contravaloarea tranzacţiei cu privire la vânzarea-cumpărarea terenului aparţinând lui T.S. Acelaşi martor a mai arătat că tot inculpatul T.S. i-a solicitat eliberarea unor adeverinţe de bonitate pentru firmele administrate de P.Ş., în baza cărora acesta putea obţine fondurile A.P.I.A., şi, cu toate că nu putea da curs respectivei solicitări pentru că unele litigii erau pe rolul instanţelor, a lăsat ca faptele să se deruleze în continuare întrucât martorul formulase un denunţ.

în ce-l priveşte pe martorul P.Ş. (fila 229), acesta a susţinut că, într-adevăr, inculpatul i-a propus să-i cumpere terenul, dar acţiunea nu s-a materializat din cauza dificultăţilor sale financiare. A arătat martorul că a avut o singură întâlnire cu inculpatul T.S. pe 06 septembrie 2013, în parcarea magazinului B., loc ales de inculpat, context în care acesta i-a spus că îi va rezolva problemele financiare, că a discutat chiar cu directorul A.P.I.A., D., care s-a arătat dispus să le rezolve, inculpatul dându-i, însă, de înţeles că „atitudinea pozitivă" a directorului trebuie recompensată. Totodată, martorul a arătat că inculpatul, deşi i-a spus că a discutat cu D., nu i-a relatat în detaliu ce demersuri a făcut pentru a-i rezolva problemele financiare.

Audiat fiind, martorul G.M. (fila 231) a declarat că toate înregistrările convorbirilor avute cu inculpatul T.S. redau întocmai discuţiile purtate, cel din urmă oferindu-se să rezolve problemele financiare ale martorului P.Ş. cu A.P.I.A. şi chiar discutând cu D.B., în schimbul unei sume de bani - 100.000 euro. A mai menţionat martorul că demersurile inculpatului pot fi circumscrise interesului acestuia de a-şi vinde terenul.

În privinţa înregistrărilor convorbirilor telefonice şi a celor din mediul ambiental, s-a constatat că unele au fost făcute în baza autorizaţilor emise de Curtea de Apel Bucureşti, potrivit art. 91 C. proc. pen., altele au fost realizate de martorul G.M. şi se circumscriu cerinţelor art. 91 alin. (2) C. proc. pen. (discuţiile purtate de martor cu inculpatul T.S. şi cu D.B.), considerându-se, astfel, că sunt mijloace de probă administrate legal, care, de altfel, nu au fost contestate sub aspectul realităţii ori legalităţii.

Examinând mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale şi în faza cercetării judecătoreşti, Curtea a reţinut că inculpatul T.S., chiar dacă şi-a justificat demersurile prin scopul vânzării terenului ce-i aparţinea, era la curent cu problemele financiare ale martorului P.Ş., dar a şi condus actele/întâlnirile/discuţiile, astfel încât să influenţeze deciziile directorului A.P.I.A., fără, însă, a-l încunoştinţa pe P.Ş., deşi vorbea despre rezolvarea problemelor financiare ale acestuia şi chiar s-a întâlnit cu el în parcarea magazinului B., fără i-a da detalii despre demersurile sale. în opinia judecătorului fondului, modul său de acţiune relevă un comportament tipic ilicit, acesta prezentându-i martorului P.Ş., la întâlnirea din parcarea magazinului B., că atitudinea pozitivă a directorului A.P.I.A. trebuie recompensată, martorul P. înţelegând solicitarea inculpatului şi replicând ferm că nu va oferi nicio recompensă. S-a arătat sub acest aspect că, în contextul întâlnirilor reciproce dintre participanţii la acest angrenaj, chiar a apărut (potrivit.

Înregistrărilor şi declaraţiilor de martori) întrebarea/propunerea ca inculpatul T.S. să „fie lăsat" de o parte şi problemele să fie rezolvate fără intermedierea lui, aspect ce relevă că rolul său şi-l asumase/prezentase singur celorlalţi, încercând să-şi contureze o rezolvare şi derulare a actelor potrivit propriului interes. Această împrejurare a reieşit, pe de o parte, din faptul că inculpatul nu comunica în detaliu celorlalţi, demersurile făcute, deşi îi priveau direct, iar, pe de altă parte, în calitatea sa de poliţist, acesta era la curent cu rigorile legii pentru demersurile pe care le-a întreprins şi, cu toate acestea, nu a încetat acţiunile, ştiind chiar, aşa cum a declarat în faţa instanţei (fila 135), că discuţiile purtate erau înregistrate.

S-a reţinut, astfel, că, din probele administrate, rezultă în mod cert că inculpatul T.S. a fost cel care a iniţiat întâlnirea cu directorul A.P.I.A. apelând la inculpatul G.V., despre care ştia că este prieten cu D.B., a participat la mai multe întâlniri cu cel din urmă, în care a prezentat modalitatea în care se poate rezolva problema financiară a martorului P., dar, separat, şi la întâlniri cu martorul G.M. (inclusiv la martor acasă), prin intermediul căruia a încercat să-l determine pe P.Ş. să ofere sume de bani lui D., atât pentru diminuarea ori anularea debitelor, cât şi pentru eliberarea unor adeverinţe de bonitate, cel care a stabilit sumele de bani care urmau să fie oferite/primite şi modul de împărţire între participanţi (aspecte reieşite şi din convorbirile din 04 septembrie 2013, înregistrate de martorul G.), afişând o mare siguranţă în posibilităţile de rezolvare prin influenţa avută asupra martorului D. (aspect reieşit din aceeaşi convorbire, când spune "Nu hotărăsc eu, dar dacă eu am zis aşa, aşa face. Dacă eu îţi spun că am mare putere acolo. Dacă eu spun aşa, aşa e!").

Referitor la apărarea inculpatului în sensul că se preocupa doar de vânzarea terenului său, s-a constatat de către Curte că aceasta este contrazisă nu doar de modul de acţiune, derularea evenimentelor, discuţiile purtate, dar şi de modul conspirativ în care se desfăşurau întâlnirile, prin luarea unor măsuri de siguranţă pentru evitarea înregistrării (se adunau telefoanele, mergeau în camere separate unde se purtau discuţiile).

De asemenea, s-a apreciat că apărarea inculpatului în sensul că nu a comis faptele este contrazisă de dovezile produse, astfel încât temeiul prevăzut de art. 10 lit. c) C. proc. pen. nu are un suport faptic. Sub acest aspect, Curtea a menţionat că respectivele dispoziţii îşi găsesc aplicare numai în ipoteza în care inculpatul nu a comis niciun act constitutiv al infracţiunii de care este acuzat, deşi aceasta există în materialitatea sa. Or, probele administrate demonstrează netemeinicia susţinerii potrivit căreia martorii denunţători D. şi P. ar fi autori ai infracţiunilor, iar inculpatul ar fi acţionat doar pentru a depista actele ilicite comise de aceştia.

În acest sens, s-a arătat că cei doi martori au "formulat denunţuri la organele judiciare, D.B. la data de 23 august 2013, iar P.Ş. la data de 11 septembrie 2013, motiv pentru care faţă de ei s-a dispus neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., soluţie necontestată de inculpat.

Pe de altă parte, s-a menţionat de către judecătorul fondului că instanţa a fost învestită prin rechizitoriu cu obiectul şi persoana cauzei de faţă,- fiind legată de cerinţele art. 317 C. proc. pen., constatându-se, totodată, că niciunul dintre cei doi martori nu a avut o contribuţie la luarea rezoluţiei infracţionale de către inculpat, căruia i-a aparţinut iniţiativa cu privire la întâlnirile şi discuţiile cu martorul D.B. şi cu ceilalalţi participanţi, fixând locul de întâlnire cu martorul P.Ş., deplasându-se acasă la martorul G.M., prezentând modalitatea în care suma traficată solicitată oferită se regăsea în tranzacţia ce urma a fi încheiată cu privire la terenul ce-i aparţinea, neputând fi primită solicitarea acestuia de a constata nelegalitatea înregistrărilor, prin prisma dispoziţiilor art. 68 alin. (2) C. proc. pen.

Ca urmare, s-a concluzionat de către Curte că dovezile administrate probează comiterea infracţiunilor de către inculpatul T.S., acesta acţionând cu vinovăţie în forma intenţiei directe, întrucât a prevăzut rezultatul faptei şi a urmărit producerea lui.

În drept, s-a apreciat că fapta inculpatului T.S., comisar de poliţie în cadrul I.P.J. Călăraşi - S.I.F., care, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în perioada august-septembrie 2013, a pretins de la P.Ş., prin intermediul lui G.M., suma de 100.000 de euro, din care câte 25.000 urmau să-i revină lui, inculpatului G.V. şi lui G.M., pentru a interveni pe lângă D.B.D., director executiv adjunct la A.P.I.A. Călăraşi, asupra căruia a afirmat că are influenţă, pentru a-l determina să anuleze sau să diminueze debitele înregistrate de societăţile administrate de P.Ş. la A.P.I.A. Călăraşi, precum şi suma de 40.000 de euro, din care câte 10.000 urmau să-i revină lui, inculpatului G.V. şi lui G.M., pentru a interveni pe lângă D.B.D., asupra căruia a afirmat că are influenţă, pentru a-l determina să elibereze trei adeverinţe pentru societăţile reprezentate de P.Ş., care să permită acestuia accesarea unor fonduri europene, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (două acte materiale).

Cu privire la fapta inculpatului care, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în perioada august-septembrie 2013, după ce s-a convins că D.B.D. este dispus să nu îşi îndeplinească atribuţiile de serviciu sau să şi le îndeplinească în mod necorespunzător, în schimbul unor sume de bani, a promis lui P.Ş. că îl va ajuta să îi ofere lui D.B.D. suma de 25.000 de euro pentru ca acesta să anuleze sau să diminueze debitele înregistrate de societăţile administrate de martor la A.P.I.A. pentru ca acesta să elibereze trei adeverinţe pentru societăţile reprezentate de P.Ş., care să permită acestuia accesarea unor fonduri europene, fapte urmate de demersurile necesare (identificarea unei persoane care să îi faciliteze contactul cu D.B.D., stabilirea unor întâlniri cu acesta, prezentarea întregii situaţii, oferirea sumelor de bani menţionate, confirmarea seriozităţii ofertei), s-a considerat că aceasta constituie complicitate la infracţiunea de dare de mită, prev. de art. 26 C. pen. raportat la art. 255 alin. (1) C. pen., art. 6 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (două acte materiale).

La individualizarea pedepselor, au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., instanţa orientându-se spre un cuantum situat peste minimul special stabilit de lege, faţă de modul de acţiune al inculpatului, scopul urmărit, darf-şi calitatea lui de lucrător de poliţie, acesta derobându-se de la obligaţiile cei reveneau potrivit legii. S-a mai arătat, sub acelaşi aspect, că infracţiunile reţinute"în sarcina inculpatului sunt circumscrise infracţiunilor de corupţie care afectează relaţiile sociale privind exercitarea funcţiilor instituţiilor statului, fiind, prin natura lor şi gradul de pericol social, fapte grave, care perturbă echilibrul instituţional, dar au şi un impact negativ în opinia publică, aspecte ce trebuie să se reflecte şi în aplicarea sancţiunii penale.

S-a avut, de asemenea, în vedere şi multitudinea actelor materiale comise, varietatea acestora, modul în care, deşi ştia că discuţiile erau înregistrate (dovadă că la unele întâlniri nu aveau telefoanele în preajmă), inculpatul a continuat săvârşirea de acte materiale ilicite, fiind mai important sistemul relaţional şi traficarea influenţei. Nu a fost ignorată nici poziţia procesuală a inculpatului, care a negat comiterea faptelor, deşi probele dovedesc contrariul.

Faţă de faptul că infracţiunile comise (infracţiuni de corupţie) atrag nedemnitatea pentru ocuparea unor funcţii publice ori a celor de natura celei de care s-a folosit pentru comiterea faptelor, Curtea, în temeiul art. 71 C. pen., a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, instanţa a constatat că aceasta nu poate fi decât în regim de detenţie, fiind singura de natură să asigure scopul prevăzut de art. 52 C. pen.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. şi incidpatul T.S., pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În apelul său, Ministerul Public a invocat netemeinicia hotărârii atacate sub aspectul modalităţii de individualizare judiciară a sancţiunilor penale aplicate inculpatului, apreciind, pe de o parte, că pedepsele principale în cuantumul stabilit de judecătorul fondului sunt insuficiente pentru realizarea scopului prevăzut de art. 52 C. pen.(1969), iar, pe de altă parte, că natura şi gravitatea infracţiunilor de corupţie săvârşite, frecvenţa actelor materiale şi calitatea intimatului de ofiţer de poliţie la I.P.J. Călăraşi - S.I.F. reclamau aplicarea pedepsei complementare a interzicerii dreptului prev. de art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. (1969) pe o perioadă de cel puţin 2 ani după executarea pedepsei principale, sancţiune care, în opinia procurorului, ar contribui la protejarea relaţiilor sociale privind ordinea publică, recâştigarea încrederii comunităţii în buna funcţionare a instituţiilor statului şi conştientizarea consecinţelor faptelor sale de către acuzat.

În ceea ce îl priveşte pe inculpat, acesta a solicitat, în principal, admiterea apelului declarat, desfiinţarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel Bucureşti, arătând, în esenţă, că, în mod neîntemeiat, procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de denunţătorii D.B.D., P.Ş. şi M.G., nesocotind dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi plasându-i, astfel, în categoria martorilor, cu toate că denunţătorii nu pot avea această calitate în procesul penal, iar declaraţiile lor nu sunt incluse în categoria mijloacelor de probă prevăzute de lege.

În subsidiar, reiterând parţial apărările formulate în faţa instanţei de fond, inculpatul apelant a criticat sentinţa atacată pentru greşita sa condamnare, solicitând pronunţarea unei soluţii de achitare pentru ambele infracţiuni ce au format obiectul acuzaţiei penale, în temeiul art. 17 alin. (2) teza a IV-a raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. în acest sens, făcând trimitere la probatoriul administrat în ambele faze procesuale, apelantul a susţinut că acesta nu demonstrează că a comis faptele penale reţinute în sarcina sa, arătând, pe de o parte, că infracţiunea de trafic de influenţă a fost săvârşită de către denunţătorul G.M., iar, pe de altă parte, că nu poate fi complice la dare de mită, atâta timp cât nu există un autor al acestei infracţiuni şi a celei de luare de mită, faţă de presupuşii făptuitori (D.B.D. şi P.Ş.) dispunându-se o soluţie de neîncepere a urmăririi penale întemeiată pe dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.(1968).

În susţinerea aceleiaşi solicitări, s-a mai menţionat că înregistrările ambientale efectuate de denunţătorii D.B.D. (la data de 28 august 2013) şi G.M. (la datele de 2 şi 4 septembrie 2013) se impun a fi înlăturate din ansamblul materialului probator administrat, având în vedere că au fost efectuate anterior începerii urmăririi penale, încălcându-se astfel prevederile art. 911 şi urm. C. proc. pen.(1968), că nu au fost propuse de acuzare spre administrare nemijlocită în faza cercetării judecătoreşti, că nu se încadrau fn categoria mijloacelor de probă la care se referea art. 916 alin. (2) C. proc. pen.(1968) şi că se circumscriu noţiunii de provocare, fiind interzise de prevederile art. 68 alin. (2) C. proc. pen.(1968).

Într-o altă teză subsidiară, inculpatul a solicitat renunţarea la aplicarea pedepsei sub aspectul ambelor infracţiuni de care este acuzat, în conformitate cu prevederile art 80 C. pen., arătând, în motivare, că sunt îndeplinite, în cauză, toate cerinţele textului de lege invocat.

Sub aspectul aplicării dispoziţiilor art. 5 C. pen., apelantul a apreciat că legea penală mai favorabilă este, în speţă, noul C. pen., raportat la limitele de pedeapsă prevăzute de normele de incriminare a celor două infracţiuni reţinute în sarcina sa, menţionând, totodată, în acest sens, că nu se impune, cu ocazia reîncadrării faptelor în noile texte de lege, reţinerea agravantelor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 78/2000 întrucât nu a avut atribuţii de constatare sau sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor ori de control, iar presupusele fapte de care este acuzat nu au avut nicio legătură cu atribuţiile sale de serviciu.

Examinând cauza atât în privinţa motivelor de apel invocate, cât şi din oficiu, conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept, Înalta Curte apreciază apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. şi de inculpatul T.S. ca fiind nefondate, având în vedere în acest sens următoarele considerente:

1. În ceea ce priveşte solicitarea apelantului inculpat T.S. de desfiinţare a hotărârii pronunţate de prima instanţă şi de trimitere a cauzei spre rejudecare, înalta Curte, în analiza efectuată, va porni de la prevederile art. 4 din Legea nr. 255/2010 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative dare cuprind dispoziţii procesual penale, care, în alin. (1), stabilesc că actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a C. proc. pen., cu respectarea reglementărilor legale în vigoare la data efectuării lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de legea de punere în aplicare. De asemenea, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condiţiile C. proc. pen.

Verificând în acest cadru legal susţinerile inculpatului apelant, prin raportare la dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. (conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 255/2010), care preiau în esenţă prevederile art. 379 pct. 2 lit. b) din Legea de procedură penală anterioară, Înalta Curte constată că acestea, reglementând soluţiile ce pot fi pronunţate de instanţa de apel, enumera în mod limitativ situaţiile în care, urmare admiterii căii de atac şi desfiinţării sentinţei fondului, se poate dispune rejudecarea cauzei de către prima instanţă, cele două ipoteze avute în vedere de legiuitor referindu-se la lipsa de la judecarea cauzei a unei părţi nelegal citate sau care, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate (teza I) şi la existenţa unuia din cazurile de nulitate absolută prevăzute de lege (teza a II-a).

În speţă, însă, deşi a solicitat desfiinţarea sentinţei Curţii de apel şi trimiterea dosarului spre rejudecare la aceeaşi instanţă, apelantul nu a precizat în care din cele două situaţii reglementate expres şi limitativ de art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. s-ar încadra cererea sa şi nu a indicat vreunul din cazurile de nulitate absolută prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen.(1968) ce ar putea avea incidenţă în cauză, iar instanţa de apel, efectuând propriul examen sub acest aspect, nu a identificat, din oficiu, vreo încălcare de către judecătorul fondului a unor dispoziţii care reglementează desfăşurarea procesului penal, ce ar putea fi subsumate textului de lege menţionat şi care ar putea atrage nulitatea hotărârii atacate, cu consecinţa rejudecării cauzei de către prima instanţă.

În acest sens, Înalta Curte arată că aspectul invocat de inculpat cu privire la încălcarea de către procuror a dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, prin dispunerea unei soluţii de neîncepere a urmăririi penale faţă de martorii D.B.D., P.Ş. şi G.M., nu poate forma obiectul verificării instanţei în cadrul procesual de faţă, judecătorul fiind sesizat exclusiv cu examinarea temeiniciei acuzaţiilor penale aduse împotriva apelantului, iar nu cu verificarea situaţiei juridice a persoanelor faţă de care nu s-a dispus trimiterea în judecată, remediul procesual la care inculpatul ar fi putut apela în acest din urmă caz fiind cel reglementat de art. 2781 C. proc. pen.(1968), procedură de care, însă, nu a înţeles să uzeze.

Pe de altă parte, împrejurarea că, faţă de denunţătorii D.B.D. şi P.Ş., precum şi faţă de martorul G.M., Parchetul a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.(1968), neînceperea urmăririi penale sub aspectul infracţiunilor de luare de mită, prev. de art. 254 alin. (1), (2) C. pen.(1969) raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.1969 (în ce-l priveşte pe D.B.D.), dare de mită, prev. de art. 255 alin. (1) C. pen.(1969) raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.(1969), cumpărare de influenţă, prev. de art. 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.1969 (în ce-l priveşte pe P.Ş.), complicitate la dare de mită, prev. de art. 26 raportat la art. 255 alin. (1) C. pen.(1969) şi art. 6 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.(1969) şi complicitate la cumpărare de influenţă, prev. de art. 26 C. pen.(1969) raportat la art. 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.1969 (în ce-l priveşte pe G.M.), nu prezintă, în opinia instanţei de ultim control judiciar, nicio relevanţă în ce priveşte temeinicia acuzaţiilor penale formulate împotriva inculpatului, aşa cum a susţinut, în mod neîntemeiat, acesta în cuprinsul motivelor de apel. In acest sens, Înalta Curte arată că actele de executare la care se referă, pe de o parte, art. 257 alin. (1) C. pen.1969 (art. 291 alin. (1) noul C. pen.) şi art. 6 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (art. 292 alin. (1) noul C. pen.), iar, pe de altă parte, art. 255 alin. (1) C. pen.1969 (art. 290 alin. (1) noul C. pen.) şi art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen.1969 (art. 289 alin. (1) noul C. pen.) au fost mcriniinate de legiuitor ca infracţiuni de sine stătătoare, având conţinuturi constitutive distincte şi a căror săvârşire nu este condiţionată de preexistenta sau întrunirea elementelor de conţinut ale celeilalte infracţiuni. Ca urmare, având un caracter autonom, infracţiunile de trafic de influenţă şi de dare de mită (inclusiv sub forma complicităţii) pot exista chiar dacă se constată că fapta persoanei bănuite de cumpărare de influenţă, respectiv de luare de mită, nu poate fi inclusă în sfera ilicitului penal datorită neîntrunirii unuia din elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 sau, după caz, de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen.(1969), cum este cazul şi în speţa de faţă (procurorul constatând lipsa laturii subiective).

Totodată, contrar susţinerii instanţa de apel constată că, în cauză, au fost pe deplin respectate atât de organele de urmărire penală, cât şi de către judecătorul fondului, cu ocazia cercetării judecătoreşti, dispoziţiile art. 78 şi art. 83 C. proc. pen.(1968) referitoare la persoana ce poate avea calitatea de martor şi la obligaţia acesteia de a se prezenta în faţa organelor judiciare şi de a declara tot ce ştie referitor la faptele cauzei.

Astfel, nu poate fi primită susţinerea apelantului în sensul că exista o incompatibilitate între calitatea de denunţător şi cea de martor, având în vedere în acest sens atât dispoziţiile art. 78 C. proc. pen.(1968), care defineau martorul ca fiind persoana ce are cunoştinţă despre vreo faptă sau împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal, cât şi prevederile art. 223 din acelaşi cod care, reglementând unul din modurile de sesizare a organelor judiciare, stabileau că denunţătorul este persoana care a luat cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală şi care încunoştiiriţează despre aceasta organele de urmărire penală. Aşadar, denunţătorul, având cunoştinţă despre comiterea unei fapte penale şi despre împrejurările în care aceasta a fost săvârşită, putea fi audiat în calitate de martor în cursul procesului penal, lucru care s-a întâmplat şi în cauză când, după ce s-a dispus prin rechizitoriu neînceperea urmăririi penale faţă de denunţătorii D.B.D. şi P.Ş. sub aspectul infracţiunilor de corupţie anterior menţionate, aceştia au fost audiaţi de Curtea de apel în calitate de martori, conform art. 78 şi urm. C. proc. pen.(1968). În ceea ce îl priveşte pe G.M., se observă că acesta nu a formulat un denunţ în cauză, în sensul art. 223 C. proc. pen.(1968), fiind audiat în faza actelor premergătoare în legătură cu faptele reclamate de P.Ş. (filele 63-68 vol. I d.u.p.), iar, ulterior, după începerea urmăririi penale, în calitate de martor (filele 69-74 vol. I d.u.p.).

Referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor procedurale cu ocazia audierii de către judecătorul fondului a celor doi denunţători şi a numitului G.M. (fără a se indica, însă, de către apelant prevederile legale care ar fi fost nesocotite), Înalta Curte constată, dimpotrivă, că au fost respectate de către acesta toate reglementările ce guvernau, la momentul respectiv, desfăşurarea cercetării judecătoreşti în primă instanţă, ascultarea martorilor realizându-se în strictă conformitate cu prevederile art. 83 şi urm. C. proc. pen. (1968). In acest sens, se observă, contrar susţinerilor apărării, că proba testimonială constând în audierea celor trei martori a fost propusă de reprezentantul Ministerului Public şi încuviinţată de instanţă în şedinţa publică din 25 octombrie 2013 (pag. 4 alin. (7) şi pag. 5 alin. (2) din încheiere - filele 1-6 dos. fond), fiind dispusă citarea acestora pentru data de 22 noiembrie 2013 şi, ulterior, prin rezoluţie, pentru 22 ianuarie 2014 (ca urmare a admiterii cererii de abţinere a judecătorului investit iniţial cu soluţionarea cauzei şi rerepartizării aleatorii a dosarului unui alt complet - filele 9-11, 208 verso, 224-226 dos.fond), termen la care a fost administrată în condiţii de publicitate şi contradictorialitate (filele 227-232 dos. fond), cu respectarea dispoziţiilor art. 85, art. 86 şi art. 327 C. proc. pen.(1968).

De asemenea, se mai constată că, deşi procurorul nu a solicitat ascultarea înregistrărilor convorbirilor telefonice şi ambientale interceptate şi efectuate în cauză conform art. 911 şi art. 916 C. proc. pen.(1968), acesta a menţionat în mod expres tot la termenul din 25 octombrie 2013 că, dacă apărarea va propune ascultarea lor în şedinţă publică, nu se va opune încuviinţării respectivei cereri (pag. 4 alin. (9) din încheiere). însă, la data de 22 ianuarie 2014, inculpatul (prin apărătorul său ales), invocând provocarea la comiterea infracţiunilor de care este acuzat, a solicitat doar audierea înregistrărilor convorbirilor ambientale realizate de martorul G.M., dar nu în şedinţă publică, context în care, faţă de conţinutul cererii formulate şi precizările făcute, Curtea a constatat că acesta nu contestă înregistrările efectuate în cauză sub aspectul realităţii şi veridicităţii, respingând, astfel, cererea formulată (pag. 1 alin. final şi pag. 2 alin. (2) din încheiere - filele 262-263 dos. fond).

În legătură cu înregistrările convorbirilor telefonice şi ambientale valorificate în plan probator de instanţa fondului, Înalta Curte nu poate reţine nici susţinerile apelantului inculpat referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 64 alin. (2) C. proc. pen.(1968), constatând că acestea au fost realizate cu respectarea dispoziţiilor art. 911 art. 916 C. proc. pen.(1968)."

Astfel, potrivit art. 911 alin. (1) C. proc. pen.(1968), „interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată". în temeiul art. 91 din acelaşi Cod, aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi în cazul înregistrărilor în mediul ambiental.

Rezultă, aşadar, contrar susţinerilor inculpatului, că autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor telefonice şi ambientale nu era condiţionată, de legea de procedură penală în vigoare la data respectivă, de declanşarea procesului penal, prin rezoluţia de începere a urmăririi penale în cauză, o asemenea cerinţă nefiind reglementată în mod expres de textul de lege menţionat, aşa cum se prevedea, spre exemplu, în procedura de autorizare a percheziţiei domiciliare (art. 100 alin. (3) C. proc. pen.anterior).

Pe de altă parte, se observă că, pentru autorizarea de către judecător a interceptării şi înregistrării convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare, precum şi a înregistrărilor în mediul ambiental, legiuitorul a instituit cerinţa existenţei unor date sau indicii temeinice privind nu doar săvârşirea, dar şi pregătirea unei infracţiuni grave, ceea ce înseamnă că era permisă această autorizare chiar şi înainte de comiterea unei astfel de fapte prevăzută de legea penală, în legătură cu care organele judiciare deţineau informaţii şi date care conduceau la presupunerea rezonabilă că se afla în curs de pregătire şi că persoana ale cărei convorbiri sau comunicări urmau a fi interceptate şi înregistrate participa la această activitate. Ca urmare, atâta timp cât înregistrările audio şi ambientale puteau fi autorizate atunci când existau date sau indicii temeinice despre pregătirea săvârşirii unor infracţiuni grave, fiind necesare pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru identificarea sau localizarea participanţilor, ceea ce implica şi o muncă de informare, rezultă că, în lipsa unei dispoziţii legale contrare, aceste înregistrări puteau fi efectuate şi ca act premergător, dacă erau autorizate potrivit legii. (în acest sens, a se vedea Deciziile penale nr. 10 din 7 ianuarie 2008, nr. 836 din 13 februarie 2012, nr. 1974 din 7 iunie 2013 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, precum şi G. Teodora - Tratat de Drept procesul penal, Editura Hamangiu, Bucureşti 2008, pag. 416,1. Gh. Gorgăneanu - „înregistrările audio sau video şi fotografiile", în R.D.P. nr. 1/1997, pag. 50, C.S. Paraschiv şi M. Damaschin - „înregistrările audio sau video şi fotografiile", în R.D.P., nr. 3/2001, pag. 49). Or, în cauză, această condiţie procedurală a fost îndeplinită prin încheierea nr. 245 din 26 august 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. 5829/2/2013, fiind autorizată, pe o perioadă de 30 de zile, de la-26 august 2013 la 24 septembrie 2013, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor/comunicărilor telefonice purtate de la posturile telefonice utilizate de inculpaţii T.S. şi G.V., de cei doi denunţători şi de martorul G.M., precum şi înregistrarea audio-video în mediul ambiental a convorbirilor purtate şi activităţilor desfăşurate de persoanele menţionate, atât între ele, cât şi între acestea şi orice alte persoane în legătură cu obiectul cauzei (filele 8-11 vol. II d.u.p.), în baza acestei hotărâri fiind efectuată de organele judiciare înregistrarea audio-video în mediul ambiental din data de 28 august 2013 (filele 40-63 vol. II d.u.p.).

Cu privire la înregistrările în mediul ambiental realizate la datele de 2 şi 4 septembrie 2013 de martorul G.M., depuse şi transcrise la dosarul cauzei (filele 64-94 vol. II d.u.p.), Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond, opinează în sensul că acestea constituie mijloace de probă, fiind îndeplinite în privinţa lor toate cerinţele impuse de art. 916 alin. (2) C. proc. pen.(1968). Astfel, în primul rând, se constată, contrar susţinerilor apelantului, că textul de lege nu condiţionează folosirea respectivelor înregistrări de efectuarea lor exclusiv de către una dintre părţile din proces, constituind mijloace de probă şi în situaţia în care sunt realizate de alte persoane, cum este cazul în speţă. Pe de altă parte, se observă că înregistrările efectuate de martor privesc propriile sale convorbiri purtate cu inculpatul şi nu sunt interzise de lege, realitatea şi conţinutul lor nefiind contestate nici de apelant, aşa cum s-a reţinut şi de către judecătorul fondului.

Ca urmare, Înalta Curte apreciază că, în mod justificat, Curtea de apel a valorificat în plan probator depoziţiile martorilor D.B.D., P.Ş. şi G.M., precum şi înregistrările în mediul ambiental la care s-a făcut anterior referire, obţinerea tuturor acestor mijloace de probă, pe care prima instanţă şi-a întemeiat hotărârea de condamnare, realizându-se cu respectarea dispoziţiilor legale şi putând fi folosite în procesul penal, nefiind incidente în cauză prevederile art 64 alin. (2) C. proc. pen.(1968).

Instanţa de ultim control judiciar apreciază că nu îşi găsesc aplicabilitate în speţă nici dispoziţiile art. 68 alin. (2) C. proc. pen.(1968), activitatea desfăşurată de cei doi denunţători şi de martorul G.M. neputând, fi subsumată noţiunii de „determinare" a inculpatului să săvârşească sau să continue comiterea faptelor penale de care este acuzat, în scopul obţinerii de probe,.aşa cum prevede textul de lege invocat de apărare.

Sub acest aspect, Înalta Curte arată că, în conformitate cu jurisprudenţa instanţei de contencios european referitoare la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi cu dispoziţiile art. 68 alin. (2) C. proc. pen.(1968), activitatea investigatorului sub acoperire, a colaboratorului acestuia şi a altor persoane care acţionează pentru organul judiciar, aşa cum este martorul denunţător, respectă garanţiile conferite de art. 6 din Convenţie şi norma internă menţionată, neexistând o provocare dacă se limitează la examinarea, de o manieră pasivă, a activităţii infracţionale şi punerea la dispoziţia organelor judiciare a datelor necesare pentru dovedirea faptelor şi tragerea la răspunderea penală a făptuitorului, fără a exercita asupra persoanei o influenţă de natură a instiga la comiterea unei infracţiuni care, altfel, nu ar fi fost săvârşită, în scopul de a face posibilă constatarea infracţiunii (cauzele Ramanauskas c. Lituaniei, Ludi c. Elveţiei, Teixeira c. Portugaliei şi cauza Constantin şi Stoian împotriva României).

În jurisprudenţa sa recentă, C.E.D.O. a dezvoltat conceptul de „provocare" distinct de folosirea legitimă a operaţiunilor sub acoperire, subliniind încă o dată obligaţia instanţelor naţionale de a proceda la o examinare atentă a materialului din dosar în cazul în care inculpatul invocă instigarea din partea poliţiei.

De asemenea, Curtea a mai stabilit că nu se poate reţine provocarea acuzatului de către organele judiciare, în măsura în care intenţia infracţională era deja luată, existând predispoziţia făptuitorului de a comite infracţiunea (şi nu creată prin acţiunea organului judiciar), iar autorităţile judiciare aveau motive întemeiate să suspecteze activităţile ilicite ale persoanei respective.

În ceea ce priveşte prima condiţie rn raport cu care instanţele naţionale apreciază asupra existenţei provocării în lumina jurisprudenţei C.E.D.O., referitoare la probarea situaţiei infracţionale prin solicitarea investigatorului ori colaboratorului sau la existenţa unei invitaţii exprese la comiterea faptei din partea unui denunţător ori a unui martor anonim, se constată, din probele administrate în cauză în ambele faze procesuale, că, dimpotrivă, inculpatului T.S. i-a aparţinut iniţiativa comiterii faptelor penale de care este acuzat, acesta fiind cel care, în vederea satisfacerii unui interes personal, constând în înstrăinarea către martorul P.Ş. a terenului agricol pe care îl deţinea în satul Cegani, com. Burduşani, jud. Ialomiţa, anterior sesizării organelor judiciare de către denunţători şi a efectuării cu mijloace tehnice proprii a înregistrărilor de către martorul G.M., a conceput întregul angrenaj infracţional, iar, ulterior, a condus discuţiile între participanţi şi a stabilit întâlnirile cu aceştia, sumele de bani ce urmau a fi primite/date/traficate, dar şi modul în care ele urmau a fi împărţite şi disimulate în preţul contractului de vânzare-cumpărare a terenului, fără ca cei trei martori să aibă vreo contribuţie în luarea şi punerea în executare a rezoluţiei infracţionale de către apelant.

Astfel, în declaraţiile sale (filele 63-74 vol. I d.u.p. şi 231-232 dos. fond), confirmate de cele ale denunţătorului P.Ş. (filele 51-62 vol. I d.u.p. şi 229-230 dos. fond), martorul G.M. a arătat că inculpatul a fost cel care, în virtutea relaţiei de prietenie pe care martorul o avea cu P.Ş., l-a abordat de mai multe ori în cursul anului 2013 pentru a vorbi cu acesta din urmă în vederea cumpărării terenului agricol, T.S. fiind cel care, cu ocazia unei întâlniri avute înaintea datei de 2 septembrie 2013, când a procedat la efectuarea primei înregistrări ambientale, i-a spus că îl cunoaşte pe directorul A.P.I.A. Călăraşi, oferindu-se să vorbească cu el pentru a rezolva diferendele pe care denunţătorul le avea cu respectiva instituţie.

Totodată, aşa cum reiese din depoziţiile martorului. D.B.D. (filele 20-43 vol. I d.u.p. şi 227-228 ds. fond), pentru a-şi pune, în continuare, în aplicare planul infracţional şi a obţine rezolvarea problemei6r lui P.Ş., ceea ce i-ar fi permis să-i vândă acestuia terenul, T.S., în paralel, a apelat la coinculpatul G.V. pentru a-l pune în legătură cu directorul executiv adjunct la A.P.I.A. Călăraşi, spunându-i, totodată, că P.Ş. este dispus să remită suma de 100.000 euro pentru soluţionarea litigiilor pe care le avea cu instituţia menţionată (cu toate că nu purtase vreo discuţie în acest sens cu martorul G.M. şi, cu atât mai puţin, cu denunţătorul P.Ş.). A mai precizat, de asemenea, martorul D.B.D. că, în data de 20 august 2013, a purtat o discuţie cu coinculpatul G.V. în legătură cu respectivele aspecte şi s-a întâlnit personal cu acesta, ocazie cu care coinculpatul a dezvăluit identitatea persoanei care doreşte să apeleze la el şi, pentru a-l convinge să accepte propunerea, i-a prezentat, în plus, modalitatea de disimulare a sumei de 100.000 euro stabilită de T.S.

Rezultă, aşadar, că hotărârea infracţională era luată de inculpatul T.S. cu mult timp înaintea datei de 23 august 2013, când a fost formulat primul denunţ de către martorul D.B.D., organele judiciare având, astfel, motive rezonabile să suspecteze activităţile ilicite ale acestuia, care justificau pe deplin supraveherea convorbirilor şi comunicărilor sale telefonice, precum şi a întâlnirilor cu celelalte persoane suspecte, în baza autorizaţiilor emise de judecător. Mai mult, se observă, din declaraţiile aceluiaşi martor denunţător, confirmate implicit de coinculpatul G.V., care şi-a recunoscut faptele şi şi-a însuşit probatoriul administrat în faza de urmărire penală, că T.S. a iniţiat cele două întâlniri din datele de 25 şi 28 august 2013 de la depozitul de lemne aparţinând lui G.V., din discuţiile purtate cu aceste ocazii reieşind că inculpatul a fost cel care a condus dialogul cu interlocutorii săi, explicându-i lui D.B.D. modalitatea în care va ajunge la el suma de bani ce urma a-i fi remisă pentru a-şi îndeplini necorespunzător atribuţiile de serviciu.

Din datele de 2 şi 4 septembrie 2013 (ultima dată deplasându-se personal la domiciliul celui din urmă) pentru a pune la punct detaliile referitoare la circumstanţele în care urmau a fi rezolvate problemele cu A.P.I.A. pe care le avea P.Ş., inculpatul, în mod tranşant, pretinzând de la acesta, prin intermediul martorului, iniţial suma de 100.000 euro (ce urmau a fi împărţiţi între cei doi, martorul D. şi coinculpatul G.), iar, în plus, şi suma de 40.000 euro pentru eliberarea de către directorul executiv adjunct al A.P.I.A. Călăraşi a celor trei adeverinţe care să ateste o situaţie nereală cu privire la firmele lui P.Ş., astfel că nu se poate susţine că aspectele la care a făcut referire inculpatul cu ocazia celor două întâlniri, înregistrate cu mijloace tehnice proprii de către martorul G.M., ar fi rezultatul acţiunilor de provocare ale acestuia din urmă, aşa cum s-a susţinut de către apărare.

Aşadar, inculpatul T.S. a fost cel căruia i-a aparţinut iniţiativa efectuării demersurilor ilegale pentru soluţionarea favorabilă a litigiilor martorului P.Ş. cu A.P.I.A. Călăraşi, cel care a intermediat aşa-zisa înţelegere între cel din urmă şi D.B.D., implicându-l în acest sens şi pe martorul G.M., cel care a stabilit suma de bani ce urma a fi dată şi primită, precum şi modalitatea în care trebuia împărţită între participanţi, context în care înalta Curte apreciază că activitatea celor doi denunţători, precum şi a martorului G.M. respectă garanţiile dreptului la un proces echitabil şi dispoziţiile art. 68 alin. (2) C. proc. pen.(1968), neexistând o provocare în sensul acestui text de lege.

În acelaşi sens, instanţa de apel arată că nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiţie a provocării, respectiv existenţa unor indicii că fapta nu ar fi fost săvârşită fără intervenţia martorului denunţător. Astfel, aşa cum s-a arătat, din materialul probator administrat, rezultă că activitatea infracţională a inculpatului a fost anterioară momentului la care martorii denunţători au sesizat organele judiciare, iar martorul G.M. a înregistrat convorbirile purtate cu ocazia întâlnirilor avute cu acuzatul. După formularea denunţurilor, organele judiciare, având indicii ale comiterii unor fapte de corupţie şi cu privire la o posibilă implicarea a celor doi inculpaţi (T.S. şi G.V.), au efectuat activităţile specifice pentru stabilirea adevărului şi tragerea la răspundere a persoanelor vinovate, constatând că aspectele relevate de martorii denunţători sunt confirmate de probatoriul administrat. Pe de altă parte, folosirea înregistrărilor în mediu ambiental, realizate de către martorul G.M., nu constituie o încălcare a normei penale, având în vedere că inculpatul T.S. a luat hotărârea să comită şi a comis faptele de trafic de influenţă în forma autoratului şi a complicităţii la dare de mită fără vreo intervenţie a denunţătorilor sau a martorului G.M. Prin urmare, din momentul în care acuzatul şi-a dat seama că îndeplineşte un act ce cade sub incidenţa legii penale, şi-a asumat riscul de a întâlni un funcţionar al poliţiei infiltrat şi care încearcă în realitate să-l demaşte (cauza Ludi c. Elveţiei) sau de a fi informate organele judiciare de către persoana căreia acesta intenţionează să-i dea mită sau care a cumpărat influenţa.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că au fost pe deplin respectate atât de organele de anchetă penală, cât şi de instanţa de fond dispoziţiile legale care guvernează desfăşurarea procesului penal în ambele faze procesuale, nefîind invocată şi nici identificată, din oficiu, vreo încălcare a acestora de natură să atragă nulitatea hotărârii de condamnare pronunţată în cauză şi trimiterea dosarului, spre rejudecare, la Curtea de apel, aşa cum a solicitat, în mod neîntemeiat, inculpatul apelant.

2. În continuare, realizând propriul examen al materialului probator administrat în cauză în ambele faze procesuale, Înalta Curte, contrar susţinerilor apelantului inculpat T.S., constată că instanţa de fond a stabilit o situaţie de fapt corectă, reţinând, în esenţă, că acesta, în calitate de comisar de poliţie în cadrul I.P.J. Călăraşi - S.I.F., în perioada august - septembrie 2013, a pretins de la denunţătorul P.Ş., prin intermediul martorului G.M., iniţial sunia de 100.000 de euro, iar, ulterior, şi suma de 40.000 de euro, pentru a interveni pe lângă D.B.D., director executiv adjunct al A.P.I.A. Călăraşi, asupra căruia a afirmat că are influenţă, pentru a-l determina să anuleze sau să diminueze debitele înregistrate de societăţile administrate de P.Ş. la A.P.I.A. Călăraşi şi să elibereze trei adeverinţe pentru aceste societăţi, care să permită denunţătorului accesarea unor fonduri europene. Totodată, în acelaşi interval de timp, inculpatul, după ce s-a convins că D.B.D. este dispus să nu îşi îndeplinească atribuţiile de serviciu sau să şi le îndeplinească în mod necorespunzător, în schimbul unor sume de bani, a promis denunţătorului P.Ş. că îl va ajuta să îi ofere acestuia suma de 25.000 de euro pentru a anula sau sau diminua debitele înregistrate de societăţile administrate de martor la A.P.I.A. Călăraşi, precum şi suma de 10.000 de euro pentru a elibera trei adeverinţe cu privire la respectivele societăţi, care să permită accesarea de către acestea a unor fonduri europene.

Deşi pe întreg parcursul procedurii judiciare, inculpatul a manifestat o atitudine nesfnceră, de negare a faptelor reţinute în sarcina sa, susţinând că toate discuţiile purtate cu martorii G.M. şi D.B.D. au avut ca obiect vânzarea terenului situat în satul Cegani, com. Burduşani, jud. Ialomiţa, Înalta Curte apreciază, în acord cu instanţa de fond, că vinovăţia acestuia este pe deplin dovedită, nefiind întemeiate criticile invocate în acest sens de către apelant.

Astfel, relevante sub aspectul săvârşirii de către inculpat a infracţiunilor reţinute în sarcina sa sunt, aşa cum a arătat şi judecătorul fondului, depoziţiile martorului denunţător D.B.D., menţinute pe întreg parcursul procesului penal (filele 20-43 vol. I d.u.p. şi 227-228 dos. fond), în care acesta a arătat în mod constant că, în data de 20 august 2013, a fost contactat de prietenul său, G.V., care i-a transmis propunerea lui T.S. referitoare la soluţionarea favorabilă a litigiilor pe care societăţile martorului P.Ş. le avea cu A.P.I.A. Călăraşi, în schimbul sumei de 100.000 euro ce urma a fi disimulată în preţul unui contract de vânzare-cumpărare a unui teren agricol, făcând, totodată, referire la întâlnirile pe care le-a avut cu inculpatul, la iniţiativa acestuia din urmă, în zilele de 25 şi 28 august 2013, la depozitul de lemne aparţinând lui G.V., ocazii cu care şi-a exprimat acordul cu privire la propunerea avansată de T.S., cu condiţia ca acesta să ia legătura cu P.Ş. pentru a stabili o întâlnire cu el, a-i preda un avans din sumă şi a pune capăt atacurilor mediatice exercitate împotriva sa prin intermediul ziarului condus de martorul G.M. (apropiat al lui P.Ş.), iar inculpatul şi-a luat angajamentul rezolvării acestor solicitări şi i-a explicat din nou denunţătorului care va fi circuitul sumei de 100.000 euro care va ajunge la el în schimbul încălcării atribuţiilor de serviciu. De asemenea, denunţătorul a relatat că, în data de 5 septembrie 2013, s-a întâlnit cu inculpatul în acelaşi loc, acesta comunicându-i o altă ofertă a martorului P.Ş., constând în eliberarea unor adeverinţe care să ateste în mod nereal că societăţile lui nu înregistrează debite, urmând ca, pentru ajutorul acordat, să fie remisă suma de 50.000 euro, ce va fi împărţită în mod egal între ei, G.V. şi G.M., denunţătorul condiţionând şi de această dată ajutorul solicitat de intermedierea unei mtâlniri cu P.Ş. şi de plata unei sume de bani în avans. întâlniri repetate cu inculpatul a avut D.B.D. şi în ziua de 6 septembrie 2013 în legătură cu apariţia în mass-media a unor articole denigratoare la adresa celui din urmă, la solicitarea denunţătorului, T.S. întâlnindu-se cu P.Ş. în parcarea magazinului B., ocazie cu care acesta l-a asigurat de încetarea atacurilor din presă şi plata mitei în condiţiile convenite. A mai menţionat denunţătorul că, în data de 9 septembrie 2013, s-a deplasat la biroul martorului P.Ş. şi a purtat cu acesta şi cu G.M. o discuţie în legătură cu seriozitatea ofertei de mită făcută prin intermediul inculpatului şi despre intenţia de „a-l scoate din ecuaţie" pe acesta din urmă pentru că a cerut o sumă prea mare de bani pentru a intermedia legătura dintre cei doi, stabilind, totodată, detalii cu privire la modul de rezovare a litigiilor pe care societăţile lui P.Ş. le aveau cu A.P.I.A. Călăraşi.

În sensul implicării active a inculpatului în soluţionarea favorabilă a problemelor financiare cu care se confrunta P.Ş. datorită disponibilizării unor sume de bani de către A.P.I.A. Călăraşi sunt şi declaraţiile martorului G.M. (filele 63-74 vol. I d.u.p. şi 231-232 dos. fond), acesta arătând că T.S. a fost cel care s-a oferit să intervină pe lângă D.B.D., afirmând în mai multe rânduri că are influenţă asupra lui, cerând, însă, în schimbul ajutorului promis, suma de 100.000 euro, din care 50.000 euro urmau să ajungă la directorul executiv adjunct al instituţiei menţionate şi la G.V., iar restul va fi împărţit între ei. Totodată, martorul a relatat despre vizita pe care i-a facut-o la domiciliu inculpatul în ziua de 5 septembrie 2013, prilej cu care acesta i-a prezentat detalii despre situaţia debitelor firmelor şi au negociat cuantumul mitei şi a sumei ce trebuia să revină inculpatului, cel din urmă afirmând că poate hotărî în numele lui D.B.D. şi acceptând să scadă 40.000 euro. De asemenea, martorul G.M. a făcut referire şi la discuţia purtată în data de 9 septembrie 2013 cu D.B.D., la sediul uneia dintre firmele lui P.Ş., cel din urmă confirmând înţelegerea avută cu inculpatul în legătură cu cuantumul sumei de bani solicitată ca mită.

Cele relatate de martorul G.M. sunt confirmate întru-totul de denunţătorul P.Ş. care, în declaraţiile date (filele 51-62 vol. I d.u.p. şi 229-230 dos. fond), a făcut trimitere la discuţiile purtate anterior datei de 6 septembrie 2013 între martor şi inculpat, în care acesta din urmă a solicitat o sumă de bani în schimbul intervenţiei pe lângă D.B.D. pentru rezolvarea litigiilor pe care societăţile sale le avea cu A.P.I.A. Călăraşi, o parter din respectiva sumă urmând să revină directorului executiv adjunct al instituţiei menţionate. De asemenea, denunţătorul s-a referit la întâlnirea pe care a avut-6 cu inculpatul în ziua de 6 septembrie 2013 în parcarea magazinului Bricostore, la solicitarea acestuia, ocazie cu care T.S. l-a informat despre faptul că discutase cu D.B.D. în legătură cu modul de rezolvare a litigiilor, afirmând că acestea pot fi soluţionate favorabil „în anumite condiţii". Totodată, denunţătorul a amintit despre discuţia purtată la sediul firmei sale cu D.B.D., acesta exprimându-şi disponibilitatea de a-l ajuta în rezolvarea problemelor contra unei sume de bani.

Declaraţiile celor trei martori anterior menţionaţi se coroborează pe deplin cu înregistrările în mediul ambiental realizate la datele de 28 august 2013, 2 şi 4 septembrie 2013, transcrise la dosarul cauzei (filele 40-63, respectiv 64-94 vol. II d.u.p.) şi redate, parţial, în cuprinsul hotărârii apelate, care, aşa cum s-a arătat anterior şi cum a reţinut şi judecătorul fondului, confirmă concluzia că inculpatul a fost cel căruia i-a aparţinut iniţiativa efectuării demersurilor ilegale pentru soluţionarea favorabilă a litigiilor martorului P.Ş. cu A.P.I.A. Călăraşi, cel care a conceput întregul angrenaj infracţional şi a intermediat aşa-zisa înţelegere între cel din urmă şi D.B.D., implicându-l în acest sens şi pe martorul G.M., cel care a condus discuţiile între participanţi şi a stabilit întâlnirile cu aceştia, sumele de bani ce urmau a fi primite/date/traficate, dar şi modul în care ele urmau a fi împărţite şi disimulate în preţul contractului de vânzare-cumpărare a terenului, vinovăţia sa în comiterea faptelor penale de care este acuzat fiind, astfel, pe deplin dovedită.

Nu poate fi, de asemenea, omisă, în procesul de interpretare a materialului probator administrat în cauză, declaraţia dată de coinculpatul G.V. în faţa Curţii de apel la data de 25 octombrie 2013 (fila 134 dos. fond) în Dosarul nr. 6658/2/2013, din care a fost disjunsă prezenta cauză, acesta solicitând judecarea sa conform procedurii simplificate, prevăzută de art. 3201 C. proc. pen. (1968), sens în care a arătat că recunoaşte întocmai faptele reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu şi îşi însuşeşte probele din cursul urmăririi penale, respectiv declaraţiile denunţătorilor şi ale martorului G.M., precum şi înregistrările în mediul ambiental, în conţinutul menţionat în procesele verbale de redare întocmite de organele de anchetă penală.

Ca urmare, faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, constată că faptele reţinute în sarcina inculpatului T.S. au fost săvârşite de către acesta, sunt prevăzute de legea penală şi întrunesc toate elementele de conţinut ale infracţiunilor de care a fost acuzat, respectiv trafic de influenţă şi complicitate la dare de mită, ambele în formă continuată, motiv pentru care nu poate da curs solicitării de achitare a apelantului întemeiată pe dispoziţiile art. 17 alin. (2) teza a IV-a raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

3. În ceea ce priveşte criticile de netemeinicie formulate atât de Parchet, cât şi de inculpatul. T.S., Înalta Curte apreciază că, prealabil examinării acestora, se impune stabilirea în cauză a legii penale mai favorabile, conform prevederilor art. 5 din noul C. pen., în funcţie de aceasta urmând a fi analizate aspectele invocate de apelanţi cu privire la individualizarea sancţiunilor penale ce au fost aplicate de judecătorul fondului.

Ca urmare, având în vedere cele statuate, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 3-72 din 20 mai 2014, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura in care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, şi realizând o comparare a prevederilor din ambele Coduri şi, respectiv din legea specială, în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiţii de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de sancţionare) şi cu privire la fiecare instituţie incidenţă în speţa dedusă judecăţii şi, în plus, o evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două legi penale succesive care este mai blândă, în ansamblul dispoziţiilor sale, instanţa de ultim control judiciar constată că legea penală,mai favorabilă este, în cauză, cea anterioară, aceasta conducând, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru inculpatul T.S.

Astfel, apelantul a fost trimis în judecată şi condamnat în primă instanţa pentru comiterea, în formă continuată, a infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 257 alin. (1) C. pen.(1969) raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.(1969), sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 2 la 12 ani, ce îşi găseşte corespondent în noua reglementare în dispoziţiile art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 lit. c) teza I din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., fiind pedepsită cu închisoarea de la 2 ani şi 8 luni la 9 ani şi 4 luni.

Totodată, inculpatul a mai fost acuzat de săvârşirea, în formă continuată, a infracţiunii de complicitate la dare de mită, prev. de art. 26 C. pen.(1969) raportat la art. 255 alin. (1) C. pen.(1969), art. 6 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.(1969), pentru care se prevedea pedeapsa închisorii de la 6 luni la 7 ani, în timp ce, în noua reglementare, respectiv art. 48 C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) C. pen. şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., limitele pedepsei au fost modificate, fiind cuprinse între 2 şi 7 ani închisoare.

Deşi apelantul inculpat a susţinut că, în mod nelegal, a fost trimis în judecată şi condamnat de Curtea de apel pentru variantele agravate ale infracţiunilor de trafic de influenţă şi dare de mită (ultima în forma complicităţii), prevăzute de art. 7 alin. (3) şi, respectiv, alin. (2) din Legea nr. 78/2000, înalta Curte constată că, dimpotrivă, la data comiterii infracţiunii prev. de art. 257 alin. (1) C. pen.(1969), acesta îndeplinea atribuţii de constatare şi urmărire a infracţiunilor, făcând parte, aşa cum rezultă din procesul verbal întocmit la data de 26 august 2013 (filele 123-125 vol. I d.u.p.), din categoria organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare (conform avizului de numire al procurorului din 2005, reînnoit la data de 20 februarie 2008, urmare a promovării în funcţie - aviz din 2008), iar, în ceea ce priveşte infracţiunea prev. de art. 26 C. pen.(1969) raportat la art. 255 alin. (1) C. pen.(1969), aceasta a fost săvârşită faţă de un funcţionar cu atribuţii de control (denunţătorul D.B.D. fiind director executiv adjunct al A.P.I.A. Călăraşi), situaţie în care, aşa cum, în mod corect, a considerat şi judecătorul fondului, erau incidente dispoziţiile legii speciale (art. 7 din Legea nr. 78/2000) privind forma calificată a infracţiunilor de corupţie reţinute în sarcina inculpatului.

Pentru aceleaşi considerente, prevederile art. 7 lit. c) teza I din Legea nr. 78/2000 (astfel cum au fost modificate prin art. 79 pct. 4 şi art. 247 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen.) trebuie reţinute şi în încadrarea juridică a infracţiunii de trafic de influenţă conform noii reglementări penale generale, urmând să se ţină seama în procesul de stabilire a legii mai favorabile de regimul sancţionator prevăzut de aceste dispoziţii din legea specială, care prevăd majorarea cu o treime a limitelor de pedeapsă instituite de art. 291 alin. (1) C. pen. Având în vedere aceste aspecte, dar şi împrejurarea că infracţiunea de dare de mită, în forma complicităţii, a fost comisă de către inculpat faţă de un funcţionar public propriu-zis, prevăzut de art. 175 alin. (1) C. pen. (director executiv adjunct al A.P.I.A. Călăraşi), iar nu faţă de un funcţionar privat, în sensul art. 308 alin. (1) C. pen., instanţa de ultim control judiciar constată că, în speţă, nu se regăseşte varianta atenuată a infracţiunii reglementată de respectivele dispoziţii legale, nefiind incidente prevederile alin. (2) al art. 308 C. pen. referitoare la reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă, aşa cum, în mod neîntemeiat, a susţinut apelantul.

De asemenea, Înalta Curte arată,, contrar susţinerilor inculpatului, că, pentru reţinerea variantei agravate prevăzută de art. 7 din Legea nr. 78/2000, nu prezintă nicio relevanţă dacă acuzatul a comis infracţiunile de trafic de influenţă sau de dare de mită în legătură cu atribuţiile sale de serviciu, textul de lege neprevăzând o asemenea condiţie, ci doar cerinţa întrunirii în persoana făptuitorului (în situaţia infracţiunii de trafic de influenţă) sau, după caz, a celui faţă de care se săvârşeşte darea demită a uneia dintre calităţile expres enumerate în conţinutul său (cu menţiunea că, spre deosebire de reglementarea anterioară, în prezent Legea nr. 78/2000 nu mai prevede în art. 7 o variantă calificată a infracţiunii de dare de mită).

Referitor la sancţionarea infracţiunii continuate, se observă că ambele legi penale succesive reglementează, în aceste cazuri, stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, precum şi posibilitatea aplicării unui spor facultativ, dacă se apreciază că maximul pedepsei este neîndestulător. Deşi C. pen. în. vigoare (art. 36) prevede un spor mai redus (până la 3 ani, faţă de 5 ani, cum prevedea legea anterioară în cazul pedepsei închisorii), această împrejurare nu prezintă relevanţă în cauză sub aspectul determinării legii mai favorabile, din moment ce prima instanţă nu a dat eficienţă acestei cauze de agravare a pedepsei, iar apelul Parchetului nu vizează aspectul respectiv, astfel încât, în concret, raportarea trebuie făcută la limitele de pedeapsă prevăzute de legile penale succesive pentru infracţiunile deduse judecăţii.

Ca urmare, având în vedere că, pentru ambele infracţiuni ce formează obiectul acuzaţiei penale, prima instanţă a aplicat câte o pedeapsă orientată spre minimul special, iar, potrivit noii reglementări, acest minim este mai mare decât cel prevăzut de codificarea anterioară (2 ani şi 8 luni închisoare faţă de 2 ani închisoare în cazul infracţiunii de trafic de influenţă; 2 ani închisoare faţă de 6 luni închisoare în ceea ce priveşte infracţiunea de complicitate la dare de mită), Înalta Curte, ţinând seama şi de prevederile care reglementează tratamentul penal al pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului, constată că legea care, în ansamblul dispoziţiilor sale incidente în speţă, conduce, în concret, la un rezultat mai favorabil pentru inculpatul T.S. este legea penală anterioară, iar nu cea în vigoare la data soluţionării prezentelor apeluri.

În acest sens, instanţa de apel arată că, spre deosebire de vechea reglementare care, în materia sancţionării concursului de infracţiuni, prevedea sistemul cumulului juridic cu spor facultativ (art. 34 C. pen. 1969), codificarea actuală instituie cumulul juridic cu spor fix şi obhgatoriu (art. 39 C. pen.), astfel încât, în situaţia în care, în cauză, faptele inculpatului ar fi reîncadrate în noile texte de incriminare, iar pedepsele adaptate în raport cu limitele prevăzute de acestea, prin valorificarea aceloraşi criterii de individualizare, s-ar ajunge, ca efect al aplicării tratamentului penal al pluralităţii de infracţiuni, la o pedeapsă rezultantă ce ar depăşi cuantumul sancţiunii penale stabilite prin hotărârea primei instanţe, în temeiul legii penale anterioare.

În plus, faţă de faptul că apelantul inculpat T.S. a solicitat pronunţarea unei soluţii de renunţare la aplicarea pedepsei sub aspectul ambelor infracţiuni de care este acuzat, în conformitate cu prevederile ari 80 C. pen., Înalta Curte va face o analiză din perspectiva art. 5 C. pen. şi cu privire la cele două instituţii ce se regăsesc în legile penale succesive şi care ar putea avea incidenţă în speţa dedusă judecăţii în raport cu critica formulată în acest sens de către acuzat.

Astfel, ca o consecinţă a reglementării în art. 17 C. pen.(1969) a pericolului social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, legiuitorul a prevăzut posibilitatea achitării inculpatului atunci când fapta comisă nu prezenta, în concret, un asemenea pericol (art. 11 pct. 2 Iit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b)1 C. proc. pen. anterior), or, în noul C. pen., ca efect al renunţării la noţiunea de pericol social ca trăsătură caracteristică a conceptului de infracţiune (art. 15), acest caz de stingere a acţiunii penale nu a mai fost consacrat, fiind reglementată în ari. 80-81 C. pen. instituţia renunţării la aplicarea pedepsei, la care judecătorul poate apela în cazul îndeplinirii cumulative a condiţiilor expres prevăzute de aceste texte de lege. Realizând o comparaţie, în abstract, â celor două instituţii, se constată că cea prevăzută de legea anterioară oferea o situaţie mai avantajoasă pentru inculpat a cărui faptă, ca urmare a incidenţei dispoziţiilor ari 181 C. pen.(1969), nu mai constituia infracţiune, urmând a se pronunţa o soluţie de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la ari 10 alin. (1) lit. b)1 C. proc. pen.(1968), spre deosebire de Noul C. pen. potrivit căruia, deşi fapta constituie infracţiune, instanţa apreciază., pe baza unor criterii prevăzute expres de lege, că nu se impune aplicarea unei pedepse, existând, totodată, şi posibilitatea anulării măsurii de clemenţă conferită de judecător în situaţia în care se constată, în termen de 2 ani de la rămâiierea definitivă a hotărârii, că persoana faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei săvârşise anterior o altă infracţiune pentru care i s-a stabilit o pedeapsă.

Ca urmare, şi din această perspectivă, tot dispoziţiile C. pen. anterior (art. 181) se învederează ca fiind mai favorabile şi, deşi apelantul nu le-a invocat, Înalta Curte verificând, în raport cu dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, aplicabilitatea lor, constată, pe baza materialului probator administrat, că acestea nu sunt incidente în speţă, întrucât faptele inculpatului, astfel cum au fost anterior reţinute, prin gravitatea lor dată de împrejurările în care au fost comise, numărul actelor materiale săvârşite şi consecinţele produse, prezintă, în concret, gradul de pericol social al infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat de prima instanţă, acţiunile ilicite reţinute în sarcina acestuia, prin atingerea importantă adusă valorilor sociale ocrotite de lege şi prin conţinutul lor concret, justificând aplicarea unor pedepse penale, iar nu a unei sancţiuni cu caracter administrativ, conform dispoziţiilor art. 91 C. pen.(1969). De altfel, aşa cum rezultă din procesul verbal întocmit la data de 26 august 2013 (filele 123-125 vol. I d.u.p.); astfel de măsuri s-au dovedit a fi ineficiente în cazul inculpatului, care, deşi a fost sancţionat disciplinar de mai multe ori pentru încălcarea, în mod repetat, a atribuţiilor de serviciu, a continuat să comită acţiuni ilicite, cum sunt cele reţinute în sarcina sa în prezenta cauză, atrăgând în circuitul infracţional şi alte persoane, în scopul obţinerii pentru sine a unor importante sume de bani şi alte foloase patrimoniale ce nu i se cuveneau.

În ceea ce priveşte proporţionalizarea pedepselor cu închisoarea aplicate inculpatului, aspect criticat de Ministerul Public în cuprinsul motivelor de apel, Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă-evaluare a criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen.(1969), ţinându-se seama de circumstanţele reale ale comiterii faptelor şi circumstanţele personale ale acuzatului, în raport cu care au fost stabilite sancţiuni penale judicios individualizate, apte să asigure realizarea scopului preventiv - educativ al pedepsei.

În mod justificat, la alegerea tratamentului sancţionator aplicat inculpatului, au fost avute în vedere importanţa deosebită a valorilor sociale lezate prin comiterea infracţiunilor de corupţie reţinute, forma continuată a desfăşurării activităţii infracţionale, modalitatea în care a acţionat împreună cu ceilalţi participanţi (stabilind locuri de întâlnire retrase şi debarasându-se temporar de telefoanele mobile pentru a nu putea fi înregistrat şi interceptat) şi rolul său important în conceperea şi desfăşurarea întregului angrenaj infracţional, precum şi comportamentul procesual al acestuia, inculpatul încercând în permanenţă să denatureze adevărul şi să inducă în eroare organele judiciare, prin acreditarea ideii că nu a săvârşit faptele penale de care este acuzat, susţinând, în mod nereal, că toate discuţiile purtate cu martorii şi coinculpatul, precum şi sumele de bani vehiculate în cuprinsul lor au avut legătură cu intenţia sa de înstrăinare a terenului din satul Cegani, com. Burduşani, judeţul Ialomiţa.

Având în vedere aceste aspecte, dar şi .datele ce caracterizează persoana inculpatului, astfel cum rezultă din actele dosarului, acesta conformându-şi până în prezent conduita exigenţelor legii penale, Înalta Curte apreciază că nu se impune majorarea pedepselor cu închisoarea ce au fost stabilite de judecătorul fondului, situate cu 1 an (în cazul infracţiunii de trafic de influenţă), respectiv cu 1 an şi 6 luni peste limita niinimă prevăzută de lege (în cazul infracţiunii de complicitate la dare de mită) pentru infracţiunile comise, sancţiunea rezultantă aplicată, prin cuantumul său şi modalitatea de executare (în regim privativ de libertate), fiind suficientă şi în măsură să asigure realizarea scopul preventiv - educativ al pedepsei, prevăzut de art. 52 C. pen.(1969).

De asemenea, pentru aceleaşi motive, Înalta Curte apreciază că nu se impune nici aplicarea faţă de inculpat a pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a mai îndeplini funcţia de ofiţer de poliţie pe o perioadă determinată după executarea pedepsei principale, o asemenea sancţiune fiind apreciată ca excesivă şi disproporţionată faţă de scopul limitării exercitării dreptului prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen.(1969).

4. În consecinţă, având în vedere toate aceste considerente anterior expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, apelurile declarate împotriva acesteia de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. şi de inculpatul T.S.

Totodată, ţinând seama de faptul că apelantul inculpat este cel care se află în culpă procesuală, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. şi de inculpatul T.S. împotriva sentinţei penale nr. 55/F din 28 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Obligă apelantul inculpat la plata sumei de 250 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică astăzi 27 noiembrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1435/2014. Penal. Infracţiuni de corupţie...  ICCJ. Decizia nr. 1/2014. Penal. Contestaţie la executare... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 404/2014. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Apel