ICCJ. Decizia nr. 984/2014. Penal

Decizii penale ICCJ 2014


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 984/2014

Dosar nr. 2430/115/2009*

Şedinţa publică din data de 19 martie 2014

Asupra recursului de faţă,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele;

Prin Sentinţa penală nr. 70 din 21 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. 2430/115/2009, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B.I., pentru infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte, faptă prev. şi ped. de art. 183 C. pen.

În baza art. 183 C. pen. a fost condamnat inculpatul U.M. (pentru săvârşirea infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte, la 8 (opt) ani închisoare.

În baza art. 71, 64 C. pen. s-a interzis inculpatului U.M. exerciţiul drepturilor prevăzute prin art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a (cu excepţia dreptului de a alege) şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei.

În baza art. 14, art. 346 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 republicată a fost obligat inculpatul U.M. să plătească părţilor civile următoarele sume: 508 lei către Serviciul Judeţean de Ambulanţă Caraş-Severin; 10.006,80 lei către Spitalul Judeţean de Urgenţă Drobeta Turnu Severin; 23.367,36 lei sumă reactualizată prin aplicarea indicelui de inflaţie de la data efectuării cheltuielilor de către partea civilă şi până la data plăţii efective, către Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova.

În baza art. 14, 346 alin. (1) C. proc. pen., art. 998-999 C. civ. a fost obligat inculpatul U.M. să plătească părţii civile H.P. - 15.000 lei cu titlu de daune materiale şi 20.000 de euro sau echivalentul în lei al sumei cu titlu de daune morale. Au fost respinse celelalte pretenţii civile ale părţii civile H.P., ca nefondate.

În baza art. 14, art. 346 alin. (3) C. proc. pen. au fost respinse pretenţiile civile formulate de părţile civile H.P., Serviciul Judeţean de Ambulanţă Caraş-Severin, Spitalul Judeţean de Urgenţă Drobeta Turnu Severin şi Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, împotriva inculpatului B.I.

În baza art. 193 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul U.M. să plătească părţii civile H.P. suma de 2.000 lei cheltuieli judiciare.

A fost respinsă cererea de obligare a inculpatului B.I. la plata cheltuielilor judiciare către partea civilă H.P.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul U.M. să plătească statului suma de 2.500 lei cheltuieli judiciare faţă de stat.

S-a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin din data de 10 august 2009, înregistrat la Tribunalul Caraş-Severin sub nr. 2430/115 din 13 august 2009, au fost trimişi în judecată, în stare de libertate, inculpaţii U.M. şi B.I., pentru săvârşirea infracţiunii de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte, prev. de art. 183 C. pen.

S-a reţinut în fapt că în noaptea de 10 mai 2008 inculpaţii U.M. şi B.I. au exercitat acte de agresiune asupra victimei H.C., în urma cărora acesta a decedat la data de 13 august 2008.

S-a mai reţinut că au fost administrate probe cu înscrisuri constând în planşe foto (filele 110-113, 225-228 dosar) şi procesul-verbal de constatare a contravenţiei (fila 324 dosar), probe testimoniale fiind audiaţi martorii H.R.G. (filele 88-89 dosar), H.M. (fila 90 dosar), S.A.R. (fila 91 dosar), S.D. (fila 92 dosar), S.A. (fila 114 dosar), D.I. (fila 115 dosar), U.M. (fila 116 dosar), S.T. (filele 117-118 dosar), B.G. (fila 137 dosar), T.E. (filele 138-139 dosar), G.G. (fila 166 dosar), A.I.F. (fila 222 dosar), P.S. (filele 223-224 dosar), S.I. (fila 260 dosar), A.M.M. (filele 261-262 dosar), A.N. (fila 263 dosar), N.C.A. (fila 277 dosar), V.M. (fila 288 dosar), s-a dispus efectuarea unei expertize medico-legale (filele 310 - 311 dosar) şi s-a ascultat partea civilă H.P. (fila 321 dosar).

În faza cercetării judecătoreşti, a fost audiat inculpatul B.I. (filele 70-72 dosar), iar inculpatul U.M. şi-a exercitat dreptul la tăcere prev. de art. 70 alin. (2) C. proc. pen. şi a refuzat să dea declaraţie în faţa instanţei, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă din data de 26 ianuarie 2010 (fila 73 dosar).

Din ansamblul probator administrat în faza de urmărire penală şi în faza cercetării judecătoreşti, instanţa de fond, a reţinut în fapt că, în seara zilei de 09 mai 2008, în jurul orelor 23,30 victima H.C. a venit acasă de la serviciu, după care a plecat împreună cu numitul B.G. să servească o bere la barul unde a fost patron S.A., consumând ţuică şi bere. întrucât H.C. a vorbit urât cu barmanele, patronul S.A. i-a dat două palme peste faţă, după care situaţia s-a calmat. în jurul orei 03,00, la bar au mai rămas doar barmanele A.M.M. şi B.B., pentru a face curăţenie şi a închide localul. Victima H.C. şi martorul B.G. au plecat de la bar şi au mers în parcul din apropiere. în parc s-au întâlnit cu inculpatul U.M. şi martorul N.C.A. Între inculpat şi victimă au avut loc discuţii contradictorii, în urma cărora inculpatul U.M. a lovit victima.

Cât priveşte numărul, localizarea, intensitatea loviturilor aplicate de către acest inculpat defunctului H.C., prima instanţă a apreciat că martorii sunt inconstanţi în declaraţiile lor. Unele dintre mărturiile relevante sub acest aspect menţionează o lovitură cu palma în zona capului, altele menţionează aplicarea unui pumn în aceeaşi zonă, şi aproape toate declaraţiile de martor mai fac vorbire şi despre o lovitură cu piciorul aplicată în zona bazinului. S-a reţinut că aceste declaraţii emană, însă, de la persoane apropiate inculpatului U.M., ceea ce le face puţin plauzibile. Tribunalul a apreciat că, distinct de acest aspect, declaraţiile menţionate nu se coroborează cu cele menţionate de către defunctul H.C. în plângerile semnate de el în timp ce era spitalizat, şi potrivit cărora ar fi fost bătut rău de către acest inculpat. în schimb, relatările defunctului H.C. se coroborează cu declaraţiile a doi martori neutri faţă de inculpat, soţii A.N. şi A.M.M., care au susţinut atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată că au asistat la lovirea de către inculpatul Ursulescu a lui H.C., urmată de căderea lui H.C. la pământ, moment în care acest inculpat l-a lovit pe H.C. în mod repetat cu picioarele, zona lovită fiind cea toraco-abdominală. Cât priveşte intensitatea loviturilor aplicate, s-a reţinut că acestea au fost descrise ca fiind suficient de puternice cât să-l împingă pe defunct sub o maşină. Pentru aceste motive, instanţa de fond a înlăturat declaraţiile potrivit cărora H.C. ar fi fost lovit de către inculpatul U.M. o dată la nivelul feţei şi o dată la nivelul bazinului şi a reţinut ca probat că defunctul H.C. a fost lovit în mod repetat în zona toraco-abdominală, iar loviturile aplicate au fost intense.

Deşi rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin a reţinut că inculpatul U.M. a lovit o singură dată victima în zona abdomenului în partea dreaptă, ocazie cu care i-a provocat acesteia ruptura de ficat, s-a apreciat că această susţinere nu se coroborează cu probele administrate în cauză, tribunalul reţinând că toate leziunile evidenţiate în raportul medico-legal din 18 ianuarie 2008 avizat la I.M.L. Craiova au fost produse de către inculpatul U.M., ca urmare a aplicării loviturilor menţionate anterior.

S-a reţinut de prima instanţă că raportul de expertiză medico-legală şi avizele Comisiei Superioare medico-legale de la Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” Bucureşti menţionează faptul că decesul lui H.C. s-a produs ca urmare a unei stări toxico-septice survenite ca rezultat final în evoluţia unui proces morbid dezvoltat ca urmare a loviturilor aplicate în noaptea de 9/ 10 mai 2008 şi că există legătură directă între loviturile aplicate şi deces.

Tribunalul a constatat că în legătură cu cauza finală a decesului, starea toxico-septică, s-a argumentat că aceasta s-ar fi datorat unui management eronat al afecţiunilor bolnavului H.C., unui sugerat malpraxis medical, însă, tribunalul a reţinut că aceasta este o ipoteză nefondată. Nu numai că avizele Comisiei Superioare Medico - Legale a Institutului Naţional de Medicină Legală „M.M.” Bucureşti înlătură explicit această supoziţie, dar însăşi instanţa a putut constata din studiul fişelor de tratament şi al medicaţiei administrate defunctului H.C. în perioada care a premers decesului său că s-au făcut de către medicii craioveni ai Spitalului Judeţean de Urgenţă Nr. 1 Craiova eforturi inclusiv în direcţia prevenirii instalării la defunct a unei stări septice, prin administrarea de antibiotice cu spectru larg.

S-a mai reţinut de către tribunal că, în plângerile sale, semnate înainte de decesul său şi în timpul spitalizării sale victima H.C. a reclamat organelor în drept faptul că ar mai fi fost bătut în noaptea de 9/ 10 mai 2008 de către inculpatul B.I. împreună cu concubina acestuia, numita T.E., atunci când defunctul s-a deplasat la reşedinţa inculpatului B.I., de fapt domiciliul concubinei sale T.E., cu intenţia de a reclama faptul că a fost agresat de către inculpatul U.M. şi de către patronul barului unde consumase băuturi alcoolice în acea seară, numitul S.A.. A mai afirmat că a fost bătut o a doua oară de către aceste din urmă două persoane şi în drumul său de la locuinţa personală la domiciliul concubinei inculpatului B.I. A mai susţinut că, după ce a fost bătut de către inculpatul B.I. şi concubina acestuia în împrejurările menţionate, acelaşi inculpat B.I. i-ar mai fi. aplicat o bătaie deosebit de puternică în spatele, sau după alte afirmaţii, în împrejurimile Postului de Poliţie Mehadia.

Instanţa de fond, deşi a luat act de faptul că aceste fapte au fost relatate procurorului în faza urmăririi penale şi mai apoi instanţei, în faza judecăţii de către partea civilă H.P., de către fiica defunctului H.C., martora H.R., de către diverşi membri ai familiei defunctului H.C., de către colegii de muncă ai decedatului cu ocazia vizitării acestuia la spital când i-au donat sânge, de către personalul de ambulanţă din cadrul Serviciului de Ambulanţă Caraş-Severin cu ocazia transportării acestuia la Spitalul Orăşenesc Orşova, a reţinut faptul că toate declaraţiile au ca izvor, ca sursă, o singură persoană şi anume, defuncta victimă. S-a considerat că în conformitate cu dispoziţiile art. 75 C. proc. pen. aceste declaraţii pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

S-a reţinut că, potrivit art. 62 C. proc. pen., instanţa este obligată să lămurească cauza sub toate aspectele pe bază de probe şi are dreptul să aprecieze probele în urma examinării tuturor acestor probe.

Potrivit dispoziţiilor legale menţionate anterior şi avându-se în vedere faptul că declaraţiile defunctului H.C. şi ale părţii civile H.P. nu se coroborează cu ansamblul probelor administrate în cauză, neexistând nicio persoană care să poată depune mărturie în sensul celor declarate de către aceste persoane, prima instanţă a reţinut că evenimentele ulterioare altercaţiei dintre defunctul H.C. şi inculpatul U.M. sunt, în ceea ce priveşte acuzaţia de agresiune formulată faţă de inculpatul B.I., nedovedite.

Pentru aceleaşi motive, tribunalul a calificat drept nedovedite şi celelalte afirmaţii ale defunctului H.C. legate de agresarea sa de către alte persoane, în împrejurările de timp şi loc menţionate.

S-a reţinut că, legat de acuzaţiile formulate de către defunct şi mai apoi de către partea civilă împotriva inculpatului B.I., este de menţionat un aspect esenţial şi anume faptul că însuşi defunctul H.C. a relatat versiuni diferite cu privire la circumstanţele în care a fost agresat de către inculpatul B.I. Astfel, s-a reţinut că în ceea ce priveşte prima agresiune, cea pretins suferită la locuinţa concubinei inculpatului, potrivit defunctului ar fi fost bătut într-o versiune numai de către inculpat, iar într-o alta de către inculpat şi concubina acestuia, iar cu privire la cea de a doua agresiune, cea pretins suferită în apropierea Postului de Poliţie Mehadia, într-o primă versiune relatată de defunct inculpatul B. l-ar fi. bătut fără să fie nimeni de faţă, iar într-o alta martorul P.S., poliţist, a asistat pasiv la agresiunea pe care ar fi comis-o inculpatul asupra victimei, considerându-se de către tribunal că aceste inconsecvenţe au o anumită greutate.

Prima instanţă a constatat că starea de fapt potrivit căreia loviturile aplicate de către inculpatul U.M. defunctului H.C. au vizat zona toraco-abdominală şi au fost puternice este demonstrată nu numai de declaraţiile martorilor soţii A., ci şi de declaraţiile martorilor T.E. şi P.S., declaraţii potrivit cărora, atunci când au vorbit cu defunctul, acesta se simţea foarte rău şi acuza dureri în zona abdominală. Martorul P.S. şi martora T.E. au declarat că acestea sunt consecinţe ale loviturilor primite de către defunctul H.C. cu ocazia agresării sale de către inculpatul U.M.

Cât priveşte o problemă care a reţinut atenţia participanţilor la procesul penal şi a organelor judiciare, aceea dacă defunctul H.C. ar fi putut fi bătut într-un interval orar cu prins între orele 23,00 - 00,00, cu consecinţa apariţiei leziunilor având rol tanato-generator şi să supravieţuiască hemoragiei interne constatate la Spitalul Orăşenesc Orşova şi rezolvată chirurgical la Spitalul Judeţean de Urgenţă Dr. Tr. Severin, prima instanţă a reţinut că o asemenea supravieţuire era posibilă, fapt atestat şi de unul dintre avizele medico-legale date în cauză.

În concluzie, tribunalul a pronunţat faţă de inculpatul B.I. achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., întrucât, s-a apreciat că, din moment ce nu s-a dovedit din ansamblul probatoriului administrat în cauză că acesta a săvârşit infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte, prev. şi ped. de art. 183 C. pen., întrucât fapta nu există.

Cât priveşte pe inculpatul U.M., prima instanţă a reţinut că inculpatul a aplicat cu intenţie lovituri defunctului H.C., cu intenţia de a-1 vătăma, intenţie peste care s-a suprapus culpa acestui inculpat cu privire la rezultatul mai grav produs faţă de defunctul H.C., şi anume moartea acestuia. S-a apreciat că între loviturile aplicate de către inculpat şi decesul victimei există legătură directă.

În consecinţă, prima instanţă l-a considerat pe inculpatul U.M. vinovat de săvârşirea infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte, prev. şi ped. de art. 183 C. pen., astfel că, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., l-a achitat inculpatul B.I., pentru infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte, faptă prev. şi ped. de art. 183 C. pen., iar în baza art. 183 C. pen. l-a condamnat pe inculpatul U.M. pentru săvârşirea infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte, la 8 (opt) ani închisoare.

În baza art. 71, 64 C. pen. a interzis inculpatului U.M. exerciţiul drepturilor prevăzute prin art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a (cu excepţia dreptului de a alege) şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei.

În baza art. 14, art. 346 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 313 alin. (1) Legea nr. 95/2006 republicată prima instanţă a obligat pe inculpatul U.M. să plătească părţilor civile următoarele sume: 508 lei către Serviciul Judeţean de Ambulanţă Caraş-Severin; 10.006,80 lei către Spitalul Judeţean de Urgenţă Drobeta Turnu Severin; 23.367,36 lei sumă reactualizată prin aplicarea indicelui de inflaţie de la data efectuării cheltuielilor de către partea civilă şi până la data plăţii efective, către Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, acestea fiind sumele cerute şi dovedite cu acte de către unităţile sanitare menţionate şi care, potrivit dispoziţiilor legale tacite, se datorează de către autorul infracţiunilor care au avut ca rezultat vătămarea integrităţii corporale sau sănătăţii persoanelor.

În baza art. 14, 346 alin. (1) C. proc. pen., art. 998-999 C. civ. a fost obligat inculpatul U.M. să plătească părţii civile H.P. 15.000 lei cu titlu de daune materiale.

S-a reţinut, potrivit declaraţiei martorului G.G., că partea civilă a cheltuit suma menţionată cu procurarea de medicamente în sumă de 1.000 lei, cu transportul defunctului de la Craiova la Mehadia în sumă de 1.000 lei, iar 13.000 lei au fost cheltuite de către partea civilă cu înmormântarea defunctului şi cu cele trei pomeni (de la înmormântare, de la şase săptămâni şi de la un an).

S-a acordat părţii civile H.P. şi suma de 20.000 de euro sau echivalentul în lei al sumei cu titlu de daune morale, pe care urmează să le plătească inculpatul U.M., părţii civile, ca o desdăunare echitabilă pentru suferinţa psihică produsă părţii civile, care este soţia decedatului, prin faptul că a trebuit să asiste şi să participe la drama trăită de defunct timp de trei luni, timp în care defunctul a fost operat în repetate rânduri şi în care starea de sănătate a acestuia s-a deteriorat progresiv, cu suferinţele fizice şi psihice inerente situaţiei.

S-a apreciat că suma de 1.000 lei daune materiale nu a fost dovedită, iar pretenţiile de acordare a 100.000 euro cu titlu de daune morale sunt nefondate faţă de împrejurările cauzei.

În baza art. 14, art. 346 alin. (3) C. proc. pen. prima instanţă a respins pretenţiile civile formulate de părţile civile H.P., Serviciul Judeţean de Ambulanţă Caraş-Severin, Spitalul Judeţean de Urgenţă Drobeta Turnu Severin şi Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, împotriva inculpatului B.I., dat fiind că acesta a fost achitat pe motiv că fapta nu există. Doar fapta ilicită cauzatoare de prejudicii poate fi temei al angajării răspunderii civile a persoanei.

În baza art. 193 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul U.M. să plătească părţii civile H.P. suma de 2.000 lei cheltuieli judiciare.

De asemenea, prima instanţă a respins cererea de obligare a inculpatului B.I. la plata cheltuielilor judiciare către partea civilă H.P.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Caras - Severin şi inculpatul U.M.

Prin Decizia penală nr. 22/A din 09 februarie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 2430/115/2009, Curtea de Apel Timişoara, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins ca nefondat apelul formulat de inculpatul U.M. împotriva sentinţei penale nr. 70 din 21 septembrie 2011 a Tribunalului Caraş-Severin.

În baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

A desfiinţat în parte sentinţa penală apelată şi rejudecând a schimbat temeiul achitării inculpatului B.I. din art. 10 lit. a) C. proc. pen. în art. 10 lit. c) C. proc. pen.

A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei penale apelate.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat cu apelul procurorului au rămas în sarcina statului.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat inculpatul U.M. la 100 lei cheltuieli judiciare faţă de stat.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Timişoara a apreciat că starea de fapt reţinută de prima instanţă este corectă, fiind rezultatul evaluării complete şi pertinente a probelor administrate în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti.

În ceea ce priveşte agresiunea comisă de inculpatul U.M. asupra victimei H.C., instanţa de apel a reţinut că în cauză există probe care înlătură orice dubiu asupra existenţei acesteia şi vinovăţiei inculpatului, astfel că în mod corect prima instanţă a reţinut în sarcina acestui inculpat comiterea infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte prev. de art. 183 C. pen.

În ce priveşte sancţiunea aplicată, instanţa de apel a apreciat că prin sentinţa penală atacată s-a făcut o corectă individualizare judiciară a pedepsei aplicată inculpatului U.M. raportat la criteriile generale de individualizare reglementate de prevederile art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social al faptei comise, persoana inculpatului, împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală.

În ceea ce priveşte pretinsa agresiune comisă de inculpatul B.I., instanţa de apel a constatat că nu există probe suficiente pentru a se putea reţine vinovăţia acestuia.

Împotriva acestei decizii penale au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi inculpatul U.M.

În recursul declarat de procuror, decizia instanţei de apel a fost recurată pentru două motive şi anume:

- incidenţa în speţă a art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., întrucât atât instanţa de fond, cât şi de apel nu s-au pronunţat asupra tuturor probelor administrate în faza de urmărire penală şi nu au procedat la verificarea acestora în condiţii de publicitate, contradictorialitate şi oralitate;

- s-a comis o gravă eroare de fapt în speţă, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare a inculpatului B.I. pentru comiterea infracţiunilor prev. de art. 183 C. pen.

În recursul declarat de inculpatul UU.M. s-a solicitat casarea ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, pentru toate motivele invocate de parchet, cât şi pentru audierea medicilor care au îngrijit partea vătămată în ultimele zile de viaţă, având în vedere unele pasaje relevante din foaia de observaţie a părţii vătămate.

S-a menţionat că inculpatul recurent U. a recunoscut din prima clipă că a avut un comportament incorect faţă de victimă, a lovit cu piciorul şi a dat o palmă, însă victima a mai trăit trei luni, perioadă în care a spus cine l-a bătut şi s-a mai arătat că la dosar există două declaraţii ale unor martori oculari.

Prin Decizia penală nr. 3712 din 14 noiembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 2430/115/2009, au fost admise recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi inculpatul U.M. împotriva Deciziei penale nr. 22/A din 9 B.I. A fost casată decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Caras Severin şi inculpatul U.M. aceleiaşi instanţe, respectiv Curţii de Apel Timişoara.

Instanţa de recurs a apreciat că în cauză este necesară administrarea de alte probe pe care le-a considerat utile şi concludente pentru aflarea adevărului cu privire la faptele imputate celor doi inculpaţi U.M. şi B.I. şi împrejurările concrete ale comiterii acestora, astfel că, prin conformare la dispoziţiile art. 3 C. proc. pen., a dispus admiterea ambelor recursuri de faţă, declarate de procuror şi inculpatul U.M. şi, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 38515 pct. 2 lit. c) alin. ultim C. proc. pen., a dispus casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor declarate aceleiaşi instanţe de apel, respectiv Curtea de Apel Timişoara.

Trimiterea va opera la instanţa de prim control judiciar în consecinţa efectului devolutiv total al acestei căi de atac, stabilit expres prin dispoziţiile art. 371 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora instanţa de apel „este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept”.

Astfel, s-a dispus ca instanţa de apel să procedeze direct şi nemijlocit la administrarea următoarelor probe:

- ascultarea celor patrusprezece martori, colegi de serviciu cu victima H.C., care s-au deplasat la Spitalul Judeţean Drobeta Turnu Severin pentru a-i dona sânge, unde victima H.C. a fost internată în perioada 10 mai 2008 - 25 iunie 2008 şi cărora aceasta le-a relatat că în noaptea de 9-10 mai 2008 a fost lovită de intimatul-inculpat, poliţistul B.I. (a se vedea declaraţia martorului D.I. - fila 90 dos. urm. pen.);

- reaudierea martorului P.S., coleg de serviciu cu intimatul inculpat B.I. la postul de poliţie din localitatea Mehadia, judeţul Caras Severin;

- ascultarea ca martor a soţiei susmenţionatului ofiţer de poliţie P.S.;

- adresă scrisă la Institutul Naţional de Meteorologie pentru indicarea condiţiilor meteo concrete din seara zilei de 9 mai 2008 şi din noaptea ce a urmat din 9-10 mai 2008;

- adresă la Serviciul de telecomunicaţii specială în calitate de administrator al sistemului naţional de alertă telefonică cu număr unic de operare 112 pentru solicitarea transcrierii convorbirii telefonice purtate în seara şi noaptea de 9-10 mai 2008 de către victima H.C., cu operatorul acestui sistem naţional de alertă şi după caz transcrierea convorbirii aceleiaşi victime cu ofiţerul de poliţie, dispecer de la unitatea de poliţie (ce urmează a fi identificată) spre care a fost direcţionat apelul victimei pentru verificarea susţinerilor şi arătărilor victimei nominalizate, inclusiv prin indicarea a uneia sau mai multora agresări la data şi locul faptei menţionate în rechizitoriul scris;

- solicitarea, spre proprie evaluare, de către instanţa de apel a foii de observaţie clinică de la Spitalul Municipal Orşova cu referire la internarea victimei imediat agresiunii sale la data de 10 mai 2008 şi ascultarea în calitate de martor a medicului primar chirurg M.P. de la această unitate spitalicească, cu referire la relatările despre autorii agresiunii făcute de către victima H.C., precum şi propriile sale constatări cu referire la leziunile traumatice ale victimei;

- identificarea şi ascultarea ca martori a medicilor curanţi de la spitalele unde victima a fost internată şi anume, Spitalul Judeţean Drobeta Turnu Severin pentru perioada 10 mai 2008 - 25 iunie 2008 şi respectiv, Spitalul Universitar din Municipiul Craiova pentru perioada 25 iunie - 13 august 2008 (data decesului victimei), cu referire la toate constatările acestor medici şi care au semnificaţie medico-legală şi judiciară;

- întrucât în cauză nu s-a efectuat - prin conformare la dispoziţiile art. 129 C. proc. pen., cercetarea la faţa locului, de către organul de urmărire penală al Parchetului de pe lângă Tribunalul Caras Severin, urmează ca instanţa de apel să procedeze la reconstituirea la faţa locului în procedura prevăzută de art. 130 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen. a modului şi condiţiilor despre care s-a pretins de către fiecare din inculpaţi, intimatul B.I. şi recurentul U.M. că a fost săvârşită fapta ce a determinat decesul victimei H.C., în prezenţa ambilor inculpaţi nominalizaţi şi cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 130 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 129 alin. (2) C. proc. pen.; urmând să se încheie un proces-verbal scris în sensul dispoziţiilor art. 131 alin. (2), (3) C. proc. pen.;

- în final, orice alte probe ce vor fi apreciate ca fiind concludente şi utile de către instanţa de apel în vederea justei soluţionări a cauzei de fată.

După casare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. 2430/115/2009* la data de 18 decembrie 2012.

Conformându-se deciziei de care, instanţa de apel a solicitat Serviciului de telecomunicaţii Speciale comunicarea transcrierii convorbirii telefonice purtate în seara şi noaptea de 9-10 mai 2008 de către victima H.C., cu operatorul acestui sistem naţional de alertă şi după caz transcrierea convorbirii aceleiaşi victime cu ofiţerul de poliţie, dispecer de la unitatea de poliţie (ce urmează a fi identificată) spre care a fost direcţionat apelul victimei, a solicitat fişa de observaţie clinică din 10 mai 2008 de la Spitalul Municipal Orşova cu referire la internarea victimei imediat agresiunii sale la data de 10 mai 2008, a solicitat informaţii de la A.N.M. pentru indicarea condiţiilor meteo concrete din seara zilei de 9 mai 2008 şi din noaptea ce a urmat din 9-10 mai 2008, răspunsurile acestor instituţii fiind depuse la dosar la filele 22-34 dosar, transcrierea apelurilor serviciului de urgenţă 112 fiind efectuate de grefierul de şedinţă (fila 130-132). în cauză a fost efectuată reconstituire şi cercetare la faţa locului, cele constatate fiind consemnate în procesul verbal afla la fila 317. S-au efectuat cu sprijinul I.P.J. Caras Severin - Serviciul Criminalişti fotografii judiciare (fila 325 -333).

Au fost audiaţi inculpaţii B.I. (fila 151-152), U.M. (fila 252) martorii D.I. (fila 153), P.S. (fila 154-155), J.I. (fila 156), D.I.L. (fila 157), S.A. (fila 158), B.B.G. (fila 159), B.G. (fila 160), L.V.D. (fila 161), V.I. (fila 162), M.P. (fila 163), P.R. (fila 253), P.G. (fila 254), F.V. (fila 255), G.V. (fila 256), N.C.A. (fila 257), U.M. (fila 258), T.E. (fila 259), Ş.M.V. (fila 297) V.V. (fila 298), A.M.M. (fila299 - 300), M.D. (fila 357), F.A.S. (fila 3589 C.N.V. ( fila 359), R.D.S. (fila 360), D.A.G. (fila 361), D.A.D. (fila 362), S.S.M. (fila 363), E.M.E. (fila 364), G.V. (fila 365), P.C.D. (fila 366), M.A. (fila 367), partea civilă H.P. (fila 368).

Procedând la rejudecarea cauzei, instanţa de apel a constatat că este sesizată cu apelurile declarate Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin şi inculpatul U.M., criticând-o ca netemeinică şi nelegală.

S-a reţinut că Parchetul de pe lângă Tribunalul Caras - Severin a susţinut că soluţia de achitare a inculpatului B.I., în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen., sub aspectul art. 183 C. pen., este netemeinică, instanţa de fond neţinând cont de materialul probator administrat în cauză. Astfel, dacă prima instanţă era convinsă de nevinovăţia acestui inculpat, trebuia să dispună achitarea acestuia în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen. pentru infracţiunea prev. de art. 183 C. pen. şi nu în baza art. 10 lit. a) C. pen. De asemenea, s-a arătat că prima instanţă nu a ţinut cont nici de declaraţiile victimei aflată pe patul de moarte, de declaraţiile părţii civile şi ale coinculpatului, care au indicat ca autor al agresiunii în principal pe inculpatul B.I. alături de inculpatul U.M. S-a solicitat să se observe astfel disproporţia între soluţiile dispuse de Tribunalul Caraş-Severin faţă de cei doi inculpaţi, fiind ignorat principiul de drept, potrivit căruia: „cetăţenii sunt egali în faţa legii”, considerându-se ca injust faptul că inculpatului U.M., prim agresor, să i se aplice pedeapsa de 8 ani închisoare cu executare, iar inculpatului B.I., pentru faptul că este poliţist, să fie exonerat de răspundere penală din „lipsă de probe directe”, neputându-se împărtăşi o astfel de poliţie, ţinând cont de faptul că inculpatul B. este cel care, în principal, a produs şi cauzat moartea victimei. Prin urmare, s-a arătat că, avându-se în vedere împrejurarea că victima a decedat, nimeni nu doreşte să plătească vreo persoană pentru o faptă pe care nu a comis-o, dar nici nu poate fi acceptată ideea ca un agent de poliţie să scape nepedepsit pentru o faptă gravă.

S-a mai arătat în motivele de apel că motivarea primei instanţe este lapidară, dispunându-se achitarea inculpatului B.I. în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen. şi nu a art. 10 lit. c) C. proc. pen., nefăcându-se nicio afirmaţie convingătoare în considerente la înlăturarea probelor care dovedesc vinovăţia acestuia şi, deşi inculpatul U.M. s-a prevalat de dreptul la tăcere, cert este că cel care l-a agresat în principal pe victimă a fost inculpatul B.I., în ultimul cuvânt, inculpatul U.M. indicându-l pe inculpatul B.I. ca principal agresor.

S-a mai arătat că prima instanţă a considerat că sursa principală a nevinovăţiei inculpatului B.I. este victima însăşi şi a înlăturat toate declaraţiile acuzatoare faţă de acesta, respectiv declaraţiile victimei, ale părţii civile H.P., ale martorei H.R., ale celorlalţi colegi de muncă ai victimei, considerând că sunt martori indirecţi, însă D.I. a declarat că a fost prezent la spital la victimă alături de 14 colegi de serviciu, iar victima le-a relatat tuturor cum a fost agresat de inculpatul B. Prin urmare, s-a considerat că instanţa, pentru a înlătura orice dubiu, ar fi trebuit să treacă la audierea tuturor acestor martori care au donat sânge.

Totodată, s-a arătat că au fost de faţă colegii de serviciu când victima a descris modul cum a fost bătut la locuinţa inculpatului B., cât şi la sediul poliţiei şi le-a spus că papucii cu care a fost încălţat în acea noapte au rămas în faţa casei inculpatului B., aspect confirmat tocmai prin faptul că papucii victimei au fost găsiţi în urma cercetării la faţa locului. De asemenea, s-a arătat că martora V.M., în declaraţia dată, a descris ce i-a spus victima, declaraţie care a fost dată în faţa procurorului care s-a deplasat la domiciliul ei, iar în faţa instanţei, aceasta a revenit în declaraţii, fapt la care Tribunalul Caraş-Severin nu a făcut referire, faţă de această martoră, procurorul de şedinţă de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin sesizându-se sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 260 C. pen., fiind cercetată în Dosarul penal nr. 249/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Reşiţa.

De asemenea, s-a mai arătat în motivele de apel că primul care a lovit victima a fost inculpatul U.M., în jurul orelor 12,00, iar ultimul care l-a lovit în jurul orelor 03,00 noaptea, a fost inculpatul B.I., iar după trei luni victima a decedat conform adagiului: vulnerat omnes, ultima necat, toate loviturile rănesc, ultima ucide.

S-a mai criticat soluţia primei instanţe din perspectiva faptului că în sprijinul soluţiei de achitare a inculpatului B., tribunalul a considerat inutile declaraţiile tuturor martorilor, ca având izvorul în percepţia victimei, în acest caz însă, neaplicându-se regula Testis unus, Testis nullus, fiind vorba despre un grup de 14 persoane, colegi ai victimei care au venit de departe să doneze sânge acesteia şi au fost revoltaţi de fapta comisă de cei doi inculpaţi şi cu precădere de fapta comisă de inculpatul B., care a agresat şi bătut victima, dezonorându-şi astfel profesia.

Totodată, s-a precizat în motivele de apel că din ancheta efectuată rezultă că victima nu s-a putut deplasa singură de la sediul poliţiei, moment în care aceasta a fost găsită de martorul S.T., care are casa vecină cu sediul postului de poliţie, solicitând ajutor acestuia pentru a fi dusă acasă, ori la sediul poliţiei a existat un interval de timp când victima s-a aflat împreună numai cu inculpatul B.I.

În motivele sale de apel, inculpatul U.M. a arătat că din probatoriul administrat în cauză rezultă în mod indubitabil că între faptele de violenţă şi moartea victimei H.C. nu există niciun raport de cauzalitate, moartea survenind ca urmare a agresării sale în noaptea de 9/ 10 mai 2008 de către inculpatul B.I., faţă de care instanţa de fond a dispus achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a), .rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen.

S-a arătat că o primă critică adusă hotărârii instanţei de fond de Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, critică însuşită şi de inculpatul Ursulescu, este aceea că în situaţia în care prima instanţă era convinsă de nevinovăţia inculpatului B.I., trebuia să dispună achitarea acestuia în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen. şi nu în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen., care se referă la inexistenţa faptei, reţinând în sprijinul nevinovăţiei inculpatului, că prin prisma disp. art. 62 C. proc. pen., fiind obligată să lămurească cauza sub toate aspectele pe bază de probe, avea dreptul să aprecieze concludenta lor în urma examinării acestora. S-a considerat că instanţa de fond a ignorat însă probele esenţiale, în pofida faptului că acestea au indicat ca autor al agresiunii pe inculpatul B.I., fapt susţinut şi în motivele de apel ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, motive care susţin că hotărârea pronunţată a fost dată fără a se ţine cont de materialul probator administrat în cauză.

De asemenea, s-a mai arătat în motivele de apel că în mod cu totul inexplicabil au fost înlăturate declaraţiile victimei, care în tot intervalul scurs de la agresiunea sa şi până la decesul său a susţinut în mod constant că loviturile care în final i-au provocat moartea, l-au avut ca autor pe inculpatul B.I., respectiv loviturile aplicate de acest inculpat victimei cu piciorul în zona abdominală, care i-au provocat un traumatism toracico-abdominal, cu rupturi hepatice şi ruptură de splină, care în final, datorită stării toxico-septice intervenite, i-au cauzat moartea, conform raportului medico-legal nr. 2840 din 28 noiembrie 2008 avizat de I.M.L. Craiova. Pe de altă parte, s-a mai arătat că şi la Spitalul din Orşova, unde victima a fost transportată, medicul primar chirurg a consemnat în foaia de observaţie clinică nr. 1903/342 din 10 mai 2008, la rubrica „istoricul bolii”, faptul că victima a fost agresată de un poliţist cunoscut, B.I., prin lovire cu piciorul în zona abdominală, fapt care confirmă susţinerile din declaraţiile victimei, declaraţii care au fost însă ignorate de prima instanţă în mod nejustificat şi care se coroborează cu cele ale părţii civile H.P., ale martorei H.R., ale martorului D.I., precum şi cu cele ale colegilor de muncă ai victimei, care, vizitându-l pe acesta, au luat cunoştinţă de faptul că agresorul a fost inculpatul B.I. S-a precizat, totodată, că şi martorii S.A. şi S.D. au declarat că în clipele în care au ajutat victima să coboare din apartamentul său până la maşina salvării, acesta a declarat expres că a fost bătut de şeful de post B.I., împrejurare ce se regăseşte şi în motivele de apel ale parchetului.

Pe de altă parte, s-a susţinut în motivele de apel că în ceea ce priveşte apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, nu se face vreo referire la vreo participare a inculpatului U.M. la agresarea victimei, fiind cert că acesta nu a lovit victima în zona abdominală pentru a-i provoca traumatismul toracico-abdominal cu rupturi hepatice şi ruptură de splină care au condus la moartea victimei, prin urmare a considerat că în sarcina sa nu putea fi reţinută infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte prev. de art. 183 C. pen., faptă pentru care a solicitat achitarea în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen.

Prin Decizia penală nr. H4/A din data de 4 iunie 2013 Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, a admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin şi de inculpatul U.M. împotriva sentinţei penale nr. 70 din 21 septembrie 2011a Tribunalului Caraş-Severin.

A desfiinţat sentinţa penală apelată şi rejudecând:

A redus cuantumul pedepsei aplicate inculpatului U.M. la 6 (şase) ani închisoare.

A schimbat temeiul achitării inculpatului B.I. din art. 10 lit. a) C. proc. pen., în art. 10 lit. c) C. proc. pen.

A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei penale apelate.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina statului.

S-a constatat că starea de fapt reţinută de prima instanţă este corectă, fiind rezultatul evaluării probelor administrate în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti

Analizând probatoriul, instanţa de apel a reţinut că în declaraţia dată în data de 03 iunie 2008 victima H.C. a arătat că în jurul orelor 23,30 s-a dus la bar împreună cu B.G. şi fiindcă a cerut un pahar de sticlă, a fost scos afară de către patron, iar acolo îl aştepta U.M. care l-a luat la bătaie fără nici o motivaţie, iar după ce a sunat la 112 a fost urmărit din nou de inculpatul U. împreună cu numitul A.S., cale l-au bătut din nou, iar când a reuşit să se deplaseze la poliţistul B., acesta l-a bătut la rândul său, atât în faţa casei, cât şi la postul de Poliţie.

În plângerea din 27 iunie 2008, victima H.C. a arătat că patronul A.S. l-a dat afară, unde aştepta U.M. şi l-au luat la bătaie fără nici un motiv. (.) A plecat spre şeful de post B.I., patronul S.A. împreună cu Ursulescu Ion, l-au urmărit din nou şi l-au luat iarăşi la bătaie, a scăpat din nou şi în final a ajuns acasă la şeful de post B.I., acesta îl aştepta acasă la T.E. şi, în loc să facă dreptate l-a luat la bătaie împreună cu T.E., apoi l-a urcat forţat în maşină. Şeful postului de poliţie Mehadia l-a dus cu forţa la secţie dar în loc să intre în post l-a dus după clădirea poliţiei, lângă un coteţ luându-l din nou la bătaie şi spunându-i că îl bate până îl omoară.

În declaraţia dată de martora H.R.G., fiica victimei, (filele 88 - 89 dosar tribunal), se arată că victima i-a spus că „a fost bătut în primul rând de inculpatul Ursulescu care i-a dat un pumn (...), după care a fost lovit în două reprize de inculpatul B., respectiv: mai întâi în faţa casei concubinei acestuia, numita T.E., după care a fost urcat în maşina personală a inculpatului şi dus în spatele secţiei de poliţie, unde l-a lovit rău de tot până a căzut la pământ. Aceleaşi aspecte le-a relatat şi martorul M.G. (fila 82 dosar UP). În declaraţia dată de martora H.M., sora victimei, (fila 90 dosar tribunal), se arată că victima i-a spus că după ce a venit de la serviciu s-a dus la un bar în localitate şi acolo în urma unei dispute pe care a avut-o a fost lovit de către inculpatul Ursulescu cu un pumn şi cu piciorul. După ce s-a ridicat şi a ajuns acasă s-a hotărât să se ducă la poliţie pentru a reclama pe acesta şi l-a găsit pe şeful de post la domiciliul lui şi .acesta i-a aplicat câteva lovituri după care l-a introdus în maşină, l-a dus la poliţie unde l-a bătut rău de tot până l-a lăsat la pământ. în acelaşi sens, este şi declaraţia părţii civile H.P., soţia victimei, (fila 321 dosar tribunal) care a arătat că victima i-a povestit pe patul de spital că a fost bătut de inculpaţii U.M. şi B.I.

În declaraţia dată de martora S.D. a (fila 92 dosar tribunal, fila 86 dosar U.P.), se arată că atunci: „când a venit salvarea eu l-am ajutat pe victimă să se deplaseze până la maşină şi am văzut că era într-o stare gravă, că are dureri mari în special în zona bazinului şi atunci el, personal, mi-a spus că a ajuns în acel hal pentru că a fost bătut de inculpatul B. şi de prietena acestuia”. în acelaşi sens, martorul S.A., socrul victimei, în declaraţia dată în faţa primei instanţe, (fila 114 dosar tribunal), a arătat că a ajutat victima să se urce în salvare şi aceasta i-a spus că „a fost bătut de către inculpatul B. şi de către soţia acestuia, T.E.”. Martorul D.I. (fila 115 dosar tribunal) a arătat însă că victima i-a spus că a ajuns în spital fiindcă l-a bătut şeful de post. Aceleaşi aspecte le-a spus victima şi martorilor V.M. (fila 91 dosar U.P.). Pe de altă parte, martorul S.I. (fila 260 dosar tribunal, fila 135 dosar UP) a arătat că victima i-ar fi spus că a fost lovit de o femeie, care a dat în el mai tare ca un bărbat, iar martorul V.P.M. (fila 136 dosar U.P.) că victima ar fi afirmat că a fost bătut la bar, fără a preciza persoana.

Instanţa de apel a constatat că, aşa cum a reţinut şi Tribunalul Caraş-Severin, potrivit art. 75 Cp. declaraţiile părţii vătămate făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Martorii sus menţionaţi nu sunt persoane care au asistat direct la actele de agresiune comise asupra victimei, ci care cunosc aspectele relatate de aceasta, de aceea declaraţiile lor nu pot avea o valoare probatorie superioară celei ale victimei însăşi. Mai mult, aceste declaraţii, în loc să aibă menirea de a conduce la concluzia că victima ar fi susţinut în mod constant un anumit mod de derulare a evenimentelor, dimpotrivă atestă prezentarea unor variante diferite, respectiv că ar fi fost agresată fie de numitul S.A. împreună cu inculpatul U.M. de două ori, a doua agresiune fiind după apelul la 112; ulterior de inculpatul B.I. şi concubina T.E.; fie doar de inculpatul B.I. şi concubina sa; fie doar de B.; fie doar de martora T.E. Instanţa de apel constată că nu trebuie omis nici aspectul că la momentul agresiunii, victima se afla în stare avansată de ebrietate, confirmată de toţi martorii audiaţi, inclusiv de inculpaţi, ori în această stare, capacităţile cognitive ale unei persoane sunt diminuate, ceea ce explică şi relatările ulterioare confuze ale acestuia, ceea ce reduce calitatea probatorie a susţinerilor sale.

De asemenea, s-a reţinut că o altfel de declaraţie a dat victima medicului care l-a preluat din salvare, de la Spitalul din orşova, acesta declarând potrivit celor consemnate în fişa de observaţie că a fost bătut în jurul orei în centrul comunei Mehadia (timp şi loc în care a avut loc incidentul cu inculpatul U.) de către poliţistul B., nici o altă declaraţie nereferindu-se la prezenţa inculpatului B. în centrul localităţii la acea oră.

Totodată s-a reţinut că, în ceea ce priveşte agresiunea comisă de inculpatul U.M. asupra victimei H.C., în cauză există probe care înlătură orice dubiu asupra existenţei acesteia şi vinovăţiei inculpatului. Astfel, în declaraţia sa, martora U.M. (fila 116 dosar tribunal), mama inculpatului U.M., a relatat că a fost trezită de victimă care i-a spus că se bate cu fiul său, că l-a urmat de urgenţă afară, a ajuns în părculeţul din centrul comunei şi a sesizat că erau mai multe persoane, inculpatul U. a întrebat-o pe victimă de ce a chemat-o pe mama acestuia acolo şi i-a aplicat o lovitură cu pumnul în zona feţei, iar când victima s-a întors cu spatele i-a tras o lovitură de picior în spate.

S-a mai reţinut că, reaudiată în faza de rejudecarea a apelului (fila 258) martora şi-a menţinut declaraţiile arătând că după sosirea sa, inculpatul, enervat că victima o chemase, l-a mai lovit odată cu pumnul în faţă şi odată cu piciorul în şold, astfel că, au existat acte de agresiune şi înainte de chemarea de către victimă a mamei inculpatului.

Martora A.M.M. (fila 261 dosar tribunal) a arătat că a văzut momentul în care inculpatul U.M. a dat victimei un pumn, iar după ce victima a căzut la pământ, a început să-l lovească cu picioarele peste tot corpul, şi la nivelul capului, al stomacului, peste picioare, „peste tot pe unde apuca”. Aceleaşi aspecte au fost susţinute de către martoră şi în faţa instanţei de apel în rejudecare (fila 299-300), aceasta menţionând că după ce victima a căzut la pământ, inculpatul U. a mai lovit victima cu piciorul în coaste nelăsând-o să se ridice, loviturile continuând până la intervenţia soţului său.

S-a mai reţinut că, în acelaşi sens, este şi declaraţia martorului A.N. (fila 263 tribunal), care a arătat că a fost de faţă când inculpatul U.M. a lovit victima, că „mai întâi i-a aplicat o lovitură în zona feţei cu pumnul, după care acesta a picat jos şi apoi a început să-l lovească cu picioarele peste tot”. Totodată, martorul a apreciat că inculpatul U.M. a lovit destul de tare victima întrucât a observat că din cauza loviturilor primite victima aproape a fost băgată sub un autoturism din apropiere.

De asemenea s-a reţinut că, potrivit raportului de constatare medico-legală nr. 2840/B/2008 (filele 45 - 46 dosar U.P.) întocmit de I.M.L. Craiova, moartea lui H.C. a fost violentă, s-a datorat stării toxico-septice, episod final în evoluţia unui traumatism toraco-abdominal, cu rupturi hepatice, ruptură de splină; leziunile de violenţă s-au putut produce prin lovire cu corp dur, între traumatism şi deces existând legătură de cauzalitate directă şi necondiţionată. Prin avizul nr. El/4511/2009 al Comisiei Superioare de Medicină Legală s-a concluzionat că leziunile constate s-au produs ca urmare a mai multor lovituri în regiunea trunchiului, fiind exclusă producerea lor printr-o singură lovitură; că nu se poate preciza dacă leziunile cu rol tanatogenerator s-au produs concomitent, în cadrul unui singur moment traumatic sau în momente diferite, însă fiecare dintre cele două leziuni luată separat, avea potenţial tanatogenerator, putând duce la deces, prin ea însăşi; că în raport cu constatările intraoperatorii, acumularea de sânge în cavitatea peritoneală s-a produs gradual, astfel încât intervalul de timp între producerea leziunilor şi instalarea simptomatologiei putea fi de ordinul minutelor sau al orelor, interval în care victima se putea deplasa singură.

Medicii care au tratat pe victima după producerea agresiunii au învederat instanţei de apel că, deşi loviturile au fost de mare intensitate, victima se putea deplasa singură, ruptura de splină care a produs hemoragia, putând avea loc în doi timpi, mai întâi se rupe organul dar este ţinut de membrană, iar mai târziu se rupe membrana, efectul fiind hemoragie masivă.

Curtea de apel a mai reţinut că, din înregistrarea apelului la 112 de la ora 3,35, a rezultat că victima a declarat dispeceratului de poliţie că a fost agresat de inculpatul U.M. Tot din înregistrarea acestuia apel, rezultă că soţia victimei a comunicat operatoarei apelurilor de urgenţă că soţul său este „plin de sânge”, ceea ce întăreşte declaraţiile martorilor că U.M. a lovit victima de mai multe ori şi nu doar o lovitură cu dosul palmei în zona feţei şi una cu piciorul în zona şoldului, aceste lovituri neputând provoca leziuni pentru care să fie „plin de sânge”.

Având în vedere că din declaraţiile martorilor a rezultat că inculpatul U.M. a aplicat victimei mai multe lovituri cu picioarele în zona abdominală şi nu aşa cum a susţinut inculpatul, că potrivit actelor medico-legale s-a concluzionat că oricare dintre leziunile produse în această zonă e aptă prin ea însăşi să conducă la decesul victimei, s-a reţinut că, în mod corect prima instanţă a reţinut în sarcina acestui .inculpat comiterea infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte prev. de art. 183 C. pen.

În ce priveşte sancţiunea aplicată, instanţa de apel, raportat la criteriile generale de individualizare reglementate de prevederile art. 72 C. pen., potrivit cărora: „la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală”, apreciat că se impune o reindividualizare a pedepsei.

Instanţa de rejudecare a avut în vedere pericolul social concret al faptei comise, modalitatea de săvârşire a acesteia, precum şi faptul că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, că de la data comiterii acestei infracţiuni, respectiv din anul 2008, inculpatul U. nu a mai încălcat vreo normă de drept penal, nesuferind nici o altă condamnare, aceste împrejurări fiind de natură a convinge că aplicarea unei pedepse de 6 ani închisoare, este suficientă pentru a se realiza prevenţia specială şi generală şi pentru a se atinge scopul pedepsei. Se apreciat, totodată, că pedeapsa de 6 ani aplicată inculpatului, este corespunzătoare şi pentru satisfacţia ce trebuie acordată părţii civile, în aceleaşi condiţii în care, datorită timpului scurs de la comiterea infracţiunii, şi suferinţele de ordin moral cauzate de pierderea soţului au, foarte probabil, o intensitate mai mică.

Potrivit dispoziţiilor art. 52 C. pen. pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare al inculpatului; scopul acesteia fiind prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială.

Instanţa de apel a reţinut şi că pentru a conduce la atingerea scopului prevăzut de legiuitor, pedeapsa trebuie să fie adecvată particularităţilor fiecărui individ şi raţională, să fie proporţională cu gravitatea faptelor comise, urmărind reintegrarea inculpatului în societate, pedeapsa de 6 ani închisoare fiind în măsură să asigure atingerea scopului prevăzut de art. 52 C. pen., respectiv reeducarea inculpatului şi prevenirea comiterii de noi fapte penale.

S-a avut în vedere şi faptul că infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte aduce atingere uneia dintre cele mai importante valori ocrotite de legea penală, respectiv viaţa persoanei.

În ceea ce priveşte pretinsa agresiune comisă de inculpatul B.I., instanţa de apel a constatat că nu există probe suficiente pentru a se putea reţine vinovăţia acestuia. Astfel, inculpatul B.I. a susţinut în mod constat că nu l-a lovit pe defunctul H.C., declaraţie coroborată cu cele ale martorilor T.E. şi P.S.. Acestea sunt singurele persoane, în afară de soţia victimei, care au intrat în contact cu victima după incidentul avut cu inculpatul U.M.

Este adevărat că declaraţiile celor doi martori, concubina şi fostul subaltern, pot fi afectate de subiectivism, de dorinţa de a exonera de răspundere penală un apropiat, însă martorul P.S. a susţinut aceleaşi aspecte şi în faţa primei instanţe şi în faţa instanţei de apel în rejudecare, în condiţiile în care aceste raporturi de serviciu nu mai existau, iar prin înlăturarea acestor probe nu ar rămâne decât declaraţiile victimei şi ale inculpatului B.I. referitoare la pretinsa agresiune.

Declaraţiile victimei, aşa cum au fost prezentate mai sus sunt contradictorii, de asemenea, nici una nu face referire la prezenţa martorului P., deşi soţia victimei arată în declaraţia sa că a fost sunată de către acesta atât pentru a lua victima, cât şi pentru a coborî cu actul de identitate.

Pe de altă parte, s-a constatat că există martori care confirmă părţi din etapele derulării evenimentelor din noaptea de 10 mai 2008 în varianta relatată de martorii T.E. şi P.S., etape pe care victima nu le-a indicat. Astfel, martora T.E. (fila 138 dosar tribunal, fila 259 dosar apel), a relatat că victima s-a prezentat cu urme de lovituri în zona feţei şi pe corp, fiind plin de sânge în aceste zone, că i-a spus că a fost bătut de inculpatul U. şi de A.; că inculpatul B. i-a spus să meargă acasă că o să se rezolve totul dimineaţa; că victima nu a plecat singur şi martora l-a însoţit până la numitul B.G., dar victima s-a reîntors; apoi a venit colegul inculpatului B., numitul P.S. şi au plecat toţi trei cu maşina; se coroborează cu declaraţiile martorilor B.G.A. şi P.S.

Totodată s-a reţinut că martorul B.G.A. (fila 147 dosar tribunal, fila 106 dosar U.P.) a arătat că în noaptea incidentului a văzut-o pe concubina inculpatului B., martora T.E., însoţită de victimă, pe care îl ţinea de braţ şi mergea spre casa acestuia, că nu l-a văzut pe inculpatul B., martorul fiind vecinul acestuia. în faţa primei instanţe, martorul P.S. (fila 223 dosar tribunal fila 154 dosar apel) a arătat că victima i-a spus că a fost bătut de inculpatul U.M., că agresiunea ar fi avut loc în două etape şi locuri diferite; că singura perioadă de timp în care victima a rămas singură cu inculpatul B.I. a fost doar perioada în care martorul a lipsit pentru a aduce buletinul acestuia, precizând că atunci când a plecat după buletin, victima era pe scara postului de poliţie şi tot acolo l-a găsit când a revenit la aproximativ câteva minute, dar nu mai mult de cinci minute. În cursul urmăririi penale (fila 122 dosar UP), martorul P.S. a relatat că fiind solicitat de inculpatul B.I. să-i acorde sprijinul pentru în faţa imobilului său se află o persoană în stare de ebrietate, care se manifestă violent, s-a deplasat cu autoturismul de serviciu la locul indicat şi acolo a găsit-o pe victimă „în stare de ebrietate şi prezenta urme de lovituri la ochiul drept şi avea tricoul rupt şi care ţipa că a luat bătaie şi că poliţia nu ia nicio măsură”; că împreună cu inculpatul B.I. au mers cu victima, cu autoturismul poliţiei la sediul postului de poliţie; că i-a solicita telefonic soţiei acestuia să vină după victimă, dar aceasta a refuzat; i-a solicitat victimei să meargă acasă, „dar H.C. a coborât din autoturism şi s-a aşezat pe scările din faţa postului de poliţie şi a spus că nu pleacă acasă până nu se iau măsuri împotriva numitului U.M.”; că a sunat-o din nou pe soţia victimei pentru a aduce buletinul pentru ca acesta să depună reclamaţia; martorul a mers după buletinul victimei, acţiune apreciată ca durând circa 2-3 minute; că l-a întoarcere victima s-a ridicat de pe scările din faţa postului de poliţie şi a susţinut că nu mai doreşte să facă reclamaţie, plecând spre centrul comunei, dar ajuns în dreptul porţii martorului S.T., „s-a trântit pe jos ţipând şi bătând în poartă”, iar martorul a spus că îl va duce el acasă; că după ce l-a dus pe inculpatul B.I. acasă, întorcându-se la sediul postului de poliţie pentru a parca autoturismul din dotare a fost solicitat de martorul S.T. să îl ajute să-l ducă pe H.C. acasă.

În declaraţia dată în cursul urmăririi penale, martorul S.T. (fila 95 dosar UP) a arătat că: „Am ieşit afară în faţa casei şi l-am văzut pe H.C. zis J. în genunchi, sprijinindu-se cu mâinile de podeţul din faţa casei.

Nu l-am întrebat ce s-a întâmplat şi nici acesta nu mi-a spus, însă mi-am dat seama că acesta se afla în stare de ebrietate. Am mers în apropiere, la locuinţa fiicei mele - C.M. - rugând-o de la geam să dea telefon la numita H.P., soţia lui H.C., însă aceasta mi-a zis că nu poate deoarece nu are numărul de telefon al acesteia. M-am întors la locul unde era H.C. şi am văzut că la acesta vine şi agentul de poliţie P.S., care mi-a zis că a dat telefon la soţia lui H.C. şi că nu poate veni să-l ia pe acesta, rugându-mă să-l ajut să-l ducă acasă pe H.C.. împreună l-am pus pe H.C. în maşina poliţiei, pe bancheta din spate, eu stând lângă acesta. Nu am observat ca acesta să aibă urme de lovituri la faţă, fiind şi întuneric, însă acesta continua să se vaite de durere de burtă. Ajunşi în faţa blocului unde acesta a locuit a coborât soţia acestuia - H.P. şi numitul F. care ne-a ajutat să-l urcăm la apartament.” Deşi, cele două declaraţii sus citate nu se coroborează în totalitate, aspectele care diferă nu conduc la concluzia de vinovăţie a inculpatului B.I., ci la perceperea unor momente diferite din derularea evenimentelor.

Este adevărat că, în faza de rejudecare a apelului a fost audiat şi medicul M.P. (fila 163) din cadrul Spitalului Orăşenesc Orşova, ca fiind primul cadru medical care a consultat victima.

Acesta, deşi nu-şi aduce aminte despre pacient, arată că cele consemnate în foaia de observaţie reprezintă ceea ce a constatat şi că a consemnat sub semnătura sa ceea ce i-a declarat victima, respectiv că în jurul orelor 1,30 - 2,00 în noaptea de 09/ 10 mai 2008 a fost agresat în parcul central din Mehadia, afirmativ de către un poliţist pe nume B. Cele consemnate după declaraţia verbală a victimei demonstrează încă o dată starea de confuzie în care se afla victima din cauza consumului de alcool, întrucât deşi susţine că a fost lovit de B. situează incidentul în parcul central din Mehadia, în jurul orelor 1,30 - 2,00, loc şi timp în care în fapt avuse loc incidentul cu inculpatul U.M., deplasarea sa către locuinţa poliţistului B. având loc mult mai târziu, respectiv după apelul la 112, în jurul orelor 3,45 - 4,00 dimineaţa.

S-a mai reţinut că din înregistrarea apelului la 112 de la ora 3,35, rezultă că victima a declarat dispeceratului de poliţie că a fost agresat de inculpatul U.M. Tot din înregistrarea acestuia apel, rezultă că soţia victimei a comunicat operatoarei apelurilor de urgenţă că soţul său este „plin se sânge”, ceea ce întăreşte declaraţiile martorilor că U.M. a lovit victima de mai multe ori şi nu o dată cu dosul palmei în zona feţei şi odată cu piciorul în zona şoldului, aceste lovituri neputând provoca leziuni pentru care să fie „plin de sânge”. Or din probatoriu administrat rezultă că primul apel la 112 a fost făcut înainte ca victima să se deplaseze la inculpatul B.

În cauză s-a efectuat de către instanţa de apel o cercetare la faţa locului şi reconstituirea faptei în modalitatea prezentată de către inculpatul Ursulescu, fiind verificate şi susţinerile inculpatului B. cu privire la ceea ce s-a întâmplat în faţa locuinţei concubinei sale, martora T.E. Au fost efectuate fotografii judiciare. Cu ocazia cercetării la faţa locului s-a verificat timpul necesar martorului P. pentru a se deplasa la locuinţa victimei şi a lua actul de identitate, rezultând că acesta a efectuat deplasarea într-un timp de 2 minute şi 26 de secunde, acesta fiind timpul în care, la postul de poliţie, inculpatul B. s-a aflat singur cu victima. Faţă de împrejurarea că victima a declarat că inculpatul B. l-a dus într-o magazie de lângă postul de poliţie (care în prezent nu mai există) şi având în vedere că victima se afla şi sub influenţa băuturilor alcoolice şi înainte de plecarea martorului B. stătea pe pragul uşii Postului de poliţie, timpul în care victima s-a aflat doar cu inculpatul B. este prea scurt pentru ca victima să fie ridicată, şi deplasată în acea magazie pentru a fi bătută.

De asemenea, instanţa de apel a audiat în rejudecare toţi colegii de serviciu ai victimei, care s-au prezentat la Spitalul din Drobeta Turnu Severin pentru a dona sânge. în afara martorului D., toţi ceilalţi martori au declarat că nu au întrebat victima despre persoana care a lovit-o şi nici victima nu a discutat despre acest aspect.

Conform dispoziţiilor art. 345 alin. (2) C. proc. pen. instanţa poate pronunţa condamnarea inculpatului dacă se constată că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

Totodată s-a reţinut că din ansamblul materialului probator nu s-a putut reţine vinovăţia inculpatului B.I. pentru săvârşirea faptei ce a făcut obiectul trimiterii în judecată şi, în ciuda eforturilor din faza de cercetare judecătorească în primă instanţă şi apel, dubiile nu au putut fi înlăturate, persistând o stare de incertitudine, aceasta exclude posibilitatea pronunţării unei hotărâri de condamnare, în cauză operând principiul in dubio pro reo, ideea de certitudine, care trebuie să fundamenteze o soluţie de condamnare neputându-se contura.

În raport cu aceste prevederi legale, Sentinţa penală nr. 70 din 21 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Caras Severin este netemeinică în ceea ce priveşte temeiul achitării acestuia.

Potrivit art. 65 C. proc. pen., sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată. Conform dispoziţiilor art. 52 C. proc. pen. orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă; în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 6 paragraful 2 din C.E.D.O. care prevăd că orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită. În caz de îndoială asupra vinovăţiei, dacă această îndoială nu este înlăturată de noi probe, prezumţia de nevinovăţie subzistă, întrucât orice îndoială profită inculpatului. în ceea ce priveşte temeiul achitării inculpatului B.I., s-a constatat că prima instanţă a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., respectiv că fapta nu există. Un asemenea temei nu este aplicabil în speţă câtă vreme s-a reţinut comiterea actelor de agresiune fizică de către inculpatul U.M., acte de agresiune ce au avut ca urma decesul victimei.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, inculpatul U.M. şi partea civilă H.P.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, în şedinţă publică a învederat instanţei că înţelege să îşi retragă recursul declarat în cauză.

Partea civilă H.P. nu şi-a motivat recursul.

Inculpatul U.M., prin intermediul apărătorului ales, cu ocazia susţinerilor orale a solicitat, în principal, achitarea inculpatului în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen. anterior, art. 16 lit. c) N.C.P.P., iar în subsidiar, reducerea pedepsei sub minim şi aplicarea suspendării condiţionate prev. de art. 861 C. pen. anterior, solicitări întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen.

Acelaşi apărător, în scris a făcut trimitere la situaţia de fapt, probele administrate şi interpretarea acestora. Totodată, în plus s-a solicitat aplicarea art. 81 C. pen.

Separat, inculpatul U.M., prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu a depus la dosar motive de recurs prin care a solicitat achitarea acestuia în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen.

Concluziile formulate, în extenso au fost susţinute şi consemnate în parte introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Referitor la recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara se constată că la termenul din data de 14 martie 2014, în şedinţă publică, reprezentantul Ministerului Public a solicitat, să se ia act de retragerea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva Deciziei penale nr. H4/A din 4 iunie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, privind pe inculpaţii B.I. şi U.M.

Aşa fiind, avându-se în vedere dispoziţiile art. 3854 alin. (2), cu referire la art. 369 alin. (3) C. proc. pen., potrivit cărora, până la închiderea dezbaterilor la instanţa de recurs, recursul declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic şi constatându-se îndeplinite cerinţele respective, înalta Curte urmează a lua act de retragerea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva Deciziei penale nr. 114/A din data de 4 iunie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, privind pe inculpaţii B.I. si U.M.

Cu privire la recursul declarat de inculpatul U.M., Înalta Curte, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta este nefondat.

Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3856 C. proc. pen. stabileşte în alineatul 2 că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 3859 C. proc. pen.

Instituind, totodată, o altă limită a devoluţiei recursului, art. 38510 C. proc. pen. prevede în alin. (21) că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.

În cauză, se observă că decizia penală recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Timişoara la data de 4 iunie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de Codul de procedură penală anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăseşte în speţă.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat o nouă. limitare a devolutiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial, intenţia clară, a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

În ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., invocat de recurenta inculpată, se constată că, într-adevăr, acesta a fost menţinut şi nu a suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, însă, în prezenta cauză, au fost dezvoltate critici care nu pot fi analizate prin prisma cazului de casare anterior menţionat, ci, se constată că din expunerea motivelor care susţin această critică, în esenţă, rezultă că sunt critici ce vizează situaţia de fapt reţinută în privinţa sa de instanţele inferioare, în sensul că nu sunt probe care să dovedească implicarea sa în activitatea infracţională, prin urmare, criticile sale s-ar putea circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.

Or, aşa cum s-a menţionat în cele ce preced, judecata în recurs se limitează la motivele de casare expres prevăzute de lege, astfel că, o analiză a cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., abrogat prin adoptarea Legii nr. 2/2013, ce vizează eroarea gravă de fapt invocată de inculpat, nu mai pot face obiectul examinării de către instanţa de ultim control judiciar.

Referitor la criticile formulate tot în temeiul aceluiaşi caz de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., prin care a solicitat reindividualizarea pedepsei şi aplicarea art. 81 sau 861 C. pen. se constată, că eventual ar putea fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.

În acest sens, se reţine, însă, că în realizarea scopului de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs numai aspecte de drept, a fost modificat şi pct. 14 al art. 3859 C. proc. pen., stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, or, în speţă, recurentul inculpat a criticat hotărârile pronunţate sub aspectul netemeiniciei pedepsei ce i-a fost aplicată, în ceea ce priveşte reindividualizarea pedepsei şi modalitatea de executare, situaţie exclusă din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în calea de atac a recursului, potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.

Dacă legiuitorul ar fi dorit să menţină în cadrul cazurilor de casare, situaţiile în care s-au aplicat pedepse greşit individualizate, nu ar fi procedat la modificarea temeiului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.

Aceasta este raţiunea pentru care, critica privind individualizarea pedepsei nu se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., şi apare ca fiind nefondată.

Astfel, se constată că nu este posibilă individualizarea pedepselor, ci numai verificarea legalităţii pedepselor aplicate, respectiv dacă pedepsele aplicate se situează între limitele minime şi maxime prevăzute de textul incriminator.

Înalta Curte, ca urmare a intrării în vigoare, la data de 1 februarie 2014, a noilor coduri - penal şi de procedură penală - instanţa este datoare, fie la cererea recurentului inculpat sau din oficiu, să examineze conform art. 5 C. pen. care este legea penală mai favorabilă.

Din această perspectivă, se constată ca inculpatul U.M. a fost trimis în judecată şi condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte prev. de art. 183 C. pen.

Se constată că infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen. pentru care a fost condamnat inculpatul are corespondent în N.C.P., în dispoziţiile art. 195.

Din punct de vedere al limitelor pedepsei principale a închisorii, prin dispoziţiile art. 195 din noul C. pen., minimul special al pedepsei a fost majorat de la 5 la 6 ani, iar maximul special al pedepsei a fost redus de la 15 la 12 ani.

În cazul infracţiunii de loviri sau vătămările cauzatoare de moarte, din punct de vedere al pedepsei principale, Codul penal anterior constituie legea penală mai favorabilă, întrucât în prezenta cauză a fost aplicată o pedeapsă de 6 ani, deci îndreptată spre minimul special prevăzut de lege.

În ceea ce priveşte recursul declarat de către partea civilă H.P., se observă, că este nefondat pentru cele ce urmează:

Potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (2) C. proc. pen. coroborat cu dispoziţiile art. 38510 alin. (2) şi (21) C. proc. pen., instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi cod, prin urmare, verificarea instanţei de control judiciar se limitează astfel numai la cazurile de casare expres prevăzute de lege şi care au fost invocate în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, cu singura excepţie a cazurilor de casare care se iau în considerare din oficiu (art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.).

Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, se observă, însă, că partea civilă H.P. nu şi-a motivat recursul, încălcându-şi, astfel, obligaţia ce îi revenea potrivit art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. Ca urmare, faţă de această împrejurare, Înalta Curte, ţinând seama de prevederile art. 38510 alin. (2)1 C. proc. pen., precum şi de cele ale art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 constată că nu sunt îndeplinite condiţiile formale prevăzute de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen.

Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte, va lua act de retragerea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva deciziei penale nr. H4/A din data de 4 iunie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, privind pe inculpaţii B.I. şi U.M.

În temeiul art. 38515 pct. l lit. b) C. proc. pen., va espinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpatul U.M. şi de partea civilă H.P. împotriva aceleiaşi decizii.

Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 375 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 75 lei, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Va obliga recurenta parte civilă la plata sumei de 50 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat B.I., în sumă de 75 lei, urmează să se plătească din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de retragerea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva deciziei penale nr. 114/A din 4 iunie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, privind pe inculpaţii B.I. şi U.M.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpatul U.M. şi de partea civilă H.P. împotriva aceleiaşi decizii.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 375 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 75 lei, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 50 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat B.I., în sumă de 75 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 martie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 977/2014. Penal  ICCJ. Decizia nr. 950/2014. Penal. Omorul (art. 174 C.p.).... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 984/2014. Penal