ICCJ. Decizia nr. 260/2015. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 260/A/2015
Dosar nr. 769/99/2015
Şedinţa publică din 16 iulie 2015
Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 34/CJ/2015 din 27 mai 2015 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori - Noul C. proc. pen., a fost respinsă cererea formulată de contestatorul T.O.V. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218 alin. (5) C. pen.
Totodată, a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul T.O.V. împotriva Sentinţei penale nr. 188 din 3 martie 2015 pronunţate de Tribunalul Iaşi.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Iaşi a reţinut următoarele:
Tribunalul Iaşi, prin Sentinţa penală nr. 188 din 3 martie 2015, a respins, ca inadmisibilă, contestaţia la executare formulată de petentul T.O.V. împotriva Încheierii penale nr. 39 CP-G pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Iaşi la data de 10 noiembrie 2014 în Dosarul nr. 822/99/2014.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Iaşi a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul instanţei la data de 4 februarie 2015, contestatorul T.O.V. a formulat contestaţie la executare, invocând dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., solicitând, în esenţă, admiterea contestaţiei, reducerea cuantumului sumei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat la care a fost obligat prin Încheierea nr. 39 CP-G şi stabilirea modalităţii de plată în 20 de rate lunare.
Apreciind, în raport cu aspectele sesizate în cererea formulată, că se impune acordarea asistenţei juridice pentru stabilirea concretă a obiectului cererii, în condiţiile amplitudinii cantitative a datelor inserate în această cerere şi pentru ca petentul să-şi susţină interesele în mod adecvat, valorificând dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, în componenta sa esenţială privind dreptul la apărare, în condiţiile în care, faţă de conţinutul cererii sale, s-a apreciat că acesta nu şi-ar putea face singur apărarea, prima instanţă a dispus desemnarea unui apărător din oficiu pentru petent.
Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate de către petent în cererea sa şi a dispoziţiilor legale incidente, prima instanţă a constatat că prin Încheierea penală nr. 39 CP-G din data de 10 noiembrie 2014 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Iaşi, pronunţată în Dosar nr. 8220/99/2014, s-a dispus, în baza art. 341 alin. 6 lit. a) raportat la art. 340 alin. (1) C. proc. pen., respingerea, ca inadmisibilă, a plângerii formulată de petentul T.O.V. împotriva comunicării trimise de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi la data de 13 august 2014, sub nr. 1007/VIII/1/2014 şi a soluţiei dispuse de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi prin Ordonanţa 879/II/2/2014 din 15 septembrie 2014 privind aceeaşi comunicare.
În baza art. 275 alin. (2) şi 5 C. proc. pen., a fost obligat petentul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
S-a reţinut, în esenţă, că prin plângerea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la data de 9 octombrie 2014 sub nr. 8220/99/2014, petentul T.O.V. a contestat, potrivit prevederilor art. 340 C. proc. pen., soluţiile comunicate de procuror prin Adresa nr. 1007/VIII/1/2014 din 13 august 2014 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi şi prin Ordonanţa nr. 879/II/2/2014 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi.
La plângerea formulată petentul a ataşat copia Adresei nr. 1007/VIII/I/2014 din 13 august 2014 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi şi Ordonanţa nr. 879/II/2/2014 din 15 septembrie 2014 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, precum şi copia plângerii trimise Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi.
Instanţa a comunicat petentului şi unităţilor de parchet ale căror acte sunt contestate termenul stabilit pentru soluţionarea plângerii formulate, solicitând acestora să depună note scrise cu privire la admisibilitatea şi temeinicia plângerii. în acelaşi timp, s-a interpelat Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi referitor la existenţa vreunui dosar de urmărire penală înregistrat pe rolul acestor unităţi de parchet la sesizarea petentului.
Petentul T.O.V. a înaintat însă instanţei plângerea depusă iniţial (originalul acesteia), precum şi copii ale unor înscrisuri privind corespondenţa purtată cu unităţi de parchet din ţară, fără a răspunde celor puse în vedere de judecătorul de cameră preliminară privind admisibilitatea plângerii formulate.
Potrivit răspunsului înaintat instanţei de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi sub nr. 7550/111/7/2014 pe rolul acestei unităţi de parchet nu a fost identificat nici un dosar de urmărire penală înregistrat ca urmare a plângerii formulate de numitul T.O.V. S-a precizat că la data de 7 august 2014 această persoană a trimis prin serviciul de poştă electronică sesizări adresate organelor judiciare din ţară şi străinătate, sesizare înregistrată ca petiţie sub nr. 1007/VIII/1/2014 şi nu ca dosar de urmărire penală.
În acelaşi sens, prin Adresa nr. 879/11/2/2014 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a comunicat instanţei faptul că în evidenţele unităţii de parchet nu a fost identificat nici un dosar penal la sesizarea formulată de numitul T.O.V. Pe rolul unităţii de parchet a fost identificată doar Lucrarea nr. 879/II/2/2014 privind plângerea formulată de petentul T.O.V. împotriva Lucrării nr. 1007/VIII/1/2014 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, copia ordonanţei fiind înaintată instanţei.
După pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale din data de 21 octombrie 2014, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 341 alin. (5) C. proc. pen. şi s-a reţinut că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor este neconstituţională, în cauză s-a procedat la citarea petentului, cauza fiind soluţionată în lipsa acestuia, dar legal citat şi cu participarea procurorului.
Din analiza datelor cauzei s-a constatat faptul că petentul T.O.V. a formulat la data de 7 august 2014, prin intermediul poştei electronice, o sesizare către mai multe unităţi de parchet din ţară, printre care şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi. Din lecturarea sesizării s-a constatat că nu se reclamau fapte care să fie de competenţa procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, motiv pentru care, prin Adresa nr. 1007/VIII/1/2014 din data de 13 august 2014 prim-procurorul unităţii de parchet a comunicat petentului că la unitatea de parchet nu a fost înregistrat un dosar penal raportat la faptele descrise, întrucât acestea exced competenţei teritoriale a Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi.
Împotriva acestei adrese petentul T.O.V. a formulat plângere către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, nemulţumit de faptul că la sesizarea sa nu a fost înregistrată o cauză penală.
Prin Ordonanţa nr. 879/11/2/2014 din data de 15 septembrie 2014, plângerea formulată a fost respinsă ca inadmisibilă, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi reţinând că, pe calea reglementată de art. 339 alin. (4) C. proc. pen., pot fi contestate doar soluţiile procurorului dispuse în cadrul unei cauze penale.
Prin urmare, văzând parcursul cererii adresate iniţial de petent Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, s-a constatat că ceea ce contestă petentul T.O.V. în procedura de faţă, întemeiată pe dispoziţiile art. 340 C. proc. pen., este Adresa nr. 1007/VIII/1/2014 din data de 13 august 2014 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, adresă la care se referă şi plângerea adresată procurorului ierarhic superior din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi.
Or, conform art. 340 C. proc. pen., pot fi contestate pe calea plângerii la judecătorul de cameră preliminară doar soluţiile de neurmărire penală sau netrimitere în judecată dispuse de procuror, din reglementarea întregii proceduri, rezultând că o atare soluţie nu poate fi dispusă decât în contextul unui dosar penal înregistrat pe rolul unităţii de parchet. O soluţie de neurmărire penală nu poate exista în lipsa unui dosar de urmărire penală cum este cazul situaţiei sesizării formulate de petentul T.O.V.
Prin urmare, cât timp plângerea petentului vizează acte, măsuri sau soluţii dispuse în afara unui proces penal, cu privire la modul de soluţionare de către procuror a unei petiţii şi comunicările efectuate în acest context, aceasta este inadmisibilă, neîncadrându-se în dispoziţiile art. 340 şi următoarele C. proc. pen.
Aşa cum a statuat instanţa supremă prin Decizia nr. LVII/2007 dată în recurs în interesul legii, decizie care încă îşi produce efectele, plângerea îndreptată împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori în baza dispoziţiilor date de acesta, altele decât rezoluţiile sau ordonanţele procurorului de netrimitere în judecată, este inadmisibilă.
De altfel şi în practica anterioară instanţa supremă statuase în acelaşi sens (exemplu, Decizia penală nr. 264 din 7 aprilie 2005), reţinând că, „comunicările făcute de parchet ori alte organe din sistemul judiciar, în afara cadrului procesual, fără adoptarea unor rezoluţii sau ordonanţe de clasare, de neîncepere a urmăririi penale, respectiv de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, nu pot fi atacate cu plângere conform art. 2781 C. proc. pen." din 1968, actualul art. 340 şi următoarele C. proc. pen.
În conformitate cu dispoziţiile art. 598 alin. (1) C. proc. pen., contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.
Prima instanţă a apreciat că niciuna dintre situaţiile enumerate nu este incidentă în cauză, cererea petentului neîncadrându-se în niciunul dintre motivele prevăzute de lege.
Legea prevede expres cazurile în care se poate formula contestaţie la executare, astfel că orice cerere adresată instanţei dincolo de cadrul procesual expres stabilit de lege este inadmisibilă.
Sancţiunea admisibilităţii intervine în cazul în care partea din proces efectuează acte pe care legea nu le îngăduie sau acte în afara condiţiilor legale sau exercită drepturi procesuale epuizate prin alte căi procesuale sau neprocesuale.
Împotriva acestei sentinţe a formulat contestaţie T.O.V., care în cadrul dezbaterilor asupra contestaţiei a arătat că după pronunţarea sentinţei contestate a plătit cheltuielile judiciare stabilite prin Încheierea penală nr. 39 CP-G din data de 10 noiembrie 2014 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Iaşi, pronunţată în Dosar nr. 8220/99/2014, astfel că prin contestaţia adresată Curţii de Apel solicită doar reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată.
La termenul de judecată din 7 mai 2015 contestatorul T.O.V. a invocat, în scris, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218 alin. (5) C. pen., cu referire la fapta de viol, care prevede „acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. (1) şi alin. (2) se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate". În opinia contestatorului, dispoziţiile menţionate nu sunt în acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţia României care prevede, România este stat de drept, în care demnitatea omului, reprezintă valori supreme şi este garantată". În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a arătat că un viol este un fapt care implică constrângerea sau punerea victimei în imposibilitatea de a se apăra, inclusiv prin ameninţarea cu omorul, este un fapt de umilire profundă a victimei şi ca urmare, pentru acordul cu prevederile Constituţiei specificate, punerea în mişcare a acţiunii penale ar trebui realizată, în opinia sa, legal şi procedural de către organele de urmărire penală şi ca urmare a unui denunţ al oricărei persoane, inclusiv a soţului, dar şi ca urmare a unui autodenunţ, a unei recunoaşteri din partea făptuitorului indiferent de cauza legală care a determinat această recunoaştere, aceste acte de sesizare fiind realizate conform legii în fond şi în formă.
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Excepţiile de neconstituţionalitate au fost ridicate în faţa unei instanţe judecătoreşti, de către o parte din proces, însă nu sunt îndeplinite celelalte condiţii prevăzute de textul de lege, respectiv condiţionarea legăturii cu soluţionarea fondului cauzei.
Curtea a apreciat că aceste dispoziţii legale invocate ca neconstituţionale nu au legătură cu dezlegarea pe fond a contestaţiei la executare, care are ca obiect reducerea cheltuielilor judiciare la plata cărora a fost obligat contestatorul prin Încheierea penală nr. 39 CP-G din data de 10 noiembrie 2014 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Iaşi, pronunţată în Dosar nr. 8220/99/2014.
Pentru aceste motive, Curtea a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
În continuare, examinând contestaţia în temeiul art. 4251 C. proc. pen., Curtea a constatat că este nefondată, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 598 alin. (1) C. proc. pen., contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.
Faţă de textul de lege menţionat, prima instanţă a constatat în mod temeinic şi legal faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 598 alin. (1) C. proc. pen.
Astfel, s-a reţinut că, fiind un mijloc procesual prin care se rezolvă incidentele privind executarea, art. 598 C. proc. pen. a prevăzut expres cazurile în care poate fi folosită contestaţia la executare, iar prin limitarea acestora, legiuitorul a urmărit să nu transforme acest mijloc procesual într-o cale prin care să se împiedice procedura normală de punere în executare a hotărârilor definitive, putând fi vizate exclusiv aspecte ce se referă la executarea hotărârii intrate în puterea lucrului judecat, fără a se putea aduce modificări în ceea ce priveşte soluţia.
Cum legea de procedură penală stabileşte cazurile de contestaţie la executare şi nu prevede în materia cheltuielilor judiciare şi soluţia reducerii lor în faza executării sau plăţii lor eşalonate, aşa cum prevede în cazul amenzii penale la art. 559 alin. (2) C. proc. pen., s-a constatat că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică.
S-a apreciat că susţinerea formulată în sensul că hotărârile pronunţate în Dosarele nr. 8220/99/2014 şi nr. 769/99/2015 sunt afectate de viciu de consimţământ, prin violenţa exercitată de Serviciul Român de Informaţii, nu poate fi analizată în acest cadru procesual, întrucât în contestaţia la executare instanţa nu poate reexamina fondul cauzei.
Pentru aceste considerente, Curtea, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins contestaţia ca nefondată.
Împotriva Deciziei penale nr. 34/CJ/2015 din 27 mai 2015 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori - Noul C. proc. pen. a formulat apel condamnatul T.O.V. în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218 alin. (5) C. pen.
În motivarea căii de atac, apelantul condamnat T.O.V. a susţinut, în esenţă, că magistraţii învestiţi cu soluţionarea dosarelor sale „sunt sub ameninţarea Serviciului de Informaţii" şi doreşte să demonstreze implicarea S.R.I. ca „autor, instigator, complice şi organizator în infracţiuni contra libertăţii sexuale" a fostei sale soţii.
Examinând apelul declarat de apelantul condamnat T.O.V. în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218 alin. (5) C. pen., Înalta Curte constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 188 din 3 martie 2015, Tribunalul Iaşi a respins, ca inadmisibilă, contestaţia la executare formulată de petentul T.O.V. împotriva Încheierii penale nr. 39 CP-G pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Iaşi la data de 10 noiembrie 2014 în Dosarul nr. 822/99/2014.
Împotriva acestei sentinţe a formulat contestaţie petentul, iar prin Decizia penală nr. 34/CJ/2015 din 27 mai 2015 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori - Noul C. proc. pen., a fost respinsă cererea formulată de contestatorul T.O.V. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218 alin. (5) C. pen.
Totodată, a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul T.O.V. împotriva Sentinţei penale nr. 188 din 3 martie 2015 pronunţate de Tribunalul Iaşi.
Înalta Curte, cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218 alin. (5) C. pen., constată că trebuie îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, şi anume:
a. excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
b. excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
c. excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
d. excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
În analiza condiţiilor enumerate anterior, instanţa constată că excepţia a fost invocată de apelantul condamnat într-un dosar aflat pe rolul Curţii de Apel Iaşi, iar aceasta vizează neconstituţionalitatea unui articol C. pen. (art. 218 alin. (5)), fără ca textul criticat să fi fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
În ceea ce priveşte cea de-a patra condiţie, respectiv excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia, Înalta Curte constată că aceasta nu este îndeplinită.
Astfel, art. 218 C. pen. reglementează infracţiunea de viol, iar în alin. (5) se prevede că acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. (1) şi alin. (2) se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut Curtea de Apel Iaşi că dispoziţiile legale invocate ca neconstituţionale nu au legătură cu dezlegarea pe fond a contestaţiei la executare, care are ca obiect reducerea cheltuielilor judiciare la plata cărora a fost obligat contestatorul prin Încheierea penală nr. 39 CP-G din data de 10 noiembrie 2014 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Iaşi, pronunţată în Dosar nr. 8220/99/2014.
Prin urmare, nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218 alin. (5) C. pen. este inadmisibilă.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, conform dispoziţiilor art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., urmează să respingă, ca nefondat, apelul declarat de condamnatul T.O.V. împotriva Deciziei penale nr. 34/CJ/2015 din 27 mai 2015 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori - Noul C. proc. pen. în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218 alin. (5) C. pen.
Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat apelantul condamnat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de condamnatul T.O.V. împotriva Deciziei penale nr. 34/CJ/2015 din 27 mai 2015 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori - Noul C. proc. pen. în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218 alin. (5) C. pen.
Obligă apelantul condamnat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 iulie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 237/2015. Penal | ICCJ. Decizia nr. 28/2015. Penal. Infracţiuni de corupţie... → |
|---|
