ICCJ. Decizia nr. 28/2015. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Contestaţie în anulare - Apel
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 28/A/2015
Dosar nr. 66/57/2014
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2015
Asupra apelului de faţă;
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 676/A din 25 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-a respins ca nefondată contestaţia în anulare formulată de condamnatul P.S. împotriva Deciziei nr. 5/A/2014, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în Dosarul nr. 4219/85/2008.
În temeiul art. 275 alin. (2) din N.C.P.P., a fost obligat contestatorul condamnat să plătească statului suma de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate în procedura prezentei contestaţii în anulare.
Prin Decizia penală nr. 5/A/2014, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în Dosarul nr. 4219/851/2008 a fost admis apelul D.N.A. - Serviciul Teritorial Alba Iulia şi inculpaţii C.D., P.S., F.C., C.I., G.M., R.L., S.M., P.M.C., B.G.B., M.I., M.G.V., Ţ.P.P., N.I., H.M. împotriva sentinţei penale nr. 50 din 06 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Sibiu în Dosar nr. 4219/85/2008, care a fost desfiinţată sub aspectul laturii penale şi civile şi, procedându-se la o nouă judecată, cu privire la contestatorul P.S., s-au dispus următoarele:
A fost condamnat inculpatul P.S. la:
- 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. comb. cu art. 2481 C. pen., cu aplicarea art. 146 C. pen., art. 258 C. pen. şi art. 41 alin. (2) C. pen. prin schimbarea încadrării juridice din art. 26 rap. la art. prev. de art. 246 C. pen. comb. cu art. 2481, C. pen. cu aplicarea art. 146 C. pen., art. 258 C. pen. şi art. 41 alin. (2) C. pen., şi cu reţinerea art. 74 lit. a), 76 lit. b), şi art. 76 alin. (2) C. pen.
I s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor civile prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. c) C. pen., pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 alin. (2) C. pen. i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor civile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) lit. c) C. pen. pe durata executării pedepsei închisorii.
În temeiul art. 11 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul P.S. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 323 alin. (1) şi (2) rap la art. 17 lit. b) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, modificată cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În baza art. 334 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor din infracţiunea prev. de art. de art. 290 C. pen. combinat cu art. 17 lit. c) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, modificată cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracţiunea prev. de 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În temeiul art. 11 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul P.S. pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În baza art. 11 pct 2 lit. a) rap. la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. a fost achitat acelaşi inculpat pentru infracţiunea de acordare a creditelor cu încălcarea legii sau a normelor de creditare, prevăzută de art. 10 lit. b) din Legea nr 78/2000, modificată cu aplicarea art. 41 alin. (2) C pen., şi pentru cea de complicitate la infracţiunea de utilizare a creditelor în alte scopuri decât pentru cele pentru care au fost racordate, prev. de art. 1261 alin. (1) lit. c) din Legea nr 78720007modîficată cu aplicarea art. 41 alin. (2) C pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani prev. de art. 23 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 656/2002 modificată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 C. pen.
Au fost respinse celelalte cereri de schimbare a încadrării juridice a faptelor deduse judecăţii, în ceea ce îl priveşte pe acest inculpat.
În baza art. 14 rap. la art. 346 C. proc. pen. cu referire la art. 998 şi 1003 C. civ . a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de SC S.C. SRL în calitate de cesionar al SC B.C.R. SA şi, în consecinţă, au fost obligaţi inculpaţii C.D., P.S., F.C., C.I., G.M., M.I., M.G.V., Ţ.P.P., N.I., în solidar între ei, (iar în ceea ce-l priveşte pe inculpatul M.I. în solidar şi cu partea responsabilă civilmente SC R. SRL, iar pe inculpatul M.G.V. în solidar cu părţile responsabile SC R.J. SRL şi SC C. SRL) către partea civilă, la plata despăgubirilor în cuantum de 36.112.088 lei, din care suma de 27.699.350 lei contravaloarea creditelor nerambursate.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că inculpatul a săvârşit infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor SC B.C.R. SA prin acordarea de credite cu nerespectarea prevederilor legale către societăţi comerciale constituite în grupul „M.L." sau aflate în legătură cu acest grup, SC R. SRL, SC R. SRL, SC B. SRL (dar nu pentru creditul care a făcut obiectul Dosarului nr. 76/85/2005 al Tribunalului Sibiu), SC T.P.S.U.T. SA, SC G.N. SRL, SC D.O. SRL, SC R. SRL, SC M.C.P. SRL, SC B.Y.P. SRL.
Soluţionând contestaţia în anulare formulată de către condamnatul P.S. împotriva deciziei instanţei de apel, anterior menţionată, Curtea de Albalulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a respins criticile contestatorului, din următoarele considerente:
Dispoziţiile art. 426 lit. a) din N.C.P.P. reglementează primul caz de contestaţie în anulare şi se referă la situaţia când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate.
Condamnatul invocă teza I a dispoziţiilor mai sus redate, anume când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi. Acest caz de contestaţie în anulare este însă pus la dispoziţia acelei părţi care nu a fost legal citată şi nu a celor legal citate, cum este cazul condamnatului contestator.
Curtea nu poate fi de acord nici cu argumentul contestatorului în sensul că necitarea SC B.C.R. SA i-a limitat posibilităţile de a proba întinderea prejudiciului prin aceea că nu a putut obţine documente din arhiva băncii. În concret, asupra întinderii prejudiciului s-au administrat probe în ciclul procesual ordinar (între care expertiza contabilă de la filele 3193-3255 din vol. II al dosarului de primă instanţă); fără abstract o astfel de admmistrare inclusiv prin solicitarea de documente din arhiva unei instituţii bancare, este perfect posibilă şi în lipsa citării acelei bănci.
Critica legată de obligarea greşită la plata despăgubirilor civile către SC S.C. SRL în loc de S.L.M. Ltd nu poate, de asemenea, să dea loc unei anulări a deciziei contestate, o astfel de nelegalitate, chiar reală de ar fi, neregăsindu-se printre cauzele expres şi limitativ prevăzute de art. 426 din N.C.P.P.
Contestatorul a invocat cauza de anulare prevăzută de art. 426 lit. b) din N.C.P.P., constând în aceea că a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, susţinând că existau trei cauze de încetare a procesului penal:
a) dezincriminarea faptei de acordare de credite cu nerespectarea normelor de creditare, dezmcriminare survenită prin Legea nr. 69/2007;
b) lipsa plângerii prealabile pentru fapta de abuz în serviciu săvârşită de alţi funcţionari decât cei publici; contestatorul afirmă că prin intrarea în vigoare a Legea nr. 28/2008 s-a introdus condiţia ca pentru tragerea la răspundere a funcţionarului privat pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor să existe plângerea prealabilă a persoanei vătămate, ceea ce în speţă nu ar exista, procesul penal fiind pornit din oficiu;
c) intervenirea, la data de 01 februarie 2014, a intrării în vigoare a N.C.P., care ar fi impus analiza elementelor constitutive ale infracţiunii din perspectiva noilor reglementări, care reprezintă o lege de dezmcriminare, în primul rând şi o lege mai favorabilă, în al doilea rând; mai afirmă contestatorul că, potrivit noilor reglementări, fapta săvârşită de el ar fi fost prescrisă;
Nici una dintre cauzele invocate de contestator nu poate fi primită: a) critica legată de presupusa dezmcriminare a faptei de acordare de credite cu nerespectarea normelor de creditare nu poate fi analizată în procedura contestaţiei în anulare, dezmcriminarea reprezentând o cauză de achitare (prevăzută de art. 16 lit. b) teza I din N.C.P.P.) şi nu o cauză de încetare a procesului penal (dintre cele prev. de art. 16 lit. e)-j) din N.C.P.P.); o astfel de critică poate fi analizată doar în procedura recursului în casaţie, care prevede, la art. 438 alin. (1) pct. 7, cazul de casare referitor la condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;
b) critica legată de inexistenţa plângerii prealabile nu este întemeiată deoarece contestatorul a fost condamnat pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în forma calificată prin consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 246 combinat cu art. 2481 C. pen. din 1969, or, pentru procedibilitatea în legătură cu această infracţiune nu era necesară existenţa plângerii prealabile a persoanei vătămate, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 258 alin. (2) C. pen. din 1969, care prevedea condiţia plângerii prealabile doar în ipoteza săvârşirii de către funcţionarul privat a abuzului în serviciu contra intereselor persoanelor în forma simplă;
c) critica referitoare la intrarea în vigoare a N.C.P. este considerată de curte a prezenta două părţi distincte:
- o cea referitoare la aprecierea N.C.P. ca lege de dezincriminare sau ca lege penală mai favorabilă; această critică nu poate fi analizată în procedura prezentei contestaţii în anulare deoarece nu se regăseşte între cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 426 din N.C.P.P.; astfel de apărări pot fi valorificate pe temeiul dispoziţiilor art. 4 şi art. 6 din N.C.P., dar în procedura prev. de art. 595 din N.C.P.P.;
- o cea referitoare la prescrierea răspunderii penale; deşi intervenirea prescripţiei răspunderii penale poate constitui un caz de încetare a procesului penal, Curtea nu poate reţine ca întemeiată critica contestatorului, deoarece:
- pe de o parte, nu i se poate reproşa instanţei de apel, a cărei decizie a fost contestată, că nu s-a raportat la o lege (N.C.P.) care nu era în vigoare la momentul pronunţării deciziei;
- pe de altă parte, nu poate fi primit raţionamentul condamnatului în legătură cu modalitatea de raportare la cele două legi succesive pentru aflarea termenului de prescriere: o raportare la durata termenului de prescripţie specială prevăzut de legea veche (art. 122 şi art. 124 C. pen. din 1969, în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 63/2012) şi o altă raportare la pedeapsa prevăzută de legea nouă pentru fapta condamnatului reprezintă un procedeu de creare a unei a treia legi, expres prohibit prin Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale a României.
Condamnatul a invocat cauza de anulare prevăzută de art. 426 lit. h) din noul C. proc. pen., constând în aceea că instanţa nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă, arătând că instanţa de apel nu l-a audiat cu privire la schimbările de încadrări juridice pe care le-a realizat prin decizie, dar şi că nu i-a audiat pe inculpaţii T.P.P., N.I., M.I. şi G.M., ceea ce are reprezenta o încălcare a dreptului la un proces echitabil prev. de art. 6 parag. 3 lit. d) din C.E.D.O.
Nici aceste critici ale inculpatului nu sunt fondate, pentru următoarele considerente:
- în Partea specială, titlul II, cap. II, atunci când acesta nu a fost ascultat la instanţa de fond, precum şi atunci când instanţa de fond nu a pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare; din analiza dispoziţiilor anterior reproduse prin raportare la speţă se poate cu uşurinţă observa că nu este îndeplinită condiţia ca împotriva inculpatului să nu se fi pronunţat o soluţie de condamnare în primă instanţă iar din cercetarea dosarului de primă instanţă se poate observa că inculpatul a fost audiat (interesează audierea din cel de-al doilea ciclu procesual ordinar) la termenul din 17 iunie 2009 (filele 358-362, vol. II din dosarul de primă instanţă);
- curtea mai reţine că, potrivit practicii C.E.D.O. (în cauza Ekbatani contra Suediei), cu titlu de regulă generală, o instanţă de control judiciar care are căderea să analizeze atât chestiunile de drept, cât şi chestiunile de fapt ale unei speţe nu poate, din motive ce ţin de echitatea procedurii, să tranşeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declaraţiilor persoanei care susţine că nu a comis actul considerat infracţiune,- chiar dacă ar fi să se interpreteze aceste statuări ale instanţei de contencios european în sensul că este obligatorie ascultarea inculpatului în apel chiar dacă a fost ascultat în primă instanţă şi împotriva lui s-a pronunţat o sentinţă e condamnare, Curtea observă că însuşi condamnatul contestata a renunţat la un astfel de drept când, întrebat fiind, la termenul din 12 noiembrie 2013, de către instanţa de apel, dacă doreşte să fie audiat, a arătat că nu doreşte să dea o nouă declaraţie în faţa instanţei de apel (fila 3649 verso, vol. X din dosarul de apel în al doilea ciclu procesual ordinar);
- cât priveşte critica referitoare la imposibilitatea formulării de apărări în ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor, Curtea observă că acest aspect al cauzei a format obiectul unei ample analize atât din partea contestatorului cât şi din partea apărătorului acestuia, analiză desfăşurată atât cu ocazia dezbaterii pe fond a apelului, în şedinţa din 14 ianuarie 2009, cât şi prin intermediul concluziilor scrise aflate la filele 3755-3769 din vol. XI al dosarului de apel.
Condamnatul a invocat cauza de anulare prevăzută de art. 426 lit. i) din N.C.P.P., constând în aceea că împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.
A susţinut contestatorul că pentru fapta pentru care a fost condamnat în Dosarul nr. 5219/85/2008 al Curţii de Apel Alba Iulia, constând în abuz în serviciu împotriva intereselor SC B.C.R. SA prin acordarea de credite fără respectarea dispoziţiilor legale a fost condamnat şi prin alte sentinţe, în Dosarele nr. 76/85/2005 şi nr. 15/85/2004 ale Tribunalului Sibiu, speţe în care calitatea de subiect pasiv al infracţiunii a fost tot SC B.C.R. SA.
Această susţinere a contestatorului este, de asemenea, nefondată, deoarece, "deşi subiectul pasiv în dosarele invocate este aceeaşi instituţie bancară, faptele condamnatului de acordare de credite fără respectarea dispoziţiilor legale sunt referitoare la contracte diferite de credit.
Astfel, în prezenta cauză contestatorul a fost condamnat pentru abuz în serviciu contra intereselor SC B.C.R. SA prin acordarea de credite cu nerespectarea prevederilor legale către societăţi comerciale constituite în grupul „M.L.'' sau aflate în legătură cu acest grup, SC R. SRL, SC R. SRL, SC B. SRL (dar nu pentru creditul care a făcut obiectul Dosarului nr. 76/85/2005 al Tribunalului Sibiu), SC T.P.S.U.T. SA, SC G.N. SRL, SC D.O. SRL, SC R. SRL, SC M.C.P. SRL, SC B.Y.P. SRL, pe când în cauzele care au făcut obiectul Dosarelor nr. 76/85/2005 şi nr. 15/85/2004 ale Tribunalului Sibiu a fost condamnat pentru acelaşi gen de fapte dar în legătură cu alte societăţi comerciale cliente ale SC B.C.R. SA şi care, deşi făceau parte din acelaşi grup de firme, nu au făcut obiectul prezentului dosar, fiind disjunse încă din faza de urmărire penală:
- în Dosarul nr. 76/85/2005 al Tribunalului Sibiu, faptele inculpatului s-au referit la acordarea unui credit în sumă de 126 miliarde lei către SC B. SRL Vâlcea, reprezentată de inculpatul M.I., cu încălcarea legii şi a normelor de creditare;
- în Dosarul nr. 15/85/2014 al aceluiaşi tribunal, faptele inculpatului s-au referit la acordarea, la data de 30 decembrie 2002, către SC F.S. SA, prin intermediul contractului de credit, a sumei de 20 miliarde lei, prin intermediul contractului de credit, a sumei de 276 miliarde lei, precum şi, prin intermediul actului adiţional din 24 martie 2003, a sumei de 276 miliarde lei.
Contestatorul mai invocă şi nelegalitatea deciziei contestate pe motiv că ea nu ar fi definitivă şi că, astfel, pe baza ei nu se putea a se emite mandate de executare a pedepselor.
Această critică, pe lângă faptul că este vădit nefondată (din cauza confuziei între caracterul unei decizii de a fi legală şi acela de a fi definitivă şi executorie), nici nu poate fi analizată în prezenta procedură, necircumscriindu-se nici unuia dintre cazurile de contestaţie în anulare expres şi limitativ prevăzute de art. 426 din N.C.P.P.
Curtea mai observă că s-a mai invocat de către contestator şi existenţa unei discriminări între situaţia lui şi a altor persoane aflate în situaţii identice, însă nici această critică nu poate fi analizată în procedura contestaţiei în anulare, nefiind prevăzută între cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 426 din N.C.P.P.
Împotriva deciziei prin care a fost soluţionată contestaţia în anulare, a declarat apel contestatorul P.S.
Examinând cauza, Înalta Curte apreciază apelul declarat de contestator ca fiind inadmisibil pentru următoarele considerente:
Dând eficienţă justiţiei, reglementate de dispoziţiile art. 129 şi art. 21 din Constituţie, precum şi exigenţelor determinate prin art. 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, admisibilitatea acestora fiind condiţionată de exercitarea lor potrivit legii, în termenele şi pentru motivele reglementate de normele incidente în materie.
Având în vedere dispoziţiilor art. 408 C. proc. pen. - sentinţele sunt susceptibile de reformare prin calea de atac a apelului, dacă nu se prevede altfel, precum şi cele ale art. 432 alin. (4) C. proc. pen. - sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă, rezultă că se poate exercita calea ordinară de atac a apelului numai împotriva unei sentinţe.
În prezenta cauză, se reţine că împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de fond, respectiv sentinţa penală nr. 50 din 06 aprilie 2012 a Tribunalul Sibiu, inculpatul P.S. a exercitat calea de atac prevăzută de lege, respectiv apel, soluţionată prin Decizia penală nr. 5/A/2014, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 4219/85/2008. împotriva deciziei pronunţate în apel, inculpatul a declarat contestaţie în anulare, în temeiul art. 426 C. proc. pen., cale extraordinară de atac soluţionată prin Decizia penală nr. 676/A din 25 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizie care, raportat la dispoziţiile legale anterior menţionate, este o hotărâre penală definitivă. împotriva deciziei pronunţate în contestaţia în anulare, contestatorul P.S. a declarat apel.
Ca atare, declarând apel împotriva unei hotărâri definitive, contestatorul P.S. a învestit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea unei căi de atac ce nu întruneşte cerinţele textelor de lege menţionate mai sus şi, în consecinţă, nu este admisibilă potrivit dreptului comun.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în situaţii neprevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 421 pct. 1 lit. a) teza a II-a, Înalta Curte, va respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul P.S. împotriva Deciziei penale nr. 676/A din 25 septembrie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelantul contestator la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca inadmisibil apelul declarat de contestatorul P.S. împotriva Deciziei penale nr. 676/A din 25 septembrie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă apelantul contestator la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 260/2015. Penal | ICCJ. Decizia nr. 298/2015. Penal → |
|---|
