ICCJ. Decizia nr. 165/2016. SECŢIA PENALĂ
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 165/2016
Dosar nr. 642/2/2016
Şedinţa publică din 09 februarie 2016
Asupra cauzei penale de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 16 din 29 ianuarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 642/2/2016 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a dispus, în baza art. 103 alin. (5) şi (6) şi art. 107 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 10 decembrie 2015 de Judecătoria Municipală Split, Republica Croaţia, faţă de persoana solicitată G.I., predarea persoanei solicitate G.I. către autorităţile judiciare croate, cu respectarea regulii specialităţii, arestarea în vederea predării a persoanei solicitate G.I., pe o perioadă de 30 de zile, respectiv de la data de 29 ianuarie 2016 şi până la data de 27 februarie 2016, inclusiv, a constatat că persoana solicitată a fost reţinută pentru 24 de ore la data de 28 ianuarie 2016, ora 18.00, până la data de 29 ianuarie 2016, ora 18.00, a hotărât, în baza art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, ca predarea să se facă sub condiţia ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România şi a reţinut cheltuielile judiciare avansate de stat în sarcina acestuia.
Pentru a se pronunţa astfel, s-a reţinut că, la data de 29 ianuarie 2016, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost înregistrată sub nr. 642/2/2016, sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 102 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, prin care s-a solicitat punerea în executare a mandatului european de arestare emis de autorităţile judiciare croate cu privire la persoana solicitată G.I., urmărită pentru săvârşirea infracţiunii de furt, prevăzută de art. 217 alin. (2) pct. 1 cu referire la art. 216 alin. (2) C. pen. al Croaţiei şi pedepsită de art. 217 alin. (1) C. pen. al Croaţiei.
În fapt, în referatul procurorului s-a reţinut că în C. pen. român fapta este prevăzută la art. 228 alin. (1) (furt) cu aplic. art. 77 lit. a), pedeapsa prevăzută de lege fiind de la 1 la 5 ani şi este îndeplinită astfel condiţia de incriminare a faptei şi în legea penală română, iar în relaţia cu Croaţia se aplică Decizia - Cadru privind mandatul european de arestare.
S-a arătat că împotriva persoanei solicitate s-a luat măsura reţinerii începând cu data de 28 ianuarie 2016, ora 18.00, până la data de 29 ianuarie 2016, ora 18.00, prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti nr. 6 din 28 ianuarie 2016.
Persoana solicitată nu şi-a contestat identitatea, nu beneficiază de vreo imunitate de jurisdicţie, nu are afaceri judiciare în curs de desfăşurare în România şi nici nu a fost/este cercetat în alt stat UE pentru fapta indicată în mandatul european de arestare.
Persoanei i s-a comunicat un exemplar al mandatului european de arestare tradus în limba română.
Curtea a reţinut că prin hotărârea din data de 25 ianuarie 2013, pronunţată de Tribunalul Municipal din Split, Croaţia, în Dosarul nr. Kov-Z3/13 (K-276/2012), s-a dispus arestarea acuzatului G.I., cu privire la care s-a dispus trimiterea în judecată de Procuratura Municipală de Stat din Split pentru acuzaţia cu număr de lucru K-DO-59/12 din 27 februarie 2012 având ca obiect săvârşirea infracţiunii de furt, prevăzută de art. 217 alin. (2) C. pen. al Croaţiei.
În motivarea hotărârii s-a reţinut că din comportamentul acuzatului rezultă că acesta este fugit, deşi a fost avertizat că neanunţarea schimbării domiciliului poate determina arestul preventiv.
În temeiul acestei hotărâri a fost emis mandatul european de arestare emis la data de 10 decembrie 2015 de Judecătoria Municipală Split, Republica Croaţia, faţă de persoana solicitată G.I.
În cuprinsul mandatului european de arestare se reţine că, în cadrul unui plan stabilit anterior împreună cu încă două persoane neidentificate pana acum, la data de 8 decembrie 2011.
În jurul orei 9:00, în Split, printr-o metoda nejustificată, cu scopul de a beneficia de o suma mai mare, s-a prezentat în faţa apartamentului lui D.B. ca fiind membru al unei organizaţii umanitare care oferă pensionarilor numeroase vase de bucătărie cu minima condiţie de a achita o taxa de 50 euro, iar D.B. i-a primit cu drag în casă şi când s-a dus în cameră după bani, aceştia au localizat locul unde D.B. avea banii şi într-o clipă de neatenţie a sustras suma de 20.240,00 euro, 2.000,00 dolari SUA şi 40.000,00 kuna, astfel încât a reuşit să sustragă suma totală transformată în kuna de 210.000,00 kuna.
În cuprinsul mandatului european de arestare se arată că luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se considera infracţiune prevăzută la art. 217. alin. (2) pct. 1. C. pen. /97 legat de art. 216. alin. (2). C. pen./97, şi se pedepseşte potrivit art. 217. alin. (1) C. pen./97 cu pedeapsa închisorii de până la 5 ani.
La data de 18 ianuarie 2016, s-a înregistrat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov solicitarea autorităţilor judiciare din Republica Croaţia privind punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 10 decembrie 2015 împotriva numitului G.I.
În C. pen. român fapta este prevăzută la art. 228 alin. (1) (furt) cu aplic. art. 77 lit. a) C. pen., pedeapsa prevăzută de lege fiind închisoare de la 1 la 5 ani.
În conformitate cu dispoziţiile art. 100 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, republicată, persoanei solicitate G.I. i-a fost înmânată, în fotocopie, traducerea în limba română a mandatului european de arestare.
Instanţa a comunicat persoanei solicitate drepturile prevăzute la art. 104 din Legea nr. 302/2004, republicată, efectele regulii specialităţii, precum şi posibilitatea de a consimţi la predarea către autoritatea judiciară emitentă, însă aceasta a arătat că nu este de acord cu executarea mandatului european de arestare, întrucât nu se face vinovat de săvârşirea faptei despre care se vorbeşte în mandat.
Curtea a constatat că mandatul european de arestare emis pe numele persoanei solicitate îndeplineşte condiţiile de formă şi conţinut prevăzute de art. 86 din Legea nr. 302/2004, republicată, că infracţiunile de furt, furt calificat şi spălare de bani, pentru care a fost condamnată persoana solicitată, sunt sancţionate de legea statului olandez cu o pedeapsă privativă de libertate a cărei durată maximă este mai mare de 3 ani, respectiv de 5 ani închisoare.
De asemenea, Curtea a constatat că toate faptele reţinute în sarcina persoanei solicitate sunt incriminate şi de legea penală română şi, totodată, că nu este incident niciun motiv de refuz al executării mandatului european de arestare, dintre cele prevăzute în art. 98 din Legea nr. 302/2004, republicată.
Totodată, a constatat că persoana solicitată nu a fost de acord cu predarea către autorităţile croate şi a precizat că nu renunţă la drepturile conferite de regula specialităţii, motiv pentru care a dispus predarea persoanei solicitate G.I. către autorităţile judiciare croate, cu respectarea regulii specialităţii şi sub condiţia ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România.
În vederea asigurării bunei desfăşurări a procedurii de executare a mandatului european de arestare emis în cauză şi pentru a împiedica sustragerea persoanei solicitate de la această procedură, a dispus arestarea în vederea predării a persoanei solicitate G.I., pe o perioadă de 30 de zile, respectiv de la data de 29 ianuarie 2016 şi până la data de 27 februarie 2016, inclusiv, constatând că persoana solicitată a fost reţinută pentru 24 de ore, de la data de 28 ianuarie 2016, ora 18.00, până la data de 29 ianuarie 2016, ora 18.00.
A mai reţinut că nu se impune solicitarea de informaţii sau garanţii suplimentare autorităţii judiciare emitente, mandatul de european de arestare conţinând toate datele prevăzute de lege şi fiind însoţit de hotărârea de arestare a persoanei solicitate, în care se arată şi temeiurile ce au stat la baza luării acestei măsuri preventive privative de libertate.
Totodată, a observat că fapta imputată persoanei solicitate datează din 08 decembrie 2011, sesizarea instanţei s-a făcut la data de 27 februarie 2012, iar în urma constatării că persoana solicitată se sustrage de la judecată s-a dispus arestarea preventivă la data de 25 ianuarie 2013.
Aceste împrejurări şi faptul că mandatul european de arestare s-a emis la data de 10 decembrie 2015 au fost considerate ca neconstituind motive de refuz al executării mandatului european de arestare şi nici nu sunt de natură să ridice suspiciuni asupra autenticităţii sau legalităţii emiterii mandatului european de arestare.
În ceea ce priveşte referirile apărării la menţiunea privind existenţa unei soluţii nedefinitive, a constatat că aceasta nu se regăseşte în hotărârea din data de 25 ianuarie 2013, pronunţată de Tribunalul Municipal din Split, Croaţia, în Dosarul nr. Kov-Z3/13 (K-276/2012), ci în actul de trimitere în judecată, în care se arată că împotriva persoanei solicitate există o hotărâre nedefinitivă pentru o faptă identică, pronunţată de Tribunalul Municipal din Zagreb, fapt ce impune expulzarea acuzatului pe o perioadă de 2 ani.
De asemenea, a apreciat că instanţa de executare nu este îndreptăţită să analizeze legalitatea sau temeinicia luării măsurii arestării preventive de către autorităţile judiciare croate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat contestaţie persoana solicitată G.I.
În motivarea contestaţiei a arătat, în esenţă, că nu se impune arestarea sa preventivă întrucât nu se sustrage de la judecată şi că este nevinovat.
Examinând contestaţia declarată de persoana solicitată M.G., în raport de motivele invocate şi de prevederile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 84 din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicitată arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate.
Alin. (2) al acestui text statuează că „mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002."
Din economia dispoziţiilor legale cuprinse în legea specială - art. 85 şi urm. din Legea nr. 302/2004 - care reglementează executarea unui mandat european de arestare, rezultă că rolul instanţei române în această procedură se rezumă la verificarea condiţiilor de formă ale mandatului, la soluţionarea eventualelor obiecţiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum şi la verificarea incidenţei motivelor de refuz a predării.
Înalta Curte constată că mandatul european de arestare emis la data de 10 decembrie 2015 de Judecătoria Municipală Split, Republica Croaţia, faţă de persoana solicitată G.I. are forma şi conţinutul prevăzute la art. 86 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, aspecte care nu fac obiectul criticii contestatorului şi că acesta nu a ridicat obiecţiuni cu privire la identitatea sa.
În ceea ce priveşte motivele pentru care autoritatea judiciară română de executare refuză sau poate refuza executarea mandatului european de arestare, se constată că acestea sunt enumerate în dispoziţiile art. 98 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 302/2004 şi se rezumă la următoarele cazuri:
a) când, din informaţiile de care dispune, reiese că persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent, cu condiţia ca, în cazul condamnării, sancţiunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost graţiată ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare;
b) când infracţiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este acoperită de amnistie în România, dacă autorităţile române au, potrivit legii române, competenţa de a urmări acea infracţiune;
c) când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în conformitate cu legea română.
d) în situaţia prevăzută la art. 96 alin. (2) din prezenta lege; în mod excepţional, în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar, executarea mandatului european nu va putea fi refuzată pentru motivul că legislaţia română nu impune acelaşi tip de taxe sau de impozite ori nu conţine acelaşi tip de reglementări în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar ca legislaţia statului membru emitent;
e) când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă unei proceduri penale în România pentru aceeaşi faptă care a motivat mandatul european de arestare;
f) când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetăţean român sau trăieşte în România şi are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani şi aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranţă în statul membru emitent;
g) când persoana care face obiectul mandatului european a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte într-un alt stat terţ care nu este membru al Uniunii Europene, cu condiţia ca, în caz de condamnare, sancţiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau pedeapsa să fi fost graţiată potrivit legii statului de condamnare;
h) când mandatul european de arestare se referă la infracţiuni care, potrivit legii române, sunt comise pe teritoriul României;
i) când mandatul european cuprinde infracţiuni care au fost comise în afara teritoriului statului emitent şi legea română nu permite urmărirea acestor fapte atunci când s-au comis în afara teritoriului român;
j) când, conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-au prescris, dacă faptele ar fi fost de competenţa autorităţilor române;
k) când o autoritate judiciară română a decis fie renunţarea la urmărirea penală, fie clasarea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare sau a pronunţat, faţă de persoana solicitată, o hotărâre definitivă, cu privire la aceleaşi fapte, care împiedică viitoare proceduri;
l) când persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată, în afară de cazul în care autoritatea judiciară emitentă informează că, în conformitate cu legislaţia statului emitent:
(i) persoana a fost încunoştinţată, în timp util, prin citaţie scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare şi la faptul că poate fi pronunţată o hotărâre în cazul în care nu se prezintă la proces; sau
(ii) persoana, având cunoştinţă de ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare, l-a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică în faţa instanţei de judecată a fost realizată în mod efectiv de către avocatul respectiv; sau
(iii) după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare şi i s-a adus la cunoştinţă că, potrivit legii, cauza poate fi rejudecată sau că hotărârea este supusă unei căi de atac şi că poate fi verificată inclusiv pe baza unor probe noi, iar, în eventualitatea admiterii căii de atac, poate fi desfiinţată, persoana condamnată fie a renunţat în mod expres la rejudecarea cauzei ori la exercitarea căii de atac, fie nu a solicitat rejudecarea ori nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac; sau
(iv) persoanei condamnate nu i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare, însă, imediat după predarea sa, acesteia i se va înmâna personal respectiva hotărâre şi i se va aduce la cunoştinţă că hotărârea de condamnare este supusă, într-un termen determinat, unei căi de atac, ocazie cu care instanţa competentă va putea verifica hotărârea atacată inclusiv pe baza unor probe noi, iar, în urma soluţionării căii de atac, la judecarea căreia poate participa personal, hotărârea de condamnare poate fi desfiinţată.
Analizând incidenţa vreunui motiv de refuz a predării, în acord cu instanţa fondului, pe de o parte se reţine că motivele pentru care contestatorul refuză să fie predat autorităţilor din Croaţia, respectiv intenţia sa de a se prezenta de bunăvoie în faţa autorităţilor judiciare din Croaţia, susţinerea nevinovăţiei sale sau modalitatea în care autorităţile judiciare croate au luat unele măsuri procesuale, nu se încadrează în motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 98 din Legea nr. 302/2004, iar pe de altă parte că, în speţă, nu este aplicabil nici unul dintre motivele de refuz indicate mai sus.
În plus, se observă că autorităţile din Croaţia, înainte de a dispune emiterea mandatului european de arestare, au depus eforturi susţinute pentru a lua legătura cu contestatorul-persoană solicitată şi că acesta, deşi i s-a pus în vedere cu ocazia ascultării sale de către autorităţile croate sancţiunea la care se expune în situaţia în care nu se va prezenta, nu a indicat adresa la care urma să fie înştiinţat cu privire la derularea procedurii judiciare declanşate împotriva sa.
Mai mult, scopul bunei desfăşurări a procedurii de executare a mandatului european de arestare poate fi atins doar prin dispunerea arestării provizorii în vederea predării, în condiţiile în care predarea autorităţilor străine a persoanei solicitate se poate face doar în stare de arest preventiv.
Pentru motivele de mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de persoana solicitată G.I. împotriva sentinţei penale nr. 16 din 29 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 642/2/2016.
Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia declarată de persoana solicitată G.I. împotriva sentinţei penale nr. 16 din 29 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 642/2/2016.
Obligă contestatorul la plata sumei de 330 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 130 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 09 februarie 2016.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10/2016. SECŢIA PENALĂ | ICCJ. Decizia nr. 20/2016. SECŢIA PENALĂ → |
|---|
