ICCJ. Decizia nr. 32/2016. SECŢIA PENALĂ
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 32/A/2016
Dosar nr. 984/44/2014
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2016
Asupra cauzei penale de faţă constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 8/F din 28 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de revizuire a sentinţei penale nr. 104/F din 30 aprilie 2014 a Curţii de Apel Galaţi, formulată de revizuenta A.C.A.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că existenţa celor două contracte de vânzare-cumpărare încheiate de martorul Z.J.P. autentificate, din 11 iunie 2012 şi din 14 iunie 2012 de notarul public R.B. din municipiul Slatina, judeţul Olt, şi depuse ca înscrisuri noi nu prezintă vreo relevanţă juridică în cauză, întrucât valoarea preţului tranzacţiei realizate de revizuenta cu martorul din dosar nu reprezintă un element constitutiv al infracţiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 2531 alin. (1) C. pen. (1969). pentru comiterea căreia aceasta a fost condamnată la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare prin sentinţa penală nr. 104/F din 30 aprilie 2014 a Curţii de Apel Galaţi, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 262/A din 17 septembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel revizuenta A.C.A., arătând că judecătorul fondului nu a răspuns argumentelor invocate în cuprinsul cererii de revizuire. Astfel, în cererea de revizuire s-a invocat o împrejurare nouă, întemeiată pe înscrisuri noi din care rezultă că valoarea bunurilor a căror tranzacţionare a fost considerată conflict de interese este mult mai mare decât preţul încasat de revizuenta ceea ce conduce la concluzia că aceasta nu a dobândit niciun folos, ci a înstrăinat bunuri în pierdere. Or, instanţa de fond în analiza cererii de revizuire nu s-a raportat la noţiunea de folos din cuprinsul textului incriminator, ci la „cuantum al preţului" ori la „nivel valoric". S-a arătat că noţiunea de folos nu poate avea decât sensul de câştig, de avantaj, de adăugare a unei valori şi nu de contraprestaţie ori pierdere, iar înscrisurile noi, ce nu au fost cunoscute la momentul soluţionării iniţiale a cauzei, sunt de natură a dovedi inexistenţa folosului ca element constitutiv al infracţiunii de conflict de interese prevăzut de art. 2531 C. pen. (1969). Faţă de aceste aspecte, s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale atacate, pronunţarea unei noi hotărâri în sensul admiterii în principiu a cererii de revizuire şi rejudecarea cauzei cu consecinţa achitării revizuentei pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese.
Examinând calea de atac promovată de revizuenta A.C.A., atât din prisma motivelor invocate cât şi sub toate aspectele, Înalta Curte constată că apelul declarat nu este fondat pentru motivele arătate în continuare.
Astfel, prin cererea de revizuire formulată la data de 5 noiembrie 2014 împotriva sentinţei penale nr. 104 din 30 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în Dosarul nr. 429/45/2012, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 262/A din 17 septembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, condamnata A.C.A. a invocat cazul prevăzut de art. 453 lit. a) C. proc. pen., învederând apariţia unor împrejurări noi constând în vânzarea de către Z.l.P. a unor părţi din terenul de 50 ha la un preţ mult mai mare decât cel la care se încheiase iniţial transmisiunea de drepturi succesorale. S-a arătat că diferenţele de preţ din contractele de vânzare cumpărare autentificate din 11 iunie 2012 şi din 14 iunie 2012 şi contractul de vânzare cumpărare a drepturilor succesorale cu privire la terenul de 50 ha încheiat între Z.l.P. şi revizuenta fac dovada faptului că aceasta din urmă nu a dobândit nici un folos care să poată constitui element constitutiv al infracţiunii de conflict de interese pentru care fusese condamnată, situaţie în care se impune achitarea sa.
Potrivit art. 452 alin. (1) C. proc. pen., sunt supuse căii extraordinare de atac a revizuirii hotărârile judecătoreşti definitive, atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă.
Totodată, potrivit art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză. Din coroborarea acestor dispoziţii cu cele ale art. 453 alin. (3) şi (4) C. proc. pen. rezultă că revizuirea întemeiată pe acest caz este supusă unei triple condiţionări, respectiv trebuie ca faptele sau împrejurările învederate să fie noi, complet necunoscute instanţei care a soluţionat cauza, să fie invocate doar în favoarea persoanei condamnate şi să poată dovedi netemeinicia hotărârii pronunţate, adică să conducă la o soluţie diametral opusă celei dispusă prin aceasta.
Pe de altă parte, în vederea stabilirii admisibilităţii în principiu a unei cereri de revizuire, în conformitate cu dispoziţiile art. 459 alin. (3) C. proc. pen., instanţa examinează dacă: a) cererea a fost formulată în termen şi de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455 C. proc. pen.: b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.; c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale: d) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv; e) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea; f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerinţelor instanţei dispuse potrivit art. 456 alin. (4) C. proc. pen.
Verificând, din această perspectivă, susţinerile apelantei revizuente, Înalta Curte constată că în cauză nu este îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 459 alin. (3) lit. e) C. proc. pen., în sensul că împrejurările la care a făcut trimitere aceasta în cererea formulată nu conduc la stabilirea existenţei unor temeiuri legale care să permită revizuirea, neavând aptitudinea de a dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare pronunţate.
Astfel, se constată că, prin sentinţa penală nr. 104 din 30 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în Dosarul nr. 429/45/2012, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 262/A din 17 septembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inculpata A.C.A. a fost condamnată, printre altele, la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253 alin. (1) C. pen. constând în aceea că în anul 2007, în timp ce soluţiona, în calitate de judecător, dosarul civil nr. 22219/245/2006 al Judecătoriei Iaşi, a intrat în relaţii de afaceri cu Z.l.P., pârât în acea cauză, căruia i-a vândut drepturile succesorale asupra unui teren în suprafaţă de 50 ha, obţinând suma de 210.000 euro, după care a continuat să judece cauza, fără a se abţine.
Din examinarea actelor dosarului se observă că unul din motivele de apel formulate de inculpata A.C.A. a vizat, în esenţă, lipsa unuia din elementele constitutive ale infracţiunii de conflict de interese, respectiv a folosului obţinut de funcţionarul public, apelanta arătând că, în urma transmisiunii drepturilor sale succesorale asupra terenului în suprafaţă de 50 ha, a obţinut doar contraprestaţia echivalentă acestora, care însă excede noţiunii de „foloase de orice natură" din cuprinsul art. 253 C.pen. (1969).
Instanţa de apel, analizând aceste susţineri la fila din decizia penală nr. 262/A din 17 septembrie 2014. a arătat că nu poate fi primit motivul de apel în sensul că faptei îi lipseşte latura obiectivă deoarece inculpata nu a obţinut nici un câştig, beneficiu sau profit, ci doar o contraprestaţie ca urmare a încheierii unui contract civil licit, fiind exclusă orice suspiciune de interes. Astfel, s-a arătat că inculpata a primit de la pârât „foloase de orice natură", respectiv suma de 210.000 euro pentru vânzarea dreptului ei succesoral asupra a 50 ha, pentru existenţa infracţiunii de conflict de interese folosul putând fi şi unul licit, obţinut dintr-o activitate licită, iar tranzacţia a avut loc în timp ce inculpata a soluţionat un proces în care cumpărătorul era pârât. S-a apreciat că susţinerea inculpatei în sensul că nu a încheiat un contract comercial şi nici nu a avut raporturi de muncă cu Z.l.P. nu are relevanţă în cauză, întrucât fapta a fost comisă în modalitatea în care prin luarea hotărârii s-a realizat un folos material pentru o persoană din partea căreia a beneficiat de foloase de orice natură. De asemenea, s-a mai arătat că legea nu prevede ca între folosul obţinut de funcţionarul public şi folosul material de care a beneficiat persoana în urma deciziei funcţionarului, să existe o legătură, în situaţia contrară putând fi incidente şi alte infracţiuni. În consecinţă, s-a apreciat că susţinerea inculpatei în sensul că nu a realizat un folos ca urmare a hotărârii pronunţate ci ca urmare a vânzării dreptului succesoral, nu înlătură existenţa infracţiunii de conflict de interese. Instanţa de apel a concluzionat că inculpata, prin comiterea faptei, a creat o stare de pericol pentru buna desfăşurare a activităţii de judecată, rezultat care ar fi putut fi împiedicat dacă aceasta s-ar fi abţinut de la judecarea cauzei civile în temeiul art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, chiar dacă în dreptul intern nu exista un caz de incompatibilitate în vederea respectării dreptului la un proces echitabil pentru cealaltă parte din dosar.
Or, raportat la modalitatea de comitere a faptei, astfel cum a fost reţinută, şi în condiţiile în care din această perspectivă, cuantumul contraprestaţiei obţinută de inculpată ca urmare a transmisiunii drepturilor succesorale asupra celor 50 ha teren nu a fost valorificat în aprecierea întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de conflict de interese, nefiind considerat relevant sub aspectul existenţei faptei penale, se constată că împrejurările relevate şi contractele de vânzare cumpărare autentificate din 11 iunie 2012 şi din 14 iunie 2012, invocate de revizuenta ca mijloace de probă în susţinerea cererii de revizuire, nu sunt apte a conduce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de condamnare. Mai mult. contractele menţionate fiind încheiate anterior pronunţării hotărârii de condamnare, apelanta revizuenta a avut deja posibilitatea de a le invoca ca apărări de fond, utilizarea lor la acest moment echivalând cu o solicitare de suplimentare a probatoriului administrat în cursul cercetării judecătoreşti, care însă nu este admisibilă în calea extraordinară de atac a revizuirii.
Aşa fiind. Înalta Curte, constatând că nu sunt îndeplinite cerinţele impuse cumulativ de art. 459 alin. (3) C. proc. pen. apreciază că în mod corect, instanţa de fond a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de condamnata A.C.A.
Contrar susţinerilor apărării, se observă că instanţa de fond a răspuns argumentelor invocate în cuprinsul cererii de revizuire formulate, arătând motivat de ce nu le poate primi. De altfel, aşa cum s-a arătat anterior, critici similare au fost formulate de apărare şi în cadrul căii ordinare de atac a apelului (inculpata susţinând că contraprestaţia obţinută în urma transmisiunii, prin vânzare, a drepturilor succesorale excede noţiunii de „foloase de orice natură" prevăzută de textul incriminator), ocazie cu care au fost analizate în detaliu şi înlăturate ca neavând relevanţă în ceea ce priveşte existenţa infracţiunii imputate.
Pentru considerentele arătate anterior, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Înalta Curte va respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuenta A.C.A. împotriva sentinţei penale nr. 8/F din 28 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, iar, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. având în vedere culpa procesuală a acestuia, o va obliga la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuenta A.C.A. împotriva sentinţe penale nr. 8/F din 28 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă apelanta revizuenta la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 ianuarie 2016.
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 40/A/2016
Dosar nr. 184/43/2015
Şedinţa publică din 2 februarie 2016
Deliberând asupra apelului, în baza lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 511/A din 30 octombrie 2015 Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de petentul B.V. împotriva deciziei penale nr. 274/A din 22 mai 2015 pronunţate de Curtea de Apel Tg.-Mureş în Dosarul nr. 5934/320/2007.
Potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a obligat petentul să suporte cheltuielile judiciare avansate de stat în cauză în cuantum de 100 RON.
Pentru a decide, Curtea a reţinut că petentul a contestat legalitatea deciziei penale nr. 274/A din 22 mai 2015, invocând ca motive ale contestaţiei în anulare pe cele prevăzute de art. 426 lit. a) şi b) C. proc. pen.
Analizând în principiu contestaţia în anulare formulată, prin prisma motivelor invocate şi a materialului Dosarului nr. 5934/320/2007, s-a reţinut că prin decizia penală nr. 274/A din 22 mai 2015, Curtea de Apel Târgu-Mureş, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Târgu-Mureş şi de către inculpatul B.V. împotriva sentinţei penale nr. 1157 din 31 octombrie 2014 a Judecătoriei Târgu Mureş. A respins ca neîntemeiată cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 11 lit. b) din Legea nr. 87/1994, rap. la art. 9 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. la art. 41 alin. (2) C. pen. în infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005. A desfiinţat parţial sentinţa atacată şi rejudecând a majorat pedeapsa stabilită de prima instanţă pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. 1968, la 3 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II şi lit. b) C. pen. 1968 pe o durată de 2 ani. A menţinut dispoziţiile primei instanţe, de condamnare a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 181 alin. (2) din Legea nr. 78/2000. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1968 la pedeapsa de 3 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II şi lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani şi pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prev. şi pedepsite de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1968, la pedeapsa de 2 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II şi lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani.
În temeiul prevederilor art. 33 lit. a) C. pen. 1968 şi art. 34 lit. b) C. pen. 1968 a contopit cele trei pedepse sus-menţionate şi a aplicat inculpatului B.V. pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare.
În temeiul prevederilor art. 35 alin. (3) C. pen. 1968 a contopit pedepsele complementare sus-menţionate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II şi lit. b) C. pen. din 1968 pe o durată de 2 ani în condiţiile art. 66 C. pen. din 1968.
În baza art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. l-a achitat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1968 şi evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1968.
În baza art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. a încetat procesul penal pentru săvârşirea infracţiunii de executare de activităţi miniere fără permis sau licenţă prev. şi ped. de art. 57 alin. (2) din Legea nr. 85/2003, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. 1968.
În temeiul prevederilor art. 397 C. proc. pen. rap la art. 25 C. proc. pen. a admis în parte acţiunea civilă formulată de A.N.A.F. prin D.R.F.P. Braşov - A.F.P. Mureş şi l-a obligat pe inculpatul B.V. să plătească părţii civile suma de 33.641 RON reprezentând impozit pe profit datorat de „Asociaţia Clubul de echitaţie S.", cu accesoriile fiscale până la data plăţii efective.
A respins ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de partea civilă A.F.I.R.
În temeiul prevederilor art. 118 lit. e) C. pen. 1968, cu aplic. art. 5 C. pen. a dispus confiscarea de la inculpatul B.V. a sumei de 182.163 RON.
A înlăturat dispoziţiile primei instanţe privind anularea înscrisurilor.
În temeiul prevederilor art. 274 alin. (1), 275 alin. (3) C. proc. pen. a redus suma la care a fost obligat inculpatul cu titlu de cheltuieli judiciare la 3.500 RON.
A menţinut restul dispoziţiilor primei instanţe, compatibile cu prezenta.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Târgu - Mureş, în esenţă, a reţinut că, deşi, formal petentul a invocat cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen., în fapt motivarea este întemeiată în mod prioritar pe susţineri privind inexistenţa infracţiunilor care formează obiectul condamnării sau pe împrejurarea că aceste infracţiuni nu sunt săvârşite de el. Instanţa a constatat că asemenea alegaţii nu se circumscriu niciunui caz de contestaţie în anulare şi tind să readucă în discuţie legalitatea şi temeinicia hotărârii definitive a instanţei penale, fapt inadmisibil.
În ce priveşte cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. a) C. proc. pen. s-a reţinut că acest motiv poate fi invocat doar de partea nelegal citată sau, deşi legal citată, aflată în imposibilitatea de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această imposibilitatea. Petentul nu a fost în această situaţie în ciclul ordinar, cu ocazia judecăţii în apel. S-a apreciat că nici cazul prevăzut de dispoziţiile art. 426 lit. c) C. proc. pen. nu acoperă şi ipoteza invocată de petent, în care a fost citată în proces o parte, deşi în opinia contestatorului nu ar fi trebuit citată.
Împotriva acestei decizii a declarat apel condamnatul B.V.
Pentru termenul de judecată din 2 februarie 2015, apelantul condamnat a depus prin serviciul de registratură un înscris prin care învedera instanţei că îşi retrage apelul declarat.
Aşa fiind, având în vedere dispoziţiile art. 415 C. proc. pen., potrivit cărora, până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel oricare dintre părţi îşi poate retrage apelul declarat în condiţiile arătate în textul de lege menţionat, constatând îndeplinite cerinţele respective, Înalta Curte urmează a lua act de voinţa apelantului contestator, valabil exprimată, de retragere a apelului.
Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Ia act de retragerea apelului formulat de condamnatul B.V. împotriva deciziei penale nr. 511/A din 30 octombrie 2015 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 184/43/2015.
Obligă apelantul condamnat la plata sumei de 360 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 260 RON reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în camera de consiliu, azi, 2 februarie 2016.
| ← ICCJ. Decizia nr. 287/2016. SECŢIA PENALĂ | ICCJ. Decizia nr. 40/2016. SECŢIA PENALĂ → |
|---|
