ICCJ. Decizia nr. 159/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia civilă nr. 159/2014
Dosar nr. 2878/1/2014
Şedinţa publică de la 15 decembrie 2014
Asupra recursului de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
La data de 31 iulie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători Dosarul nr. 2878/1/2014, având ca obiect recursul declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva Hotărârii nr. 5/P din 11 iunie 2014 a C.S.M., secţia pentru procurori în materie disciplinară.
Autorul recursului a solicitat casarea hotărârii atacate şi, pe fond, admiterea acţiunii disciplinare astfel cum a fost formulată şi aplicarea unei sancţiuni disciplinare intimatului procuror J.R., din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu.
Titularul acţiunii disciplinare a susţinut că criticile sale vizează modul în care, raportându-se la materialul probator administrat, secţia pentru procurori a interpretat şi aplicat dispoziţiile de drept material invocate, ceea ce s-ar circumscrie ipotezei de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Recurentul a menţionat, în esenţă, sub un prim aspect, că instanţa de disciplină a apreciat în mod greşit că în cauză ar fi vorba despre comiterea a două abateri disciplinare. În acest sens, s-a arătat că în acţiunea disciplinară a fost descrisă o singură abatere disciplinară, respectiv cea prevăzută de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, săvârşită prin mai multe acte materiale, norma legală menţionată şi practica în materie permiţând această încadrare.
Tot astfel, autorul recursului consideră că Secţia pentru procurori a reţinut în mod eronat şi că termenul de prescripţie pentru prima dintre cele două abateri ar curge de la data de 30 septembrie 2010.
Opinează recurentul că, întrucât supravegherea urmăririi penale trebuia efectuată - şi s-a realizat efectiv - în mod constant, contrar celor reţinute de secţie, obligaţia de abţinere a procurorului a existat şi a fost încălcată în perioada 30 septembrie 2010 - 16 februarie 2012 (data solicitării dosarului spre studiu de către magistrat), şi nu doar în momentul iniţial al intervalului.
Referitor la natura juridică a termenului prevăzut de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, titularul acţiunii disciplinare a susţinut că, în opinia sa, acesta ar fi unul de decădere, iar nu de prescripţie, cum a considerat secţia pentru procurori. S-a precizat în continuare, cu referire la art. 2523, art. 2537 pct. 2 şi art. 2541 alin. (1) şi (2) C. civ. că şi în ipoteza în care termenul respectiv ar fi de prescripţie, în cauză acesta nu ar fi împlinit, el fiind susceptibil de întreruperi, unul dintre cazurile de întrerupere fiind introducerea cererii de chemare în judecată, respectiv a acţiunii disciplinare.
Cu referire punctuală la dovezile din dosar, recurentul consideră, în esenţă, că în mod greşit instanţa de disciplină a apreciat şi că probele administrate în cazul celei de-a doua abateri ar fi insuficiente pentru a dovedi susţinerile din acţiune, cu toate că examinarea lor coroborată ar avea această aptitudine.
Intimatul procuror J.R. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, motivat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
Urmare comunicării întâmpinării, recurentul procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat punctual aspectele de fapt şi de drept care susţin, în opinia sa, calea de atac promovată şi a cerut să se respingă, ca vădit nefondate, apărările formulate de către intimat.
Constatând că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum şi condiţiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin încheierea din camera de consiliu de la 24 noiembrie 2014, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Analizând hotărârea atacată, în raport cu criticile formulate de recurent, cu apărările intimatului, precum şi cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în sensul şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
În speţă, prin hotărârea atacată, instanţa de disciplină a apreciat că nu se poate reţine în sarcina procurorului pârât J.R. săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru niciuna dintre cele două fapte imputate magistratului în acţiunea disciplinară.
Astfel, în ceea ce priveşte fapta săvârşită în perioada septembrie 2010 - februarie 2012, secţia pentru procurori, a considerat că exercitarea dreptului la acţiune disciplinară s-a prescris, iar în privinţa faptei săvârşite în perioada februarie 2012 - noiembrie 2012, a apreciat că materialul probator administrat sub acest aspect, nu este concludent.
Criticile titularului acţiunii disciplinare privind nelegalitatea constatării prescripţiei dreptului la acţiune, pentru prima faptă, precum şi a înlăturării acesteia din conţinutul abaterii disciplinare menţionate sunt întemeiate.
Potrivit dispoziţiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare „ acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârşită.”
În mod eronat instanţa de disciplină a apreciat că, în speţă, exercitarea dreptului la acţiune cu privire la prima faptă s-ar fi făcut peste termenul astfel prevăzut de lege, având ca efect stingerea acestui drept.
Din probatoriul administrat, rezultă că prima faptă reţinută ca abatere disciplinară a avut loc în perioada octombrie 2010 - februarie 2012, astfel încât exercitarea acţiunii disciplinare de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la data de 8 ianuarie 2014, s-a făcut cu respectarea termenului de 2 ani, prevăzut de textul legal mai sus citat.
Împrejurarea că dosarul penal în discuţie a fost prezentat procurorului J.R. la data de 30 septembrie 2010, ocazie cu care acesta putea şi trebuia să constate că naşul său, avocatul P.R. asigurase asistenţa juridică unor învinuiţi din respectiva cauză, nu are relevanţa atribuită de secţia pentru procurori.
Având în vedere dispoziţiile art. 209 alin. (1), ale art. 218 alin. (3) şi ale art. 219 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., care stabilesc condiţiile şi modalitatea în care trebuie realizată supravegherea urmăririi penale de către procuror, precum şi obligaţiile magistratului în această etapă procedurală şi din care rezultă că activitatea procurorului de caz are, într-adevăr, un caracter de continuitate, nu se poate susţine că atribuţia de a supraveghea s-ar opri la momentul în care începe activitatea propriu-zisă de efectuare a urmăririi penale sau că aceasta ar exista numai atât timp cât procurorul are contact direct cu actele dosarului.
În raport cu caracterul continuu şi nemijlocit al atribuţiei de supraveghere a urmăririi penale, astfel cum acesta rezultă din interpretarea literală şi teleologică a textelor legale menţionate, rezultă că şi obligaţia de a respecta dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, incumbă procurorului pe toată perioada exercitării respectivei activităţi de supraveghere (nu numai la momentul prezentării efective a dosarului), deci inclusiv până la data de 17 februarie 2012, data formulării declaraţiei de abţinere.
Prin urmare, modalitatea de calcul a termenului de prescripţie, stabilită de către secţia pentru procurori, ca instanţă de disciplină, prin raportare la data de 30 septembrie 2010, iar nu la momentul finalizării faptei săvârşite printr-o omisiune, este nelegală, în realitate dreptul de exercitare a acţiunii disciplinare de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind prescris.
În privinţa acestei prime fapte, sunt întemeiate şi criticile formulate de titularul acţiunii disciplinare din perspectiva nelegalităţii înlăturării acesteia din conţinutul abaterii disciplinare invocate.
În ceea ce priveşte abaterea prevăzută de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul a statuat că reprezintă abatere disciplinară: „încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind judecătorii şi procurorii.”
Dispoziţiile menţionate se completează cu prevederile art. 5 alin. (2) din aceeaşi lege, conform cărora, judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să se abţină de la orice activitate legată de actul de justiţie în cazuri care presupun existenţa unui conflict între interesele lor şi interesului public de înfăptuire a justiţiei sau de apărare a intereselor generale ale societăţii, cu excepţia cazurilor în care conflictul a fost adus la cunoştinţă, în scris, colegiului de conducere al instanţei sau conducătorului parchetului şi s-a considerat că existenţa conflictului de interese nu afectează îndeplinirea imparţială a atribuţiilor de serviciu.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 9 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, care stipulează că judecătorii şi procurorii trebuie să fie imparţiali în îndeplinirea atribuţiilor profesionale, fiind obligaţi să decidă în mod obiectiv, liberi de orice influenţe, precum şi să se abţină de la orice comportament, act sau manifestare de natură să altereze încrederea în imparţialitatea lor.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 104 din Legea nr. 161/2003, magistraţilor le este interzisă orice manifestare contrară demnităţii funcţiei pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparţialitatea sau prestigiul acesteia.
Din examinarea actelor dosarului, se constată că, prin acţiunea disciplinară, s-a stabilit corect starea de fapt, această faptă fiind dovedită prin probele administrate.
Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că existenţa la Dosarul nr. 409/P/2010, repartizat procurorului J.R. în vederea supravegherii urmăririi penale, a împuternicirii avocaţiale a naşului procurorului, avocatul P.R. a fost judicios reţinută, aceasta fiind de natură a constitui un puternic indiciu pentru o aparenţă de imparţialitate, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Împrejurarea că această situaţie nu ar fi influenţat în niciun mod supravegherea cauzei, nu are semnificaţia atribuită de intimat şi nu este de natură să infirme faptul că procurorul a participat la supravegherea urmăririi penale în situaţia în care apărătorul unor intimaţi îi era o persoană apropiată, cu încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii lato sensu.
Încălcarea acestor obligaţii legale de către intimat a avut, drept consecinţă, lezarea unei valori fundamentale, în strânsă legătură cu calitatea actului de procedură, şi anume imparţialitatea.
Înalta Curte subliniază că imparţialitatea magistratului trebuie privită şi în contextul dreptului la un proces echitabil, aşa cum este reglementat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi cum rezultă din jurisprudenţa C.E.D.O.
În acest sens, noţiunea de imparţialitate la care face referire art. 6 trebuie apreciată într-un dublu sens: pe de o parte, ea are în vedere un criteriu subiectiv, care presupune că magistratul nu are niciun motiv de a favoriza sau defavoriza vreo parte (imparţialitatea subiectivă), iar pe de altă parte, această noţiune cuprinde un criteriu obiectiv, care presupune a se analiza dacă există fapte determinate şi verificabile care pot ridica îndoieli cu privire la imparţialitatea magistratului, independent de comportamentul său personal (imparţialitate obiectivă).
Încălcarea obligaţiei legale de abţinere în cazul dat a avut drept consecinţă crearea unei suspiciuni legitime că magistratul a fost imparţial.
Din această perspectivă, se constată că susţinerile intimatului privind inexistenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute de art. 46 - 49 C. proc. pen., ca şi cele vizând calitatea respectivei persoane sunt lipsite de relevanţă juridică, fiind inapte să acopere situaţia de incompatibilitate în care s-a aflat procurorul, precum şi consecinţa directă şi imediată a încălcării obligaţiilor profesionale sub acest aspect şi pe care intimatul încearcă să o minimalizeze.
În contextul examinat, Înalta Curte subliniază că, potrivit art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii.
Ca atare, se impune a se stabili că, sub aspectul laturii obiective şi al urmării prejudiciabile, fapta reproşată procurorului şi constând în încălcarea obligaţiei legale de abţinere întruneşte cerinţa prevăzută de textul legal mai sus menţionat.
Sub aspectul laturii subiective, modul direct şi fără echivoc în care procurorul a nesocotit obligaţia legală de a se abţine, dat fiind că, cel puţin la momentul la care i-a fost prezentat Dosarul nr. 439/P/2010, ce-i fusese repartizat, magistratul putea şi trebuia să constate că acesta cuprindea două împuterniciri avocaţiale ale naşului său, emise pentru doi învinuiţi; ceea ce relevă existenţa factorului intelectiv şi a celui voliţional, deci a vinovăţiei.
Înalta Curte, constată, astfel, că criticile formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt întemeiate, probele administrate atestând existenţa faptei, a conduitei ilicite, a vinovăţiei, a rezultatului produs şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi respectivul rezultat.
Admiţând excepţia formulată de procurorul pârât şi constatând prescrisă acţiunea disciplinară în ceea ce priveşte fapta săvârşită în perioada 2010 - 2011, constând în nerespectarea îndatoririi de a se abţine, secţia pentru procurori, a interpretat şi aplicat greşit prevederile normative incidente şi a pronunţat, astfel, sub acest aspect, o hotărâre nelegală, fiind incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Relativ la criticile formulate de recurentul titular al acţiunii disciplinare privind cea de-a doua faptă culpabilă, pe care Secţia pentru procurori în materie disciplinară nu a reţinut-o în sarcina procurorului J.R., argumentele invocate nu sunt de natură să înlăture concluziile instanţei de disciplină.
Ceea ce i s-a imputat procurorului pârât sub acest aspect, tot din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este faptul că, tot în dosarul menţionat, ulterior formulării declaraţiei de abţinere şi preluării cauzei de către procuror, intimatul ar fi consiliat persoanele cercetate în dosar, pentru construirea apărărilor acestora în cauză, iar după emiterea rechizitoriului şi trimiterea lor în judecată, s-ar fi întâlnit cu inculpaţii, pe care ar fi încercat să îi convingă că lucrurile se pot rezolva şi s-ar fi oferit ca, în cursul unor întâlniri ulterioare, să le explice care sunt „punctele tari” şi „punctele slabe” ale rechizitoriului.
Inexistenţa laturii obiective a acestei fapte, cu referire la conţinutul noţiunii de „consultaţie juridică”, a fost, însă, în mod judicios, stabilită de către instanţa de disciplină, în condiţiile în care, necoroborându-se cu alte probe, simpla susţinere a unui martor este inaptă să ateste, fără echivoc, situaţia de fapt invocată de recurent.
În lipsa elementelor constitutive, instanţa de disciplină a stabilit în mod legal că procurorului pârât nu i se poate atrage răspunderea disciplinară pentru fapta săvârşită în perioada februarie 2012 - noiembrie 2012, constând în acordarea de consultanţă juridică mai multor persoane; susţinerile titularului acţiunii disciplinare, fiind, într-adevăr, sub acest aspect, lipsite de suport probator.
În raport cu temeinicia criticilor vizând prima faptă culpabilă reproşată intimatului procuror, cu dispoziţiile art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este fondat şi va fi admis.
În ceea ce priveşte soluţia ce urmează a fi pronunţată cu privire la hotărârea atacată, se impun câteva precizări de ordin procedural.
Conform art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, dispoziţiile acestei legi speciale în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor se completează cu prevederile C. proc. civ., care, în speţă, este cel aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv N.C.P.C.
Spre deosebire de dispoziţiile C. proc. civ. de la 1865, care prevedeau că, în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată putea fi modificată sau casată, în tot sau în parte (art. 312 alin. (2) din codul menţionat), prevederile N.C.P.C. reglementează prin art. 496 alin. (2) că „în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte (…)”.
În raport cu aceste din urmă dispoziţii, de strictă interpretare şi aplicare, se constată, sub un prim aspect, că, urmare a admiterii recursului în cauză, hotărârea secţiei pentru judecători în materie disciplinară atacată nu poate fi modificată, singura soluţie posibilă fiind doar casarea, în tot sau în parte a respectivei hotărâri.
Pe de altă parte, relativ la eventualele soluţii de casare cu reţinere sau cu trimitere spre rejudecare, pe care ar putea să le pronunţe Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din interpretarea literală, logică şi teleologică a dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., rezultă că legiuitorul a avut în vedere pentru soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare prevăzută (cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă), exclusiv ipoteza în care, anterior, o altă instanţă judecătorească (instanţa de apel sau prima instanţă) a soluţionat fondul litigiului. Numai în aceste ipoteze, în care a existat un control anterior asupra fondului litigiului din partea unei alte instanţe judecătoreşti, controlul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - ca instanţă de recurs - se poate finaliza printr-o casare cu trimitere spre rejudecare.
Împrejurarea că, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituţie şi art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/20004, C.S.M. îndeplineşte, prin secţiile sale, rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, nu este de natură a atrage incidenţa prevederilor art. 497 C. proc. civ. şi de a include această categorie specială de litigii în sfera de cuprindere a soluţiilor preconizate de respectivele prevederi, dat fiind că în cuprinsul acestui text, aşa cum s-a arătat, referirea la o instanţă de judecată propriu-zisă este explicită.
Ipoteza speţei nu se circumscrie, aşadar, condiţiilor prevăzute de textul menţionat, în sensul că, anterior, nu a existat un control de fond al unei instanţe de judecată asupra litigiului.
Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători nu ar putea, în temeiul normei indicate, să pronunţe, în cauză, o soluţie de casare cu trimitere spre rejudecare, aceasta nefiind, în mod evident, incidentă.
Mai mult, art. 497 C. proc. civ. trebuie interpretat şi prin raportare la art. 41 alin. (1) din acelaşi cod, care instituie un caz de incompatibilitate absolută, judecătorul care a soluţionat în primă instanţă sau în apel devenind incompatibil, astfel încât nu mai poate lua parte la judecarea cauzei după casare, în cazul trimiterii spre rejudecare.
Or, în cazul celor două secţii ale C.S.M., ca instanţe de disciplină, în raport cu dispoziţiile legale speciale care reglementează organizarea şi funcţionarea, cu structura efectivă a C.S.M. şi cu principiul enunţat, nici nu ar fi posibilă rejudecarea după casare de către o altă secţie sau de către aceeaşi secţie într-o altă componenţă, a litigiului.
Cu toată insuficienţa şi forma inadecvată a soluţiei legislative prevăzute de art. 497 C. proc. civ., care pare să nu acopere întreaga problematică a situaţiilor ce vizează obiectul de reglementare, în raport cu principiul fundamental al procesului civil stabilit în mod expres de dispoziţiile art. 5 alin. (2) şi (3) din aceeaşi lege şi cu luarea în considerare a diferitelor ipoteze ivite cu ocazia aplicării noii norme de procedură indicate, a particularităţilor şi specificităţii contenciosului disciplinar al funcţiei de magistrat, precum şi a spiritului legii, Înalta Curte constată că, în scopul acoperirii şi dezbaterii întregii problematici deduse judecăţii în această categorie distinctă de cauze, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători poate dispune casarea hotărârii atacate, în tot sau în parte, cu reţinerea cauzei spre rejudecare, ca efect al analogiei cu dispoziţiile art. 498 alin. (1) C. proc. civ.
Se va casa, prin urmare, în parte, hotărârea atacată şi, rejudecând, în speţă, Înalta Curte va admite în parte acţiunea disciplinară.
În consecinţă, revine instanţei de control judiciar să stabilească aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit principiului proporţionalităţii dintre faptă şi riposta societăţii.
Sub acest aspect, vor fi avute în vedere criteriile prevăzute de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru acest moment procedural din faza adoptării soluţiei şi, în special, criteriul vizând gravitatea faptelor.
Chiar dacă circumstanţele personale ale intimatului, identificate de cercetarea judecătorească, au reliefat faptul că acesta nu a mai fost sancţionat disciplinar, circumstanţele reale în care s-au produs faptele şi modalitatea concretă în care magistratul în cauză a încălcat obligaţiile legale şi deontologice impuse de statutul de procuror, ca şi consecinţele acestei încălcări, impun aplicarea unei alte sancţiuni decât cea mai uşoară, respectiv cea constând în „avertisment”, care, în speţă, ar fi insuficientă şi ar goli de conţinut sancţionator măsura dispusă.
Aşadar, în temeiul art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se va aplica procurorului J.R. sancţiunea disciplinară constând în diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu 20 % pe o perioadă de 3 luni, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) din legea menţionată, constând în nerespectarea îndatoririi de a se abţine.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de procurorul general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva Hotărârii nr. 5/P din 11 iunie 2014, pronunţată de C.S.M., secţia pentru procurori în materie disciplinară.
Casează în parte hotărârea recurată, în sensul că admite în parte acţiunea disciplinară.
În baza art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, aplică intimatului J.R. sancţiunea disciplinară constând în diminuarea indemnizaţiei de încadrare brute lunare cu 20% pe o perioadă de 3 luni pentru săvârşirea abaterii disciplinare, prevăzută de art. 99 lit. b) din legea menţionată, constând în nerespectarea îndatoririi de a se abţine.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 decembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 130/2015. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 134/2015. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
