CSJ. Decizia nr. 277/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 277
Dosar nr. 287/2003
Şedinţa publică din 29 septembrie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 122/P din 17 februarie 2003, Tribunalul Timiş, secţia penală, a condamnat, printre alţii, pe inculpaţii:
1. D.M.G. la o pedeapsă rezultantă de 18 ani închisoare pentru săvârşirea a patru infracţiuni de tâlhărie şi patru infracţiuni de lipsire de libertate în mod ilegal.
2. G.I. la o pedeapsă rezultantă de 20 ani închisoare pentru săvârşirea a patru infracţiuni de tâlhărie şi patru infracţiuni de lipsire de libertate în mod ilegal.
Apelurile declarate de inculpaţi împotriva hotărârii primei instanţe au fost respinse, ca nefondate, prin Decizia penală nr. 189/P/2003.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs inculpaţii D.M.G., G.I., F.I., M.D. şi M.E.C., pentru judecarea cărora s-a fixat termen la 9 octombrie 2003.
Prin încheierea din 24 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi pe dispoziţiile art. 160d C. proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpaţilor este legală şi a dispus prelungirea acesteia până la 22 august 2003.
La 21 august şi 18 septembrie 2003, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie a constatat din nou legalitatea măsurii arestării inculpaţilor şi, prin încheierile pronunţate la datele menţionate, a dispus prelungirea acestei măsuri, cu câte 30 zile, până la 21 septembrie 2003 şi apoi până la 20 octombrie 2003.
Împotriva încheierii din 21 august 2003, inculpaţii D.M.G. şi G.I. au declarat recurs.
Recursurile sunt inadmisibile.
Prin art. 160d alin. (1) C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanţa de fond la pedeapsa închisorii sau detenţiunii pe viaţă, dispunându-se arestarea preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 38512 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanţa verifică, din oficiu, legalitatea arestării şi dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocare acestei măsuri”.
Dar, în timp ce prin alin. (2) din acelaşi articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 160b şi ale art. 160c alin. (1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menţionate în alin. (1) al art. 160d C. proc. pen., prin care instanţa de apel sau recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.
Aşa fiind, şi cum prin art. 160c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanţe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunţată în aceeaşi materie de instanţa de apel sau aceea de recurs legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a considerat necesară această cale de atac. Or, recunoaşterea unei căi de atac, în alte situaţii decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
De altfel, o încheiere a instanţei de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs şi pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei instanţe ierarhic superioare celei fireşti cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competenţa instanţelor.
În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160d, corelate cu cele ale art. 160c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă de reglementarea de ansamblu din acelaşi cod, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanţa firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căilor de atac exercitate de inculpaţi, în baza art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursurile ca inadmisibile.
Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Curtea va obliga pe recurenţi, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus şi onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de inculpaţii D.M.G. şi G.I. împotriva încheierii din 21 august 2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 2567/2003, ca inadmisibile.
Obligă pe inculpaţi să plătească statului câte 1.000.000 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată astăzi, 29 septembrie 2003, în şedinţă publică.
| ← CSJ. Decizia nr. 276/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 278/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
