ICCJ. Decizia nr. 314/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 314/2005
Dosar nr. 246/2005
Şedinţa publică din 5 decembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 221 din 19 septembrie 2005, completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins cererea petentei D.M. privind sesizarea Curţii Constituţionale, pentru a decide asupra excepţiei de neconstituţionalitate a Codului de procedură penală, în raport cu dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României, precum şi contestaţia în anulare formulată de aceeaşi parte împotriva deciziei nr. 129 din 16 mai 2005, pronunţată în dosarul nr. 308/2004, al completului de 9 judecători.
Pentru a respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, completul de 9 judecători a apreciat că aceasta nu îndeplineşte condiţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu referire la condiţia privitoare la legătura cu cauza a dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată în contenciosul constituţional.
Împotriva deciziei menţionate, contestatoarea a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen. sau a formula critici susceptibile a fi încadrate în vreunul dintre acestea.
Contestatoarea a susţinut că nu au fost respectate dispoziţiile legale privind competenţa materială, în sensul că fondul excepţiei de neconstituţionalitate poate fi cercetat numai de către Curtea Constituţională.
Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătoreşti, pentru motive privind pronunţarea acestora cu nerespectarea condiţiilor formale, legal prevăzute, de desfăşurare a judecăţii sau ca o consecinţă a unui raţionament jurisdicţional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituţională.
Însă, potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită, părţile interesate pot exercita căile de atac, numai în condiţiile legii procesuale.
Corespunzător acestui principiu constituţional, legea procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicţie, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de casare.
Totodată, în vederea realizării scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C. proc. pen., conduita procesuală a părţilor a fost precis determinată, inclusiv cu privire la incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale definitive, în acest caz.
Reglementarea menţionată are aptitudinea funcţională de a răspunde noii perspective asupra accesului la justiţie, generată de dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 7 la Convenţie.
Potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile judecătoreşti nedefinitive, sentinţe sau decizii după caz.
Art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispoziţiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiaşi cod, prevede că deciziile pronunţate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi ordinare de atac, ele fiind definitive şi executorii.
Aşadar, sistemul român de jurisdicţie a statuat principiul unicităţii acestei căi de atac, dreptul stingându-se prin exercitare, aşa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă.
Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un nou recurs declarat împotriva deciziei pronunţate în contestaţie în anulare de către acelaşi complet, privind o decizie dată de aceeaşi instanţă într-un recurs respins ca inadmisibil, hotărâre care, nefiind prevăzută de art. 3851 C. proc. pen., nu este supusă controlului judecătoresc pe această cale.
Ca atare, potrivit dreptului comun, Decizia atacată nu este supusă recursului.
Aceeaşi soluţie se impune şi dacă recursul petentei, în raport cu motivele invocate, este examinat ca o cale de atac împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.
În acest sens, este de reţinut că dispoziţiile art. 29 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, republicată, stabilesc, într-adevăr, că încheierea prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, poate fi atacată cu recurs la instanţa imediat superioară.
Însă, prin textul menţionat, legiuitorul nu a vizat modificarea art. 3851 C. proc. pen., ci, din considerente ţinând de soluţionarea cu celeritate a cauzelor penale, a înlăturat în acest caz posibilitatea atacării încheierii, şi cu apel.
Mai mult, dacă s-ar examina calea de atac exercitată de contestatoare, ca fiind un recurs declarat împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, acesta ar urma să fie respins ca tardiv.
Însă, în raport cu ordinea soluţionării excepţiilor, cea de inadmisibilitate a recursului primează.
Pe de altă parte, potrivit normei atributive de competenţă prevăzută în Legea nr. 304/2004, republicată, art. 24, completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluţionate în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cum această ipoteză nu se regăseşte în cauză, cauza penală având ca obiect infracţiunea prevăzută de art. 210 C. pen., fiind de competenţa soluţionării în fond a judecătoriei, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Aşadar, excepţia de inadmisibilitate invocată din oficiu se constată a fi întemeiată.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de contestatoarea D.M., ca inadmisibil.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, Curtea va obliga recurenta menţionată, conform dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatoarea D.M. împotriva deciziei nr. 221 din 19 septembrie 2005, pronunţată în dosarul nr. 158/2005, al completului de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Obligă recurenta-contestatoare menţionată să plătească statului, suma de 140 lei (1.400.000 lei vechi) cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 decembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 313/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 315/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
