ICCJ. Decizia nr. 317/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 317/2005
Dosar nr. 252/2005
Şedinţa publică din 5 decembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 111 din 7 iulie 1997, Tribunalul Satu Mare a condamnat pe inculpaţii M.I., M.M. şi R.A., la câte 2 ani închisoare pentru infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) din acelaşi cod, precum şi pe inculpaţii H.A. şi C.M.G., la câte un an şi 8 luni închisoare, pentru complicitate la infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 26, raportat la art. 194 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) din acelaşi cod.
Sentinţa a rămas definitivă prin neapelare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în anulare, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, criticile privind greşita încadrare juridică a faptei şi aplicarea unei pedepse între alte limite, decât cele prevăzute de lege, cu referire în acest din urmă caz, la inculpatul C.M.G.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 1681 din 28 martie 2001, pronunţată în dosarul nr. 1922/1998, a admis recursul în anulare, a casat hotărârea atacată, numai cu privire la încadrarea juridică a faptei şi nereţinerea stării de recidivă prevăzută de art. 37 lit. a), inculpaţilor M.M. şi C.M.G.
În baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei, din infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen., în infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen., pentru inculpaţii M.I., M.M. şi R.A. şi din complicitate la infracţiunea de şantaj în complicitate, la infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen., pentru inculpaţii H.A. şi C.M.G.
În baza art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul M.M., la 7 ani închisoare.
În temeiul art. 869 C. pen., a revocat dispoziţia referitoare la executarea la locul de muncă a pedepsei de un an şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 227 din 26 octombrie 1995, a Tribunalului Militar Timişoara şi, conform art. 39 alin. (1) şi (2) C. pen., a contopit restul de un an, 4 luni şi 14 zile rămas neexecutat în pedeapsa aplicată în cauză, urmând ca inculpatul M.M. să execute 7 ani închisoare.
În baza art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen., a condamnat pe inculpaţii M.I. şi R.A., la câte 5 ani închisoare, fiecare.
În baza art. 26, raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul C.M.G., la 5 ani şi 6 luni închisoare.
Potrivit art. 83 C. pen., a revocat beneficiul suspendării condiţionate a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicate prin sentinţa penală nr. 1734 din 17 iulie 1997, a Judecătoriei Oradea şi a dispus executarea acesteia, alături de pedeapsa stabilită în cauză, urmând ca inculpatul C.M.G. să execute în total 7 ani şi 6 luni închisoare.
În temeiul art. 26, raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen., a condamnat pe inculpatul H.A., la 5 ani închisoare.
Celelalte dispoziţii ale sentinţei au fost menţinute.
Prin sentinţa penală nr. 87 din 4 martie 2003, Tribunalul Satu Mare a respins în fond cererea formulată de condamnaţii M.M., R.A., H.A. şi C.M.G., privind revizuirea sentinţei nr. 111 din 7 iulie 1997 a Tribunalului Satu Mare, modificată prin Decizia nr. 1681 din 28 martie 2001, a secţiei penale a Curţii Supreme de Justiţie.
Apelurile declarate de condamnaţii M.M., M.I., R.A., H.A. şi C.M.G. împotriva acestei sentinţe au fost respinse, ca nefondate, prin Decizia penală nr. 106/A/2003 din 15 mai 2003 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 2629 din 20 aprilie 2005, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de condamnaţii M.I. şi C.M.G. împotriva hotărârii instanţei de apel.
Împotriva deciziei pronunţate în recurs, condamnaţii M.I. şi C.M.G. au formulat contestaţie în anulare, invocând cazurile prevăzute în art. 386 lit. a) şi b) C. proc. pen.
Prin Decizia nr. 4989 din 7 septembrie 2005, pronunţată în dosarul nr. 2715/2005, al secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contestaţia în anulare a fost respinsă ca inadmisibilă.
S-a reţinut, cu referire la contestatorul C.M.G., că acesta a fost prezent în instanţă la termenul din 9 iunie 2004, fixat pentru judecarea recursului. În această situaţie, conform art. 291 alin. (3) C. proc. pen., acesta nu a mai fost citat pentru termenele ulterioare.
Contestatorul nu a depus nici o dovadă în susţinerea contestaţiei în anulare, cu privire la pretinsa consemnare greşită a prezenţei sale la termenul menţionat, prin încheierea de şedinţă din 9 iunie 2004.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, contestatorul C.M.G. a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen. şi fără a motiva în scris calea de atac exercitată.
Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătoreşti, pentru motive privind pronunţarea acestora cu nerespectarea condiţiilor formale, legal prevăzute, de desfăşurare a judecăţii sau ca o consecinţă a unui raţionament jurisdicţional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituţională.
Însă, potrivit art. 129 din Constituţia României, revizuită, părţile interesate pot exercita căile de atac, numai în condiţiile legii procesuale.
Corespunzător acestui principiu constituţional, legea procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicţie, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac şi titularii acestora, precum şi cazurile de casare.
Totodată, în vederea realizării scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C. proc. pen., conduita procesuală a părţilor a fost precis determinată, inclusiv cu privire la incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale definitive, în acest caz.
Reglementarea menţionată are aptitudinea funcţională de a răspunde noii perspective asupra accesului la justiţie, generată de dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 7 la Convenţie.
Potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile judecătoreşti nedefinitive, sentinţe sau decizii după caz.
Art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispoziţiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiaşi cod, prevede că deciziile pronunţate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi ordinare de atac, ele fiind definitive şi executorii.
Aşadar, sistemul român de jurisdicţie a statuat principiul unicităţii acestei căi de atac, dreptul stingându-se prin exercitare, aşa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă.
Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un nou recurs declarat împotriva deciziei pronunţate în contestaţie în anulare de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, privind o decizie definitivă dată de aceeaşi instanţă în recurs, hotărâre care, nefiind prevăzută de art. 3851 C. proc. pen., nu este supusă controlului judecătoresc pe această cale.
Ca atare, potrivit dreptului comun, Decizia atacată nu este supusă recursului.
Pe de altă parte, potrivit normei atributive de competenţă prevăzută în Legea nr. 304/2004, republicată, art. 24, completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluţionate în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cum această ipoteză nu se regăseşte în cauză, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Aşadar, excepţia de inadmisibilitate pusă în discuţia părţilor se constată a fi întemeiată.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi ca urmare a admiterii excepţiei, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de contestatorul C.M.G. împotriva deciziei nr. 4989 din 7 septembrie 2005, a secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca inadmisibil.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, Curtea va obliga recurentul menţionat, conform dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul C.M.G. împotriva deciziei nr. 4989 din 7 septembrie 2005, pronunţată în dosarul nr. 2715/2005, al secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Obligă recurentul-contestator menţionat să plătească statului, suma de 140 lei (1.400.000 lei vechi) cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 decembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 316/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 318/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
