CSJ. Decizia nr. 46/2002. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 46
Dosar nr. 21/2002
Şedinţa publică din 10 martie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Prin cererea adresată Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 13 mai 1993, reclamantul P.-N.C.M. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României, să se constate calitatea sa de proprietar asupra imobilului situat în Bucureşti, strada Arhitect Ion Mincu nr. 19, sectorul 1 şi obligarea pârâtului să-i lase acest imobil în deplină proprietate şi liniştită posesie.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că reclamantul a moştenit imobilul menţionat în calitate de legatar universal al defunctei W.E.-A., căreia i-a fost naţionalizat în mod abuziv în baza Decretului nr. 92/1950.
Prin sentinţa civilă nr. 11196 din 3 noiembrie 1993, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea reclamantului P.-N.C.M., dispunând restituirea către acesta, în deplină proprietate şi liniştită posesie, a imobilului situat în Bucureşti, strada Arhitect Ion Mincu nr. 19, sectorul 1.
S-a reţinut că reclamantul, în calitate de legatar universal al defunctei W.E.-A., este proprietarul imobilului revendicat, iar prevederile Decretului nr. 92/1950 sunt neconstituţionale, impunându-se desfiinţarea dreptului de proprietate al statului asupra acestui imobil şi restituirea lui revendicantului.
Prin Decizia civilă nr. 1710/A din 24 octombrie 1994 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României, iar prin Decizia civilă nr. 133 din 8 februarie 1995 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost respins, tot ca nefondat, recursul declarat în cauză de acelaşi pârât.
2. La data de 7 aprilie 1995, procurorul general a declarat recurs în anulare împotriva celor trei hotărâri şi, invocând prevederile art. 330 pct. 1 C. proc. civ., a susţinut că, prin scoaterea imobilului din proprietatea statului, care îl deţinea în baza legii, instanţele au depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, intrând în domeniul de activitate al altei puteri din stat.
Prin Decizia nr. 353 din 7 februarie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, a fost admis recursul în anulare şi, casându-se cele trei hotărâri pronunţate în cauză, s-a dispus respingerea acţiunii.
S-a motivat că dreptul de proprietate al statului asupra imobilului în litigiu s-a născut în baza Decretului nr. 92/1950, în a cărui listă anexă, completată prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1253/1959, figurează la poziţia nr. 70, iar legea constituie, potrivit art. 645 C. civ., un mod de dobândire a dreptului de proprietate.
S-a relevat că invocarea prin hotărârile atacate a neconstituţionalităţii Decretului nr. 92/1950 nu era posibilă întrucât potrivit art. 144 lit. a) din Constituţia României, intrată în vigoare la data de 8 decembrie 1991, competenţa de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, revine numai Curţii Constituţionale, iar excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor din legile promulgate se invocă în faţa instanţelor judecătoreşti şi se soluţionează tot de Curtea Constituţională.
S-a mai învederat că, în ceea ce priveşte drepturile constituite sub imperiul legii anterioare şi ale căror efecte s-au epuizat înainte de adoptarea actualei Constituţii, este exclusă orice verificare sub aspectul constituţionalităţii deoarece ar contraveni principiului neretroactivităţii legii, înscris în art. 15 alin. (2) din legea fundamentală.
În fine, s-a subliniat că legile adoptate într-o ordine constituţională anterioară nu ar putea fi examinate decât în raport cu acea ordine şi organismele prevăzute atunci, fiindu-le aplicabile actualele norme constituţionale numai în măsura în care, nefiind contrazise de acestea, au rămas în vigoare.
Conchizându-se, s-a arătat că, arogându-şi dreptul de a cenzura Decretul nr. 92/1950, în raport cu prevederile Constituţiei din 1948, drept pe care instanţele ordinare nu l-au avut niciodată, atât judecătoria, cât şi tribunalul şi curtea de apel au depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.
3. Reclamantul P.-N.C.M. a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
La data de 7 ianuarie 2003, Curtea menţionată a respins excepţia ratione materiae invocată de Guvernul României şi a stabilit că, în cauză, este aplicabil art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Ca urmare, hotărârea adoptată de această instanţă a statuat că prin Decizia nr. 353 din 7 februarie 1996 a secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie a României s-au încălcat:
- art. 6 § 1 al Convenţiei prin absenţa unui proces echitabil;
- art. 6 § al Convenţiei pe motivul încălcării dreptului de acces la un tribunal;
- art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei.
Totodată, s-a dispus :
- obligarea statului român să restituie reclamantului, în termen de 3 luni din ziua în care hotărârea va rămâne definitivă conform art. 44 § 2 din Convenţie, imobilul din litigiu şi terenul pe care se află;
- în lipsa unei astfel de restituiri, obligarea statului român să plătească reclamantului, în aceleaşi trei luni, 900.000 Euro, ca daune materiale, care se vor converti în moneda naţională la rata de schimb în momentul regularizării situaţiei;
- obligarea statului român să mai plătească reclamantului, în termen de 3 luni din ziua rămânerii definitive a hotărârii conform art. 44 § 2 al Convenţiei, sumele de 15.000 Euro pentru daune morale şi de 1.523 Euro pentru cheltuieli de judecată, care se vor converti în moneda naţională la rata de schimb din momentul regularizării situaţiei.
S-a mai hotărât ca sumele menţionate să fie majorate cu o dobândă simplă la o rată egală dobânzii pe un împrumut mergând la Banca Centrală Europeană, aplicabilă în această perioadă, mărită cu 3%, începând din momentul expirării termenelor şi până la plata efectivă. Totodată, a fost respins capătul de cerere privind diferenţa dintre despăgubirile acordate şi cele pretinse.
S-a mai motivat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului că, în cauză, a fost încălcat dreptul de proprietate al reclamantului şi a dreptului acestuia de acces la justiţie. S-a relevat, în acest sens, că prin aplicarea dispoziţiilor art. 330 C. proc. civ., privind recursul în anulare, Curtea Supremă de Justiţie nu a ţinut seama de principiul privind securitatea raporturilor juridice şi de dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţie, precum şi că excluderea acţiunii în revendicare din competenţa instanţelor contravine dreptului de acces la un tribunal garantat prin acelaşi articol din Convenţie.
De asemenea, s-a considerat că soluţia Curţii Supreme de Justiţie a avut ca efect privarea reclamantului de bunul său în sensul prevederii din prima parte a primului paragraf din art. 1 al Protocolului nr. 1, ceea ce constituie o ingerinţă în dreptul său de proprietate.
Or, se arată în continuare, în aceste condiţii, chiar dacă s-ar demonstra că privarea de libertate a servit unei cauze de interes public, a fost rupt echilibrul între exigenţele de interes general şi imperativele respectării drepturilor fundamentale ale individului, iar reclamantul a suportat o daună exorbitantă, încălcându-se astfel prevederile art. 1 din Protocolul menţionat.
S-a estimat, prin considerentele hotărârii, că restituirea bunului în litigiu, aşa cum s-a dispus de prima instanţă, ar pune pe reclamant într-o situaţie echivalentă celei avute în vedere prin prevederile din art 1 al Protocolului nr. 1, precum şi că, în măsura în care această restituire nu s-ar realiza în termen de 3 luni, de la data rămânerii definitive a hotărârii, statul român va trebui să achite, pentru daune materiale, o sumă de 900.000 de Euro, apreciată ca reprezentând valoarea de vânzare a imobilului.
S-a mai apreciat că pentru ingerinţele grave în drepturile reclamantului de a se adresa unei instanţe competente şi de a avea un proces echitabil, cu privire la bunul său, suma de 15.000 de Euro ar reprezenta o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.
4. La data de 12 februarie 2003, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, invocând dispoziţiile art. 330 pct. 4 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 138/2000, a declarat un nou recurs în anulare, prin care este vizată Decizia nr. 353 din 7 februarie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă.
Prin acest recurs în anulare s-a susţinut că, din moment ce hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 7 ianuarie 2003 a constatat că, prin Decizia menţionată, Curtea Supremă de Justiţie a săvârşit o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, ca urmare a admiterii primului recurs în anulare şi a respingerii acţiunii în revendicare formulată de reclamantul P.-N.C.M., se impune ca această decizie să fie desfiinţată.
S-a învederat în acest sens că, reţinând că acţiunea intentată de reclamant nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, Curtea Supremă de Justiţie a încălcat prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale referitoare la accesul liber la justiţie şi la dreptul de a beneficia de un proces echitabil, deoarece introducerea primului recurs în anulare, împotriva unei hotărâri intrate în puterea lucrului judecat, a adus o atingere gravă securităţii juridice în ordinea de drept.
S-a mai relevat că, în raport cu dispoziţiile art. 11 şi art. 20 din Constituţia României, instanţelor judecătoreşti le revine îndatorirea de a aplica direct, în cauzele pe care le soluţionează, prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care a fost ratificată prin Legea nr. 30/1994, erau obligatorii la data judecării primului recurs în anulare.
În concluzie, s-a cerut casarea deciziei atacate şi menţinerea soluţiei pronunţate în primă instanţă.
5. Acest recurs în anulare este fondat.
Aşa cum s-a arătat, reclamantul P.-N.C.M. a revendicat la data de 13 mai 1993, în calitate de legatar universal al defunctei W.E.-A., imobilul situat în strada Arh. Ion Mincu nr. 19, din Bucureşti, sectorul 1, trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.
Admiţându-se acţiunea prin sentinţa civilă nr. 11196 din 3 noiembrie 1993 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, s-a constatat că reclamantul, în calitate de legatar universal al defunctei sus-menţionate, este proprietarul imobilului revendicat, compus din teren în suprafaţă de 800 m.p. şi din construcţie.
Ca urmare a admiterii acţiunii, Muzeul de Artă al României a fost obligat să lase acest imobil, în deplină proprietate reclamantului şi s-a dispus transcrierea titlului de proprietate al reclamantului, cu privire la imobilul respectiv, în registrul de transcripţiuni imobiliare al notariatului de Stat al sectorului 1 Bucureşti.
În motivarea sentinţei s-a relevat, în esenţă, că Decretul nr. 92/1950, fiind contrar Constituţiei din 1948, în vigoare la acea dată, nu putea produce efecte juridice cu privire la bunul revendicat.
S-a mai învederat că acest act juridic de naţionalizare, emis cu încălcarea prevederilor din Codul civil referitoare la dreptul de proprietate, este lovit de nulitate absolută deoarece a fost fondat pe o cauză ilicită.
În fine, s-a subliniat că Decretul nr. 92/1950 nici nu era aplicabil faţă de proprietara de atunci a imobilului, al cărei legatar universal este reclamantul, deoarece aceasta era exceptată de la naţionalizare întrucât soţul ei avea calitatea de salariat (director de bancă).
Sentinţa menţionată a rămas definitivă, intrând în puterea lucrului judecat în urma respingerii apelului şi recursului, declarate de Muzeul Naţional de Artă al României, în calitate de pârât, prin deciziile civile nr. 1710/A din 24 octombrie 1994 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă şi, respectiv, nr. 133 din 8 februarie 1995 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Admiţând primul recurs în anulare şi desfiinţând hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat, cu consecinţa respingerii acţiunii în revendicare, secţia civilă a Curţii Supreme de Justiţie a încălcat prevederi din ordinea de drept internă şi din tratatele internaţionale la care România a aderat, ratificându-le.
Astfel, considerând că instanţelor judecătoreşti nu le-ar reveni atribuţia de a soluţiona acţiunea introdusă de reclamantul P.-N.C.M., instanţa supremă a nesocotit rolul şi funcţia justiţiei ca putere distinctă de celelalte autorităţi ale statului.
Or, competenţa instanţelor judecătoreşti de a judeca, fără distincţie, orice acţiune având ca obiect conflicte referitoare la încălcarea dreptului de proprietate, rezultă în mod vădit din dreptul de jurisdicţie generală a acestora, în raport cu celelalte autorităţi ale statului, de a soluţiona orice cerere de chemare în judecată, în scopul asigurării ordinii şi liniştii în societate.
În adevăr, este de observat că prin art. 21 din Constituţie, care consacră accesul liber la justiţie, se prevede că „orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime", precum şi că „nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept".
Tot astfel, prin art. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească se prevede că „orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime", nici o lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept, iar „instanţele judecă toate procesele privind raporturile juridice civile, comerciale, de muncă, de familie, administrative, penale, precum şi orice alte cauze pentru care legea nu stabileşte o altă competenţă".
Mai mult, prin art. 3 C. civ. s-a statuat, cu caracter de principiu, că „judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate".
Dreptul fundamental al oricărei persoane de a se adresa justiţiei este consacrat şi prin tratatele internaţionale la care România a devenit parte.
În această privinţă, prin art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1934, se prevede că „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa",iar prin art. 13 din aceeaşi Convenţie se precizează că „orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale".
Este de reţinut că, prin hotărârea Curţii Europene pentru Drepturile Omului din 7 ianuarie 2003, s-a considerat neîndreptăţit refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a recunoaşte instanţelor competenţa de a examina o acţiune în revendicare pe motiv că acestea nu ar avea atribuţii în aprecierea constituţionalităţii unei legi din 1950.
De asemenea, este de observat că aceeaşi Curte Europeană a considerat că, prin modul în care a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 330 C. proc. civ., privind reglementarea recursului în anulare din momentul judecării lui, Curtea Supremă de Justiţie nu a ţinut cont de principiul de securitate a raporturilor juridice şi, prin aceasta, de dreptul reclamantului la un proces echitabil, în sensul art. 6 § 1 al Convenţiei, precum şi că excluderea, de către aceeaşi instanţă, a acţiunii în revendicare a reclamantului din competenţa instanţelor este, prin ea însăşi, contrară dreptului de acces la un tribunal, garantat prin acelaşi text din Convenţie.
Aşa cum s-a reţinut de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, dreptul de proprietate al reclamantului privind bunul în litigiu a fost stabilit prin sentinţa pronunţată în 3 noiembrie 1993, devenită definitivă la 8 februarie 1995, iar prin Decizia Curţii Supreme de Justiţie s-a anulat acea hotărâre şi s-a stabilit că proprietarul legitim al bunului era statul român.
Or, s-a subliniat, prin considerentele hotărârii Curţii Europene, că în acest fel Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 7 februarie 1996 a avut ca efect privarea reclamantului de bunul său, în sensul primei fraze din primul paragraf al art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1.
Este de menţionat că prin hotărârea Curţii Europene s-a reţinut că prin această ingerinţă, pentru care nu s-a prezentat nici o justificare, reclamantul a fost privat mai bine de 6 ani de proprietatea bunului, fără să primească o indemnizaţie care să reflecte valoarea lui reală.
De asemenea, se impune a se ţine seama că, prin considerentele hotărârii, Curtea Europeană a estimat că, în aceste condiţii, chiar dacă s-ar demonstra că privarea de proprietate ar fi servit unei cauze de interes public, totuşi a fost rupt justul echilibru între exigenţele de interes general al comunităţii şi imperativele respectării drepturilor fundamentale ale individului, producându-se astfel încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional (nr. 1) al Convenţiei.
Ca urmare a constatării încălcării prevederilor Convenţiei şi ale Protocoalelor acesteia sub aspectele arătate, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a examinat pretenţiile reclamantului şi susţinerile formulate în explicarea poziţiei Guvernului României, iar în raport de actele prezentate şi circumstanţele speţei a ajuns la următoarele concluzii:
- restituirea imobilului în litigiu, aşa cum a fost dispusă prin hotărârea rămasă definitivă a primei instanţe, ar pune reclamantul într-o situaţie echivalentă celei în care ar fi trebuit să se găsească dacă exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 ar fi fost respectate;
- în cazul nerestituirii imobilului în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii Curţii Europene, statul român ar trebui să plătească reclamantului, pentru daune materiale, valoarea actuală a acestui bun;
- în raport cu informaţiile privind preţurile pe piaţa imobiliară din Bucureşti, valoarea de vânzare actuală a bunului în litigiu a fost estimată la 900.000 de Euro;
- ţinând seama că plângerea principală a reclamantului vizează restituirea bunului, iar în caz de nerestituire acordarea unei sume corespunzătoare valorii acestuia, s-a considerat că nu s-ar putea acorda nici o sumă pentru privarea de folosinţă, în sensul pretenţiilor formulate, întrucât s-a dispus, ca reparaţie, restituirea bunului, putându-se, însă, ţine cont de privarea de proprietate cu ocazia reparării prejudiciului moral;
- pentru ingerinţe grave în drepturile reclamantului asupra bunului său, în dreptul de a recurge la o instanţă şi de a beneficia de un proces echitabil, s-a estimat că suma de 15.000 de Euro ar reprezenta o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit;
- în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, solicitate în sumă de 10.310 Euro, s-a apreciat că reclamantul a prezentat documente justificative pentru numai 1.523 Euro, astfel că i s-a acordat această sumă.
Aşa fiind, în raport cu cele statuate prin hotărârea Curţii Europene pentru Drepturile Omului din 7 ianuarie 2003, pronunţată în cauză, precum şi cu dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Convenţie, prin care statele membre ale Consiliului Europei s-au angajat „să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi", nerespectarea acestora constituind, potrivit art. 3 şi art. 8 din Statutul Consiliului Europei, o încălcare gravă, ce poate duce la încetarea calităţii de membru al Consiliului Europei, urmează ca, în baza art. 330 pct. 4 C. proc. civ., să se admită recursul în anulare declarat la 12 februarie 2003, să se caseze Decizia atacată şi să se dispună respingerea recursului în anulare declarat anterior.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Casează Decizia nr. 353 din 7 februarie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă.
Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general împotriva sentinţei civile nr. 11196 din 3 noiembrie 1993 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, deciziei civile nr. 1710/A din 24 octombrie 1994 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, secţia a III-a civilă şi deciziei civile nr. 133 din 8 februarie 1995 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care le menţine.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 martie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 459/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 460/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
