ICCJ. Decizia nr. 462/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 462
Dosar nr. 418/2003
Şedinţa publică din 10 noiembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 79 din 3 mai 2001, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a condamnat pe inculpaţii:
1 – C.I., la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 alin. (1) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a dispus achitarea acestui inculpat pentru infracţiunea de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin. (1) C. pen.
2 – I.P., la 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 323 alin. (1), la 9 ani închisoare pentru infracţiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 211 lit. a) şi e) C. pen. şi la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, toate cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), a contopit pedepsele şi a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 9 ani închisoare.
3 – N.G., la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 323 alin. (1) C. pen. şi la 6 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen., a contopit pedepsele stabilite şi a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare.
4 – P.F., la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 323 alin. (1) C. pen. şi la 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 211 lit. a) şi e) C. pen., ambele cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), a contopit pedepsele stabilite şi a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare.
5 – C.M., la 2 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 323 alin. (1) C. pen. şi la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen., ambele cu aplicarea art. 74 lit. c), art. 76 şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) A descontopit şi a repus în individualitatea lor pedepsele de 2 luni închisoare şi de un an şi 4 luni închisoare, stabilite prin sentinţapenală nr. 36 din 14 martie 2000 a Tribunalului Militar Teritorial, a contopit aceste pedepse cu pedepsele stabilite în cauză şi a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare.
6 – U.F., la 5 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen. şi la un an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, a contopit pedepsele stabilite şi a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare.
7 – F.D.C., la 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen.
8 – G.V., la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 alin. (1) C. pen.
9 – L.D., la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 264 alin. (1) C. pen. şi la un an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 36 alin. (2) din Decretul nr. 328/1966, a contopit pedepsele şi a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare.
10 – U.V., la 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 264 alin. (1) C. pen.
În baza art. 81 C. pen. a suspendat condiţionat executarea acestei pedepse pe o durată de 2 ani şi 6 luni.
11 – U.E., la 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 264 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 81 şi art. 82 din acelaşi cod.
12 – P.V., la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 264 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 81 şi art. 82 din acelaşi cod.
13 – B.S., la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 264 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 81 şi art. 82 din acelaşi cod.
Curtea Militară de Apel Bucureşti, prin Decizia penală nr. 123 din 5 decembrie 2001, a respins apelurile declarate împotriva hotărârii primei instanţe de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial şi inculpaţii P.F., U.F., C.I., N.G., L.D., D.F., F.D.C. şi I.P., ca nefondate.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpaţii C.I., I.P., N.G., P.F., U.F., L.D., P.V., F.D.C., D.F. şi B.S. au declarat recurs, pentru judecarea cărora s-a fixat prim termen la 25 aprilie 2002.
La data de 10 iulie 2002 s-a fixat, din oficiu, termen pentru verificarea legalităţii măsurii arestării inculpatului F.D.C.
Având în vedere că măsura arestării preventive a fost dispusă legal, în baza unui mandat emis de procuror şi prelungită de instanţe, că a fost pronunţată în primă instanţă o hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii, menţinută în apel şi observând şi prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi dispoziţiile art. 160d C. proc. pen., Curtea a constatat că măsura arestării inculpaţilor este legală şi, prin încheierea pronunţată în aceeaşi zi, a dispus prelungirea acesteia cu încă 30 zile.
La 7 august şi 4 septembrie 2003, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie a constatat, din nou, legalitatea măsurii arestării preventive şi, prin încheierile pronunţate la datele menţionate, a dispus prelungirea acestei măsuri, cu câte 30 zile, până la 4 septembrie 2003 şi apoi până la 11 septembrie 2003. La 11 septembrie 2003 arestarea preventivă a fost prelungită până la 11 octombrie 2003.
Împotriva încheierii din 4 septembrie 2003 inculpatul F.D.C. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.
Recursul este inadmisibil.
Prin art. 160d alin. (1) C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanţa de fond la pedeapsa închisorii sau detenţiunii pe viaţă, dispunându-se arestarea preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 38512 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanţa verifică, din oficiu, legalitatea arestării şi dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri”.
Dar, în timp ce prin alin. (2) din acelaşi articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 160b şi ale art. 160c alin. (1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menţionate în alin. (1) al art.160d C. proc. pen., prin care instanţa de apel sau recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.
Aşa fiind şi cum prin art. 160c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 66/2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanţe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunţată în aceeaşi materie de instanţa de apel sau aceea de recurs, legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a considerat necesară această cale de atac. Or, recunoaşterea unei căi de atac, în alte situaţii decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Este adevărat că prin art. I pct. 25 şi 26 din OUG nr. 109/2003 (M. Of., nr. 748/26.10.2003), art. 160c şi art. 160d C. proc. pen. au fost abrogate.
În acelaşi sens sunt însă dispoziţiile art. 160b, cu trimitere la art. 160a alin. (2) C. proc. pen., modificate prin ordonanţa de urgenţă menţionată.
Totodată, ordonanţa de urgenţă privitoare la modificarea Codului de procedură penală nu a vizat condiţiile de exercitare a recursului în procesul penal, aşa încât acestea rămân în continuare aşa cum au fost reglementate prin Cap. III al Titlului II din Partea specială a acestuia.
Ca atare, chiar şi în raport de modificarea legislativă menţionată, calea procesuală aleasă de inculpat nu are suport legal şi, în consecinţă, în lipsa dreptului de a sesiza instanţa de control judiciar, recursul declarat de către acesta nu poate declanşa controlul judecătoresc asupra legalităţii şi temeiniciei încheierii atacate, prin care instanţa competentă, conform normelor legale în vigoare la data pronunţării, a dispus prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu 30 zile.
Pe de altă parte, în raport de modul de reglementare, calea de atac constituie o calitate a hotărârii judecătoreşti.
În consecinţă, o hotărâre judecătorească, sentinţă, decizie sau încheiere, după caz, este supusă căilor de atac prevăzute de lege la data pronunţării acesteia.
Aşa fiind, admisibilitatea recursului declarat de inculpat este examinată în raport de exercitarea acestuia cu respectarea condiţiilor prevăzute de legea procesuală penală la data pronunţării hotărârii atacate.
De altfel, o încheiere a instanţei de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs şi pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei instanţe ierarhic superioare celei fireşti cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competenţa instanţelor.
În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160d, corelate cu cele ale art. 160c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă de reglementarea de ansamblu din acelaşi cod, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanţa firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de inculpat, în baza art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil.
Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus şi onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de inculpatul F.D.C. împotriva încheierii din 4 septembrie 2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 693/2003, ca inadmisibil.
Obligă pe inculpat să plătească statului 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiţiei.
| ← ICCJ. Decizia nr. 461/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | CSJ. Decizia nr. 129/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
