ICCJ. Decizia nr. 581/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 581
Dosar nr. 565/2003
Şedinţa publică din 3 decembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 187 din 22 iulie 2002, Tribunalul Alba a condamnat pe inculpatul O.A. la 25 ani închisoare şi interzicerea timp de 10 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav prevăzută de art. 174 raportat la art. 175 lit. a), e) şi i) şi la art. 176 lit. d) C. pen., precum şi la diferite pedepse pentru săvârşirea altor două infracţiuni.
În baza art. 33 lit. a) şi a art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 25 ani închisoare, sporită cu 5 ani închisoare, în total 30 ani închisoare, precum şi interzicerea timp de 10 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
S-a dedus din pedeapsă perioada arestării preventive, cu începere de la 25 aprilie 1999 până la 22 iulie 2002, menţinându-se totodată, starea de arest a inculpatului.
Împotriva sentinţei, procurorul şi inculpatul au declarat apel.
Prin Decizia penală nr. 362/A din 12 decembrie 2002, Curtea de Apel Alba Iulia a respins ambele apeluri, ca nefondate. Procurorul şi inculpatul au declarat recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, fiind fixat termen, pentru judecarea recursurilor, la 6 mai 2003, judecarea cauzei fiind amânată la 1 iulie şi, apoi, la 28 octombrie 2003.
Prin încheierea din 22 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi pe dispoziţiile art. 160d C. proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală şi a dispus prelungirea acesteia până la 20 august 2003.
La data de 19 august 2003, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie a constatat din nou legalitatea măsurii arestării inculpatului, şi, prin încheierea din aceeaşi zi, a dispus prelungirea acesteia până la 19 septembrie 2003.
Prin încheierea din 16 septembrie 2003 s-a dispus prelungirea arestării preventive până la 17 octombrie 2003, iar prin încheierea din 14 octombrie 2003 s-a prelungit această măsură până la 28 octombrie 2003.
Inculpatul a declarat recurs împotriva ultimei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi considerate motive de casare.
Recursul nu este admisibil.
Prin art. 160d alin. (1) C. proc. pen., în vigoare la data pronunţării încheierii atacate, s-a prevăzut că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanţa de fond la pedeapsa închisorii sau detenţiunii pe viaţă, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 38512 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanţa verifică, din oficiu, legalitatea arestării şi dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri".
Dar, în timp ce în alin. (2) al aceluiaşi articol era menţionat că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 160b şi ale art. 160c alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menţionate în alin. (1) al art. 160d C. proc. pen., prin care instanţa de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu a fost prevăzută o asemenea cale de atac.
Aşa fiind şi cum prin art. 160c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 66/2003, s-a prevăzut că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanţe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunţată în aceeaşi materie de instanţa de apel sau de aceea de recurs, legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.
De altfel, o încheiere a instanţei de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs şi pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanţe ierarhic superioare celei fireşti cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competenţa instanţelor.
În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160d, corelate cu cele ale art. 160c alin. (1) şi ale art. 141 alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă şi de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanţa firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.
În consecinţă, constatându-se inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul O.A. împotriva încheierii din 14 octombrie 2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 717/2003.
Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansaţi din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 decembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 580/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 582/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
