Imobil preluat abuziv. 1) Hotărâre C.E.D.O. de condamnare a statului român. Recurs în anulare (art. 330 pct. 4 C. pr. civ.). Admisibilitate. 2) Cerere de intervenţie în interes propriu (art. 50 alin. 2 C. pr. civ.). Inadmisibilitate

Comentarii

0

1. Prin admiterea primului recurs în anulare declarat în contra unei hotărâri judecătoreşti care intrase în puterea lucrului judecat, pe care a desfiinţat-o şi a respins acţiunea în revendicare, Curtea Supremă de Justiţie a încălcat mai mult, prevederi legale din ordinea drept internă (art. 2 din L. nr. 92/1992, art. 3 din C. civ. român), inclusiv din Constituţie (art. 21), dar şi cele din tratatele internaţionale la care România a aderat, satisfăcăndu-le (art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie).

2. Potrivit art. 49 alin. 1 C. pr. civ. "oricine are interes poate interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane”, considerăndu-se, potrivit alin. 2 al aceluiaşi text, că ‘‘intervenţia este în interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său ”, iar conform alin. 3, “ea este în interesul uneia din părţi când sprijină numai apărarea acestora".

Prin art. 50 alin. 2 din acelaşi cod, s-a prevăzut că “cererea de intervenţie în interes propriu se poate face numai în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor", ceea ce însemnează că în speţă, cererea introdusă de intervenient în această fază a procesului este inadmisibilă şi urmează a fi respinsă.

(Completul de 9 judecători, decizia nr. 61 din 24 iulie 2001)

DEZBATERILE

S-a luat în examinare recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, la data de 27 iunie 2001, împotriva deciziei nr. 686 din 1 martie 1995 a Curţii Supreme de Justiţie - Secţia civilă.

La apelul nominal s-au prezentat: intimatul-reclamant Brumărescu Dan, personal şi asistat de avocatul Adrian Vasiliu, intimaţii pârâţi

Primăria Municipiului Bucureşti, prin consilierul juridic Marius Dumitrescu şi Societatea Comercială “COTROCENI” S.A. Bucureşti, prin consilierul juridic Andrei Greci, precum şi intervenientul în interes propriu Mirescu Mircea Dan.

Procedura de citare completă.

Nediscutându-se chestiuni prealabile s-a acordat cuvântul părţilor cu privire la recursul în anulare.

Reprezentanta Ministerului Public, referindu-se la motivele scrise din recursul în anulare, a solicitat admiterea acestuia, casarea deciziei nr. 686 din 1 martie 1995 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie - Secţia civilă şi, pe cale de consecinţă, menţinerea sentinţei civile nr. 6760 din 9 decembrie 1993 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti.

în legătură cu cererea de intervenţie în interes propriu formulată de Mirescu Mircea Dan, reprezentanta Ministerului Public a arătat că, în această fază a procesului, petentul nu are dreptul să intervină în proces în interes propriu conform art. 50 alin. 2 din codul de procedură civilă şi a pus concluzii de respingere a cererii ca inadmisibilă.

Avocatul Adrian Vasiliu a arătat că, potrivit art. 330 pct. 4 din Codul de procedură civilă, Curtea Supremă de Justiţie este în drept să judece recursul în anulare de faţă, având în vedere cele două hotărâri pronunţate în cauză de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. A solicitat admiterea recursului în anulare, casarea deciziei nr. 686 din 1 martie 1995 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie - Secţia civilă şi repingerea primului recurs în anulare.

Cu referire la cererea intervenientului Mirescu Mircea Dan, avocatul Adrian Vasiliu a solicitat respingerea acesteia ca inadmisibilă, întrucât în această fază a procesului, potrivit art. 50 alin. 2 din Codul de procedură civilă, nu poate fi introdusă.

Consilierul juridic Marius Dumitrescu a solicitat respingerea cererii de intervenţie în interes propriu formulată de Mirescu Mircea Dan, admiterea recursului în anulare declaratde procurorul general, casarea deciziei din 1 martie 1995 a Curţii Supreme de Justiţie - Secţia civilă şi respingerea primului recurs în anulare, invederând că Primăria Municipiului Bucureşti a executat deja hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată la Strasbourg la 23 ianuarie 2001.

Consilierul juridic Andrei Greci, de asemenea, a solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenţie în interes propriu formulată de Mirescu Mircea Dan, admiterea recursului în anulare şi desfiinţarea deciziei pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie - Secţia civilă la 1 martie 1995, arătând că nerespectarea hotărârii Curţii Europene a

Drepturilor Omului ar conduce la excluderea României din Consiliul Europei, prin efectul aplicării art. 46 (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 3 şi 8 din Statutul Consiliului Europei, la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993.

Mirescu Mircea Dan a solicitat admiterea cererii de intervenţie în interes propriu, pentru motivele dezvoltate în scris, referindu-se în mod deosebit la art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. A depus, în 3 exemplare copie xerox, de pe cererea adresată la 23 martie 1991 Comisiei pentru aplicarea Legii Fondului Funciar din cadrul Primăriei sectorului 5, prin care a solicitat titlu de proprietate asupra terenului aferent apartamentului proprietatea sa.

CURTEA,

Asupra recursului în anulare de faţă;

A. ÎN FAPT

ÎMPREJURĂRILE CAUZEI

1. 1. La 1 octombrie 1993, reclamantul Brumărescu Dan a formulat acţiune în revendicare împotriva pârâtelor Societatea Comercială “COTROCENI” S.A. - Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând, în esenţă, obligarea acestora să-i lase în proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. Victor Babeş nr. 12, sectorul 5, compus din teren şi construcţii (demisol, parter, etaj şi mansardă).

în cuprinsul acţiunii se arată că imobilul în litigiu a fost proprietatea părinţilor reclamantului, iar prin Decretul nr. 92/1950 a fost trecut pe nedrept în proprietatea statului ca naţionalizată.

Prin sentinţa civilă nr. 6760 din 9 decembrie 1993, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a admis acţiunea reclamantului şi, în consecinţă, a obligat pe pârâte să-i lase în deplină proprietate şi folosinţă imobilul revendicat.

Hotărârea a devenit definitivă şi irevocabilă ca urmare a neexercitării vreunei căi de atac.

2. Un prim recurs în anulare declarat de procurorul general în contra acestei hotărâri a fost admis de Secţia civilă a Curţii Supreme de Justiţie care, prin decizia nr. 686 din 1 martie 1995, a casat hotărârea atacată şi, în fond, a respins acţiunea introdusă de reclamantul Brumărescu Dan, cu motivarea, pe

de o parte, că statul a devenit proprietar asupra imobilului în litigiu printr-o lege de naţionalizare cu respectarea Constituţiei în vigoare la acea dată, iar, pe de altă parte, prin Legea nr. 58/1991 şi Legea nr. 47/1992 s-a prevăzut că reparaţiile pentru daunele suferite prin preluarea abuzivă a bunurilor de către stat să se facă printr-o lege specială, situaţie faţă de care judecătoria ar fi depăşit atribuţiile instanţelor judecătoreşti.

II. 3. Cauza a fost dedusă ulterior judecăţii Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg de către reclamantul Brumărescu Dan, precum şi de Comisia Europeană a Drepturilor Omului.

în motivarea plângerii, reclamantul Brumărescu Dan a susţinut că prin decizia Secţiei civile a Curţii Supreme din România nr. 686 din 1 martie 1995 i s-a încălcat dreptul de acces la o instanţă care să-i permită reintrarea în posesia imobilului în litigiu.

4. Examinând pricina, într-o primă fază, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea din 30 septembrie 1999, dată “în cauza Brumărescu împotriva României”, a statuat că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului, în sensul că “nu a existat un proces echitabil” deoarece a fost obstaculată “însăşi substanţa dreptului de acces în justiţie” al reclamantului căruia i s-a refuzat acest drept, prin care solicita să se hotărască asupra încălcării dreptului său de proprietate.

Totodată, a constatat că în proces a existat şi “o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional Convenţiei, potrivit căruia “Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.

Ca urmare, în această fază a litigiului, potrivit art. 75 alin. 1 şi 4 din Regulamentul de funcţionare, Curtea Europeană a amânat chestiunea aplicării art. 41 din Convenţie cu privire la acordarea unei “reparaţii echitabile” şi a invitat Guvernul României şi pe reclamant ca în cazul în care ar ajunge, eventual, la un acord asupra despăgubirii ce i se cuvine acestuia să-l comunice “în scris Curţii” în termen de 3 luni.

5. întrucât între Guvernul României şi reclamant nu s-a ajuns la un acord în sensul celor de mai sus

în termenul stabilit, Curtea Europeană a reluat problema examinării în continuare a cauzei.

6. Ca urmare, Curtea Europeană a procedat la examinarea în continuare a cauzei şi prin hotărârea din 23 ianuarie 2001, rectificată prin decizia din 11 mai 2001, a statuat următoarele:

a) a obligat statul român să restituie reclamantului, în termen de 6 luni, casa în litigiu şi terenul pe care aceasta este situată, cu excepţia apartamentului şi a părţii din teren corespunzătoare deja restituite;

b) în lipsa acestei restituiri, a hotărât ca Statul român să plătească reclamantului, în aceleaşi 6 luni, suma de 136.205 (una sută treizeci şi şase de mii două sute cinci) dolari americani, cu titlu de daune materiale, convertite în lei româneşti la data plăţii;

c) Statul român a mai fost obligat să plătească reclamantului, într-un termen de 3 luni, următoarele sume, convertite în lei româneşti la cursul aplicabil la data efectuării plăţii:

-15.000 (cincisprezece mii) dolari americani cu titlu de daune morale;

- 2.450 (două mii patru sute cincizeci) dolari americani minus 3.900 (trei mii nouă sute) franci francezi, cu titlu de cheltuieli pentru asistenţa judiciară;

d) a mai hotărât ca sumele menţionate să fie majorate cu o dobândă simplă de 6% pe an începând cu data expirării până la care trebuiau plătite şi până la data plăţii efective;

e) a respins capătul de cerere privind diferenţa dintre despăgubirile acordate şi cele pretinse.

7. Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea Europeană a reţinut, în esenţă, referindu-se la cele statuate prin hotărârea (principală) pronunţată de aceeaşi instanţă în primă fază a litigiului, că în cauză a existat o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantului şi a dreptului acestuia de acces la justiţie, ceea ce potrivit prevederilor art. 41 din Convenţie atrage obligaţia legală a statului de a pune capăt acestei încălcări şi de a proceda la repararea consecinţelor ce au rezultat, astfel încât să restabilească pe cât posibil situaţia existentă anterior. în acest sens, se arată într-un alt considerent că, dacă “natura încălcării (dreptului) permite restitutio in integrum, realizarea acesteia revine statului pârât”.

8. într-un alt considerent, Curtea Europeană a statuat că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie, prin care acţiunea în revendicare a reclamantului a fost respinsă “nu are nici o justificare; nici instanţa supremă şi nici Guvernul (României) nu au încercat să indice care este acel motiv atât de serios care să justifice lipsirea de proprietate pentru cauză de utilitate publică”.

9. Pentru toate aceste considerente, Curtea Europeană a constatat, prin hotărârea pronunţată, că “restituirea bunului în litigiu, aşa cum a fost dispusă de Judecătoria sectorului 5 din Bucureşti, prin hotărârea definitivă din 9 decembrie 1993, ar plasa reclamantul, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă a celei în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi avut loc o încălcare a prevederilor art. 1 al Protocolului nr. 1 (din Convenţie)".

în legătură cu aceasta, Curtea Europeană a reţinut că nu poate fi primită susţinerea Guvernului “că reclamantul trebuie să introducă o nouă acţiune în revendicare”.

10. Faţă de împrejurarea că reclamantului i-a fost restituit şi lăsat în proprietate şi folosinţă apartamentul din clădire pe care-l ocupa, Curtea Europeană a hotărât că “Statul trebuie, deci, să restabilească dreptul de proprietate al reclamantului asupra restului clădirii”. Curtea a considerat că restabilirea dreptului de proprietate al reclamantului “nu poate fi prejudiciată de nici o pretenţie pe care domnul Mirescu ar putea s-o aibă asupra proprietăţii apartamentului care se află la parter”.

11. Curtea Europeană a mai statuat că “în cazul în care statul pârât nu procedează la o astfel de restituire în termen de şase luni de la pronunţarea prezentei hotărâri”... urmează să plătească reclamantului daune materiale, valoarea curentă a clădirii, din care va trebui dedusă valoarea bunului deja restituit reclamantului”.

B. EVENIMENTE SURVENITE DUPĂ PRONUNŢAREA CELOR DOUĂ HOTĂRÂRI ALE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

III. 12. La 27 iunie 2001, procurorul generai al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, potrivit art. 330 pct. 4 din Codul de procedură civilă, cum astfel a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.138 din 2 octombrie 2000 a declarat un al doilea recurs în anulare în contra deciziei nr. 686 din 1 martie

1995 a Curţii Supreme de Justiţie - Secţia civilă,

susţinând că, întrucât, prin decizia din 23 ianuarie 2001 (rectificată prin încheierea din 11 mai 2001), pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza “Brumărescu împotriva României”, s-a constatat o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului săvârşită de instanţa supremă ca urmare a respingerii acţiunii în revendicare, se impune anularea hotărârii atacate, pentru a se asigura o reală şi justă reparaţie a pagubei suferite de reclamant.

13. In dezvoltarea recursului în anulare se arată, pe de o parte, că prin hotărârea criticată, reţinându-se că acţiunea intentată de reclamant nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, au fost încălcate prevederile art. 6 ale Convenţiei, sub aspectul liber la justiţie, iar pe de altă parte, reclamantul nu a beneficiat efectiv de un proces echitabil, deoarece prin introducerea oricând a recursului în anulare împotriva unei hotărâri intrate în puterea lucrului judecat s-a adus o gravă atingere securităţii juridice în ordinea de drept.

14. Se mai susţine, prin recursul în anulare, că după ratificarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului prin Legea nr. 30/1994, România s-a obligat să aplice cu prioritate prevederile acesteia în raport cu dreptul intern, aceeaşi obligaţie revenind, prin urmare, şi instanţelor judecătoreşti care trebuie să aplice direct în cauzele judecate prevederile Convenţiei în conformitate cu dispoziţiile art. 11 şi 20 din Constituţie.

C. EXAMINAREA DE CĂTRE CURTEA SUPREMĂ DE JUSTITIE A RECURSULUI ÎN ANULARE DECLARAT LA DATA DE 27 IUNIE 2001

15. Recursul în anulare declarat în cauză este întemeiat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

16. Aşa cum s-a arătat în expunerea situaţiei de fapt, reclamantul Brumărescu Dan, în calitate de moştenitor al părinţilor săi, a revendicat de la statul român imobilul în litigiu care fusese trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 prin naţionalizare.

17. După ce a triumfat în proces, imobilul i-a fost lăsat în deplină proprietate şi folosinţă în baza unei hotărâri judecătoreşti intrată în puterea lucrului judecat - sentinţa civilă nr. 6760 din 1993 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, devenită

definitivă şi irevocabilă ca urmare a neexercitării vreunei căi de atac.

în acest sens, pe baza hotărârii judecătoreşti, la data de 31 martie 1994, primarul municipiului Bucureşti a dispus restituirea imobilului, iar la data de 27 mai 1994, pârâta societatea comercială “COTROCENI” S.A. Bucureşti a procedat la punerea efectivă a reclamantului în posesia imobilului.

Mai mult, începând cu data de 14 aprilie 1994 şi până în anul 1996 reclamantul a plătit toate taxele şi impozitele aferente imobilului în litigiu.

18. Prin admiterea primului recurs în anulare declarat în contra unei hotărâri judecătoreşti care intrase în puterea lucrului judecat, pe care a desfiinţat-o şi a respins acţiunea în revendicare, Curtea Supremă de Justiţie a încălcat mai multe prevederi legale din ordinea de drept internă, inclusiv din Constituţie, dar şi cele din tratatele internaţionale la care România a aderat, ratificându-le.

19. Considerând, prin hotărârea atacată, că instanţele judecătoreşti nu sunt competente să soluţioneze acţiunea introdusă de reclamant, instanţa supremă a nesocotit rolul şi funcţia justiţiei ca putere distinctă de celelalte autorităţi ale statului.

Competenţa instanţelor judecătoreşti, de a judeca fără distincţie, orice acţiune având ca obiect conflicte în care se reclamă încălcarea dreptului de proprietate, rezultă din dreptul de jurisdicţie generală al acestora, în raport cu celelalte autorităţi ale statului, de a soluţiona toate conflictele deduse judecăţii, realizându-se astfel armonia juridică, deci ordinea şi liniştea în societate.

Accesul liber la justiţie este consacrat de art. 21 din Constituţie, potrivit căruia, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept.

în acelaşi sens, prin art. 2 din Legea nr. 92/ 1992 pentru organizarea judecătorească s-a prevăzut că “orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept... Instanţele judecă toate procesle privind raporturile civile, comerciale, de muncă, de familie,

administrative, penale, precum şi orice alte cauze pentru care legea nu stabileşte o competenţă”.

Tot aşa, prin art. 3 din Codul civil român s-a prevăzut că “judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede sau este întunecată ori neîndestulătoare, va putea fi urmărit pentru denegare de dreptate”.

20. Dar, acest drept fundamental al unei persoane de a se adresa justiţiei este consacrat şi în tratatele internaţionale pe care România le-a ratificat şi, ca urmare, a devenit parte.

Astfel, prin art. 13 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului adoptată de Consiliul Europei la 4 noiembrie 1950 s-a prevăzut că “Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor oficiale”, iar prin art. 6 din aceeaşi Convenţie internaţională s-a prevăzut că “Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî .fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa”.

21. Aşa cum a reţinut Curtea Europeană în hotărârea sa din 30 septembrie 1999, în cauză au fost încălcate şi prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, potrivit cărora “Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publcă şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.

Sub acest aspect, Curtea Europeană a statuat că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie prin care acţiunea reclamantului a fost respinsă a avut ca efect “lipsirea reclamantului de dreptul de proprietate pe care hotărârea definitivă i-l conferise”. în acest sens, “reclamantul nu mai avea facultatea de a vinde sau de a lăsa moştenire bunul, de a consimţi la donarea acestuia sau de a dispune de el în orice mod”, deci a tuturor atributelor pe care le conferă dreptul de proprietate.

în hotărârea sa Curtea Europeană a mai statuat că... “hotărârea Curţii Supreme de Justiţie” prin care

acţiunea reclamantului a fost respinsă, “nu are nici o justificare”, deoarece “nici instanţa supremă nici Guvernul nu au încercat să justifice lipsirea de proprietate pentru cauză de utilitate publică”.

22. Curtea Europeană a mai constatat că, respingând acţiunea reclamantului, Curtea Supremă de Justiţie a încălcat prevederile art. 6 din Convenţie şi sub un alt aspect. în acest sens, a statuat că “dreptul la un proces echitabil... trebuie interpretat şi în lumina preambulului Convenţiei care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante”, ia “unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată”.

Curtea Europeană a reţinut că potrivit art. 330 din Codul de procedură civilă, în vigoare la data soluţionării primului recurs în anulare, procurorul general al României, deşi “nu era parte în proces” avea “autoritatea de a ataca” oricând “o hotărâre definitivă printr-un recurs în anulare”.

Din acest punct de vedere, Curtea Europeană, aşadar, a considerat ca nefiresc dreptul recunoscut procurorului general, care nu era parte în procesul (civil) ce se purta, de a ataca cu recurs în anulare o hotărâre judecătorească definitivă şi intrată în puterea lucrului judecat. Aceasta pe de o parte.

Pe de altă parte, atacarea cu recurs în anulare, oricând, a unei hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat, atinge stabilitatea hotărârilor judecătoreşti.

De aceea, Curtea Europeană a statuat că, “aplicând în acest mod dispoziţiile art. 330 mai sus citat, Curtea Supremă de Justiţie a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice” şi, prin urmare, “a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie şi în această privinţă”,

Luând în considerare cele statuate prin cele două hotărâri ale Curţii Europene pronunţate în cauză şi având în vedere dispoziţiile art. 46 (1) din Convenţie, potrivit cărora statele membre ale Consiliului Europei sunt obligate să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi, a căror nerespectare constituie, conform art. 3 şi 8 din Statutul Consiliului Europei, o încălcare gravă ce poate duce la încetarea calităţii de membru

al Consiliului Europei a statului care a comis-o, urmează a se admite recursul în anulare declarat de procurorul general (la data de 27 iunie 2001) în contra deciziei nr. 686 din 1 martie 1995 a Curţii Supreme de Justiţie - Secţia civilă, a se casa această hotărâre şi a se respinge recursul în anulare declarat de procurorul general împotriva sentinţei civile nr. 6760 din 9 decembrie 1993 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.

D. CU PRIVIRE LA CEREREA DE INTERVENITE INTRODUSĂ ÎN CAUZĂ ÎN ACEASTĂ FAZĂ A PROCESULUI DE MIRESCU MIRCEA DAN

23. Este de reţinut că, Mirescu Mircea Dan nu a figurat ca parte în nici o fază a procesului.

24. în faza de judecată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la data de 30 iunie 1999, conform art. 61 alin. 3 din Regulamentul Curţii, preşedintele acestei instanţe a acordat lui Mirescu Mircea Dan permisiunea de a prezenta observaţii scrise asupra unor aspecte ale cauzei, iar la 28 iunie 1999 aceste observaţii au fost primite.

Potrivit art. 61 alin. 3 din Regulamentul Curţii, “în conformitate cu art. 36 alin. 2 din Convenţie preşedintele Camerei poate în interesul unei bune administrări a justiţiei, să invite sau să autorizeze orice stat contractant care nu este parte la procedură sau orice persoană interesată, alta decât petentul, să supună nişte observaţii scrise sau, în împrejurări excepţionale să ia parte la audiere”.

Se constată, aşadar, că nici în faza judecăţii pricinii la Curtea Europeană Mirescu Mircea Dan nu a figurat ca parte în proces, ci în baza prevederilor menţionate ale Curţii i s-a permis doar să depună, cu privire la unele aspecte ale cauzei, observaţii scrise, ceea ce a şi făcut.

25. Urmând procedura Curţii Supreme, în această fază a soluţionării recursului în anulare de faţă, Curtea Supremă l-a invitat să-l asculte în instanţă, dar numai în această calitate şi nu ca parte în proces.

26. Ulterior, însă, la data de 17 iulie 2001, Mirescu Mircea Dan a formulat o cerere de intervenţie “în interes propriu”.

Potrivit art. 49 alin. 1 din Codul de procedură civilă, “oricine are interes poate interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane”, considerându-se, potrivit alin. 2 al aceluiaşi text,

că “intervenţia este în interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său”, iar conform alin. 3, “ea este în interesul uneia din părţi când sprijină numai apărarea acesteia”.

Prin art. 50 alin. 2 din acelaşi cod, s-a prevăzut că cererea de intervenţie în interes propriu “se poate face numai în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor” iar, potrivit art. 51, “cererea de intervenţie în interesul uneia din părţi se poate face chiar înaintea instanţei de recurs”.

27. Ca o chestiune prealabilă, urmează a examina, în raport de prevederile legale menţionate, dacă Mirescu Mircea Dan mai este în drept să formuleze în cauză o cerere de intervenţie în interes propriu în această fază a procesului.

Aşa cum s-a arătat, Mirescu Mircea Dan n-a fost parte, în sensul dispoziţiilor Codului de procedură civilă, în nici o fază a procesului.

Prin cererea de intervenţie în interes propriu de faţă, acesta invocă un drept propriu de proprietate asupra unei părţi din imobilul în litigiu, dobândită prin moştenire de la antecesorii săi (unchi) pe care au cumpărat-o în anul 1973 de la statul român.

Aşadar, atât prin formularea in terminis cât şi din cuprins, reiese clar că Mirescu Mircea Dan a formulat în această fază a procesului o cerere de intervenţie în interes propriu.

Cum, potrivit dispoziţiilor menţionate de art. 50 alin. 2 din Codul de procedură civil, cererea de intervenţie în interes prorpiu “se poate face numai în faţa primei instanţe”, cererea introdusă de Mirescu Mircea Dan în această fază a procesului este inadmisibilă şi urmează a fi respinsă pentru acest considerent.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:

Admite recursul în anulare, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie la data de 27 iunie 2001, împotriva deciziei nr. 686 din 1 martie 1995 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie - Secţia civilă.

Casează decizia atacată şi respinge recursul în anulare, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie la data de 15 iulie 1994, împotriva sentinţei civile nr. 6760 din 9 decembrie 1993 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, pe care o menţine.

Respinge ca inadmisibilă cererea de intervenţie în interes propriu, formulată în această fază a procesului de Mirescu Mircea Dan.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 24 iulie 2001.

NOTĂ

1. Preliminarii. - Hotărârea adnotată reprezintă prima aplicare jurisprudenţială a textului art. 330 alin. 4 C. pr. civ, introdus prin art. I pct. 131 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 138/2000. Potrivit acestui text, „Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile ... când Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale şi faptul că partea, potrivit legii române, poate obţine o reparaţie, cel puţin parţială, prin anularea hotărârii pronunţate de instanţa română.’’

în speţă, printr-o sentinţă din 9 decembrie 1993, devenită definitivă şi irevocabilă, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a admis acţiunea în revendicare introdusă de reclamantul Dan Brumărescu, constatând că naţionalizarea imobilului reclamantului în 1950 a fost ilegală, astfel încât imobilul a fost preluat fără titlu de către statul comunist. în 1994, reclamantul a fost repus în posesia imobilului. Ulterior, procurorul general al României a introdus recurs în anulare

împotriva hotărârii judecătoriei. Prin decizia din 1 martie 1995, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul, casând hotărârea judecătoriei din decembrie 1993, pe motivul că - pe de o parte - imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului printr-o lege de naţionalizare cu respectarea Constituţiei în vigoare la acea dată, iar - pe de altă parte - controlul aplicării acestei legi ar fi depăşit atribuţiile instanţelor judecătoreşti, întrucât măsurile reparatorii pentru preluarea abuzivă a bunurilor de către stat au fost rezervate domeniului de competenţă a legiuitorului, prin dispoziţii exprese ale Legilor nr. 58/1991 şi 47/1992.

Prin hotărârea din 30 septembrie 1999, dată în cauza Brumărescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că reclamantului i s-au încălcat astfel dreptul de acces la justiţie, prevăzut de art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dreptul la respectul bunurilor sale prevăzut de art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie.

Ulterior, la 23 ianuarie 2001, Curtea Europeană s-a pronunţat asupra reparaţiei echitabile cuvenită reclamantului pentru încălcarea constatată. Astfel, statul român a fost obligat să restituie reclamantului în termen de 6 luni imobilul în litigiu, iar în lipsa restituirii să plătească reclamantului echivalentul în bani al valorii imobilului.

în urma acestei hotărâri, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva deciziei din 1 martie 1995, recurs admis prin hotărârea adnotată. Prin această ultimă hotărâre, instanţa supremă a încercat să răspundă problemelor speciale referitoare la motivul de recurs în anulare prevăzut de art. 330(4) C. pr. civ.

Pentru a putea evalua soluţia Curţii Supreme asupra admisibilităţii şi admiterii recursului în anulare, este necesar să facem o prealabilă trecere în revistă a măsurilor reparatorii pe care le poate decide Curtea de la Strasbourg.

1. Măsurile reparatorii pe care le poate dispune Curtea Europeană a Drepturilor Omului

2. Principiul reparaţiei pecuniare. - Art. 41 din Convenţie prevede: « Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. »>

Potrivit unanimităţii doctrinei şi unei jurisprudenţe constante până în 1993, reparaţia echitabilă instituită prin art. 50, care - anterior intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 Adiţional la Convenţie - corespundea actualului art. 41, reprezenta o întotdeauna o reparaţie pecuniară. în mod

tradiţional, instanţa europeană refuza luarea oricărei măsuri de injoncţiune. Prin injoncţiune se înţelege condamnarea statului pârât la executarea unei obligaţii de a face, de a nu face sau de a da un alt obiect decât o sumă de bani. Astfel, Curtea s-a considerat necompetentă:

• Să dispună anularea, abrogarea sau modificarea unei norme juridice emise de oricare dintre autorităţile statului pârât, ori anularea, suspendarea sau modificarea unei decizii individuale luate de organele administrative sau jurisdicţionale ale statului pârât);

• Să impună statului pârât:

- să înlăture anumite sancţiuni penale sau disciplinare;

- să-şi retragă anumite acte;

- să adopte anumite măsuri (chiar dacă aceste măsuri sunt menite să evite, pentru viitor, repetarea încălcărilor Convenţiei);

- să acorde un anumit statut unei persoane determinate;

- să-şi ia anumite angajamente;

- să facă o declaraţie;

- să întreprindă anumite demersuri pe lângă un guvern străin;

- să adopte un anumit mod de a asigura conformitatea legislaţiei interne cu respectarea drepturilor omului;

• Să condamne statul pârât la plata unei amenzi cominatorii;

• Să se pronunţe asupra compatibilităţii cu prevederile Convenţiei a modificării dreptului intern la care statul a procedat ca urmare a deciziei Curţii, prin care se constatase anterior încălcarea Convenţiei.

Această concepţie relativ restrictivă a competenţelor funcţionale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului trebuie pusă în legătura cu faptul că, într-o jurisprudenţă constantă, Curtea şi-a refuzat rolul unui grad de jurisdicţie supra-naţional.> Rezultă că, în principiu, nu ar fi posibil ca aceasta să decidă înlăturarea măsurilor dispuse de jurisdicţiile interne ori casarea deciziilor acestor jurisdicţii.

Prin urmare, aplicarea art. 41 se poate solda, în principiu, numai cu obligarea statului pârât la plata unei sume de bani, asigurându-se astfel reparaţia prin echivalent a prejudiciului decurgând din încălcarea drepturilor omului constatată de organul european de control. Prin excepţie, prejudiciul este reparat în natură atunci când :

• Constatând încălcarea unui drept al omului, Curtea apreciază că, pentru înlăturarea prejudiciului moral decurgând din această încălcare este suficientă reparaţia, tot morală, conferită prin hotărârea Curţii de constatare a încălcării;

• Datorită încălcării constatate a drepturilor omului, victima a suferit un prejudiciu constând tocmai în pierderea unei sume de bani sau în nerealizarea unui venit constând dintr-o sumă de bani. în acest caz, prin decizia asupra reparaţiei echitabile, Curtea obligă statul responsabil de încălcare să plătească suma de bani pierdută şi beneficiul pecuniar nerealizat.

în ultimul deceniu al secolului trecut, principiul tradiţional al reparaţiei exclusiv pecuniare a suferit două categorii de atenuări. Pe de o parte, Curtea şi-a asumat în câteva ocazii competenţa de a dispune adoptarea altor măsuri decât reparaţia pecuniară. Pe de altă parte, statele părţi au introdus în dreptul intern norme de natură să confere un anumit efect de casaţie pentru deciziile Curţii europene prin care se constată că hotărârile instanţelor interne s-au dat cu încălcarea dispoziţiilor Convenţiei prin care se garantează drepturile omului.

Prin dispozitivul hotărârii Curţii Europene dată asupra reparaţiei echitabile, speţa pe care o comentăm se înscrie în prima tendinţă descrisă mai sus. Prin introducerea noului art. 330 alin. 4 C. pr. civ. - şi aplicarea acestuia de către Curtea Supremă de Justiţie - se ilustrează şi cea de-a doua tendinţă evocată. De aceea, este necesară o succintă examinare a acestor două tendinţe.

3. De la reparaţia integrală la reparaţia adecvată. Dreptul de injoncţiune al Curţii Europene. - Anunţată prin hotărârea Papamichaiopoulos şi alţii c. Grecia, evoluţia jurisprudenţei Curţii în sensul de a se recunoaşte competentă pentru a lua măsuri de injoncţiune la adresa statelor membre şi-a găsit consacrarea de principiu în hotărârea dată în cauza Scozzari şi Giunta c. Italia:

„Curtea subliniază mai întâi că, în virtutea art. 46 al Convenţiei, Părţile contractante s-au angajat să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care sunt părţi, Comitetul de Miniştri fiind însărcinat să supravegheze executarea acestor hotărâri. Rezultă în special că statul pârât, recunoscut responsabil de încălcarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale, este chemat nu numai să plătească interesaţilor sumele acordate cu titlu de reparaţie echitabilă, dar şi să aleagă, sub controlul Comitetului de Miniştri, măsurile generale şi/sau, dacă este cazul, individuale pe care să le adopte în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte şi a-i înlătura, pe cât posibil, consecinţele. Pe de altă parte însă, este cert că statul rămâne liber, sub controlul Comitetului de Miniştri de a alege mijloacele de a-şi îndeplini obligaţia juridică asumată prin art. 46 al Convenţiei, cu condiţia ca aceste mijloace să fie compatibile cu decizia Curţii.

Astfel, în virtutea art. 41 al Convenţiei, scopul sumelor acordate cu titlu de reparaţie echitabilă este numai acela de a acorda o reparaţie pentru prejudiciile suferite de interesaţi în măsura în

care acestea constituie o consecinţă a încălcării care nu ar putea în nici un caz să fie înlăturată." > (s.n.-FI. A. B„ R. D.)

Acest raţionament al Curţii solicită o analiză pe două paliere. Pe de o parte - este necesar să examinăm factorii care au condus la această evoluţie, iar - pe de altă parte - se impune analiza implicaţiilor sale şi în special a incidenţei acestei noi concepţii în cauza Brumărescu c. România.

Interpretarea evolutivă a Convenţiei este una dintre caracteristicile principale ale jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg. In privinţa măsurilor pe care le poate dispune Curtea după constatarea unei încălcări a Convenţiei, evoluţia pe care o analizăm a fost determinată de următorii factori:

a) Evoluţia generală a doctrinei şi jurisprudenţei interne a statelor membre către un principiu general al reparaţiei în natură a prejudiciilor decurgând din fapte ilicite ;

b) Experienţa Comitetului de Miniştri în supravegherea implementării deciziilor Curţii de la Strasbourg prin mecanismele dreptului intern ;

c) Creşterea autorităţii informale a sistemului european de control.)

Sub influenţa acestor factori, concepţia actuală a Curţii Europene cu privire la măsurile pe care le poate dispune pare a fi guvernată de ideea că reparaţia echitabilă pecuniară are un rol subsidiar aplicându-se numai pentru consecinţele încălcării drepturilor omului care nu pot fi înlăturate în natură. Deţi cu descendenţă incertă în jurisprudenţa ulterioară a Curţii, decizia dată în cauza Scozzari şi Giunta pare a indica şi că statul nu se poate sustrage caracterului subsidiar al reparaţiei pecuniare. Astfel, în cazul în care Curtea a constatat că înlăturarea consecinţelor încălcării este posibilă în natură, statul păstrează numai libertatea de a alege mijloacele de a realiza această înlăturare, iar nu opţiunea între înlăturarea consecinţelor încălcării şi reparaţia lor pecuniară.

Faţă de această optică destul de temerară, dispozitivul hotărârii asupra reparaţiei echitabile în cauza Brumărescu c. România reprezintă o jumătate de pas înapoi. Potrivit acestui dispozitiv, „Statul pârât trebuie să restituie reclamantului, în termen de 6 luni, casa în litigiu şi terenul

pe care se situează aceasta, cu excepţia apartamentului şi a cotei de teren corespunzătoare, deja restituite. în lipsa unei asemenea restituiri, statul trebuie să plătească reclamantului 181.400 dolari americani, pentru prejudiciul material.”) Curtea instituie deci, pentru statul român, o obligaţie alternativă în care alegerea obiectului revine debitorului - statul român": ea constată implicit că restituirea în natură este posibilă, dar lasă statului posibilitatea de a se libera de obligaţia restituirii plătind o sumă de bani cu titlu de reparaţie pecuniară.

Statul pârât avea deci nu numai libertatea de a alege mijlocul restituirii, ci şi dreptul de a opta între restituire şi reparaţia pecuniară.

4. Desfiinţarea unei decizii judecătoreşti interne ca urmare a hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului. - Principiul priorităţii sancţiunii naţionale a Convenţiei coroborat cu recunoaşterea forţei obligatorii a deciziilor Curţii de la Strasbourg (art. 46 din Convenţie) reclamă desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti prin care instanţele naţionale au săvârşit ori au refuzat să sancţioneze o încălcare a drepturilor omului, constatată ca atare de Curtea Europeană.

în anumite cazuri, redeschiderea procesului intern este singura formă de reparaţie adecvată a prejudiciului decurgând din încălcarea Convenţiei. Rezultă că, o dată cu adoptarea principiului reparaţiei adecvate în dreptul intern al tot mai multor state membre la Convenţie, se impunea şi adaptarea acestui principiu la situaţia concretă a prejudiciilor decurgând din încălcarea drepturilor omului prin hotărîri judecătoreşti ale instanţelor naţionale. Această adaptare poate lua forma desfiinţării hotărârilor respective.

Numeroase state au prevăzut în dreptul lor naţional posibilitatea de a redeschide procesul intern, pe calea revizuirii sau a recursului în anulare, în cazul constatării de către Curtea de la Strasbourg a unei încălcări a drepturilor omului prin hotărârea judecătorească internă.

Această tendinţă a fost încurajată la nivelul Consiliului Europei, prin Recomandarea nr. R (2000) 2 din 19 ianuarie 2000 a Comitetului de Miniţtri, adresată statelor membre, privind reexaminarea sau redeschiderea anumitor cauze la nivel intern în urma hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

In dreptul românesc, tendinţa pe care o semnalăm se manifestă prin introducerea art. 330 alin. 4 în Codul de procedură civilă.

II. Consideraţii privind soluţionarea recursului în anulare

5. Precizări prealabile. Modificarea dispoziţiilor legale privitoare la recursul în anulare, mai întâi prin O.U.G. nr. 138/2000 şi apoi prin O.U.G. nr. 59/2001, vădeşte o atitudine extrem de favorabilă a legiuitorului din anii 2000-2001 faţă de această cale extraordinară de atac, ilustrată atât de mărirea numărului de cazuri în care ea poate fi utilizată, cât şi de prelungirea termenului în care ea poate fi promovată, respectiv de la 6 luni la un an.

Dacă introducerea motivului de sub pct. 2 al art. 330 C. pr. civ. poate fi cu greu justificată, mai ales în raport cu tradiţia reglementării în dreptul nostru, utilitatea şi raţionalitatea prevederii de sub pct. 4 al aceluiaşi articol - aceea care ne interesează pe noi în analiza de faţă - este în afară de orice discuţie .Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiţie si, apoi, însăşi această înaltă instanţă au făcut pentru prima dată aplicarea art. 330 pct. 4 C. pr. civ. în speţa adnotată.

Era de aşteptat, în aceste condiţii, ca instanţa supremă să procedeze cu o exigenţă ştiinţifică aparte, operând cu raţionamente juridice impecabile, astfel încât decizia pronunţată să dovedească în primul rând ataşamentul la principiile fundamentale ale dreptului, creând jurisprudenţă, şi abia apoi disponibilitatea de a da expresie, în plan naţional, cerinţelor - pe deplin justificate, de altfel - justiţiei europene a drepturilor omului.

în ce ne priveşte, considerăm că, din păcate, decizia adnotată nu a răspuns acestor aşteptări. Deşi acest lucru a mai fost demonstrat deja, pe larg), vom adăuga unele consideraţii suplimentare care, însă, nu vor schimba fundamental această concluzie.

A) Admisibilitatea recursului în anulare

6. Problema admisibilităţii recursului în anulare vizează două aspecte: pe de o parte, posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac pentru motivele noi, prevăzute de art. 330 pct. 2 şi 4, împotriva unor hotărâri judecătoreşti pronunţate anterior modificării Codului de procedură civilă prin O.U.G. nr. 138/2000 şi O.U.G. nr. 59/2001; pe de alta - posibilitatea atacării cu recurs în anulare a unei hotărâri judecătoreşti pronunţată tot în soluţionarea unui recurs în anulare, astfel cum s-a întâmplat în speţă.

a) Neretroactivitatea art. 330 pct. 4 C. pr. civ.

7. în legătură cu prima chestiune s-a arătat, pe bună dreptate, că „în concret, în materie civilă, un recurs în anulare întemeiat pe o hotărâre de condamnare pronunţată de jurisdicţia europeană nu este admisibil decât împotriva hotărârilor judecătoreşti devenite irevocabile după data de 2 ianuarie 2001 inclusiv (întrucât noua lege, care prevede acest nou motiv - de recurs în anulare, n. ns. -, nu se poate aplica retroactiv).”

Chiar dacă autorul citat nu menţionează expres, desigur că acest raţionament nu se putea fundamenta decât pe dispoziţiile art. 725 alin. 4 C. pr. civ. (fost alin. 3 anterior O.U.G. nr. 59/ 2001), astfel cum s-a explicat, corect, în literatura juridică: „(...) în ce priveşte acţiunea în timp a dispoziţiilor art. 330 pct. 2 şi 4 C. pr. civ., acestea nu sunt aplicabile decât hotărârilor judecătoreşti pronunţate şi rămase irevocabile după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000 cu privire la aceste texte (2 ianuarie 2001) deoarece, conform art. 725 alin. 3 C. pr. civ., care face o aplicare a principiului neretroactivităţii legii noi de procedură civilă, hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate.”

Deşi textul se referă numai la căile de atac şi termenele de exercitare a lor, fără a menţiona şi motivele pe care acestea se întemeiază, este limpede că legiuitorul a avut în vedere reglementarea căii de atac în ansamblul său, deci nu numai existenţa ori inexistenţa ei şi natura ei juridică (ordinară sau extraordinară), ci şi motivele pentru care aceasta poate/a putut fi utilizată. Interpretarea contrară ar fi inacceptabilă, fiindcă ar duce la concluzia că o cale de atac egal reglementată şi de legea veche şi de cea nouă, ar putea fi exercitată împotriva unei hotărâri judecătoreşti chiar pentru motive care nu erau prevăzute de lege la data pronunţării ei; o atare soluţie ar contraveni art. 15 alin. 2 din Constituţie şi art. 1 C. civ., deoarece ar da putere retroactivă normei juridice care prevede noile motive pentru exercitarea căii de atac respective, iar aceasta este chiar situaţia art. 330 pct. 2 şi 4 C. pr. civ.

De altfel, fără a face în mod explicit această interpretare extensivă a art. 725 alin. 4 C. pr. civ., în doctrină s-a preconizat în mod clar o soluţie similară atunci când s-a afirmat că, „dacă

hotărârile judecătoreşti pronunţate înainte de 2 ianuarie 2001 ar putea fi atacate şi desfiinţate şi pentru aite motive decât cele prevăzute de lege la data pronunţării lor, aceasta nu s-ar putea face fără aplicarea retroactivă a legii noi şi, prin aceasta, fără încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii de procedură civilă noi.”

Admiterea recursului în anulare în speţă, fără ca instanţa supremă să îşi pună măcar problema admisibilităţii sale din perspectiva principiilor dreptului intertemporal, este cu atât mai surprinzătoare cu cât - într-o situaţie similară ca premise juridice, dar referindu-se la pct. 2 al art. 330 C. pr. civ. - se pronunţase deja, în luna aprilie 2001, după cum urmează: „Recursul în anulare întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. pr. civ. este inadmisibil. (...) motivul de recurs în anulare privind încălcarea esenţială a legii a fost introdus prin O.U.G. nr. 138/2000, care -sub aspectul în cauză - a intrat în vigoare la data de 2 ianuarie 2001, potrivit O.U.G nr. 290/ 2000. Conform art. 15 alin. 2 din Constituţie, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile, iar art. 1 C. civ. prevede că legea dispune numai pentru viitor şi n-are putere retroactivă. Prin urmare, recursul în anulare întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pct. 2, având ca obiect hotărâri judecătoreşti rămase irevocabile anterior datei de 2 ianuarie 2001, este inadmisibil. în acelaşi sens s-au pronunţat Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie prin decizia nr. VI din 28.10.1996 în care, cu referire la admisibilitatea recursului în anulare împotriva hotărârilor pronunţate anterior modificării Codului de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993, s-a reţinut că singura interpretare legală şi constituţională este aceea potrivit căreia recursul în anulare este inadmisibil când priveşte hotărâri anterioare intrării în vigoare a legii de modificare a Codului de procedură civilă.” (subl. ns. - FI. A. B., R. D.)

Neîndoielnic că acelaşi tip de raţionament este aplicabil, mutatis mutandis, şi în cazul art. 330 pct. 4 C. pr. civ.

Faţă de toate argumentele de mai sus, nu putem să nu fim de acord cu concluzia că decizia adnotată este ilegală, deoarece a încălcat principiul neretroactivităţii legii.

8. Totuşi trebuie să observăm că această soluţie de principiu -judicioasă în fond - face ca art. 330 pct. 4 C. pr. civ. să fie efectiv aplicabil abia în perspectiva anilor 2005-2007, ştiut fiind că procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu excelează prin operativitate, iar o cauză în faţa înaltei instanţe de contencios european durează cel puţin patru-cinci ani de la momentul sesizării sale. Realitatea acestei aserţiuni pune sub semnul întrebării realizarea scopului urmărit de legiuitor prin introducerea în Codul de procedură civilă a art. 330 pct. 4, deoarece-după cum s-a spus-„consacrarea acestui motiv de recurs în anulare a fost necesară pentru a se crea posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate cetăţenilor prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor lor, atunci când acest lucru se constată printr-o decizie a Curţii Europene a Drepturilor Omului”. Or noi credem că legiuitorul a introdus acest motiv de recurs în anulare nu numai pentru a evita condamnarea României de către C.E.D.O. într-o perspectivă de patru-şase ani de-acum înainte, ci - probabil - pentru a găsi o soluţie de rezolvare a problemelor ce le-ar putea crea sutele de plângeri deja adresate C.E.D.O., mai ales în materia „caselor naţionalizate”, pentru hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate mult înainte de anul 2000 (cum a fost, de altfel, şi situaţia în speţa adnotată).

Dacă suprema noastră instanţă ar fi pornit de la acest raţionament - ceea ce este foarte posibil, având în vedere hotărârea pronunţată -, ar fi trebuit, totuşi, să identifice şi fundamentele teoretice apte să demonstreze că aplicarea art. 330 pct. 4 C. pr. civ. unor hotărâri judecătoreşti rămase irevocabile anterior modificării codului prin O.U.G. nr. 138/2000 nu are semnificaţie retroactivă şi, deci, nu este contrară principiului consacrat de art. 15 alin. 2 din Constituţie.

Mai întâi, în sprijinul admisibilităţii recursului în anulare ar fi putut fi invocat art. 20 din Constituţie, care prevede: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.”

Pornind de la aceste principii constituţionale extrem de importante, Curtea Supremă de Justiţie ar fi putut raţiona în felul următor: de vreme ce art. 46 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că „înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi”, s-ar putea susţine că obligativitatea respectării hotărârilor curţii prevalează asupra principiului retroactivităţii, prevăzut de art. 15 alin. 2 din Constituţie. Aşa fiind, în scopul asigurării executării unei hotărâri a C.E.D.O. şi pentru repararea prejudiciului cauzat prin nerespectarea drepturilor omului, s-ar putea trece peste faptul că aplicarea art. 330 pct. 4 în cazul unei hotărâri pronunţate anterior adoptării acestui text reprezintă o abatere de la neretroactivitatea legii.

Apoi, s-ar fi putut face apel la teoria aplicării legilor în timp, potrivit căreia legea nouă se aplică - fără a fi retroactivă - nu numai situaţiilor juridice care se vor naşte, modifica ori stinge după intrarea ei în vigoare, ci şi situaţiilor juridice în curs de desfăşurare - facta pendentia. Pornind de aici, raţionamentul ar fi putut continua cu ideea că recursul în anulare nu vizează numai hotărârea atacată, în sine, ci situaţia juridică persistentă în timp creată de această hotărâre, concretizată în încălcarea unui drept fundamental al subiectului de drept (în speţă, încălcarea dreptului de proprietate) şi care, în consecinţă, trebuie înlăturată.

9. Nu credem, însă, în soliditatea ştiinţifică a unor asemenea argumente; le-am expus nu pentru că am fi convinşi de justeţea lor, ci pentru a arăta că instanţa supremă - dacă ar fi încercat să îşi fundamenteze soluţia implicită a admisibilităţii recursului în anulare - ar fi găsit argumente care pot fi susţinute, chiar dacă nu sunt infailibile.

Astfel, în primul rând, este exclusă posibilitatea ca o normă internaţională (în cazul discutat - art. 46 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) să justifice încălcarea art. 15 alin. 2 din Constituţie, care prevede principiul neretroactivităţii legii.

Pe de o parte, nici un text din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu face vreo excepţie expresă de principiul retroactivităţii, astfel încât firesc ar fi ca şi acest tratat să fie aplicat în conformitate cu acest principiu.

Pe de altă parte, desfiinţarea hotărârii judecătoreşti interne nu este impusă de art. 46 din Convenţie ci de art. 330 alin. 4 G. pr. civ. Acest text nu face decât să concretizeze alegerea statului român privind mijlocul juridic adecvat de a se conforma deciziilor obligatorii ale Curţii de la Strasbourg. Această nu se poate face însă cu încălcarea dispoziţiilor constituţionale interne.

în orice caz, în doctrina de drept constituţional s-a arătat că „în sistemul dreptului românesc, prevederile tratatelor internaţionale nu pot fi situate, sub aspectul forţei lor juridice, deasupra prevederilor Constituţiei”.

în al doilea rând, nu poate fi reţinută ideea că recursul în anulare vizează situaţia juridică creată prin hotărârea atacată - situaţie care întruneşte, într-adevăr, caracteristicile de facta pendentia-, obiectul recursului în anulare îl constituie hotărârile judecătoreşti irevocabile, şi nu situaţiile juridice create prin aceste hotărâri. Or hotărârea atacată a fost pronunţată într-un moment în care motivul de recurs în anulare prevăzut de art. 330 pct. 4 nu exista, deci atacarea acelei hotărâri judecătoreşti în baza lui ar avea, în mod evident, semnificaţia unei aplicări retroactive a legii noi.

Acceptarea ideii că art. 330 pct. 4 C. pr. civ. s-ar putea aplica şi hotărârilor pronunţate anterior intrării sale în vigoare este nu numai contrară principiului neretroactivităţii legii, ci este şi periculoasă, deoarece ar putea furniza argumente suplimentare pentru afirmaţia că şi recursul în anulare întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. pr. civ. ar putea fi promovat împotriva unor hotărâri irevocabile pronunţate anterior intrării sale în vigoare. De altfel, în literatură au fost tentative de a acredita o astfel de idee, cu motivarea că „nu legea retroactivează, ci în câmpul său de acţiune intră hotărârile judecătoreşti irevocabile, pronunţate anterior (...) intrării ei în vigoare”. Cu precizarea că această construcţie juridică stranie a mai fost combătută, ne mărginim să arătăm că nu înţelegem cum poate intra în „câmpul de acţiune” al unei legi un eveniment consumat anterior intrării sale în vigoare, fără ca legea respectivă să fie retroactivă.

10. în concluzie, indiferent de argumentele de oportunitate care ar pleda pentru aplicarea art. 330 alin. 4 C. pr. civ. hotărârilor judecătoreşti pronunţate anterior intrării sale în vigoare, considerăm că o astfel de soluţie juridică este contrară art. 15 alin. 2 din Constituţie, deoarece ar avea semnificaţia unei aplicări retroactive a legii. Pe cale de consecinţă, apreciem că - din această perspectivă - recursul în anulare asupra căreia s-a pronunţat Curtea Supremă de Justiţie prin decizia adnotată trebuia respins ca inadmisibil.

bj Posibilitatea atacării cu recurs în anulare a unei hotărâri judecătoreşti pronunţată tot în soluţionarea unui recurs în anulare

11. Acest al doilea aspect al admisibilităţii recursului în anulare a fost - de asemenea implicit - soluţionat favorabil de către instanţa supremă prin însăşi admiterea noului recurs în anulare declarat în cauză.

Rezolvarea problemei a fost criticată, pornindu-se de la faptul că - deşi art. 330 C. pr. civ. prevede, fără a distinge, că pot fi atacat cu recurs în anulare hotărârile irevocabile -, totuşi din art. 22, 24 şi 26 ale Legii nr. 56/1993 se desprinde concluzia că „nici una din formaţiunile

jurisdicţionale ale Curţii Supreme de Justiţie (...) nu are competenţa de a soluţiona recursul în anulare declarat împotriva unei decizii pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie (...) în soluţionarea altui recurs în anulare”, astfel încât „recursul în anulare declarat împotriva unei decizii de soluţionare a altui recurs în anulare este inadmisibil şi trebuie respins ca atare”.

Fără a contesta rigoarea acestui raţionament, considerăm totuşi că realitatea - în complexitatea ei, demonstrată de speţa comentată - impune o soluţie mai nuanţată.

Este de observat că, în chestiunea care ne preocupă, au incidenţă următoarele norme juridice: art. 4 pct. 3 C. pr. civ., art. 330 C. pr. civ. şi textele deja menţionate din Legea nr. 56/1993 a Curţii Supreme de Justiţie.

Din punctul de vedere al obiectului lor de reglementare, acestea sunt norme de competenţă (art. 4 pct. 3 C. pr. civ. şi art. 22, 24 şi 26 din Legea nr. 56/1993) şi norme de procedură care conţin şi prevederi referitoare la competenţă (art. 330 C. pr. civ., care prevede că procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă poate ataca cu recurs în anulare la Curtea Supremă ...).

Din punctul de vedere al întinderii câmpului lor de aplicare, putem spune că art. 4 şi art. 330 C. pr. civ. sunt norme generale, deoarece reglementează recursul în anulare în general, fără să detalieze cazurile în care el se poate promova (de altfel, aceste texte fac parte dintr-o lege predominant generală - Codul de procedură civilă), în timp ce normele din Legea nr. 56/1993 sunt norme speciale, fiindcă detaliază diferitele ipoteze în care se poate declara recursul în anulare (făcând parte dintr-o lege eminamente specială-Legea Curţii Supreme de Justiţie).

12. Pornind de aici, afirmăm că recursul în anulare - cale extraordinară de atac - poate fi promovat şi împotriva unei decizii prin care s-a soluţionat un recurs în anulare anterior, pentru următoarele argumente:

• Art. 330 C. pr. civ. prevede că pot fi atacate cu recurs în anulare hotărârile judecătoreşti irevocabile, fără să distingă după cum au rămas irevocabile. Pornind de aici, doctrina defineşte obiectul recursului în anulare, ca fiind hotărârile irevocabile, fără să se facă nici o distincţie. Or hotărârea pronunţată asupra unui recurs în anulare este irevocabilă, potrivit art. 377 alin. 2 pct. 5 C. pr. civ., iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.

• Faptul că textele speciale din Legea Curţii Supreme de Justiţie nu prevăd o asemenea posibilitate, nu constituie un argument peremptoriu în sensul că o hotărâre pronunţată într-un recurs în anulare nu ar putea fi atacată cu un nou recurs în anulare. Am demonstrat mai sus că art. 22, 24 şi 26 din Legea nr. 56/1993 sunt norme speciale în raport cu art. 4 pct. 3 şi art.

330 C. pr. civ., care sunt norme generale şi care reglementează în general recursul în anulare. Aşa fiind, „norma specială, în măsura în care tace, se completează cu norma generală”), ceea ce înseamnă, în argumentarea noastră că - de vreme ce art. 4 pct. 3 şi art. 330 C. pr. civ. prevăd competenţa Curţii Supreme de a judeca recursurile în anulare-această instanţă va judeca orice cale de atac care întruneşte caracteristicile şi condiţiile unui recurs în anulare, chiar dacă legea sa specială nu a prevăzut-o în mod expres. Compunerea instanţei - complet de trei judecători, de nouă sau Secţiile Unite - este o chestiune subsecventă competenţei şi ea va fi rezolvată în funcţie de compunerea instanţei care a pronunţat hotărârea atacată cu noul recurs în anulare (cum corect s-a procedat în speţa comentată de noi).

• Raţiuni de ordin practic impun şi ele aceeaşi concluzie. Făcând abstracţie de situaţia din speţă, ne întrebăm care ar fi fost soluţia procedurală a reformării unei decizii pronunţate într-un recurs în anulare - chiar anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000 - dacă s-ar fi constatat că unul din magistraţi a săvârşit o infracţiune în legătură cu hotărârea pronunţată? Cu atât mai puternic cuvânt se ridică astăzi această problemă, în condiţiile noilor motive de recurs în anulare, reglementate de art. 330 pct. 2 şi 4 C. pr. civ.

• în sfârşit, ni se pare sugestiv faptul că, în perioada interbelică (atunci când, e adevărat, obiectul recursului în anulare nu era singular, ca astăzi)), s-a spus că motivele pentru care această cale extraordinară de atac erau atât de importante încât justificau „o intervenţie promptă, în orice stadiu s-ar afla procesul, din partea guvernului sau a Ministerului Public, prin procurorul general, pentru anularea actelor unui magistrat care ar turbura prin acţiunea sa ordinea publică.”)

13. Faţă de toate aceste argumente, considerăm că instanţa supremă nu a greşit atunci când a soluţionat - considerându-l implicit admisibil - recursul în anulare declarat împotriva unei decizii pronunţate tot asupra unui recurs în anulare. însă ar fi fost, poate, de dorit ca înalta curte să examineze - fie şi sumar - această chestiune, fie şi numai pentru că, la cunoştinţa noastră, a fost pentru prima dată când s-a confruntat cu ea după reforma Codului de procedură civilă din anul 1993).

B) Condiţiile prevăzute de art. 330 pct. 4 C. pr. civ. pentru admiterea recursului în anulare

14. Din redactarea textului rezultă că, pentru a fi socotit întemeiat şi, drept urmare, pentru a fi admis un recurs în anulare întemeiat pe acest motiv, sunt necesare două condiţii: a) Curtea Europeană a Drepturilor Omului să fi constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale şi b) prin aceeaşi hotărâre să se fi constatat faptul că partea, potrivit legii române, poate obţine o reparaţie, cel puţin parţială, prin anularea hotărârii pronunţate de o instanţă română). Vom examina separat aceste două condiţii, precum şi modul în care Curtea Supremă le-a analizat în hotărârea adnotată.

a) Pronunţarea de către C.E.D.O. a unei hotărâri prin care s-a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale.

15. Această condiţie nu ar trebui să pună probleme deosebite, iar suprema noastră instanţă a redat explicit în decizia sa faptul că, prin hotărârea pronunţată în cauza „Brumărescu împotriva României”, C.E.D.O. a reţinut că au fost încălcate art. 6 alin. 1 din Convenţie („Dreptul la un proces echitabil”) şi art. 1 („Protecţia proprietăţii”) din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. De altfel, cu privire la condiţia analizată, în literatură s-a arătat, în mod întemeiat, că „Statuarea Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire laîncălcarea unui drept (...) nu poate fi cenzurată de instanţa competentă a se pronunţa asupra recursului în anulare. Dimpotrivă, deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt obligatorii pentru toate statele membre ale Consiliului Europei.”"

Tocmai pentru acest motiv, avem rezerve în legătură cu maniera în care instanţa supremă a judecat, pe fond, recursul în anulare. Instanţa supremă nu s-a limitat să reţină constatatarea Curţii Europene, ci a reanalizat pe fond cauza, stabilind că anterioara sa hotărâre a încălcat mai multe prevederi legale de drept intern şi internaţional (art. 21 din Constituţie, art. 2 din Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească, art. 3 C. civ., art. 6 şi 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la această Convenţie). Această reexaminare a cauzei lasă să se înţeleagă că decizia Curţii de la Strasbourg, de constatare a încălcării Convenţiei, nu are autoritatea lui res iudicata pentru judecătorul român şi că, în urma unui control propriu, acesta ar putea ajunge la o soluţie diferită de aceea a instanţei europene.

Considerăm că această concepţie este eronată. în recursul în anulare, instanţa supremă trebuie să se limiteze să verifice dacă Curtea Europeană a constatat o încălcare a Convenţiei. Dacă în urma verificării se reţine că o asemenea constatare există, ea se impune şi instanţei supreme, fără nici un control suplimentar propriu.

b) Constatarea de către C.E.D.O. a faptului că partea, potrivit legii române, poate obţine o reparaţie, cel puţin parţială, prin anularea hotărârii pronunţate de o instanţă română.

16. Astfel cum este prevăzuta de art. 330 pct. (4) C. pr. Civ., cea de a doua este practic imposibil de aplicat într-o interpretare literală pentru mai multe considerente.

Astfel, după cum rezultă din practica sa constantă anterior evocată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu reprezintă un grad de jurisdicţie supra-naţional, în senul că ea nu se recunoaşte competentă pentru casarea unor decizii pronunţate de instanţele naţionale. în consecinţă, deşi poate constata că printr-o astfel de decizie internă s-a încălcat un drept garantat de Convenţie, Curtea Europeană nu poate reţine şi că anularea acelei hotărâri ar constitui o reparaţie adecvată a prejudiciului suferit de victimă în urma încălcării constatate.

Mai mult, chiar prin cea mai avansată dintre hotărârile sale în materia reparării prejudiciilor cauzate prin atingerea adusă drepturilor recunoscute de Convenţie, pronunţată în cauza Scozzari şi Giunta c. Italia, citată anterior, Curtea Europeană lasă la aprecierea statului pârât mijloacele pe care el le poate pune în lucrare pentru a înlătura consecinţele încălcării constatate de Curte atunci când aceasta din urmă a constatat şi că acea înlăturare este posibilă. Prin urmare, chiar când se va constata formal că eliminarea consecinţelorîncălcării dreptului invocat este posibilă, Curtea Europeană nu va indica în nici un caz că anularea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile este mijlocul adecvat pentru se obţine această eliminare.

în fine, o întreagă jurisprudenţă europeană admite că, în privinţa dispoziţiilor dreptului intern, instanţele naţionale sunt cele mai bine plasate pentru a le interpreta şi aplica, Curtea

mmmm s mmm „

având numai o competenţă de excepţie, menită a corecta doar erorile evidente. Rezultă că nu Curtea de la Strasbourg, ci instanţa naţională sesizată cu recursul în anulare ar trebui să aprecieze dacă legea internă permite ca, prin casarea deciziei irevocabile atacate, să se obţină reparaţia adecvată a prejudiciului rezultat din violarea drepturilor omului, violare constatată, prin ipoteză, de către Curte.

în speţă, Curtea Supremă de Justiţie nu a analizat a doua condiţie de admitere a recursului în anulare. Desigur că, din interpretarea literală a acestei condiţii, astfel cum este prevăzută de art. 330 alin. 4 C. pr. civ. teza finală, ar fi rezultat că în speţă ea nu este îndeplinită. Prin decizia asupra reparaţiei echitabile Curtea de la Strasbourg a constatat numai că restituirea imobilului ar constitui o formă de reparaţie echitabilă, dar nu şi că această restituire ar trebui să fie dispusă în urma anulării hotărârii interne irevocabile.

în ce ne priveşte, considerăm însă, pe baza argumentelor ce le vom arăta în continuare, că - pentru ca textul art. 330 pct. 4 C. pr. civ. să poată fi aplicat - el trebuie „citit” într-o altă formă decât aceea pe care, neinspirat, i-a dat-o legiuitorul.

în primul rând, din interpretarea istorico-teleologică a textului, rezultă că raţiunea legiuitorului a fost aceea de a permite victimelor încălcării drepturilor omului constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului să obţină înlăturarea consecinţelor acestei încălcări pe calea unui recurs în anularea deciziilor interne vătămătoare. Din acest punct de vedere, legiuitorul român a încercat să se conformeze Recomandării R (2000) 2 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, recomandare care nu pretinde o condiţie similară cu aceea prevăzută de art. 330 alin. 4 teza finală C. pr. civ. în consecinţă, textul ar trebui interpretat în favoarea victimei /ncălcării Convenţiei şi în conformitate cu această recomandare.

în al doilea rând, o regulă a interpretării logice arată că orice text legal trebuie interpretat în sensul aplicării sale, iar nu în sensul în care nu ar produce nici un efect. Or, coroborând interpretarea literală a textului cu normele de competenţă funcţională ale Curţii de la Strasbourg, stabilite prin textele Convenţiei, prin Regulamentul său de funcţionare şi prin propria jiurisprudenţă, vom conchide că art. 330 alin. 4 teza finală C. pr. civ. nu se va aplica niciodată, în consecinţă, se impune abandonarea interpretării literale şi citirea textului în sensul în care produce efecte juridice.

în al treilea rând, interpretarea sistematică a normelor care alcătuiesc sistemul juridic de protecţie a drepturilor omului implică aceeaşi soluţie. Astfel cum am arătat anterior, textele Convenţiei şi interpretarea lor prin deciziile Curţii de la Strasbourg (pe care literatura de specialitate o asimilează interpretării autentice) se impun faţă de normele dreptul intern. Pe baza principiilor ierarhiei normelor juridice, vom înlătura condiţia constatării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a faptului că anularea unei decizii interne a reprezenta o reparaţie, cel puţin parţială a prejudiciului decurgând din încălcarea unui drept recunoscut de Convenţie.

Soluţia convergentă care rezultă din aceste argumente este interpretarea art. 330 alin. 4 teza finală C. pr. civ. în sensul următor: Procurorul general a! Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile ... când Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale şi când partea, potrivit legii române, poate obţine o reparaţie, cel puţin parţială, prin anularea hotărârii pronunţate de instanţa română.

Prin efectul acestei interpretări, competenţa de a constata că prejudiciul decurgând din încălcare poate fi reparat, înlăturat sau cel puţin limitat prin anularea hotărârii atacate revine Curţii Supreme de Justiţie, nefiind necesar ca această constatare să figureze în hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului.

De altfel, fără o demonstraţie în acest sens, doctrina recentă de drept procesual civil a reţinut că a doua condiţie la care se referă art. 330 pct. 4 C. pr. civ. este aceea ca „potrivit legii române, partea să poată obţine o reparaţie prin anularea hotărârii pronunţate de o instanţă română”; după cum se poate vedea, nici acest autor nu vede a doua condiţie ca o constatare făcută de instanţa europeană, ci ca pe o situaţie de fapt în care cel lezat în drepturile sale poate obţine o satisfacţie echitabilă prin anularea hotărârii judecătoreşti care l-a prejudiciat.

Din păcate, instanţa supremă nu s-a preocupat de această a doua condiţie, prevăzută de art. 330 pct. 4 C. pr. civ., nici în interpretarea ei literală, şi cu atât mai puţin dintr-o altă perspectivă.

Dacă ar fi făcut-o, ar fi ajuns la concluzia că recursul în anulare era nefondat, deoarece prejudiciul material stabilit de către instanţa europeană „fusese deja reparat în mod integral (parţial în natură, prin restituirea părţii din imobil care se mai afla în proprietatea statului, parţial printr-o indemnizaţie bănească pentru apartamentul vândut înainte de anul 1990) la data judecării recursului în anulare”.

17. Este adevărat că autorul citat, după ce face această corectă demonstraţie, concluzionează: „Prin urmare, recursul în anulare devenise inadmisibil şi trebuia respins ca atare.” Noi apreciem însă că neîndeplinirea uneia dintre cele două condiţii prevăzute de art. 330 pct. 4 (dar raţionamentul este valabil, mutatis mutandis, şi pentru alte situaţii similare) nu determină respingerea căii de atac ca inadmisibilă, ci ca nefondată (neîntemeiată).

Raţionamentul pe care ne bazăm susţinerea noastră este următorul: inadmisibilitatea unui mijloc procesual (element al acţiunii civile: cerere, excepţie, cale de atac etc.) este determinată de motive de ordin formal, în timp ce caracterul neîntemeiat rezultă din neîndeplinirea condiţiilor de fond cerute pentru valorificarea mijlocului procesual respectiv.

Aplicând această idee în cazul căilor de atac, vom spune, spre exemplu, că este inadmisibil un recurs întemeiat pe alt motiv decât cele prevăzute de art. 304 C. pr. civ. şi că este nefondat (neîntemeiat) un recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. pr. civ., dar în cazul căruia instanţa constată că hotărârea recurată nu este lipsită de temei legal şi nici nu este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Tot astfel, este inadmisibilă o cerere de revizuire care invocă un alt motiv decât cele prevăzute de art. 322 C. pr. civ. şi este neîntemeiată o cerere de revizuire care invocă art. 322 pct. 3, dar în care se dovedeşte că obiectul pricinii se găseşte în fiinţă.

Revenind la recursul în anulare, el va fi inadmisibil ori de câte ori se va baza pe alte motive decât cele reglementate de art. 330 şi va fi respins ca neîntemeiat ori de câte ori, invocându-se unul din aceste motive, se va constata că, în fapt, condiţiile prevăzute de lege pentru motivul respectiv nu sunt întrunite.

Aşa fiind, afirmăm încă o dată că - din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 330 pct. 4 - recursul în anulare promovat în speţa comentată era pe deplin admisibil, dar el trebuia respins ca neîntemeiat deoarece a doua condiţie prevăzută de text nu mai era îndeplinită, întrucât prejudiciul constatat de Curtea Europeană fusese deja reparat, astfel încât admiterea căii extraordinare de atac „nu mai avea ce să repare”.

C) Termenul în care poate fi declarat recursul în anulare reglementat de art. 330 pct. 4

C. pr. civ.

18. Arătam deja mai sus că, potrivit art. 330 alin. 3 C. pr. civ., termenul pentru exercitarea recursului în anulare prevăzut de art. 330 pct. 4 C. pr. civ. este de un an şi el curge de la data comunicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului către statul român.

Problema care se poate pune este aceea referitoare la momentul în care începe să curgă termenul luni în acele situaţii în care, ca în speţă, C.E.D.O. pronunţă două hotărâri: una în care constată încălcare drepturilor şi libertăţilor fundamentale, şi a doua în care - în ipoteza când guvernul şi cel vătămat în drepturile sale nu ajung între timp la o soluţie de reparare a prejudiciului rezultat din încălcare - guvernul este condamnat de Curtea Europeană să repare prejudiciul.

în opinia noastră termenul începe să curgă de la data comunicării primei hotărâri.^ Această soluţie se impune pentru cel puţin două considerente.

în primul rând, în interpretarea art. 330 pct. (4) pe care am propus-o mai sus, singura hotărâre relevantă pentru admiterea recursului în anulare este cea prin care s-a constatat încălcarea Convenţiei şi deci numai la această hotărâre poate face trimitere art. 330 alin. 3 C. pr. civ.

în al doilea rând, soluţia pe care o susţinem are şi meritul de a incita autorităţile naţionale la o reacţie cât mai rapidă în sensul înlăturării consecinţelor unei încălcări a Convenţiei care a fost constatată de Curtea Europeană. în acest caz, admiterea recursului în anulare va putea fi considerată o modalitate de soluţionare amiabilă a litigiului dintre stat şi cel vătămat în drepturile sale fundamentale, astfel încăt o a doua hotărâre europeană cu privire la reparaţia echitabilă nu va mai fi necesară şi se va evita o nouă condamnare internaţională a statului român.

Neîndoielnic, de vreme ce a admis recursul în anulare, rezultă că înalta curte l-a considerat în mod implicit ca fiind declarat în termen. Apreciem, însă, că ar fi fost util ca instanţa supremă să discute această chestiune în mod expres - mai ales că specificul speţei o permitea cu generozitate - şi să consemneze în considerente motivele pentru care a socotit că exercitarea căii de atac s-a făcut în termenul prevăzut de lege.

D) Participarea la judecarea recursului în anulare a cumpărătorului unuia din apartamentele aflate în imobilul în litigiu

19. Rezultă din decizia adnotată că M.M.D., cumpărătorul unuia din apartamentele aflate în imobilul în litigiu, nu a participat la nici una din fazele anterioare ale procesului, dar că el a avut calitatea de invitat în cadrul procedurii desfăşurate în faţa C.E.D.O., potrivit art. 61 alin. 3 din Regulamentul instanţei europene.

Aşa fiind, Curtea Supremă i-a conferit aceeaşi calitate în judecarea noului recurs în anulare, invitându-l pentru a-l asculta în instanţă, dar - se adaugă în decizie - „numai în această calitate

şi nu ca parte în proces” (sic!). Ulterior, însă, la 17 iulie 2001, M.M.D. a formulat o cerere de intervenţie în interes propriu direct în faţa instanţei de recurs în anulare.

în raport cu această situaţie, suntem de acord atât cu faptul că instanţa supremă nu putea să îi confere calitatea de invitat lui M.M.D.) - calitate inexistentă în legea română de procedură — , cât şi cu soluţia de respingere a cererii de intervenţie deoarece, potrivit art. 50 alin. 2 C. pr. civ. cererea de intervenţie în interes propriu „se poate face numai în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor”).

E) Concluzii

20. După cum rezultă din succesiunea demonstraţiilor de până acum, credem că - într-o abordare riguroasă a unei speţe atât de importante, apte să creeze jurisprudenţă - Curtea Supremă de Justiţie ar fi trebuie să analizeze, într-o succesiune logică, următoarele chestiuni:

a) Problema aplicării retroactive în speţă a art. 330pct. 4 C. pr. civ., care nu se poate aplica unor hotărâri pronunţate înainte de intrarea sa în vigoare. Dacă instanţa supremă ar fi ajuns la această concluzie, soluţia ar fi fost respingerea recursului în anulare ca inadmisibil şi orice discuţii cu privire la alte aspecte ale cauzei ar fi devenit inutile.

b) Acceptând că s-ar fi trecut, totuşi, de acest prim punct, credem că se impunea examinarea problemei admisibilităţii declarării unui recurs în anulare împotriva unei decizii pronunţate tot asupra unui recurs în anulare. Am demonstrat că această chestiune trebuie rezolvată în sens afirmativ.

c) Examinând fondul cererii de recurs în anulare, Curtea Supremă era datoare să examineze, explicit, dacă sunt întrunite cele două condiţii prevăzute de art. 330 pct. 4 C. pr. civ., pentru a putea admite recursul în anulare. Dacă ar fi procedat astfel, ar fi constatat - cum am făcut-o şi noi, împreună cu alţi autori, chiar dacă din perspective diferite - că a doua condiţie prevăzută de text nu era îndeplinită, deoarece prejudiciul cauzat fusese deja reparat, astfel încât soluţia era respingerea recursului în anulare ca nefondat.

După cum s-a mai arătat şi de către autorul care a făcut primul comentariu amplu la această importantă decizie, criticile la adresa hotărârii Curţii Supreme nu vizează în nici un fel justeţea hotărârii instanţei europene în cauza „Brumărescu împotriva României” şi, cu atât mai puţin, îndreptăţirea celui în cauză de a-i fi reparat prejudiciul cauzat prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale fundamentale.

Ni se pare, însă, că tocmai datorită faptului că în cauză era o hotărâre a C.E.D.O., întemeiată pe valorile fundamentale ale respectării drepturilor omului şi caracterizată prin rigoarea unui raţionament juridic de ţinută, răspunsul jurisprudenţei celei mai înalte instanţe româneşti ar fi trebuit să fie de acelaşi calibru: întemeiat pe principiile fundamentale ale dreptului şi construit cu argumente de logică juridică imbatabile.

Din această perspectivă putem spune că justeţea de netăgăduit a hotărârii C.E.D.O. nu justifică abaterile de la alte principii de drept. Altfel, ne e teamă că mâine sau cine ştie când, cu o justificare asemănătoare, vor fi încălcate şi alte principii, poate mai importante decât cele de ordin procedural. Şi din păcate, istoria recentă a jurisprudenţei noastre nu este tocmai săracă în asemenea exemple.

ICCJ. Decizia nr. 422/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță