Arestare preventiva jurisprudenta. Decizia 230/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECTIA PENALĂ ȘI DE MINORI
DOSAR NR-
DECIZIA PENALĂ NR. 230/R/2008
Ședința publică din 8 aprilie 2008
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Delia Purice Președinte Secția Penală
JUDECĂTORI: Delia Purice, Maria Boer Iuliana Moldovan
- -
GREFIER: - -
Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj reprezentat prin PROCUROR -.
S-a luat spre examinare recursul declarat de către inculpatul, deținut în Penitenciarul Gherla, împotriva încheierii penală fără număr din data de 24 martie 2008 a Tribunalului Bistrița N, pronunțată în dosar nr-, având ca obiect verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă inculpatul, aflat în stare de arest, asistat de apărător ales, avocat din cadrul Baroului C, cu împuternicire avocațială depusă la dosarul cauzei.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Apărătorul ales al inculpatului depune motive de recurs, pe care le comunică și cu reprezentanta Ministerului Public.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat și excepții de invocat, instanța acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Apărătorul ales al inculpatului solicită admiterea recursului declarat de inculpat, casarea încheierii penale atacate și rejudecând să se dispună admiterea cererii de revocare a măsurii arestării preventive, cu consecința punerii de îndată în libertate a inculpatului, încadrarea în drept fiind art. 3002rap. la art. 160, rap. la art. 3856alin. 3 pr.pen. Susține că încheierea penală atacată este nelegală, pentru că se poate observa că instanța de fond s-a rezumat, atât la momentul luării hotărârii, cât și la verificările ulterioare, să repete, fără raportare la concret, că sunt incidente dispozițiile art. 148 lit. pr.pen. respectiv lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, fără însă a motiva în concret în ce constă acest pericol pentru ordinea publică. Instanța de fond a motivat menținerea măsurii arestării preventive raportat la două împrejurări, respectiv gravitatea și natura infracțiunii pentru care este trimis în judecată inculpatul și reacția negativă ce s-ar crea în rândul comunității locale datorită punerii în libertate a inculpatului. Consideră că aceste două împrejurări nu sunt dovedite prin probele existente la dosarul cauzei. Apreciază că este greșit și nelegal să se considere că fapta ce se presupune că ar fi săvârșit-o inculpatul este singura sau principala probă certă că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Probele la care se referă dispozițiile art. 148 lit. f pr.pen. trebuie să rezulte din împrejurări exterioare faptei. Susține că reacția negativă a urbei raportat la eventuala lăsare în libertate a inculpatului nu este dovedită, fiind doar o apreciere subiectivă care nu are niciun temei. Din declarațiile martorilor audiați în cauză rezultă că aceștia au fost foarte surprinși de fapta inculpatului, care era cunoscut ca o persoană harnică, săritoare. Faptul că instanța de fond s-a raportat doar la natura infracțiunii și la fapta comisă este o nelegalitate. O interpretare contrară ar însemna ca o persoană să poată fi arestată strict având în vedere fapta care este urmărită care, fiind o infracțiune, aduce atingere ordinii publice. Ar însemna atât nesocotirea prezumției de nevinovăție a inculpatului, cât și antepronunțarea judecătorului asupra fondului cauzei. Apreciază că la menținerea măsurii aretării preventive nu este suficient să se reitereze aceleași temeiuri avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, pentru că se administrează probe, care ajung să fie și în favoarea inculpatului.
Arată că pe parcursul desfășurării procesului penal până în prezent s-a demonstrat că de fapt au fost întocmite în cauză trei procese-verbale de cercetare la fața locului, nu unul, iar în ele se menționa prezența corpului victimei la fața locului, când de fapt aceasta se afla la B la autopsie. Martorii asistenți nu au semnat pe loc procesele-verbale, ci au fost chemați în zilele următoare la postul de poliție pentru a le semna, fiind semnalate și multe alte nereguli. Inculpatul a fost arestat imediat după testul poligraf, unde a recunoscut comiterea faptei, fiind rescrisă mărturisirea pe o foaie obișnuită. A recunoscut ulterior și în cursul judecății. Apreciază că această recunoaștere a inculpatului nu se coroborează cu nicio probă din dosar, iar testul poligraf nu are relevanță practică ca și probă. În ceea ce privește expertiza ADN susține că nu a mai văzut niciodată o asemănare a locilor așa de mare, cum a rezultat în urma expertizei, motiv pentru care a și solicitat refacerea expertizei. La dosar există expertiza psihiatrică din care rezultă că inculpatul are discernământ, dar că prezintă un grad de subiectivitate deosebit de ridicat, în sensul că pus în fața faptului împlinit recunoaște orice. Susține că modalitatea de recunoaștere a infracțiunii de către inculpat indică imposibilitatea fizică de realizare a acesteia. Totodată arată că există procese-verbale de cercetare la fața locului viciate, cu cadavrul plecat la autopsie, în timp ce se prelevau probe, însă în acele procese se consemnează că se afla acolo.
Un alt motiv pentru care instanța de fond ar trebui să dispună punerea de îndată în libertate a inculpatului este depășirea a ceea ce CEDO înțelege prin termen rezonabil, respectiv încălcarea art. 5 paragraf 3 din CEDO. Curtea a afirmat că detenția provizorie a unui acuzat nu poate fi menținută dincolo de limitele ei rezonabile. Motivele care justifică prelungirea detenției provizorii, în opinia Curții, sunt riscul de suprimare a probelor, riscul repetării infracțiunilor și pericolul fugii. Raportat la aceste aspecte învederează că la dosarul cauzei nu sunt dovezi cum că inculpatul ar încerca să suprime probele, iar în ceea ce privește fuga, acesta nu are posibilitatea de a fugi undeva. Apreciază că se poate dispune unele dintre obligațiile prevăzute de lege, în vederea asigurării instanței să administreze probele. Alte circumstanțe care ar trebui avute în vedere sunt caracterul inculpatului, moralitatea lui, domiciliul, profesia mijloacele de trai, precum și legăturile cu familia. Scopul păstrării ordinii publice este unul real, dar ordinea publică trebuie apărată în momentul în care este efectiv amenințată. Apreciază că trebuie să se dovedească că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, iar instanța nu trebuie să se raporteze doar la natura infracțiunii dedusă judecății. Detenția este legitimă numai dacă ordinea publică este reală. Inculpatul stă în detenție de 13 luni și 3 săptămâni. Apreciază că se poate dispune punerea în libertate a acestuia, cu consecința modificării regimului măsurii preventive, în condițiile în care la dosarul cauzei nu există probe de sine stătătoare care să indice vinovăția inculpatului, recunoașterea inculpatului fiind necesară a se corobora cu alte probe și fiind viciată.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului declarat de inculpatul ca nefondat. Așa cum rezultă din lucrările existente la dosarul cauzei, la data de 7 decembrie 2007 s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, inițial pentru două fapte, ulterior schimbându-se încadrarea juridică a faptei într-o singură infracțiune de viol urmat de moartea victimei. A constatat că până la această dată, nu s-a declarat recurs împotriva încheierii de menținere a măsurii arestării preventive.
Problema care se pune în cauză este dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 alin. 1 pr.pen. și art. 148 lit. f pr.pen. avute în vedere atunci când s-a luat măsura arestării preventive. E adevărat că la dosarul cauzei există anumite probe contradictorii, există anumite vicii care afectează actele efectuate de către organul de urmărire penală, dar toate aceste aspecte vor fi avute în vedere de către instanța de fond. Întrebarea este dacă probele administrate în cauză duc la concluzia că inculpatul se face vinovat de comiterea infracțiunii reținute în sarcina sa. Chiar dacă s-a cerut suplimentarea probatoriului în cauză cu o nouă expertiză ADN, totuși în acest moment din întreg probatoriul administrat în cauză se poate ajunge la concluzia că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii. Precizează că s-a contestat raportul de expertiză biocriminalistică întocmit în cauză, de la fila 2 din dosar, însă în declarațiile date de inculpat de la filele 141 și 151 din dosar, inculpatul arată cu lux de amănunte modalitatea de comitere a faptei, declarații care se coroborează cu restul probelor administrate în cauză. Probatoriul urmează a fi suplimentat. Apreciază totuși că în acest moment probele administrate duc la concluzia că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii reținute în sarcina sa.
Referitor la dispozițiile art. 148 lit. f pr.pen. s-a susținut că nu a fost motivat în concret pericolul social pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta inculpatul în situația în care ar fi pus în libertate. E adevărat că nu există o definiție a pericolului concret pentru ordinea publică, dar în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au conturat anumite elemente pe care instanța trebuie să le aibă în vedere la aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică și anume fapta comisă de inculpat, consecințele acesteia. Apreciază că fapta comisă de inculpat este una dintre cele mai grave prevăzute de codul penal. Din declarațiile martorilor rezultă că inculpatul avea un comportament bun, dar când se afla sub influența băuturilor alcoolice devenea foarte violent. Având în vedere toate aceste elemente, consideră că instanța de fond în mod corect a menținut starea de arest a inculpatului, fiind întrunite condițiile prev. de art. 148 lit. f pr.pen.
Cu privire la dispozițiile art. 5 paragraf 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului invocat astăzi, precizează că nu există o definiție a duratei rezonabile a detenție preventive. Pentru a elucida toate elementele necesare aflării adevărului este nevoie de timp. Depășirea duratei rezonabile a stării de arest preventiv nu poate fi invocată pentru că față de modalitatea de comitere a faptei, instanța de fond a depus toate diligențele pentru a administra toate probele necesare aflării adevărului în cauză.
Apreciază soluția instanței de fond temeinică și legală și solicită menținerea acesteia, cu consecința respingerii recursului declarat de inculpat ca nefondat.
Inculpatul, având ultimul cuvânt, arată că achiesează la concluziile apărătorului ales.
CURTEA
Asupra recursului penal de față,
În baza lucrărilor dosarului constată că Tribunalul Bistrița -N prin încheierea din 24 martie 2008, a menținut măsura arestării preventive luată față de inculpatul conform art.3002rap.la art.160 proc.pen.trimis în judecată pentru comiterea infracțiunii de viol urmat de moartea victimei prev.de art.197 alin.3 pen.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanța a reținut că temeiurile care au stat la baza arestării preventive a inculpatului subzistă și în prezent și impun menținerea în continuare a acestei măsuri.
În sarcina inculpatului s-a reținut că în seara zilei de 30.11.2006, între orele 21,40 - 22,30, în timp ce se deplasa la domiciliu pe lângă calea ferată din localitatea, a surprins-o pe numita, în vârstă de 56 de ani, a imobilizat-o și a trântit-o, după care prin constrângere a întreținut cu aceasta acte sexuale. S-a mai arătat în actul de acuzare, că în timpul actelor sexuale, inculpatul a izbit-o pe victimă cu capul de pământ și a ținut-o la sol cu genunchiul, iar cu o mână a strâns-o de gât, sugrumând-o, astfel că după ce a terminat cel de-al doilea act sexual, aceasta era în agonie, decedând în scurt timp.
Măsura arestării preventive a fost luată față de inculpat prin încheierea penală nr.124/CC/7 decembrie 2006 a Tribunalului Bistrița -N, definitivă prin respingerea recursului formulat, măsura arestării preventive fiind ulterior prelungită de instanță, ultima fiind încheierea penală nr.11//2007 a Tribunalului Bistrița -
În concret, instanța care a luat măsura arestării preventive a avut în vedere că sunt întrunite cerințele art.143 proc.pen. în sensul că există probe temeinice că inculpatul a comis fapta pentru care a fost trimis în judecată și că sunt incidente dispozițiile art.148 lit.f proc.pen. deoarece pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 4 ani iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, dată fiind gravitatea și natura infracțiunii pentru care este trimis în judecată și reacția negativă ce s-ar crea în rândul comunității locale în cazul punerii în libertate a inculpatului.
De altminteri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului și-a precizat opinia în cauzele împotriva Germaniei, împotriva Austriei, împotriva Austriei (opinie confirmată mai apoi în mai multe hotărâri împotriva Italiei), că, în această materie, trebuie ținut seama de complexitatea cazului - dacă e adevărat că un acuzat reținut are dreptul la examinarea mai rapidă a cazului său, aceasta nu trebuie să prejudicieze eforturile magistraților de a lămuri toate aspectele de fapt, de a furniza atât apărării cât și acuzării ocazia de a prezenta mijloacele de probă și explicațiile pe care le consideră necesare și de a se pronunța doar după ce au reflectat îndelung asupra existenței infracțiunii și a pedepsei.
Împotriva încheierii tribunalului a declarat recurs inculpatul solicitând casarea acesteia și dispunerea judecării sale în stare de libertate.
În susținerea recursului, inculpatul a arătat în esență că arestarea sa nu se justifică prin existența unor probe sau indicii temeinice din care ar rezulta și conform art.681Cod proc.pen. presupunerea rezonabilă că a săvârșit fapta imputată prin rechizitoriu și nici nu s-au produs probe certe în sensul că lăsarea sa în libertate ar putea pune în pericol concret ordinea publică.
Curtea examinând recursul declarat, ajunge la constatarea că acesta este nefondat.
Din actele dosarului rezultă că inculpatul recurent a fost arestat la 6 decembrie 2006 de către Tribunalul Bistrița - prelungindu-se de către aceeași instanță în mod succesiv arestarea preventivă, iar la 23 martie 2007 fiind emis rechizitoriul de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bistrița -N, fiind sesizată instanța de judecată.
Atât încheierea de arestare cât și cele de prelungire a măsurii arestării au fost atacate cu recurs, fiind menținute de instanța de control judiciar.
De fiecare dată, s-a analizat temeinicia și legalitatea arestării preventive a inculpatului constatându-se de către instanțe că luarea acestei măsuri s-a făcut cu respectarea normelor legale prev.de art. 136 raportat la art. 143 cod proc.pen. și că în privința inculpatului sunt incidente cazurile de arestare prev.de art.148 lit. f cod proc.pen.
Instanța de fond după înregistrarea dosarului a verificat din nou, legalitatea și temeinicia arestării preventive, constatând în mod corect că temeiurile care s-au avut în vedere la luarea arestării preventive și-au păstrat actualitatea.
Potrivit rechizitoriului, inculpatului recurent i se impută că ar fi săvârșit infracțiunea de viol urmat de moartea victimei prev.de art.197 alin.3 pen.constând în aceea că în seara de 30 noiembrie 2006 în jurul orelor 22,30 în timp ce se deplasa spre domiciliul său, pe lângă calea ferată din comuna, a surprins-o pe numita, în vârstă de 56 de ani, a imobilizat-o și a trântit-o la sol, după care prin constrângere a întreținut cu aceasta acte sexuale. În timpul raporturilor intime, inculpatul a izbit-o pe victimă cu capul de pământ și a ținut-o la sol cu genunchiul, iar cu o mână a strâns-o de gât, sugrumând-o, astfel că după ce a epuizat al doilea act sexual, aceasta era în agonie, decedând la scurt timp.
Deși inculpatul recurent a negat presupunerea rezonabilă că ar fi comis faptele, în rechizitor se face trimitere la mai multe probe directe și indirecte de vinovăție, între care declarațiile martorilor, și.
Stabilirea vinovăției inculpatului recurent urmează a se face desigur numai în urma efectuării cercetării judecătorești de către instanța investită cu judecarea fondului cauzei, probațiunea administrată în faza urmăririi penale, pune însă în evidență existența unor indicii temeinice în înțelesul art.143 cod proc.pen. care justifică luarea și menținerea măsurii arestării preventive față de recurent.
Pericolul social concret rezultă, în egală măsură, atât din gravitatea faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată cât și din activitatea desfășurată de inculpat în perioada infracțională.
Menținerea stării de arestare preventivă a inculpatului, în condițiile legii, nu afectează cu nimic dreptul acestuia la un proces echitabil, el având posibilitatea de a cere și administra toate probele considerate necesare pentru a-și dovedi nevinovăția.
Măsura arestării preventive în cazul infracțiunii prevăzute de art.197 alin.3 pen. se impune și prin prisma faptului că asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societății, ar întreține climatul infracțional și ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.
Pe de altă parte, pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă este mai mare de 4 ani închisoare, astfel că lăsarea acestuia în libertate ar putea prezenta un pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a actului de justiție, ținându-se seama tocmai de modul de concepere a activității infracționale, de împrejurările comiterii infracțiunii și de importanța relațiilor sociale încălcate de inculpat.
Totodată, potrivit art.5 pct.1 din Convenția Pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, referitor la cazurile de excepție în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpatul a fost arestat în vederea aducerii lui în fața autorităților judiciare competente, existând motive verosimile de a bănui că a săvârșit infracțiuni.
Potrivit art.139 alin.1 proc.pen. măsura preventivă luată se înlocuiește cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.
Conform art.139 alin.35din același cod, măsura arestării preventive poate fi înlocuită cu una dintre măsurile prevăzute în art.136 alin.1 lit.b și c proc.pen.
Durata arestării preventive nu este un temei al înlocuirii măsurii preventive, aceasta având relevanță numai sub aspectul prevăzut în art.140 proc.pen. referitor la încetarea de drept a măsurilor preventive, text care nu are incidență în cauză.
Dispozițiile art.139 alin.1 proc.pen.prevăd posibilitatea înlocuirii unei măsuri preventive cu altă măsură când s-au schimbat temeiurile ce au determinat luarea măsurii. Ori, temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului nu s-au schimbat, până în prezent fiind audiat inculpatul și o parte din martori, cercetarea judecătorească fiind abia la început, fiind necesar a se mai administra în probațiune atât probe testimoniale cât și științifice.
Raportat la natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, starea de pericol creată prin vătămarea adusă relațiilor sociale privind libertatea la viața sexuală a persoanei, precum și limitele de pedeapsă prevăzute de lege, nu se impune înlocuirea măsurii arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi localitatea sau țara.
socială a faptelor reprezintă unul dintre criteriile de apreciere a pericolului social concret. Având în vedere că de la data arestării inculpatului a trecut o perioadă de 1 an și 3 luni, nu se pune problema extompării rezonanței sociale a infracțiunii și nici problema înlocuirii arestului preventiv cu o altă măsură mai blândă.
Printre criteriile ce trebuie avute în vedere de instanță la înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă mai blândă, în cazul infracțiunilor prevăzute de Codul penal și legile speciale, trebuie să se numere și gradul de pericol social al infracțiunii reținute în sarcina inculpatului, și amploarea acestui fenomen infracțional.
Față de modul de concepere și organizarea activității infracționale de către inculpat, dacă s-ar admite cererea de revocare a măsurii arestării preventive, dispunându-se punerea sa de îndată în libertate, s-ar induce un puternic sentiment de insecuritate socială, de nesiguranță în opinia publică, fapt ce în final s-ar repercuta negativ asupra finalității actului de justiție.
Așa fiind, în mod judicios se va menține starea de arest preventiv luată față de inculpat trimis în judecată pentru infracțiunea de viol urmat de moartea victimei, deoarece se constată că în cauză sunt incidiente prevederile art.143 proc.pen.
În plus, curtea reține că existența și persistența unor indicii grave de vinovăție constituie, conform jurisprudenței CEDO "factori pertinenți care legitimează o detenție provizorie", măsura arestării preventive a inculpatului fiind conformă scopului instituit prin art.5 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, în raport de probele aflate la dosar, existând "suspiciunea rezonabilă că s-a comis o infracțiune", măsura menținerii arestării preventive este justificată și prin prisma aceleiași jurisprudențe.
Nu este de neglijat de asemenea poziția inculpatului pe parcursul procesului penal.
Curtea apreciază că, în baza disp.art.136 proc.pen.pentru desfășurarea în condiții corespunzătoare a procesului penal și pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la judecată, este corespunzătoare momentan măsura arestării preventive, subzistând temeiurile inițiale care au impus-
Existența și, în același timp, subzistența în continuare a unor temeiuri care au justificat arestarea preventivă a inculpatului constituie și sunt conforme și scopurilor instituite prin art.5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
activității infracționale, modul de concepere și de derulare justifică menținerea arestului preventiv, la dosar fiind probe care conduc la incidența temeiului prev.de art.148 lit.f proc.pen.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în jurisprudența sa că aprecierea limitelor rezonabile ale detenției trebuie să se facă urmând a se analiza circumstanțele fiecărui caz în parte. S-a subliniat că la aprecierea caracterului rezonabil al duratei detenției preventive vor fi avute în vedere: complexitatea cauzei, aspectul dacă inculpatii au prejudiciat în vreun fel eforturile magistraților de a lămuri toate aspectele de fapt, de a furniza atât apărării cât și acuzării mijloacele de probă și explicațiile pe care le consideră necesare (cauza contra Austriei; cauza S-R contra Elveției).
Durata arestării preventive a inculpatului așa cum am mai arătat nu este un temei al înlocuirii măsurii preventive, aceasta având relevanță numai sub aspectul prevăzut în art.140 proc.pen. text inaplicabil în speță.
Pentru motivele ce preced, curtea în baza art.38515pct.1 lit.b proc.pen. va respinge ca nefondat recursul inculpatului.
Văzând disp.art.192 alin.2 Cod proc.pen. recurentul va plăti statului 100 lei cheltuieli judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul, născut la 23.10.1981 aflat în Penitenciarul Gherla, împotriva încheierii penale din 24 martie 2008 a Tribunalului Bistrița -
Obligă pe inculpat să plătească în favoarea statului suma de 100 lei cheltuieli judiciare.
Decizia este definitivă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 8 aprilie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
- - - - - - - -
Red./PD/CA
17.04.2008 - 2 ex.
Jud.fond.
Președinte:Delia PuriceJudecători:Delia Purice, Maria Boer Iuliana Moldovan
