Arestare preventiva jurisprudenta. Decizia 469/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Complet specializat pentru cauze cu minori și de familie
DOSAR NR-
DECIZIA PE NALĂ NR. 469/R/MF
Ședința publică din 09 Iulie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Raluca Elena Șimonescu Diaconu
JUDECĂTOR 2: Teodora Gheorghe G
Judecător: dr.
Grefier:
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Pitești
reprezentat prin G - procuror
S-a luat în examinare, pentru pronunțare recursul declarat de inculpații, deținuți în Penitenciarul Colibași, împotriva încheierii de ședință numărul 58/F din data de 01 iulie 2009, pronunțată de Tribunalul Vâlcea - secția penală, complet specializat pentru minori și familie, în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Dezbaterile de fond asupra cauzei au avut loc la data de 7 iulie 2009 și au fost consemnate în încheierea de ședință din acea dacă, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
Instanța având nevoie de timp pentru studierea actelor de la dosar, a amânat pronunțarea asupra recursului până la această dată, iar în urma deliberării a dat următoarea soluție.
CURTEA:
Constată că, Tribunalul Vâlcea, prin încheierea nr.58/F din 1 iulie 2009, respins cererile de liberare provizorie sub control judiciar formulate de inculpații și.
A respins cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura de a nu părăsi țara formulate de inculpații, și.
A respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea formulată de inculpatul.
A menținut măsura arestării preventive pentru inculpații mai sus menționați.
In esență, prima instanță a apreciat că cererile de liberare provizorie sub control judiciar precum și cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura de a nu părăsi țara nu sunt temeinice, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru admiterea lor.
A constatat că se impune menținerea măsurii arestării preventive pentru fiecare dintre inculpați, având în vedere că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.300/2 rap. la art.160/b alin.3 Cod pr.penală, respectiv subzistă temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri de prevenție, în sensul dispozițiilor art.148 lit.f Cod pr.penală.
Impotriva acestei încheieri au declarat recurs în termen legal inculpații, și.
Recurenții critică hotărârea primei instanței invocând, în esență, următoarele motive de nelegalitate și netemeinicie: judecătorul cauzei a depășit limitele dreptului de apreciere asupra acestei spețe, deoarece prin analiza efectuată asupra probelor s-a pronunțat asupra fondului cauzei; unele probe nu au fost corect administrate; menținerea stării de arest preventiv nu mai este necesară, având în vedere că această cauză complexă necesită o durată mare pentru soluționare, ceea ce ar avea consecințe negative asupra prezumției de nevinovăție a inculpaților, dacă se menține starea de arest a acestora; nu se analizează în concret, în hotărârea primei instanțe, situația fiecărui inculpat; s-a depășit o durată rezonabilă a stării de arest preventiv a inculpaților; în mod greșit prima instanță a apreciat că lăsarea în libertate a inculpaților prezintă pericol pentru ordinea publică.
Analizând încheierea supusă recursului, din punct de vedere al motivelor formulate, în conformitate cu dispozițiile art.385/6 Cod pr.penală, curtea constată că recursurile sunt nefondate.
In mod corect prima instanță a stabilit situația de fapt și a interpretat și aplicat în mod corespunzător dispozițiile legale în materie.
Inculpații au fost trimiși în judecată, în stare de arest preventiv, pentru comiterea mai multor infracțiunii prevăzute de Legea nr.161/2003, Legea nr.39/2003 și Legea nr.656/2002, precum și infracțiunea prevăzută de art.215 alin.1,2, 3 și 5 Cod penal, cu reținerea dispozițiilor art.41 și 33 din Codul penal.
Măsura arestării preventive s-a dispus pentru fiecare dintre inculpații mai sus menționați, în baza disp.art.148 lit.f Cod pr.penală, deoarece pedepsele prevăzute de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina lor sunt mai mari de 4 ani închisoare, iar lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
In raport cu probele administrate până în prezent, în mod corespunzător prima instanță a apreciat că temeiurile avute în vedere la arestarea preventivă a fiecăruia dintre inculpații mai sus menționați se mențin. Astfel, lăsarea în libertate a inculpaților prezintă în continuare pericol pentru ordinea publică, dat fiind natura infracțiunilor reținute în sarcina lor, împrejurările în care acestea au fost comise, în raport de care lăsarea în libertate a inculpaților ar leza în mod grav relațiile și valorile sociale care formează ordinea publică.
Cauza are o natură complexă, prin numărul mare al părților și volumul probatoriului administrat. In mod corect s-a apreciat că durata arestării preventive nu a depășit un termen rezonabil pentru nici unul dintre inculpați, în raport cu complexitatea acestei cauze.
Situația personală a fiecăruia dintre recurenți a fost corect analizată și apreciată de prima instanță în motivarea hotărârii atacate. Considerentele încheierii nu depășesc cadrul procesual al cererilor cu care a fost investită instanța.
Menținerea măsurii arestării preventive pentru fiecare dintre inculpați se justifică și în raport cu dispozițiile art.136 alin.1 Cod pr.penală, respectiv pentru a se asigura o bună desfășurare a procesului penal prin administrarea în continuare a probatoriului.
In mod corect prima instanță a apreciat că cererile de liberare provizorie sub control judiciar sunt nefondate, deoarece scopul măsurii arestării preventive nu poate fi realizat prin admiterea unor astfel de cereri, în sensul dispozițiilor art.136 alin.2 Cod pr.penală.
In raport cu aceste considerente și în baza dispozițiilor art.385/15 pct.1 lit.b Cod pr.penală, se vor respinge ca nefondate recursurile declarate de către inculpați, care, vor fi obligați în temeiul dispozițiilor art.192 alin.2 Cod pr.penală, la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
CU MAJORITATE
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpații, și, împotriva încheierii nr.58/F din data de 01 iulie 2009, pronunțată de Tribunalul Vâlcea - secția penală, în dosarul nr-.
Obligă pe inculpații și să plătească, fiecare, 200 lei cheltuieli judiciare statului, din care câte 100 lei onorariu avocat din oficiu ce va fi avansat din fondurile Ministerului Justiției și Libertăților.
Obligă pe inculpați, și să plătească fiecare câte 100 lei cheltuieli judiciare statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 09 iulie 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.
dr.
Grefier,
Red.
Tehnored.
Ex.3
Jud.fond
18 august 2009
OPINIE SEPARATĂ:
În opinia mea, discordantă față de cea a completului majoritar, după trecerea unei perioade de timp îndelungate de la data luării măsurii arestării, gravitatea faptelor deduse judecății nu ar mai putea fi apreciată ca un motiv pertinent și suficient pentru prelungirea prevenției, decât dacă eliberarea celor în cauză ar constitui în mod real o tulburare a ordinii publice.
Este de subliniat, în acest sens, că jurisprudența a statuat în mod constant ideea potrivit căreia dacă gravitatea pedepsei la care acuzații se pot aștepta în caz de condamnare poate fi reținută ca un factor ce i-ar conduce la a se sustrage judecății, eliberarea lor trebuie ordonată, dacă se pot obține garanții suficiente care să le asigure prezența în toate fazele procesuale.
Alte circumstanțe, privitoare, în special, la caracterul persoanelor arestate, la moralitatea lor, la domiciliu, profesie, resursele de care dispun, relațiile de familie, legăturile de orice fel cu țara pot fie să confirme existența unui pericol de sustragere de la judecată, fie să conducă la a se decide că detenția provizorie nu se mai justifică.
De aceea, este deosebit de important ca dispozițiile art. 300/2 din Codul d e procedură penală să fie interpretate ca instituind în sarcina instanței obligația de a verifica,în raport cu fiecare persoană supusă prevenției, dacă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive se mențin, ori ele s-au modificat.
Aceasta, întrucât acest text de lege se coroborează cu art. 136 din Codul penal, cu dispozițiile Legii fundamentale a țării, cum și cu cele ale art. 5 paragr. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit cărora orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute de paragr. 1 lit. c) - trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit de lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Art. 5 paragr. 3 are, în esență, ca obiect să impună punerea în libertate, în momentul în care detenția încetează a mai fi rezonabilă.
De aceea, în cauza Calmanovici contra României, a reamintit căexistă o prezumție în favoarea punerii în libertate, art. 5 paragr. 3 neputând oferi autorităților judiciare o opțiune între judecarea cauzei într-un termen rezonabil și o punere în libertate provizorie.
Continuarea detenției nu se mai justifică decât dacă anumite indicii concrete relevă o veritabilă cerință de interes public care prevalează, în ciuda prezumției de nevinovăție, asupra regulii de respectare a libertății individuale stabilite în art. 5 din convenție, ce nu poate fi interpretat în sensul că ar autoriza în mod necondiționat o arestare preventivă, în măsura în care aceasta nu depășește o anumită durată.
Orice menținere în arest preventiv a unui acuzat, chiar și pentru o scurtă durată, trebuie justificată în mod convingător de către autorități, iar argumentele pro și contra punerii în libertate nu trebuie să fie generale și abstracte.
Au fost identificate patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă, riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice administrarea justiției, să comită noi infracțiuni, sau să ordinea publică (cauza Letellier împotriva Franței).
S-a precizat, însă, că pericolul de împiedicare a bunei desfășurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorități, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (cauza Becciev împotriva ).
La fel este și cazul tulburării ordinii publice: dacă un astfel de motiv poate intra în discuție din perspectiva art. 5 în aceste circumstanțe excepționale și în măsura în care dreptul intern recunoaște aceasta noțiune, elnu poate fi considerat ca relevant și suficient decât dacă se intemeiază pe fapte de natura să demonstreze că punerea în libertate a deținutului ar tulbura într-adevăr ordinea publică.
S-au cristalizat criterii și elemente care trebuie avute în vedere la analiza existenței pericolului pentru ordinea publică, printre acestea fiind reacția publică declanșată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranță ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum și profilul personal al acestuia și situatia sa familială.
Atâta vreme cât art. 136 din Codul d e procedură penală prevede că astfel de motive trebuie avute în vedere, printre altele, în alegerea celei mai potrivite masuri provizorii, autoritățile naționale sunt obligate să ia în considerare măsuri alternative arestării preventive, în sitația în care acuzatul le oferă garanții în ceea ce privește prezentarea sa la proces.
Fără a justifica în mod concret împiedicarea adusă bunei desfășurări a judecății sau a invoca riscul ca cel arestat să nu se prezinte la instanță, fără a analiza posibilitatea de a adopta una dintre măsurile alternative prevazute în dreptul intern, referirea stereotipă gravitatea faptelor comise, la modul în care acuzații se pare că le-ar fi comis și la calitatea acestora nu poate suplini lipsa de motivare, întrucât este capabilă să ridice și mai multe întrebări decât răspunsuri, în ceea ce privește rolul acestor elemente în pretinsa existență a unui pericol pentru ordinea publică în speță.
Atunci când se analizează necesitatea de a prelungi arestarea preventivă a unui acuzat, trebuie să fie respectată prezumția de nevinovăție, așa încât menținerea în detenție să nu poată fi folosită pentru a anticipa aplicarea unei pedepse privative de libertate, sprijinindu-se în mod esențial și abstract pe gravitatea faptelor comise.
Menținându-se arestarea preventivă a recurenților printr-o formulă globală, care îi privește în egală măsură pe toți, fără a se răspunde argumentelor invocate separat de fiecare dintre aceștia și fără a se ține cont de situația lor personală, fără a analiza, de la caz la caz, motivele ce justifică necesitatea prelungirii detenției, garanțiile prevăzute de art. 5 paragr. 3 din convenție nu sunt respectate.
De aceea, apreciez că, față de rolul avut în cadrul grupului infracțional, de contribuția relativ redusă pe care recurenții - inculpați -, și - au avut-o în comiterea faptelor descrise în actul de sesizare a instanței, de faptul că aceștia se află la primul conflict cu legea penală și de celelalte date ce caracterizează persoana fiecăruia dintre recurenții sus-numiți (rezultate din actele depuse în circumstanțierea lor) - criterii acceptate și de art. 136 alin. 8 din Codul d e procedură penală -, alegerea unei măsuri preventive mai blânde, aceea de a nu părăsi țara, ar garanta pe deplin desfășurarea în continuare a procesului penal în bune condiții.
În atare situație, instanța are datoria de a face aplicațiunea dispozițiilor art. 139 din cod, înlocuind arestarea cu măsura preventivă mai sus - menționată, cu impunerea obligațiilor prevăzute de art. alin. 1/1 și 1/2 din Codul d e procedură penală.
În acest mod, se asigură pe deplin scopul pentru care măsurile preventive sunt prevăzute, buna desfășurări a procesului penal și împiedicarea inculpaților de a se sustrage de la judecată, ori de a comite alte fapte penale.
. opinia majoritară cu privire la recursurile declarate de ceilalți inculpați care, prin comparație cu cei sus-numiți, au în antecedență condamnări pentru săvârșirea de fapte penale or, astfel cum rezultă din probele administrate până la acest moment, au avut o contribuție majoră în grupul ce se ocupa cu desfășurarea activității infracționale ce face obiectul cauzei.
Judecător,
- G -
2 ex./
Președinte:Raluca Elena Șimonescu DiaconuJudecători:Raluca Elena Șimonescu Diaconu, Teodora Gheorghe
