Arestare preventiva jurisprudenta. Decizia 863/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR-
DECIZIA PENALĂ NR.863
Ședința publică din data de 30 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Gabriela Diaconu
JUDECĂTORI: Gabriela Diaconu, Dan Andrei Enescu Cristina
- -
Grefier -
Ministerul Publica fost reprezentat de procuror a
din cadrul - Biroul Teritorial Ploiești
Pe rol fiind soluționarea recursurilor declarate de inculpații fiul lui și, născut la 31 ianuarie 1977, fiul lui și, născut la 23 martie 1980, fiul lui și, născut la data de 10 iunie 1962 și fiul lui și, născut la data de 22 noiembrie 1969, toți aflați în prezent în Penitenciarul Mărgineni, județul D, împotriva încheierii din data de 27 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în dosarul nr-, prin care în baza disp. art. 300/2 rap.la art.160/b alin.3 Cod procedură penală și art.23 din Constituție, a fost menținută starea de arest preventiv a acestora, constatând că temeiurile care au determinat arestarea acestora și menținerea măsurii impun în continuare privarea lor de libertate.
Prin aceeași încheiere au fost respinse ca neîntemeiate cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi localitatea, formulate de către inculpații și.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns inculpații:, aflat în stare de arest, personal și asistat de avocat ales din Baroul Prahova, conform împuternicirii avocațiale nr.295/30.11.2009, fila 13 dosar, și -, aflați în stare de arest, personal și asistați de avocat, apărător desemnat din oficiu din Baroul Prahova conform delegației nr.7143/30.11.2009 aflată la fila 12 dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocat depune la dosar un certificat de grefă pentru inculpatul (fila 14 dosar).
Avocații și cu acordul instanței au luat legătura cu inculpații, arătând că aceștia nu au cereri prealabile de formulat și solicitând cuvântul în dezbateri.
Reprezentantul DIICOT - Serviciul Teritorial Ploiești având cuvântul arată că nu are cereri de formulat, solicitând să se constate cauza în stare de judecată.
Curtea, ia act că nu sunt cereri de formulat, nici excepții de invocat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților în dezbaterea recursurilor.
Avocat având cuvântul pentru inculpatularată că acesta a declarat recurs împotriva încheierii din data de 27 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, pe care o critică pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând incidența disp.art.197 alin.1 și 4 Cod procedură penală, susținând că în ședința publică de la această dată după ce s-au pus concluzii, instanța a trecut la judecată și s-a pronunțat asupra stării de arest înainte de a acorda ultimul cuvânt inculpaților.
Consideră că față de această situație s-a adus o vătămare gravă a dreptului la apărare, fiind încălcate disp.art.5 paragraful 3 și art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art.24 din Constituția României, ce nu pot fi înlăturate decât prin casarea încheierii și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Precizează că potrivit jurisprudenței Curții Europene, simpla invocate de către instanță a motivelor generale pentru care oi persoană poate fi lipsită de libertate nu întrunesc caracterul unor motive pertinente și suficiente pentru menținerea stării de arest preventiv, cu atât mai mult cu cât în cauză nu există indicii sau probe că inculpatul ar încerca să denatureze în vreun fel aflarea adevărului.
De asemenea, a arătat că deși în cauză au fost admise probe privind efectuarea unor expertize financiar - contabile și grafoscopică, niciuna nu a fost finalizată și această procedură nu poate fi imputată inculpatului, așa încât, se încalcă durata legală a stării de arest preventiv, instanța antepronunțându-se cu privire la vinovăția sa prin menținerea stării de arest, încălcându-i-se prezumția de nevinovăție, garantată de Constituție și de Codul d e procedură penală.
Totodată, a menționat că o parte din inculpați sunt cercetați în cauză în stare de libertate pentru același gen de infracțiuni pentru care este cercetat și inculpatul, încălcându-se astfel, în ceea ce-l privește, principiul egalității de tratament juridic.
Apreciază că infracțiunile pentru care inculpatul este cercetat nu au caracter violent și având în vedere circumstanțele personale ale acestuia, în sensul că este tată a doi copii minori, este cunoscut ca o persoană onestă în societate, nu are antecedente penale și nu este recidivist, deși în anul 2002 suferit o condamnare de 2 ani închisoare cu suspendare, nu reprezintă pericol social pentru ordinea publică, prezintă afecțiuni neurologice ce nu pot fi tratate în rețeaua sanitară a penitenciarelor, poate fi cercetat și judecat în stare de libertate.
Pentru motivele mai sus expuse, consideră că nu se mai impune menținerea stării de arest și a solicitat instanței admiterea recursului în baza art.300/2 rap.la art.160/b alin.2 Cod procedură penală, casarea încheierii și revocarea măsurii arestării preventive, iar pe fond înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea, invocând disp.art.145 Cod procedură penală.
Avocat având cuvântul pentru recurenții -inculpați, și -, a criticat încheierea din data de 27 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, susținând că au fost încălcate disp.art.341 Cod procedură penală, deoarece nu s-a acordat de către instanță ultimul cuvânt al acestora, respectiv dacă sunt sau nu de acord arestarea preventivă.
În acest sens, apreciază că încheierea este nulă și nu-și poate produce efectul.
A mai arătat că inculpații nu prezintă pericol concret pentru ordinea publică și nu sunt indicii că dacă ar fi lăsați în judecată se vor sustrage judecății, nu vor influența martorii și nici efectuarea expertizei financiar contabile.
Cu privire la inculpatul,învederat instanței că părțile audiate până în prezent nu l-au incriminat în nici-un fel pe acesta.
Față de aceste considerente, a solicitat admiterea recursurilor, casarea încheierii pronunțată de instanța de fond și revocarea măsurii arestării preventive; în subsidiar a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara, întrucât inculpații se vor prezenta în instanță ori de câte ori vor fi chemați și vor respecta obligațiile impuse de lege, invocând disp.art.145 Cod procedură penală.
Reprezentantul DIICOT - Serviciul Teritorial Ploieștiavând cuvântul, pune concluzii de respingere a recursurilor formulate de inculpați ca fiind nefondate și menținerea ca legală și temeinică a încheierii pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, susținând că aceștia au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art.215 alin.1,3 și 5 Cod penal și art.7 din Legea nr.39/2003, asociindu-se într-un grup infracțional organizat în vederea obținerii în mod fraudulos de credite bancare.
A mai arătat că și în prezent subzistă temeiurile ce au stat la baza luării măsurii arestării preventive și având în vedere circumstanțele reale și personale ale inculpaților nu se impune punerea în libertate a acestora.
Inculpatul având ultimul cuvânt, a arătat că în anul 2002 primit o pedeapsă de 2 ani închisoare, însă nu este recidivist, iar pentru fapta din cauza de față pentru care este cercetat și judecat nu se face vinovat, că are doi copii minori în întreținere iar soția sa nu realizează venituri, motive pentru care a solicitat instanței admiterea recursului și judecarea în stare de libertate, întrucât nu se va sustrage judecății.
Inculpatul având ultimul cuvânt, a arătat că este de acord cu concluziile apărătorului său, precizând că are doi copii minori în întreținere, că nu are nici-o implicație în faptele pentru care este cercetat și în prezent nu mai subzistă temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, motive pentru care a solicitat admiterea recursului și judecarea sa în stare de libertate.
Inculpatul având ultimul cuvânt, a precizat că liderul grupului infracțional respectiv și alți inculpați sunt judecați în stare de libertate și se impune a beneficia de egalitate de tratament, solicitând instanței admiterea recursului și judecarea sa în stare de libertate.
Inculpatul având ultimul cuvânt, a arătat că este arestat de 15 luni de zile, are 1 copil minor în întreținere iar soția sa nu realizează venituri, precizând că în cauză nu sunt martori care să-l acuze că a săvârșit pretinsele fapte pentru care este cercetat și se impune a beneficia de egalitate de tratament deoarece inculpați și sunt cercetați în stare de libertate, solicitând instanței admiterea recursului și judecarea sa în stare de libertate.
CURTEA:
Asupra recursului penal de față:
Prin încheierea de ședință din data de 27 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr- în baza disp. art.3002rap. la art.l60 alin.3 cod procedură penală s-a dispus menținerea stării de arest a inculpaților, -, constatându-se că temeiurile care au determinat arestarea acestora și menținerea măsurii impun în continuare privarea lor de libertate.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că în cauză probatoriul administrat până în prezent conferă indicii temeinice pentru a se bănui că inculpații au săvârșit infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată.
Relevante, în acest sens, sunt denunțurile inculpaților, procesele verbale de sesizare și de constatare a infracțiunilor flagrante, procesele-verbale de percheziție domiciliară și informatică, dosarele de creditare de la instituțiile specializate, procesele verbale de căutare și depistare a inculpaților, procesele verbale de redare a interceptărilor convorbirilor telefonice, corpurile delicate predate de către inculpatul, declarațiile martorilor și ale inculpaților.
S-a apreciat că probele administrate în faza de urmărire penală, relevă indicii temeinice în sensul cerut de dispozițiile art. 143 raportat la art. 681Cod procedură penală, din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpații au comis infracțiunile pentru care sunt cercetați.
În ceea ce privește temeiul prevăzut de art. 148 lit. f) Cod procedură penală, tribunalul a apreciat că acesta se menține și în prezent, respectiv sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții impuse de text, întrucât, pe de o parte, cuantumul pedepselor prevăzute de lege, pentru infracțiunile pentru care inculpații sunt trimiși în judecată este mai mare de 4 ani închisoare, iar pe de altă parte, în ceea ce privește existența unor probe că lăsarea inculpaților în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică și această condiție este realizată, el rezultând din natura și gravitatea faptelor comise, dar și din circumstanțele ce țin de persoana inculpaților, toți cunoscuți cu antecedente penale.
Astfel, din datele dosarului rezultă că, în ceea ce-l privește pe inculpatul sunt incidente și disp. art.148 lit.a și b Cod proc.pen. de vreme ce, știind că pe numele său a fost emis un mandat de arestare în lipsă și este căutat de organele de cercetare penală, s-a sustras și a încercat, așa cum rezultă din redarea convorbirilor telefonice avute cu inculpații și, să denatureze cursul anchetei, încercând influențarea schimbării unor declarații, fapt care conduce la concluzia că acesta ar putea încerca în continuare să se sustragă de la judecată ori de la executarea pedepsei și chiar să încerce, în continuare, să zădărnicească aflarea adevărului.
Fișa de cazier judiciar a acestuia relevă faptul că a suferit 4 condamnări ca urmare a săvârșirii unor infracțiuni de furt calificat, că a cunoscut clemența instanțelor de judecată, care au dispus liberarea sa condiționată din executarea pedepselor ce i-au fost aplicate, dovedind insistență în săvârșirea de fapte antisociale.
Prin urmare, ținând seama și de faptul că este cunoscut cu aceste antecedente penale se apreciază că lăsarea sa în libertate ar reprezenta pericol concret pentru ordinea publică.
Totodată, mai reține tribunalul că din fișele de cazier ale inculpaților și, rezultă că aceștia au o bogată activitate infracțională, care a condus la numeroase condamnări, ce au și atras reținerea stării de recidivă prev. de art.37 Cod penal, fapt care denotă, de asemenea, predispoziția lor pentru săvârșirea de noi infracțiuni și, implicit, pericolul concret pentru ordine publică în situația în care aceștia ar fi cercetați în stare de libertate.
Astfel, inculpatul a suferit o condamnare ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni de furt și a fost arestat o perioadă de 2 luni într-o cauză cu un obiect asemănător celui dedus judecății, aflată în curs de cercetare la Parchetul de pe lângă Tribunalul București, în timp ce inculpatul este recidivist, în urma săvârșirii unor infracțiuni de furt, violare de domiciliu, infracțiuni la regimul circulației și regimul silvic, infracțiuni de vătămare corporală și tâlhărie, fiind liberat condiționat din executarea unei pedepse rezultante de 8 ani închisoare, aplicată de Tribunalul Dâmbovița prin sentința penală nr.294/23.07.2004, la data de 10.11.2007, cu un rest de 1037 zile, fiind, totodată, cercetat și pentru comiterea unor noi infracțiuni, respectiv amenințarea cu acte de violență a unor ofițeri de poliție, astfel cum rezultă din procesele-verbale atașate dosarului cauzei (filele 102-108 vol.V dosar urm.pen.).
Și inculpatul este cunoscut cu antecedente penale, conform cazierului judiciar, fiind condamnat atât cu amenzi penale, cât și la 2 ani închisoare, cu aplic. art.81 Cod penal, prin sentința penală nr.200/18.04.2002, pronunțată de către Judecătoria Găești, ca urmare a săvârșirii unor infracțiuni de violare de domiciliu și vătămare corporală.
Pericolul concret pentru ordinea publică poate fi definit ca fiind starea de indignare, de dezaprobare, de temere și insecuritate socială, ca reacție colectivă, față de infracțiunile săvârșite de către inculpați, de natură a afecta echilibrul social firesc și a induce temerea că justiția nu acționează suficient de ferm împotriva unor manifestări infracționale cu grad mare de pericol social și poate încuraja alte persoane să comită fapte asemănătoare.
De aceea, la stabilirea pericolului pe care îl are pentru societate lăsarea în libertate a celor 4 inculpați, instanța a ținut seama de gravitatea concretă a infracțiunilor comise, rezultând din modalitățile și împrejurările săvârșirii acestora, așa cum acestea sunt relevate de probatoriul administrat în faza de urmărire penală, dar și de natura infracțiunilor comise, deosebit de grave, cu impact social deosebit asupra valorilor și relațiilor sociale ce formează conceptul de ordine publică.
Așa cum s-a statuat constant în jurisprudența, păstrarea ordinii publice este un element pertinent și suficient pentru privarea de libertate a unei persoane, dacă se bazează pe fapte de natură să arate că eliberarea respectivei persoane ar tulbura, în mod real, ordinea publică, deci dacă ordinea publică ar fi efectiv amenințată.
În speță, s-a apreciat că raportat la faptul că inculpații sunt trimiși în judecată, printre altele, și pentru că s-ar fi asociat în vederea săvârșirii de infracțiuni, iar în ultima perioadă numărul faptelor de acest gen s-au înmulțit cu efect negativ asupra economiei țării, se impune a se acorda prioritate apărării ordinii de drept.
Într-adevăr, detenția trebuie să reprezinte o măsură excepțională luată de către instanța de judecată, aceasta însă fără ca privarea de libertate să apară ca o anticipare a pedepsei închisorii (cauza Letellier Franței).
În cauză, măsura preventivă se impune, având în vedere persistența motivelor plauzibile de a bănui că inculpații au comis fapte prevăzute de legea penală și existența necesității de a apăra drepturile și libertățile cetățenilor, astfel cum menționează și art.1 alin.2 din Codul proc.pen.
Instanța a avut în vedere, de asemenea, practica O, conform căreia gravitatea unei infracțiuni poate determina instanța să dispună și să mențină arestarea pentru împiedicarea săvârșirii de noi infracțiuni, dacă circumstanțele cauzei, în special antecedentele și personalitatea inculpatului fac ca riscul săvârșirii unei noi infracțiuni să fie plauzibil, iar măsura arestării adecvată.
Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Allenet de Ribemont Franței, hotărârea din 10 februarie 1995, stabilit că durata rezonabilă a procedurii se apreciază în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale, după următoarele criterii: complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul părților, comportamentul autorităților și importanța pentru cel interesat a obiectului procedurii.
Inculpații nu pot imputa instanței durata mare a arestului lor preventiv, întrucât întârzierea soluționării cauzei s-a datorat, în principal, nenumăratelor cereri formulate de către inculpați, dosarul fiind înaintat Curții de APEL PLOIEȘTI, în vederea soluționării recursurilor declarate de aceștia, dar și lipsei de apărare, ceea ce a împiedicat soluționarea cauzei.
Mai mult, conform jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauza Slezevicius Lituaniei; cauza Tudorache României), caracterul rezonabil al procedurilor în materie penală se apreciază în funcție de complexitatea cauzei, atitudinea inculpaților și comportamentul autorităților.
În speță, instanța a apreciat că dosarul poate fi considerat unul complex, având în vedere multitudinea de inculpați și părți vătămate și inculpații care formulează numeroase cereri, privând instanța de o soluționare rapidă a cauzei, justificând astfel întinderea procesului penal.
Instanța a mai reținut și faptul că până la pronunțarea definitivă a unei hotărâri de condamnare, inculpații sunt prezumați nevinovați, astfel cum prevăd dispozițiile art. 66 alin. 1 Cod procedură penală, prezumția de nevinovăție fiind o regulă de bază a procesului penal, garantată atât de Constituție, cât și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit jurisprudenței menținerea măsurii arestării preventive în cursul judecății nu implică pronunțarea instanței asupra fondului procesului, adică asupra vinovăției inculpaților, astfel încât menținerea măsurii, care vizează doar analizarea legalității și temeiniciei măsurii privative de libertate nu contravine principiului prezumției de nevinovăției.
Față de cele menționate, s-a apreciat că măsura arestării preventive a fost luată și menținută de instanță, cu respectarea dispozițiilor legale, ea fiind, deci, temeinică și legală, iar pentru că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpaților, impun în continuare privarea lor de libertate, în baza disp. art. 3002raportat la art. 160 alin.3 Cod procedură penală s-a dispus menținerea măsurii privative de libertate.
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs, în termenul legal, inculpații, și.
Inculpatul critică încheierea pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând incidența disp.art.197 alin.1 și 4 Cod procedură penală, susținând că în ședința publică de la data pronunțării încheierii după ce s-au pus concluzii, instanța a trecut la judecată și s-a pronunțat asupra stării de arest înainte de a acorda ultimul cuvânt inculpaților.
Consideră că față de această situație s-a adus o vătămare gravă a dreptului la apărare, fiind încălcate disp.art.5 paragraful 3 și art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art.24 din Constituția României, ce nu pot fi înlăturate decât prin casarea încheierii și trimiterea cauzei spre rejudecare.
A mai criticat încheierea întrucât potrivit jurisprudenței Curții Europene, simpla invocare de către instanță a motivelor generale pentru care o persoană poate fi lipsită de libertate nu întrunește caracterul unor motive pertinente și suficiente pentru menținerea stării de arest preventiv, cu atât mai mult cu cât în cauză nu există indicii sau probe că inculpatul ar încerca să denatureze în vreun fel aflarea adevărului.
De asemenea, a arătat că deși în cauză au fost admise probe privind efectuarea unor expertize financiar - contabile și grafoscopică, niciuna nu a fost finalizată și această procedură nu poate fi imputată inculpatului, așa încât, se încalcă durata legală a stării de arest preventiv, instanța antepronunțându-se cu privire la vinovăția sa prin menținerea stării de arest, încălcându-i-se prezumția de nevinovăție, garantată de Constituție și de Codul d e procedură penală.
A mai menționat recurentul că o parte din inculpați sunt cercetați în cauză în stare de libertate pentru același gen de infracțiuni pentru care este cercetat și el, încălcându-se astfel, în ceea ce-l privește, principiul egalității de tratament juridic.
De asemenea, a mai arătat acesta că față de natura infracțiunilor comise, precum și având în vedere circumstanțele sale personale se poate dispune judecarea sa în stare de libertate.
Inculpații, și, prin apărătorul din oficiu, au criticat încheierea din data de 27 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, susținând că au fost încălcate disp.art.341 Cod procedură penală, deoarece nu s-a acordat de către instanță ultimul cuvânt al acestora.
Consideră că încheierea este nulă și nu-și poate produce efectul.
A mai fost criticată încheierea și pentru că inculpații nu prezintă pericol concret pentru ordinea publică și nu sunt indicii că dacă ar fi lăsați în judecată se vor sustrage judecății, nu vor influența martorii și nici efectuarea expertizei financiar contabile.
Cu privire la inculpatul, învederat instanței că părțile audiate până în prezent nu l-au incriminat în nici-un fel pe acesta.
Examinând încheierea recurată, în raport de criticile formulate, de actele și lucrările dosarului, dar și din oficiu sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art.3856alin.3 pr.penală, constată că recursurile sunt nefondate după cum se va arăta în continuare:
În ceea ce privește prima critică formulată de către toți recurenții, vizând încălcarea de către instanța fondului a dispozițiilor art. 341 alin. 1.pr.pen. neregularitate care în opinia acestora ar atrage nulitatea actului de procedură, Curtea consideră că aceasta este nefondată.
Astfel, din analiza practicalei încheierii recurate nu rezultă faptul că desfășurarea ședinței de judecată ar fi avut loc în modalitatea susținută de către recurenți. Mai mult, în cuprinsul acestei părți a încheierii se menționează expres faptul că inculpații recurenți în ultimul cuvânt ce le-a fost acordat și-ar fi exprimat punctul de vedere cu privire la prelungirea măsurii preventive.
Cu toate că așa cum anterior s-a menționat nu rezultă din cuprinsul încheierii că nu ar fi fost acordat ultimul cuvânt al inculpaților, Curtea apreciază că și în situația nerespectării acestui text legal, neacordarea ultimului cuvânt personal inculpatului este sancționată, în principiu, cu nulitatea relativă, în conformitate cu prevederile art. 197 alin. 1.pen.Cod Penal, anularea actului putându-se dispune numai dacă s-ar fi produs o vătămare ce nu se poate înlătura în alt mod. În speță, însă, nu se pune problema provocării unei vătămări inculpaților recurenți, în condițiile în care aceștia au fost asistați de avocați la momentul discutării acestei chestiuni la instanța de fond, fiecare dintre apărători expunându-și punctul de vedere cu privire la această măsură.
Prin încheierea recurată, instanța a făcut în mod corect aplicarea disp. art.3002rap. la art.160 alin.3 pr.penală, Curtea observând că în cauză, în mod judicios s-a apreciat că temeiurile ce au determinat arestarea preventivă a recurenților subzistă și în prezent și că, aceste temeiuri impun în continuare, privarea de libertate a acestora.
Așa cum a reținut și tribunalul, este în afara oricărui dubiu verosimilitatea bănuielilor pe care se bazează arestarea recurenților, în acest sens, fiind administrate o multitudine de mijloace de probă, așa cum acestea au fost expuse de tribunal în considerentele încheierii recurate, și cum rezultă de altfel din actele și lucrările dosarului de urmărire penală.
În mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că plauzibilitatea bănuielilor pe care trebuie să se bazeze arestarea constituie un element esențial al protecției oferite de art.5 paragraful 1 lit. c din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale, potrivit căruia privarea de libertate este admisibilă dacă cel în cauză " a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia".
Cum în cauză condiția existenței unor motive verosimile privind bănuiala săvârșirii unei infracțiuni este pe deplin îndeplinită, în raport de ansamblul mijloacelor de probă administrate în cauză, Curtea constată că în plus, privarea de libertate a inculpaților recurenți a fost în mod judicios apreciată ca necesară, atât pentru buna administrare a justiției, respectiv riscul preîntâmpinării sustragerii de la proces, cât și pentru protejarea interesului public legal de riscul repetării faptelor, deoarece jurisprudența Curții Europene a evidențiat în mod constant, că în aceste cazuri, alte măsuri nu ar fi suficiente pentru protejarea eficientă a interesului public, așa cum este cazul în speță.
Susținerile recurentului referitoare la faptul că prima instanță ar fi făcut referiri generice cu privire la motivele pentru care se impune menținerea stării sale de arest preventiv nu pot fi primite, tribunalul în încheierea atacată indicând elementele avute în vedere în ceea ce îl privește, inclusiv faptul că acesta nu este la primul contact cu legea penală, fiind anterior condamnat atât la pedeapsa amenzii penale, cât și la aceea a închisorii.
De asemenea nu este reală nici susținerea referitoare la antepronunțarea instanței cu privire la vinovăția recurentului, în condițiile în care din motivarea încheierii nu transpare soluția finală a cauzei, instanța mărginindu-se la a indica motivele pentru care a apreciat că măsura preventivă se justifică a fi menținută.
Împrejurarea că pentru unii dintre inculpații cercetați în prezenta cauză s-a dispus judecarea lor în stare de libertate nu este de natură a conduce la concluzia că se impune luarea aceleiași măsuri și față de recurentul. Egalitatea de tratament juridic presupune o identitate de situație juridică căreia să îi fie aplicată aceeași normă legală. Identitatea de situație juridică nu este îndeplinită în prezenta cauză, și în general în cazul măsurilor preventive, deoarece la aprecierea acesteia este necesară analizarea circumstanțelor personale ale fiecărei persoane aflată în situația respectivă și influența pe care aceasta o are cu privire la motivele ce au justificat luarea măsurii.
Jurisprudenței Curții Europene a statuat că severitatea sancțiunii, precum și cazierul persoanei în cauză, sunt elemente ce pot fi avute în vedere în aprecierea pericolului de sustragere de la proces sau de repetare a infracțiunilor (Cauzele Kusyk contra Poloniei - Hotărârae din 24 octombrie 2006 și respectiv Michta contra Poloniei - Hotărârea din 4 mai 2006).
Acest ultim element, cazierul recurentului, creează o diferență de situație juridică care exclude egalitatea tratamentului juridic în sensul dorit de către recurent.
Curtea reține cu privire la criticile formulate de către ceilalți recurenți faptul că acestea sunt nefondate în condițiile în care prezenta cauză este una complexă în care sunt deduși judecății mai mulți inculpați, față de aceștia reținându-se incidența disp. art.7 alin.1 din Legea nr.39/2003, privind grupul infracțional organizat, ceea ce constituie un alt element de bază în aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpaților.
Din nou în acest sens, trebuie să amintim că jurisprudența Curții Europene a evidențiat că în cazurile de criminalitate organizată, se acceptă și se justifică o detenție mai îndelungată(cauza Hass contra Poloniei - Hotărârea din 7 noiembrie 1996) așa cum de altfel, este cazul și în speță, câtă vreme a fost reținută săvârșirea infracțiunii amintite în paragraful de mai sus și în plus, este vorba de o cauză complexă cu un număr însemnat de participanți, dar și un număr însemnat de probe.
Toate acestea, reprezintă motive pertinente pe baza cărora în mod corect prima instanță a concluzionat că motivele ce au determinat arestarea recurenților impun în continuare privarea acestora de libertate, astfel încât încheierea atacată fiind legală și temeinică, curtea va respinge recursurile inculpaților ca nefondate conform art.38515pct.1 lit.b pr.penală.
Văzând și disp. art.192 pr.penală,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpații fiul lui și, născut la 31 ianuarie 1977, fiul lui și, născut la 23 martie 1980, fiul lui și, născut la data de 10 iunie 1962 și fiul lui și, născut la 22 noiembrie 1969, în prezent aflați în Penitenciarul Mărgineni, județul D, împotriva încheierii de ședință din data de 27 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr-.
Obligă recurenții la cheltuieli judiciare astfel: inculpatul la 50 lei, iar pe inculpații, și - la câte 150 lei fiecare, din care câte 100 lei onorariu apărător din oficiu ce se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților în contul Baroului
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică astăzi, 30 noiembrie 2009.
Președinte JUDECĂTORI: Gabriela Diaconu, Dan Andrei Enescu Cristina
- - - - - -
Grefier
Red.
10 ex./01.12.2009
dos.f- Tribunalul Dâmbovița
a
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr.3113/2006
Președinte:Gabriela DiaconuJudecători:Gabriela Diaconu, Dan Andrei Enescu Cristina
