Contestație la executare in penal Art 461 cpp. Decizia 691/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr. 11392/3/2009
1049/2009
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA I PENALĂ
DECIZIA PENALĂ NR.691
Ședința publică din data de 15 mai 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Raluca Moroșanu
JUDECĂTOR 2: Mariana Constantinescu JUDECĂTOR 3: Antoaneta Nedelcu
GREFIER: ---
*****************
MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI este reprezentat de procuror .
Pe rol, soluționarea recursului declarat de condamnatul-contestator împotriva sentinței penale nr.390/07.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția I Penală în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns condamnatul-contestator, personal, în stare de arest și asistat de apărător din oficiu - avocat, cu delegație pentru asistență judiciară obligatorie depusă la dosar.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Nefiind cereri noi de formulat sau excepții de invocat, Curtea acordă cuvântul în dezbateri asupra recursului.
Apărătorul din oficiu al recurentului-contestator, având cuvântul arată că atacă cu recurs sentința penală a Tribunalului București prin care i s-a respins contestația la executarea sentinței penale nr.291/2005 a Tribunalului București. Petentul solicită înlăturarea pedepsei complementarea a interzicerii drepturilor părintești pe o perioadă de 10 ani.
Apreciază că cererea petentului, în raport de prevederile art.461 al.1 este inadmisibilă, însă în raport de prevederile CEDO și de Constituția României, consideră că această cerere poate fi analizată. Arată că prin faptele sale, condamnatul nu a pus în pericol viața copilului, pentru acete motive solicitând admiterea recursului.
Reprezentantul parchetului, solicită respingerea recursului ca nefondat, considerând că în mod corect instanța de fond a apreciat că analiza, pe fond a modului legal sau temeinic prin care au fost aplicate pedepsele complemetare, nu poate face obiectul unei contestații la executare fiind inadmisibil din acest punct de vedere a fi pus în discuție ceea ce s-a statuat cu o putere de lucru judecat într-o hotărâre definitivă. Sub acest aspect, instanța fondului a analizat, de ce această contestație la executare este inadmisibil din perspectiva ipotezelor limitative prevăzute de legiuitor.
Recurentul-contestator având ultimul cuvânt, solicită a fi specificat dacă interzicerea drepturilor părintești se referă la copilul avut în prezent sau la copii pe care i-ar avea în viitor.
Dezbaterile declarându-se închise, cauza a rămas în pronunțare.
După deliberare,
CURTEA
Prin sentința penală nr. 390/7.04.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția I-a Penală a respins contestația la executare formulată de contestatorul - condamnat și în baza art. 192 al.2 a C.P.P. obligat petentul la plata sumei de 150 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a constatat că petentul a formulat contestație la executarea sentinței penale nr. 291/8.03.2005 a Tribunalului București - Secția I-a Penală, definitivă prin decizia penală nr. 975/22.02.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Penală.
Petentul a solicitat înlăturarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor părintești pe o perioadă de 10 ani, dispusă în baza art. 64 lit. d Cod Penal, pedeapsă pe care urmează să o execute după executarea pedepsei principale de 18 ani închisoare aplicată prin hotărârea menționată.
În drept, petentul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 8 alin.2 din CEDO, raportat la art. 20 al.1 și 2 din Constituția României.
Prima instanță a constatat că motivele invocate de contestator în cuprinsul cererii, instanța constată că acestea nu se regăsesc printre cele prevăzute de lege, motivele menționate putând fi invocate în căile de atac ordinare, care petentului i-au fost respinse.
Cu toate acestea, Tribunalul a arătat că nu se poate limita la respingerea ca inadmisibilă a plângerii formulate de petent, ci, dând eficiență dispozițiilor art. 6 și 13 din CEDO și art. 20 și art. 21 din Constituția României, urmând procedura de la art. 460.C.P.P. singura care ar fi putut fi incidentă în cauză dintre cele reglementate de Codul d e procedură penală, a analizat temeinicia celor susținute de petentul-condamnat, referitor la aplicarea automată a pedepsei complementare a interzicerii drepturilor părintești prin hotărârea de condamnare, cu încălcarea dreptului său la viața privată și de familie - art. 8 din CEDO, și anume fără a se ține seama de împrejurările cauzei, de natura, gravitatea infracțiunii săvârșite și, mai ales, de interesele minorului.
Prima instanță a apreciat că instanțele de judecată în fond, apel și recurs au motivat pe larg aspectele avute în vedere la individualizarea judiciară a pedepselor aplicate, prin prisma criteriilor prev. de art. 72.Cod Penal, care nu vizează doar pedepsele principale ci și aplicarea pedepselor accesorii și complementare, constând în cauză în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit.a,b,c,d,e Cod Penal, hotărârea pronunțată în cauză intrând în autoritatea de lucru judecat inclusiv sub acest aspect.
Potrivit art. 71 alin.4 Cod penal, astfel cum fusese modificat prin art. I pct. 22 din Legea nr. 278/2006 în scopul conformării cu practica CEDO în materie (în special, Hotărârea Sabou și Pârcălab România, din 28 septembrie 2004) text în vigoare la data pronunțării deciziei ÎCCJ în cauză, interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit.d Cod Penal, ca pedeapsă accesorie, se aplică ținându-se seama de natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, de împrejurările cauzei, de persoana infractorului și de interesele copilului ori ale persoanei aflate sub tutelă sau curatelă.
Prima instanță arată că interzicerea dreptului prev. de art. 64 lit.d contestată Cod Penal de petentul-condamnat nu a operat ope legis, pentru a se putea vorbi de o încălcare a art.8 din CEDO, astfel cum a fost acesta interpretat în jurisprudența Curții ci a fost dispusă prin hotărârea de condamnare după o analiză judicioasă a naturii și gravității infracțiunilor săvârșite, a împrejurărilor cauzei, a persoanei infractorului și a intereselor copilului. Din cele reținute de instanțele judecătorești în cauză, sub acest aspect, au fost avute în vedere multitudinea și varietatea faptelor săvârșite, scopul urmărit, respectiv producerea unor tulburări grave a ordinii publice prin crearea unei stări de, teroare și insecuritate în rândul elevilor, celorlalte cadre didactice, părinților, publicului, caracterul premeditat al unora dintre fapte, prin alegerea locurilor, supravegherea liceului unde învăța copilul primului-ministru, folosirea unor mijloace ce pun în primejdie viața mai multor persoane, respectiv grenade defensive, în locuri publice cu accesibilitate largă și cu un potențial ridicat de producere de victime urmările produse, rănirea a cinci eleve, distrugeri la patru autoturisme, precum și la alte bunuri, formularea de amenințări de cu noi atentate cu grenadă în cazul în care revendicările financiare cu sume în valută ce urmau a fi depuse într-un cont din Elveția nu erau satisfăcute, tendințele antisociale accentuate ale inculpatului, toate acestea creând premisele unei nedemnități în exercitarea drepturilor părintești pentru o perioadă mai mare de timp, în care pedepsele aplicate să-și atingă pe deplin scopul de reeducare și prevenire a săvârșirii de noi infracțiuni de către petentul-condamnat, interzicerea drepturilor părintești fiind și în interesul copilului, ca măsură de protecție față de pericolul pe care l-ar putea prezenta legăturile persoanele cu un părinte ce a încălcat grav, prin acțiuni repetate, dispozițiile legale menite să apere valorile sociale ocrotite de legea penală (persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea, ordinea publică).
Prin urmare, pedeapsa complementară în discuție nu poate fi considerată o sancțiune morală având drept scop pedepsirea condamnatului, în absența oricărui control exercitat de instanțele judecătorești și fără a se lua în considerare tipul infracțiunilor sau interesele minorilor, după cum a reținut Curtea Europeană a Drepturilor Omului că s-a întâmplat în Cauza Sabou și Pârcălab României, decăderea din drepturile părintești a condamnatului urmărind în prezenta cauză un scop legitim, anume protecția moralei și a educației minorului, prin comportament deosebit de nedemn al condamnatului care să poată determina privarea unei persoane de drepturile sale părintești neînțelegându-se neapărat absența îngrijirii copiilor sau rele tratamente aplicate lor, ci și săvârșirea de infracțiuni grave împotriva ordinii de drept, cum sunt cele pentru care a fost condamnat petentul.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs condamnatul, cu motivarea că cererea petentului, în raport de prevederile art.461 al.1 este inadmisibilă, însă poate fi analizată în raport de prevederile CEDO și de Constituția României. Prin faptele sale, condamnatul nu a pus în pericol viața copilului, pentru aceste motive solicitând admiterea recursului și înlăturarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi.
Examinând recursul declarat de condamnat, Curtea constată că acesta este nefondat.
În raport de cazurile și motivele ce pot face obiectul unei contestații la executare potrivit art. 461.C.P.P. cererea petentului condamnat este inadmisibilă, întrucât vizează înlăturarea unor dispoziții pronunțate în fondul cauzei, analizate de instanțele de control judiciar și care se bucură de autoritate de lucru judecat.
Prima instanță nu putea trece la analiza în fond a solicitării petentului, întrucât motivul indicat de acesta viza o dispoziție a instanței ce nu putea fi modificată pe calea contestației la executare, împrejurarea invocată de acesta nefiind una intervenită în cursul executării pedepsei și care să determine o împiedicare la executare sau care să constituie un incident ivit în cursul executării. De altfel, condamnatul nici nu a început executarea pedepsei complementare, ci numai a celei accesorii, pedeapsa complementară urmând a fi executată după executarea celei principale.
Din acest punct de vedere, prima instanță a pronunțat o hotărâre greșită, însă acest aspect nu poate fi cenzurat în recursul declarat de condamnat, deoarece s-ar încălca principiul non reformatio in pejus.
În ce privește fondul cererii, în mod corect a reținut prima instanță că nu sunt încălcate drepturile prev. de art. 8 din CEDO, pe care petentul le-a invocat în cererea sa, din moment ce prima instanță a motivat dispoziția de aplicare a pedepsei complementare și a arătat care este scopul acestei interdicții, respectiv protejarea copilului minor al inculpatului.
Măsura a fost luată în interesul minorului, al cărui tată a comis o infracțiune de violență ai căror victime au fost cinci minori, astfel că în mod corect a fost interpretată de prima instanță interzicerea drepturilor părintești ca o măsură de protecție față de pericolul pe care l-ar putea prezenta legăturile personale cu un părinte ce a încălcat grav, prin acțiuni repetate, dispozițiile legale menite să apere valorile sociale ocrotite prin legea penală, în speță chiar viața și integritatea fizică a unor minori.
Interzicerea drepturilor părintești a avut în vedere tipul infracțiunii comise și urmările acesteia, gradul concret de gravitate a faptei, caracterul premeditat, persoanele vizate, împrejurarea că inculpatul a folosit mijloace violente și care au pus în primejdie viața mai multor persoane, astfel că la aplicarea pedepsei complementare instanța de fond a avut în vedere toate aspectele necesare pentru stabilirea unei asemenea interdicții, atât cu privire la faptă cât și cu privire la inculpat.
Interdicția nu constă, așa cum susține inculpatul, în interzicerea dreptului de a procrea, ci în interzicerea drepturilor părintești, de supraveghere, creștere și educare a unui copil, activitate care, în mod evident, ar aduce prejudicii grave minorului, în raport și de atitudinea condamnatului din timpul pedepsei, din care reiese că acesta nu a înțeles gravitatea faptei sale și consecințele acesteia, considerându-se și în acest moment, nevinovat, așa cum rezultă din înscrisul olograf depus la fila 5 dosarului.
Împrejurarea că infracțiunea pentru care a fost judecat și condamnat petentul nu a fost îndreptată împotriva copilului său nu are relevanță în cauză, interzicerea dreptului prev. de art. 64 lit. d putând Cod Penal fi dispusă și cu privire la alte infracțiuni, dacă în raport de natura acestora și persoana inculpatului instanța apreciază că este în interesul minorului ca drepturile părintești să fie interzise inculpatului.
În aceste condiții, pedeapsa complementară a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale și nu există o încălcare a dreptului prev. de art.8 din CEDO.
Pentru aceste considerente, Curtea constată că recursul declarat de condamnat este nefondat și urmează a fi respins.
În baza art. 192 alin.2 Cod procedură penală obligă pe recurentul condamnat la 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, onorariul apărătorului din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În temeiul art. 38515pct.1 lit.b Cod procedură penală respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul - condamnat împotriva Sentinței penale nr. 390/7.04.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția I-a Penală.
În baza art. 192 alin.2 Cod procedură penală obligă pe recurentul condamnat la 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, onorariul apărătorului din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi 15 mai 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
-
Red.//Ex.2 / 03.06.2009
Tribunalul. SIP en. //Jud.
Președinte:Raluca MoroșanuJudecători:Raluca Moroșanu, Mariana Constantinescu, Antoaneta Nedelcu
