Furtul (art.208 cod penal). Decizia 657/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
Operator date 3918
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA PENALĂ NR. 657/
Ședința publică din 29 Octombrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Corina Voicu JUDECĂTOR 2: Dumitru Diaconu
JUDECĂTOR 3: Elena Minodora
Judecător: - -
Grefier:
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești reprezentat prin:
Procuror:
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile penale declarate de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL ARGEȘ și partea vătămată, domiciliat în Curtea de A, str. - -, -9,.A,.1, județul A, împotriva deciziei penale nr.60 din 02 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Argeș -secția penală, în dosarul nr-.
Dezbaterile asupra recursurilor au avut loc în ședința publică din data de 22 octombrie 2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de amânare a pronunțării de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
Pronunțarea a fost amânată la data de 29 octombrie 2009, când în urma dezbaterii s-a pronunțat următoarea soluție:
CURTEA
Asupra recursurilor penale formulate, deliberând, constată:
Prin sentința penală nr.1 din 9 ianuarie 2009, pronunțată de Judecătoria Curtea d Argeș, în baza art.337 Cod pr.penală, s-a respins cererea părții vătămate, de extindere a procesului penal cu privire la numitul.
În baza art. 334 Cod pr.penală, s-a schimbat încadrarea juridică a faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriu, din infracțiunea prev. de art. 208 alin. 3 Cod penal, comb. cu art. 209 alin. 1 lit. a, i Cod penal, în infracțiunea prev. de art. 208 alin. 1 și 3 Cod penal, comb. cu art. 209 alin. 1 lit. a, i Cod penal.
În baza art. 208 alin. 1 și 3 Cod penal comb. cu art. 209 alin. 1 lit. a, i Cod penal, a fost condamnat inculpatul, fiul lui G și, născut la data de 15 august 1948 în, județul A, domiciliat în Curtea de A, bulevardul -ilor, - 17,. C,. 42, județul A, fără forme legale în Curtea de A, strada - -, - 5,. A,. 11, județul A, CNP -, la trei ani închisoare.
În baza art. 81 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiționată executării pedepsei, iar în baza art. 82 Cod penal, s-a stabilit un termen de încercare de cinci ani pentru inculpat.
În baza art.359 Cod pr.penală, s-au pus în vedere inculpatului dispozițiile art. 83 și 84 Cod penal, prin comunicare scrisă.
În baza art. 14 și art. 346 Cod pr.penală, rap. la art.998 - 999 Cod civil, s-a respins acțiunea civilă formulată de partea civilă.
În baza art.191 alin.1 Cod pr.penală, a fost obligat inculpatul la plata sumei de 600 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 100 lei onorariul pentru apărătorul din oficiu, ce s-a dispus a se avansa din fondurile speciale ale Ministerului Justiției.
În baza art.193 alin.1 Cod pr.penală, s-a respins cererea părții vătămate de obligare a inculpatului la cheltuieli de judecată către aceasta.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarea situație de fapt:
În urma unei înțelegeri verbale intervenite între inculpatul și partea vătămată în toamna anului 2004, inculpatul i-a lăsat în păstrare părții vătămate mai multe bunuri mobile personale, reprezentând obiecte de îmbrăcăminte și articole de porțelan și sticlărie, care au fost depozitate într-o încăpere separată dintr-o casă din comuna Danului, satul, județul A, aparținând părinților părții vătămate, numiții și. Bunurile au fost transportate la domiciliul părinților părții vătămate cu un autoturism 1310, fiind ambalate în două lăzi din lemn (grătare ce se folosesc pentru depozitarea fructelor). Partea vătămată a încuiat ușa de acces a acelei încăperi în prezența inculpatului și a păstrat cheia.
Depozitarea acelor bunuri s-a făcut pentru că inculpatul urma să plece în la muncă, acesta revenind în România în vara anului 2005.
După revenirea în țară, l-a căutat de mai multe ori pe, aspect confirmat și de martorii și, dar nu l-a găsit, posesorul bunurilor depozitate refuzând să meargă la imobilul unde se aflau acele bunuri pentru a le restitui, pretinzând că inculpatul ar avea o datorie la el de 1500 dolari SUA.
Astfel, inculpatul s-a hotărât să-și recupereze bunurile fără acordul posesorului, cunoscând împrejurarea că părinții părții vătămate nu știau de înțelegerea părților. El s-a deplasat în ziua de 23 august 2005, la încăperea unde erau depozitate bunurile, împreună cu fiul său, cu un autoturism 1310 aparținând acestuia din urmă, și le-a solicitat acordul părinților părții vătămate pentru ridicarea bunurilor. Inculpatul le-a spus lui și lui că este proprietarul acelor bunuri și că l-a căutat pe fiul lor de mai multe ori să i le predea, dar nu l-a găsit.
Părinții părții vătămate au considerat adevărate spusele inculpatului și au acceptat ca acesta să ridice bunurile din locul unde erau depozitate, oferind chiar ei o legătură de chei cu care s-a încercat fără succes deschiderea ușii de acces. Întrucât nu s-a reușit acest lucru, la cererea inculpatului și cu acceptul proprietarilor, numitul a forțat ușa, prin împingerea acesteia cu brațele și cu corpul, iar cei doi au pătruns apoi în incinta încăperii și au ridicat lăzile în are se aflau obiectele de îmbrăcăminte, porțelan și sticlărie. Toată această operațiune s-a făcut în prezența părinților părții vătămate, care i-au pus la dispoziție inculpatului și un cărucior pentru a transporta bunurile până la autoturism.Inculpatul nu a sustras și bunuri aparținând părții vătămate.
Ulterior, bunurile au fost vândute de pentru a-și procura bani necesari traiului.
Valoarea obiectelor din porțelan aflate în coletele luate de inculpat și aparținând acestuia, dar care fuseseră date în păstrarea părții vătămate, a fost de 781,8 lei potrivit evaluării făcute de SC SA Curtea de A, iar cu privire la obiectele de îmbrăcăminte nu s-a putut stabili o valoare a acestora, deoarece nu s-a întocmit niciun act scris la predarea lor către partea vătămată, iar părțile nu au putut preciza care au fost acele obiecte.
În continuare, instanța de fond a considerat că, chiar dacă este vorba de bunuri ale inculpatului, prin fapta sa el a nesocotit legea penală, care ocrotește și situația în care bunurile erau date la momentul respectiv în custodia altei persoane. Nimeni nu poate să-și facă singur dreptate - a arătat prima instanță - prin recuperarea bunurilor prin efracție, așa cum a procedat inculpatul, care trebuia să ia legătura cu partea vătămată în acest sens sau să apeleze la instanța de judecată civilă pentru a reintra în posesia acelor bunuri, în caz de refuz al lui de a i le restitui.
Ca atare, considerând că fapta sa corespunde unei activități infracționale, după ce a procedat la o schimbare de încadrare juridică - prima instanță a considerat că încadrarea juridică dată prin rechizitoriu, cu referire la infracțiunea prevăzută de art.208 alin.3 Cod penal, nu este corectă, pentru că se impunea trimiterea și la alin.1 - în baza acestei noi încadrări juridice, respectiv în infracțiunea prevăzută de art.208 alin.1 și 3 rap. la art.209 alin.1 lit.a Cod penal - a participat și, dar în privința acestuia s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală - precum și lit.i - a pătruns prin efracție - a dispus condamnarea inculpatului trimis în judecată.
Dispunând condamnarea, prima instanță a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins fără ca aceasta să fie efectiv executată, ca atare, a făcut aplicarea art.81 Cod penal, cu toate consecințele.
In ceea ce privește latura civilă, prima instanță a respins pretențiile civile ale părții vătămate, ca nedovedite.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel inculpatul și partea civilă, apreciind-o ca nelegală și netemeinică.
În motivarea apelului, partea vătămată a criticat sentința pentru greșita respingere a acțiunii civile, pretinzând că se impunea obligarea inculpatului la plata daunelor materiale și morale conform sumei cu care s-a constituit parte civilă.
Inculpatul a criticat sentința, cu motivația că în mod greșit s-a reținut vinovăția sa, deoarece el a acționat cu convingerea că poate să-și recupereze bunurile proprii din moment ce partea vătămată refuză să-l însoțească.
Tribunalul Argeș, prin decizia penală nr.60 din 2 aprilie 2009, admis apelul declarat de inculpatul, a desființat în parte sentința, în sensul că a înlăturat condamnarea inculpatului cu toate consecințele.
În baza art.11 pct.2 lit.a rap.la art.10 lit.d Cod pr.penală, a dispus achitarea apelantului-inculpat pentru infracțiunea prev. de art.208 alin.1, 3 rap.la art.209 alin.1 lit.a, i Cod penal.
S-au menținut în rest dispozițiile sentinței, respectiv în ce privește soluționarea laturii civile și respingerea cererii părții vătămate de acordare a cheltuielilor judiciare.
Onorariu avocat oficiu de 100 lei, pentru fond, s-a dispus a se suporta din fondurile Ministerului Justiției.
Prin aceeași decizie, s-a respins apelul declarat de partea vătămată C, pe care a obligat-o la 50 lei cheltuieli judiciare către stat.
Onorariu avocat oficiu, în apel, în sumă de 200 lei s-a dispus a se suporta din fondurile Ministerului Justiției.
Pentru a pronunța această decizie, coroborând probele administrate în cauză, tribunalul a constatat, că inculpatul, de comun acord cu partea vătămată, și-a depozitat unele bunuri materiale într-un imobil ce se afla la vremea aceea în posesia sa, deși face parte integrantă din gospodăria proprietate personală a părinților părții vătămate.
Inculpatul a hotărât să-și lase bunurile respective la partea vătămată, deoarece pleca în străinătate și cei doi au convenit ca la întoarcere să le ridice, motiv pentru care, la revenirea în țară, inculpatul i-a solicitat de mai multe ori părții vătămate să-l însoțească pentru a-și lua bunurile, dar de fiecare dată a fost refuzat.
Având reprezentarea unui drept absolut asupra bunurilor sale, în cele din urmă inculpatul a hotărât să meargă singur la domiciliul părinților părții vătămate și, în prezența și cu acordul tatălui părții vătămate, inculpatul, împreună cu acesta a pătruns în imobilul respectiv și și-a luat exact bunurile pe care le lăsase.
Tribunalul a apreciat că, din modul în care a acționat, a rezultat că inculpatul a avut reprezentarea unei fapte firești și îndreptățite, lipsindu-i intenția de a încălca legea penală. Din nicio probă nu rezultă, a reținut tribunalul, că inculpatul a acționat cu intenția de a-i încălca părții vătămate vreun drept, ba mai mult, cunoscând că tatăl părții vătămate este proprietarul imobilului, a apelat la acesta pentru a- deschide și în prezența lui și-a luat bunurile proprii. Faptul că proprietarul casei a forțat ușa de intrare pentru aod eschide, nu are relevanță asupra intenției inculpatului, susține tribunalul.
De asemenea, a reținut tribunalul, partea vătămată, deși a pretins că inculpatul și-a însușit o sumă de bani de-ai săi,nu a reușit să facă dovada pretențiilor sale pecuniare sau în bunuri materiale, iar în ceea ce privește daunele morale, acestea nu se justifică, atâta timp cât nu s-a dovedit că a fost prejudiciat în vreun mod.
Față de aceste considerente, în baza art.379 pct.2 lit."a" Cod pr.penală, s-a admis apelul inculpatului și s-a desființat în parte sentința, în sensul celor arătate în dispozitivul deciziei enunțat mai sus.
Impotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș și partea vătămată, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.
Astfel, Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș susține următoarele critici, în motivele scrise depuse în cauză, reformulate în susținerea orală de către procuror odată cu dezbaterea cauzei:
-Prin decizia pronunțată s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare, caz de casare prevăzut de art.385/9 pct.18 Cod pr.penală, instanța de apel apreciind nejustificat că faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii, respectiv vinovăția sub forma intenției.
In acest sens, în esență, se arată că potrivit art.208 alin.3 Cod penal, cu trimitere la prevederile art.208 alin.1 Cod penal, constituie furt chiar dacă bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârșirii faptei acel bun se afla în posesia ori detenția legitimă a altei persoane, prin detenție sau posesie înțelegându-se o simplă stăpânire de fapt a acelui bun, neavând relevanță dacă acea stăpânire de fapt a bunului este exercitată sau nu de proprietar ori de vreun titular al unui drept de a poseda ori deține.
In speță, arată parchetul, a rezultat că inculpatul a luat fără consimțământul deținătorului, respectiv partea vătămată, mai multe obiecte din porțelan și articole de îmbrăcăminte aparținând inculpatului, pătrunzând, prin efracție, în încăperea unde erau depozitate într-un imobil aparținând părinților părții vătămate, dar care se aflau în detențiunea legitimă a acestei părți.
Ca atare, întrucât prin manifestarea expresă a părții vătămate de a încuia și a deține cheile încăperii unde erau depozitate asupra sa - chiar dacă imobilul aparținea părinților părții vătămate - rezultă că aceasta a negat expres oricărei persoane, inclusiv proprietarilor imobilului, posibilitatea de a intra în acea încăpere și dreptul de a dispune în orice fel de acele bunuri.
Așa fiind, arată parchetul, bunurile chiar dacă erau proprietatea inculpatului, acestuia din urmă nu-i era permis de a intra prin efracție în locuința părții vătămate, de a le sustrage în lipsa acordului acesteia, eventuala acțiune de restituire a bunurilor urmând a se face pe calea instanței civile și nicidecum în modalitățile arătate.
In concluzie, prin susținerea motivelor scrise dar și în urma reformulării acestora oral în fața instanței, parchetul consideră că fapta inculpatului se încadrează în prevederile incriminatoare ale art.208 alin.1 și 3 rap. la art.209 alin.1 lit.a, i Cod penal, așa cum de altfel a stabilit și instanța de fond, dar în cauză lipsește gradul de pericol social pentru ca această faptă să fie considerată infracțiune, având în vedere modalitățile în care a fost comisă, scopul urmărit, persoana inculpatului și, în consecință, soluția corectă ce se impunea în cauză era a achitării inculpatului, în temeiul art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.b/1 Cod pr.penală, cu aplic.art.18/1 Cod penal și nu a achitării în baza art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.d Cod pr.penală, așa cum a dispus instanța de apel.
Partea vătămată critică, de asemenea soluția, pentru următoarele motive:
-In mod greșit tribunalul a dispus achitarea inculpatului, întrucât acesta a avut reprezentarea reală a faptei, știind că bunurile erau proprietatea sa și că acestea se aflau în detenția sa, ca parte vătămată, în urma unui contract verbal de împrumut, astfel că inculpatul nu avea nici un drept să spargă ușa, profitând de buna-credință a părinților părții vătămate, de care se prevalează inculpatul pentru a fi exonerat de răspundere penală și, în consecință, solicită condamnarea sa, iar în ceea ce privește latura civilă solicită obligarea inculpatului la plata sumei de 1500 dolari SUA, o datorie pe care inculpatul o are față de partea vătămată, neonorată de acesta - pentru care, de altfel, partea vătămată nu dorea să-i restituie bunurile încredințate - precum și la plata de daune morale, având în vedere cheltuielile făcute, datorită duratei procedurii, constând în prezentarea la multiple termene, urmare activității infracționale a inculpatului.
Examinând recursurile declarate, potrivit motivelor invocate, în conformitate cu prevederile art.385/14 Cod pr.penală, raportat la cazurile de casare prev. de art.385/9 Cod pr.penală, curtea constată că numai motivele invocate de parchet sunt întemeiate și, în consecință, se va dispune admiterea recursului declarat de parchet și respingerea recursului declarat de partea vătămată, pentru considerentele ce vor urma:
Astfel, pentru a aprecia asupra ambelor recursuri, curtea constată că esențial este a se rezuma, în esență, starea de fapt, așa cum rezultă ea din ansamblul probator al cauzei.
In acest sens, ambele instanțe au reținut în mod corect situația de fapt, constând în aceea că inculpatul, în ziua de 23 august 2005, luat fără consimțământul deținătorului, prin efracție, din încăperea unde numai partea vătămată avea acces - numai aceasta avea și cheile - dintr-un imobil aparținând părinților părții vătămate, de unde a sustras mai multe obiecte de porțelan și articole de îmbrăcăminte, aparținând inculpatului, pe care acesta le încredințase spre depozitare înainte de a pleca din țară, părții vătămate, aceasta având detenția și posesia legitimă a acestor bunuri.
Deși s-a reținut, în esență, acea stare de fapt, așa cum a fost exprimată mai înainte, aprecierea instanțelor asupra încadrării situației de fapt într-o faptă penală de furt calificat reținută în sarcina inculpatului, și anume în dispozițiile art.208 alin.1 și 3 rap. la art.209 alin.1 lit.a și i Cod penal, este diferită, prima instanță susținând că sunt întrunite toate elementele constitutive ale infracțiunii de furt, dispunând, în consecință, condamnarea, pe când instanța de apel a considerat că lipsește un elemente esențial al acestei infracțiuni și anume intenția infracțională, dispunând achitarea inculpatului.
Parchetul a declarat recurs, motivând în scris că se impune condamnarea sa pentru infracțiunea de furt calificat prev. de art.208 alin.1 și 3 Cod penal, rap. la art.209 alin.1 lit.a și i Cod penal, cu aplicarea art.81 Cod penal, apreciind că faptele inculpatului întrunesc toate elementele constitutive ale infracțiunii, dar, cu ocazia dezbaterii recursului, procurorul de ședință reformulând motivele în scris invocate, a susținut că în cauză sunt aplicabile prevederile art.18/1 Cod penal, faptele neprezentând gradul de pericol social al unei infracțiuni.
Analizând recursul parchetului, prin prisma motivelor invocate, așa cum au fost reformulate, curtea consideră că în cauză se impunea achitarea inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art.208 alin.1 și 3 rap. la art.209 alin.1 lit.a și i Cod penal, în baza art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.b/1 - fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni - și nu în baza rt.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.d Cod pr.penală - lipsa intenției ca elemente constitutiv al infracțiunii, așa cum a procedat instanța de apel.
In acest sens, curtea constată că în cauză este incident cazul de casare prevăzut de art.385/9 alin.1 pct.18 Cod pr.penală - comiterea unei grave erori cu privire la aprecierea stării de fapt ce a condus la pronunțarea unei greșite hotărâri de achitare sub aspectul temeiurilor invocate - impunându-se schimbarea acestor temeiuri din art.10 lit.d Cod pr.penală, în art.10 lit.b/1 Cod pr.penală, cu consecința aplicării unei sancțiuni administrative, potrivit art.18/1 Cod penal și art.91 lit.c Cod penal.
Astfel, curtea constată că situația de fapt, așa cum a fost reținută în esență mai sus, este încadrabilă în dispoziția incriminatoare prevăzută de art.208 alin.1 și 3 rap. la art.209 alin.1 lit.a și i Cod penal.
Potrivit art.208 alin.3 Cod penal, fapta constituie furt, chiar dacă bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârșirii, acel bun se afla în detenția sau posesia legitimă a unei persoane.
Or, în cauză, bunurile care aparțineau inculpatului, bunuri personale, reprezentând obiecte de îmbrăcăminte, articole de porțelan și sticlărie, se aflau în posesia părții vătămate, depozitate într-o încăpere a casei părinților părții vătămate, încăpere la care aceștia nu aveau acces - numai partea vătămată avea cheie - bunuri pe care inculpatul le încredințase spre depozitare părții vătămate, atunci când a plecat în străinătate.
După cum se poate observa din textele enunțate, legea penală sancționează nu numai luarea unui bun din posesia sau detenția proprietarului fără consimțământul său, dar și fapta proprietarului de a-și lua bunurile fără consimțământul persoanei căreia în prealabil i le încredințase, persoană care avea, în urma acordului inculpatului, posesia acestor bunuri.
Posesia fiind, conform legii civile, o stare de fapt, constând în deținerea unui lucru al proprietarului, dovedită prin probe, așa cum rezultă și în această cauză, și nu de drept, rezultă, efectiv, că inculpatul a luat bunurile din posesia părții vătămate, ceea ce conduce la aprecierea că fapta corespunde incriminării prevăzute de art.208 alin.1 și 3 rap. la art.209 alin.1 lit.a și i Cod penal, pentru a fi calificată ca și infracțiune.
Mai mult, curtea consideră că lipsa unei anumite perioade de contact a posesorului bunului cu bunul posedat - rezultă și acest lucru în speța dată - nu a însemnat înlăturarea atribuțiilor de posesie asupra bunului exercitată de partea vătămată, posesia fiind exercitată în mod continuu de aceasta.
Ca atare, fapta inculpatului, așa cum a fost descrisă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de furt prevăzută de art.208 alin.1 și 3 Cod penal, rap. la art.209 alin.1 lit.a și i Cod penal, subzistând intenția infracțională a inculpatului, pe care tribunalul nu a reținut-o, deoarece partea vătămată avea cheia la încăperea unde erau depozitate bunurile, urmărind ca posesia acestora să nu fie tulburată, acceptul părinților ca inculpatul să-și ia bunurile în lipsa părții vătămate, chiar prin forțarea ușii încăperii, neavând relevanță, în opinia curții, asupra inexistenței intenției inculpatului de a încălca legea penală, așa cum susține tribunalul.
Totuși, deși fapta este încadrabilă în prevederile incriminatoare ale art.208 alin.1 și 3 rap. la art.209 alin.1 lit.a și i Cod penal, în aprecierea curții, fapta nu poate fi considerată infracțiune, pentru că lipsește o trăsătură esențială a acesteia, și anume gradul de pericol social, pentru ca o astfel de fapt să fie calificată ca și infracțiune.
In acest sens, la stabilirea gradului de pericol social, trebuie să se țină seama, conform art.18/1 Cod penal, de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produse, precum și de persoana și conduita făptuitorului, evaluându-se sub aspectul atingerii minime adusă uneia dintre valorile apărate de lege.
In raport de aceste criterii, astfel enunțate, având în vedere că inculpatul a avut acordul părinților părții vătămate pentru a-și lua bunurile, aflate în posesia părții vătămate, faptul că aceste bunuri erau ale sale, partea vătămată refuzând să i le dea pentru o presupusă datorie pe care inculpatul o avea față de ea, luând în considerare prejudiciul relativ mic, de circa 800 lei, precum și faptul că inculpatul nu are antecedente penale, toate aceste situații sau împrejurări circumscrise criteriilor mai sus enunțate, potrivit art.18/1 Cod penal, conduc la concluzia că a avut loc o atingere minimă a posesiei ocrotită de lege, astfel că fapta sa nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, dispunându-se în consecință achitarea sa, în temeiul art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.b/1 Cod pr.penală, cu aplicarea art.18/1 și 92 lit.c Cod penal, recursul parchetului fiind astfel admis sub acest aspect.
Cu referire la recursul părții vătămate, curtea constată că motivele invocate nu pot fi primite, neimpunându-se condamnarea inculpatului, având în vedere considerentele exprimate mai sus, iar cu referire la latura civilă a cauzei, în sensul acordării unei pretinse datorii de 1500 dolari pe care trebuia să-i primească de la inculpat, precum și a acordării de daune morale, urmare prezentării la multiple termene de judecată datorită faptei inculpatului, nici acestea nu pot fi acceptate.
Astfel, cu privire la pretențiile civile de acordate a sumei de 1500 dolari, curtea constată că o atare pretenție excede obiectului acestui proces penal, eventual, ele urmând a fi valorificate pe calea unei acțiuni civile la instanța civilă, iar cu referire la daunele morale, curtea consideră că durata procedurii în speța dată nu poate constitui un temei suficient de acordare a acestora, menținând, în consecință, dispozițiile hotărârilor date pe latura civilă a cauzei.
Așa fiind, față de cele ce preced, având în vedere considerentele exprimate în privința ambelor recursuri, curtea, în baza art.385/15 pct.2 lit.d Cod pr.penală, va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș, va casa în parte decizia penală atacată și în parte sentința penală nr.1 din 9 ianuarie 2009 Judecătoriei Curtea d e A, în sensul că va schimba temeiul achitării inculpatului, cu privire la infracțiunea prev. de art.208 alin.1 și 3 rap. la art.209 alin.1 lit.a și i Cod penal, din art.10 lit.d Cod pr.penală, în art.10 lit.b/1 Cod pr.penală, și, potrivit art.18/1 Cod penal, rap. la art.91 lit.c Cod penal, va aplica inculpatului sancțiunea cu caracter administrativ a amenzii, într-un cuantum pe care instanța îl va evalua în limitele prevăzute de lege.
Va menține în rest dispozițiile hotărârilor atacate.
Cu referire la recursul declarat de partea vătămată, curtea, în baza art.385/15 pct.1 lit.b Cod pr.penală, îl va respinge ca nefondat, urmând ca aceasta, în baza art.192 alin.2 Cod pr.penală, să fie obligată la cheltuieli judiciare către stat.
Totodată, onorariului apărătorului din oficiu pentru inculpat, în baza art.189 Cod pr.penală, se va avansa din fondurile Ministerului Justiției și Libertăților.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL ARGEȘ, împotriva deciziei penale nr.60 din data de 02 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-.
Casează în parte decizia penală și în parte sentința penală nr.1 din 09.01.2009 a Judecătoriei Curtea d e A, în sensul că schimbă temeiul achitării inculpatului, din art.10 lit.d Cod procedură penală în art.10 lit.b/1 Cod procedură penală și, în baza art.91 lit.c Cod penal, aplică inculpatului sancțiunea cu caracter administrativ a amenzii în cuantum de 300 lei.
Menține în rest dispozițiile hotărârilor atacate.
Respinge ca nefondat recursul părții vătămate, domiciliat în Curtea de A, str. - -, -.A,.1, județul A, pe care-l obligă la 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul apărătorului din oficiu pentru inculpat în sumă de 200 lei se avansează din fondurile Ministerului Justiției și Libertăților.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 29 octombrie 2009, la Curtea de Apel Pitești -secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- -
Grefier,
Red.
Tehnored.
Ex.2/16 noiembrie 2009
Jud.fond
Jud.apel
Președinte:Corina VoicuJudecători:Corina Voicu, Dumitru Diaconu, Elena Minodora
