Infracțiuni la alte legi speciale. Decizia 353/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
RO MÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA IAP ENALĂ
Dosar nr-
422/2009
DECIZIA PENALĂ NR. 353
Ședința publică de la 10 martie 2009
CURTEA DIN:
PREȘEDINTE: Antoaneta Nedelcu JUDECĂTOR 2: Mihai Oprescu
JUDECĂTOR 3: Viorel Adrian
GREFIER -
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă C de Apel - B - estereprezentat prin procuror
Pe rol se află judecarea recursurilor formulate de recurentul inculpat și de recurentul parte civilă împotriva Deciziei penale nr. 54 din data de 26 ianuarie 2009 Tribunalului București Secția Ia P enală, din dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile. Recurentul inculpat, a fost reprezentat juridic de apărător ales -.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învedera faptul că recurentul inculpat a depus motivele scrise de recurs.
Curtea, față de faptul că nu au fost formulate alte cereri, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.
Apărătorul ales al recurentului inculpat critică decizia atacată ca nelegală și netemeinică. Indică incidența în cauză cazurilor de casare prevăzute de art. 3859pct. 9 și pct. 10 Cod procedură penală.
Susține oral motivele de recurs depuse în scris la dosar, filele 12-14.
Își încheie pledoaria solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și, pe fond, achitarea inculpatei în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. d Cod procedură penală ori, achitarea în baza art. 10 alin. 1 lit, b1Cod procedură penală.
Cu privire la recursul declarat de partea civilă solicită respingerea ca nefondat.
Reprezentantul Ministerului Public, cu privire la recursul declarat de inculpat, pune concluzii de respingere a acestuia ca nefondat și de menținere a hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică. Tribunalul corect a reținut incidența dispozițiilor art. 23 pct. 1 din Legea 178/1934, faptul că părțile nu au încheiat un contract de consignație scris, nu are relevanță cu privire la existența acordului de voință. Sunt nefondate susținerile privind incidența dispozițiilor art. 10 lit. d Cod procedură penală întrucât inculpata avea cunoștință că trebuia să anunțe partea vătămată cu privire la modul de înstrăinare al obiectelor încredințate. Solicită obligarea recurentei la plata cheltuielilor judiciare în favoarea statului.
Cu privire la recursul declarat de partea civilă pune concluzii de respingere ca nefondat întrucât nu a fost indicat nici unul dintre cazurile de casare prevăzute de lege. Solicită obligarea recurentei părți civile la plata cheltuielilor judiciare în favoarea statului.
CURTEA,
Asupra recursului penal de față:
Prin sentința penală nr.1549 din 22.06.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B în dosarul penal nr-, conform art.334 raportat la art.335 alin.3, 336 alin.1 lit.b Cod pr.pen. s-a respins cererea părții vătămate privind extinderea procesului penal și schimbarea încadrării juridice a faptei deduse judecății, în sensul de a fi cercetată inculpata și sub aspectul infracțiunii prev.de art.24 pct.2 Lg.178 din 30 iulie 1934, privind contractul de consignație și al infracțiunii prev.de art.215 alin. 1 - 3 Cod penal.
Conform art.23 pct.1 Legea nr.178 din 30 iulie 1934 privind contractul de consignație a fost condamnată inculpata (fiica lui și,ns.la 11.01.1967 în com. jud.D, domiciliată în B--4,.17 -18,.80, sector 4, și cu domiciliul ales la Av. din B șos.- nr.37,. 106, parter,.59, sector 4, CNP -) la 2 (doi) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de însușire a bunurilor încredințate în consignație sau înstrăinate în alt mod ori alte condiții decât cele prevăzute în contract.
Conform art.81,82 Cod penal s-a suspendat condiționat executarea pedepsei pentru un termen de încercare de 5 ani.
S-a atras atenția inculpatei asupra disp.art.83 Cod penal privind revocarea suspendării executării pedepsei în cazul săvârșirii altei infracțiuni.
S-a făcut aplicarea art.71 alin.1, alin.4 Cod penal raportat la art.64 lit.a, b, c Cod penal aplicându-i-se pe lângă pedeapsa închisorii pedeapsa accesorie constând în interzicerea inculpatei a următoarelor drepturi: dreptul de a alege și de a fi ales în autoritățile publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, dreptul de a desfășura orice activități privind comercializarea bunurilor în regim de consignație.
Pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei s-a suspendat și executarea pedepsei accesorii.
Conform art.53 alin.2 lit.a raportat la art.64 lit.c Cod penal i-a fost aplicată inculpatei pedeapsa complementară constând în interzicerea pe o durată de 10 ani a dreptului de a efectua activități privind comercializarea bunurilor în regim de consignație.
Conform art.14, 320 Cod pr.pen. raportat la art.998, 999 Cod civil, s-a admis în parte acțiunea civilă și obligă pe inculpata la plata sumei de 26.000 RON actualizată la data efectivei achitări a debitului către partea civilă, domiciliată in B-, -ila 10,.B,.1,.7, sector 1 cu titlu de despăgubiri materiale.
Conform art.191 Cod pr.pen. inculpata a fost obligată la 1.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Conform art.193 Cod pr.pen. inculpata a fost obligată la 200 lei cheltuieli de judecată către partea vătămată, reprezentând contravaloare onorariu avocat.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța fondului a reținut că prin rechizitoriu s-a pus în mișcare acțiunea penală și a fost trimisă în judecată în stare de libertate inculpata, cercetată pentru săvârșirea infracțiunea prev.de art.23 pct.1 Lg.178/1934,privind contractul de consignație.
Prin actul de sesizare a instanței s-a reținut în esență că în cursul anului 2002, în calitate de administrator al SC SRL, inculpata a primit în consignație de la partea vătămată un număr de 10 obiecte de artă, în vederea înstrăinării.
Pe parcursul derulării contractului de consignație, inculpata a achitat contravaloarea a șapte dintre obiectele vândute, ulterior refuzând să restituie părții vătămate restul de trei obiecte de artă primite în consignație sau contravaloarea acestora, prejudiciul creat fiind apreciat la valoarea totală de 26.000 RON.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel inculpata și partea civilă .
Inculpata a prezentat în scris criticile aduse sentinței primei instanțe, solicitând următoarele:
In primul rând a solicitat achitarea sa în temeiul disp. art.10 lit. d din C.P.P. respectiv fapta nu întrunește elementele constitutive ale infr. prev. de art. 23 alin. 1 din Legea nr.178/1934, motivat de împrejurarea că nu ar fi avut intenția nici de a-și însuși bunurile primite în consignație și de a nu restitui sumele provenite din vânzarea lor. In acest sens, a arătat că din bunurile primite în consignație a valorificat 7 și a restituit părții civile sumele încasate, că referitor la celelalte trei bunuri rămase, le-a dat numitei, că în această din urmă situație i se poate reține o culpă, dar că nu a dorit niciodată să își însușească acele bunuri ori sumele primite după valorificarea acestora, solicitând totodată cu privire la acest motiv de apel încuviințarea probei cu înscrisuri, martori și o eventuală expertiză contabilă.
În al doilea rând, a solicitat achitarea sa în temeiul disp.art. 18/1din Cod Penal, motivat de aceea că fapta comisă nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, fiind vorba despre fapte de comerț, că a îndeplinit mare parte din obligațiile sale contractuale referitoare la 7 dintre cele 10 bunuri, că este singura faptă comisă, că nu are antecedente penale și că are un comportament bun în societate, solicitând în dovedirea acestor afirmații proba cu înscrisuri, martori pe situația de fapt și în circumstanțiere.
Odată cu motivele de apel, depuse pentru termenul din data de 01.10.2007, inculpata a invocat și excepția de neconstituționalitate a disp. art. 23 din Legea nr. 178/1934, prin raportare la disp. art. 16 alin. 1 din Constituție, arătând că, în opinia sa, prin păstrarea acestei incriminări, se creează o situație discriminatorie între comercianții care au drept obiect vânzarea de bunuri în regim de consignație, că efectul nerespectării clauzelor contractuale este răspunderea civilă, iar prin alăturarea celei penale, s-ar crea o situație discriminatorie în raport de ceilalți comercianți.
Partea civilă a motivat înscris apelul declarat criticând soluția primei instanțe atât cu privire la latura penală cât și cu privire la latura civilă. Astfel, în ce privește latura penală, partea civilă a criticat faptul că prima instanță nu a extins procesul penal și cu privire la infr. prev. de art. 24 alin. 2 din Legea nr. 178/1934, art. 215 alin. 1 și 3 din în Cod Penal referire la restituirea sumei de 5.500 USD și de tâlhărie în referire la luarea unui tablou din locuința sa, deși aceasta ar fi cerut acest lucru primei instanțe, iar cerințele legale erau îndeplinite. De asemenea, a criticat modalitatea de executare a pedepsei închisorii aplicată de prima instanță care ar fi trebuit să fie, în opinia acestei apelante detenția, cât și cu privire la aplicarea pedepsei complementare care ar fi trebuit dispusă pe viată.
În ce privește latura civilă, apelanta a criticat sentințe primei instanțe pentru aceea că nu a obligat inculpata să îi restituie ca obligație alternativă obiectele date în consignație, că în mod greșit prima instanță, i-a respins pretențiile civile referitoare la obligarea inculpatei la plata daunelor morale în sumă de 50.000 euro, că, în mod greșit, inculpata nu a fost obligată la plata sumei de bani actualizată, precum și că, în mod greșit, nu a fost aplicat sechestrul asigurător.
Prin decizia penală nr.54/A/26.01.2009, Tribunalul București Secția I-a Penală a respins ca nefondat apelul declarat de partea civilă împotriva sentinței penale nr.1549 din 22.06.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B în dosarul penal nr-.
A admis apelul declarat de inculpata împotriva aceleiași sentințe.
A desființat sentința penală apelată, în parte și, rejudecând,
A redus pedeapsa aplicată de la 2 ani închisoare la 1 an închisoare.
În baza dispozițiilor art.81 Cod penal, a suspendat condiționat executarea pedepsei de 1 an închisoare pe un termen de încercare de 3 ani calculat conform art.82 Cod penal.
În baza dispozițiilor art.359 Cod pr.pen. raportat la art.83 Cod penal a atras atenția inculpatei cu privire la revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.
A făcut aplicarea art.71,64Iit.a teza a II a și b Cod penal.
În baza dispozițiilor art.71 al.ultim Cod penal,pe durata suspendării executării pedepsei, se suspendă și executarea pedepselor accesorii.
A înlăturat dispozițiile privind pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art.64Iit.c Cod penal.
A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.
A respins ca nefondată cererea de instituire a sechestrului asigurător formulată de apelanta parte civilă.
A obligat apelanta parte civilă la plata sumei de 100 lei, cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a decide astfel,Tribunalul a reținut că din coroborarea materialului probator administrat în cauză,rezultă că la data de 22.11.2002 partea vătămată a predat inculpatei zece obiecte de artă și bijuterii în scopul valorificării acestora în temeiul unui contract de consignație, sens în care inculpata i-a predat părții vătămate un bon de primire.Dintre aceste obiecte,inculpata a achitat părții vătămate contravaloarea a șapte dintre ele, mai puțin cea a unui tablou, un inel cu briliante și un pandantiv de platină în valoare totală de 26.000 lei.
Tribunalul a apreciat că inculpata nu a făcut dovada că ar fi anunțat în prealabil pe partea vătămată despre încredințarea bunurilor către altă persoană, declarația martorului din cursul anchetei nefiind relevantă cu privire la acest aspect și în contradicție cu cea a inculpatei.
S-a mai reținut că deși partea vătămată a solicitat inculpatei, prin somațiile trimise acesteia, restituirea contravalorii celor trei bunuri date în consignație, inculpata nu s-a conformat, susținând în apărarea sa argumente ce s-au dovedit nefondate.
Totodată, tribunalul a avut în vedere faptul că,în cauză, nu rezultă dacă acele bunuri ar fi fost vândute efectiv de către inculpată sau altă persoană.
În drept, potrivit art. 23 pct. 1 din Legea nr. 178/1934,"se va pedepsi cu închisoare de la 2 luni până la 2 ani si cu amenda de la 10000 - - lei, fără a se putea acorda circumstanțe atenuante, consignatarul: 1. Care-și va însuși bunurile încredințate în consignație, sau le va înstrăina in alt mod sau in alte condițiuni decât acelea prevăzute in contract, sau nu le va restitui consignantului la cerere. "
Tribunalul a reținut că, potrivit art.2 din Legea nr.178/1934, contractul de consignație trebuie încheiat în formă scrisă, această formă fiind cerută ad probationem,astfel cum rezultă din chiar cuprinsul textului ce folosește sintagma,se pot dovedi".
În cauză, cele două părți nu au încheiat un asemenea înscris în sens de instrumentum aspect care nu are însă relevanță cu privire la existența acordului de voință și a contractului însuși, care rezultă atât din actele de executare, respectiv întocmirea unui bon de primire, vânzarea unei părți a bunurilor și primirea prețului încasat, precum și din declarațiile concordante în acest sens ale celor două părți.
Aspectul prezentat mai sus are relevanță însă în ce privește varianta normativă a faptei comise de către inculpată.
Tribunalul a reținut că ambele părți au considerat, astfel cum rezultă din declarațiile acestora că era necesar acordul prealabil al părții vătămate anterior unei eventuale încredințări a bunurilor altei persoane pentru valorificare, astfel încât va considera ca dovedită și această clauză contractuală. În ce privește natura probațiunii acestor elemente ce țin de ipoteza infracțiunii - respectiv existența și clauzele unui contract comercial, tribunalul arată că, în cauză, aceste elemente se pot dovedi prin declarațiile părților, recunoașterile celor două părți și simple fiind suficiente în condițiile legii civile.
Având în vedere cele de mai sus, tribunalul a considerat că fapta inculpatei întrunește elementele constitutive ale infr. prev. de art. 23 pct. 1 din Legea nr. 178/1934.
Referitor la susținerile apelantei inculpate în sensul că faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii, respectiv intenția, tribunalul le-a considerat nefondate câtă vreme aceasta a arătat că știa despre faptul că ar fi trebuit anterior să o anunțe pe partea vătămată despre modificarea modului de înstrăinarea a bunurilor date în consignație,că deși a fost notificată,aceasta nu s-a conformat solicitărilor părții vătămate, că deși aceasta s-a apărat în sensul că ar fi încercat să îi restituie părții vătămate contravaloarea bunurilor și că partea vătămată ar fi fost cea care nu a dorit să primească această sumă, inculpata nu a făcut totuși dovada consemnării acestei sume de bani nici până în prezent.
Prin urmare, tribunalul a considerat că inculpata a comis infracțiunea cu forma de vinovăție cerută de lege, în sensul art. 19 alin. 2 din Cod Penal, respectiv intenția..
În ce privește susținerile apelantei inculpate în sensul că faptei îi lipsește pericolul social al unei infracțiuni, tribunalul le-a considerat nefondate, având în vedere faptul că aceasta nu se află la prima abatere de acest gen, la dosarul de anchetă fiind atașate trei ordonanțe ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 B din care rezultă că aceasta a fost sancționată cu amendă administrativă în sensul art. 18/1 din pentru Cod Penal comiterea de fapte de același gen în perioada 2004-2005, aspecte care înlătură apărările inculpatei și care denotă împrejurarea că această cauză nu este un incident izolat. De asemenea, s- reținut că inculpata nu a negat și nici făcut în vreun fel dovada că ar fi atacat aceste ordonanțe în procedura prev. de art. 278/1 din
C.P.P.Tribunalul a mai reținut că în cuprinsul concluzii lor scrise, inculpata ar fi susținut faptul că notificările i-ar fi fost trimise după depunerea plângerii penale.
Acest aspect chiar întemeiat de ar fi nu prezintă relevanță în cauză. În primul rând, tribunalul a reținut că, din examinarea notificărilor făcute inculpatei, două dintre acestea ar fi fost trimise în luna iunie 2004, sesizarea organelor de poliție fiind în luna iulie 2004, deci ulterior acestor notificări.
De asemenea, tribunalul a reținut că depunerea plângerii penale nu are relevanță cu privire la întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii chiar dacă notificările ar fi fost făcute ulterior având în vedere că cel puțin pentru primele modalități normative ale textului nu se cere o asemenea cerință, iar pentru cea de-a treia ar fi prezentat relevanță numai dacă inculpata s-ar fi conformat la un moment anterior aducerii al cunoștința acesteia că față de ea se fac cercetări cu privire la aceste aspecte. Or, inculpata a cunoscut despre existența acestui proces penal la data de 25.10.2004. Pe de altă parte, tribunalul a avut în vedere că cererea prevăzută de art. 23 pct. 1 din Legea nr. 178/1934 trebuie să se refere la bunurile date în consignație, iar nu la sumele de bani astfel cum rezultă din notificări. Tribunalul a aratat că ceea ce s-a reținut în sarcina inculpatei este împrejurarea că aceasta a încredințat în unei alte persoane bunurile date în consignație fără a avea în prealabil acordul părții vătămate cu privire la această modalitate de înstrăinare.
În ce privește individualizarea judiciară a pedepsei, tribunalul a reținut că infracțiunea prev. de art. 23 pct. 1 din Legea nr. 178/1934 este pedepsită cu închisoarea de la 2 luni la 2 ani sau amenda, că inculpata nu este cunoscută cu antecedente penale, că a avut o poziție procesuală parțial sinceră, mai are în vedere vârsta acesteia, 41 de ani, împrejurări care nu pot justifica aplicarea unei pedepse situată la maximul prevăzut de lege.
Într-adevăr, gradul de pericol social al unei fapte se reflectă în primul rând în limitele speciale de pedeapsă prevăzute de legiuitor.
În cauză, legiuitorul a considerat că aceste fapte nu pot fi lăsate sancționate numai în sfera ilicitului comercial, motiv pentru care le-a incriminat drept infracțiuni ușoare, stabilind o pedeapsă cu limite mici alternativ cu amenda.
Având în vedere cele de mai sus, tribunalul a considerat că se justifică reducerea pedepsei aplicate inculpatei de la 2 ani, maximul special prevăzut de lege la o pedeapsă de 1 an de zile, situată la mijlocul celor două limite ținându-se seama și de valoarea prejudiciului cauzat la nivelul anului 2003, precum și de împrejurarea că inculpata nu a încercat în vreun fel să înlăture consecințele faptei sale după începerea acestui proces penal.
În ce privește modalitatea de executare a pedepsei, tribunalul a considerat că, în cauză, se justifică suspendarea condiționată a acesteia pe un termen de încercare de 3 ani calculat conform art. 82 din Cod Penal, având în vedere circumstanțele personale ale inculpatei care conduc la concluzia că scopul pedepsei se poate realiza și prin această modalitate.
făcut aplicarea disp. art. 71 și 64 lit. a teza a II-a și b din Cp.
De asemenea, față de Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Hirsch contra Marii Britanii și Irlandei de Nord din 2005, prin care s-a arătat că dreptul cetățeanului de a alege nu poate fi interzis fără o motivare în acest sens, și având în vedere disp. art. 20 din Constituția României revizuită, instanța nu a considerat necesar să interzică inculpatului și acest drept ca pedeapsă accesorie, având în vedere ca, In cauză nu se regăsesc criterii care să atragă vreo nedemnitate cu privire la acest drept.
Totodată, în baza disp.art. 71 alin.ultim.din Cod Penal,pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei,se suspendă și executarea pedepsei accesorii.
De asemenea, având în vedere cuantumul pedepsei aplicate, tribunalul a înlăturat aplicarea pedepsei complementare a interzicerii dreptului prevăzut de art. 64 lit. c din
Cod PenalÎn ce privește critica apelantei parte vătămată referitoare la faptul că prima instanță nu a extins procesul penal în sensul solicitat, tribunalul a considerat în acord cu prima instanță că nu erau îndeplinite cerințele legale pentru acest lucru, făcându-se trimitere în acest sens la considerentele primei instanțe cu următoarele completări.
În ce privește infr.prev.de art. 24 din Legea nr. 178/1934, tribunalul a reținut că, prin ipoteză, pentru aceeași faptă, cea reținută în situația de fapt expusă mai sus, nu pot coexista infr. prev. de art. 23 și art. 24, cele două excluzându-se.
În același sens, trebuie analizată și posibilitatea reținerii în concurs a infr. prev. de art. 23 din Legea nr. 178/1934 și art. 215 din Astfel Cod Penal, tribunalul a considerat că, în măsura în care ar fi existat manopere dolozive ale inculpatei ce ar fi putut întruni elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune în convenții prev. art. 215 din Cod Penal, nu puteau fi reținute ca întrunite și elementele constitutive ale infracțiunii din legea specială, urmând a se aplica cele referitoare la comiterea infracțiunii de înșelăciune, ipotezele celor două infracțiuni fiind diferite, în primul caz, plecându-se de la vicierea consimțământului, în cel de-al doilea caz nefiind vorba despre vreo manoperă dolozivă. Soluția se impune și prin prisma soluției adoptate de Înalta Curte în unificarea practicii referitoare la existența în concurs a infracțiunilor de înșelăciune cu cec-uri prev. de art. 215 alin. 4 din p, și infracțiunile din legea specială a cec-ului nr. 59/1934.
Se mai arată că procurorul a analizat întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunilor pentru care partea vătămată a solicitat extinderea, concluzionând în cuprinsul rechizitoriului împrejurarea că nu ar fi întrunite elementele constitutive ale acestora în temeiul art. 10 lit. b și art. 10 lit. d din
C.P.P.Tribunalul a arătat că, în aceste condiții partea vătămată putea folosi calea prev.de art 278/1 din cu C.P.P. privire la soluțiile de neîncepere din cuprinsul acestui rechizitoriu ceea ce nu s-a întâmplat, instanța fiind sesizată numai cu privire la fapta inculpatei referitoare la contractul de consignație, obiectul judecății fiind constituit potrivit art. 317 din de C.P.P. această faptă.
Latura civilă. În ce privește latura civilă, tribunalul a reținut că apelanta parte civilă a criticat soluția primei instanțe sub mai multe aspecte și anume: faptul că nu a stabilit în mod alternativ obligarea inculpatei la restituirea în natură a bunurilor cu cea de plată a contravalorii acestora, că nu au fost acordate daune morale, că sumele de bani nu au fost actualizate precum și că ar fi trebuit instituit sechestrul asigurător.
În ce privește prima critică, tribunalul a reținut în primul rând că inculpata a negat în mod constant că bunurile se mai află în posesia sa, declarația sa fiind verosimilă atâta vreme cât restituirea acestor bunuri ar fi înlăturat răspunderea penală a acesteia în orice moment anterior începerii urmăririi penale.
Față de situația de mai sus, tribunalul a considerat nejustificată cererea apelantei parte civilă de obligare a inculpatei la restituirea în natură a acestor bunuri câtă vreme la acest moment executarea silită, în modurile prevăzute de legea procesual civilă, acestei obligații apare ca imposibilă.
În ce privește acordarea daunelor morale, tribunalul le- considerat nejustificate având în vedere că nu rezultă în ce mod relațiile ce țin de sfera nepatrimonială ar fi fost afectate prin neexecutarea de către inculpată a obligațiilor contractuale chiar dacă acestea constituie infracțiune prin voința legiuitorului. Disconfortul creat de pornirea unui proces penal pentru realizarea drepturilor nu atrage prin sine acordarea de daune morale, astfel cum în mod corect a apreciat și prima instanță.
Referitor la acordarea sumei de bani actualizată, tribunalul a reținut că prima instanță a dispus deja ca suma să fie actualizată la data plății efective, astfel că și această critică este nefondată. In ce privește data exigibilității creanței, potrivit regulilor procesului civil, aceasta va fi data delictului potrivit principiuluidies interpellat pro homine,cu atât mai mult cu cât inculpata a recunoscut datoria exact în cuantumului pretins de 26.000 lei încă de la primele declarații. Tribunalul a mai reținut că inculpata nu a solicitat pe parcursul judecării acestui apel administrarea de probatorii pe latura civilă.
În ce privește celelalte aspecte, sume de bani, care ar avea drept izvor pretinsa comitere a altor infracțiuni de către inculpată cu privire la care după cum s-a arătat mai sus nu se impunea nici extinderea procesului penal nici schimbarea încadrării juridice, pretențiile civile sunt nefondate, în mod logic.
Referitor la instituirea sechestrului asigurător, tribunalul a arătat că, deși în cauză au fost efectuate verificări la autoritățile competente astfel cum s-a arătat la începutul acestor considerente, nu au fost identificate bunuri ale inculpatei care să poată forma obiectul unei asemenea măsuri, motiv pentru cererea apelantei parte civilă cu acest obiect a fost respinsă,ca neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpata și partea civilă.
În recursul săi,inculpata a invocat cazurile de casare prev.de art.3859pct.9 și 10 Cod procedură penală,arătând că decizia a fost pronunțată prin aplicarea și interpretarea greșită a legii fără a se ține cont de toate dovezile administrate,instanța motivându-și decizia pe baza motivării instanței de fond,reținând greșit că nu pot fi luate în calcul declarațiile martorului .
În ceea ce privește lipsa pericolului social al faptei,Ordonanțele Parchetului au fost date cu propunerea de neîncepere a urmăririi penale,fiind sancționată cu amendă administrativă.
În latura civilă,daunele morale sunt nejustificate.
În recursul părții civile,în latura penală s-a criticat decizia sub aspectul faptului că nu s-a extins procesul penal și cu privire la infracțiunea prev.de art.24 alin.2 din Legea nr.178/1934 și prev.de art.215 alin.1 și 3 Cod penal.
În latura civilă a cauzei a solicitat restituirea în natură a celor 3 obiecte de artă,obligarea inculpatei la 50.000 euro daune materiale,restituirea sumei de 5500 USD actualizată și aplicarea sechestrului asupra bunurilor inculpatei.
A mai solicitat condamnarea inculpatei fără reținerea unor circumstanțe atenuante și la o pedeapsă pe care să o execute în regim de detenție.
Analizând legalitate și temeinicia deciziei recurate având în vedere criticile aduse,precum și conform art.3859alin.3 Cpp, Curtea constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Printr-o examinarea judicioasă a probatoriilor administrate, instanțele au stabilit o corectă situație de fapt și au dat o corespunzătoare încadrare juridică faptei comise de inculpată.
Astfel în prima declarație dată la data de 01.11.2005 în fața organelor de poliție, inculpata precizează că motivul pentru care a dat trei din bunurile primite în consignație de la partea vătămată numitei a fost că strada pe care se afla punctul de lucru era în reparație, firma fiind închisă temporar. Din cuprinsul acestei declarații nu rezultă însă că inculpata ar fi anunțat-o anterior pe partea vătămată cu privire la decizia luată, acest lucru întâmplându-se ulterior, după decesul numitei.
Ulterior, la data de 30.01.2006 inculpata precizează că numita fusese cea care i-a propus să îi dea cele trei obiecte, că înainte de a primi propunerea acesteia, a solicitat telefonic acordul părții vătămate, precum și că aceasta din urmă ar fi fost de acord. Inculpata a mai arătat în cuprinsul acestei declarații că, de față la discuția telefonică purtată cu partea vătămată, au fost atât cât și martorul a cărui adresă nu o cunoaște, dar o va preciza ulterior.
În aceste condiții, martorul este audiat la data de
,
14.02.2006, deci la aproape trei ani de la momentul faptei. Din cuprinsul acestei declarații, rezultă că martorul fusese de față la o discuție telefonică dintre inculpată și o persoană, dar că acest lucru s-a întâmplat după decesul numitei,astfel încât declarațiile acestui martor le infirmau pe cele ale inculpatei.
În fața primei instanțe,inculpata a reiterat împrejurarea că partea vătămată și - ar fi dat acordul cu privire la încredințarea celor trei bunuri către pentru a fi valorificate precizând că la momentul predării bunurilor către în magazin mai era de față și martorul Mari an.
Acest martor nu a putut fi audiat în fața primei instanțe, fiind audiat după acordarea mai multor termene în acest sens la data de 19.01.2009 de către instanța de apel.
Din examinarea acestei declarații, se reține că la circa 6 ani de la desfășurarea evenimentelor, martorul dă mai multe detalii chiar decât cele date în fața organelor de poliție, contrazicând declarația inițială. De asemenea,se reține că acesta furnizează în cuprinsul declarației sale aspecte suplimentare decât cele cunoscute din datele dosarului, în sensul că inculpata ar fi predat numitei și bunurile altor persoane care nu puteau fi vândute întrucât strada unde se afla punctul de lucru era în reparație, sau chiar aspecte diferite de declarațiile inculpatei, cea care l-a propus ca martor, în sensul că și el ar fi fost prezent la întâlnirea dintre inculpată și partea vătămată în condițiile în care inculpata a arătat în declarați sa dată la 30.01.2006 - la care s-au făcut referiri mai sus - că a mers singură la locuința părții vătămate. În referire la acest din urmă aspect, se constată că inculpata nici în declarația sa dată în fața primei instanțe nu a arătat că s-ar fi deplasat la locuința părții vătămate fiind însoțită de către martor.
În condițiile de mai sus,corect tribunalul a înlăturat declarația martorului Pentru ca nesinceră.
Partea vătămată a dat declarații constante în cauză cu privire la toate elementele relevante arătând că niciodată nu a fost încunoștiințată în prealabil despre încredințarea celor trei bunuri către numita.
Prin urmare,în raport de cele ce preced,în cauză nu pot fi reținute cazurile de casare invocate,existând probe certe de vinovăție și instanța motivând corespunzător în ce mod probele fundamentează vinovăția și soluția de condamnare.
Totodată,corect s-a reținut că fapta prezintă pericolul social al unei infracțiuni în contextul repetabilității unui asemenea comportament al inculpatei,aceasta nefiind la primul conflict de acest gen cu legea,
Nu sunt întemeiate nici criticile aduse de partea civilă care vot fi analizate în cadrul cazurilor de casare invocate de inculpată precum și pentru cazurile din oficiu prev.de art.3859alin.3 Cpp,potrivit caracterului subsidiar al acțiunii civile.
Deosebit de aceasta,partea civilă a adus critici care corespund cazului de casare prev.de art.3859pct.14 Cpp.
Astfel,cu privire la extinderea procesului pentru alte fapte,procurorul nu a cerut extinderea procesului penal conform prevederilor art.336 Cpp și nefiind îndeplinite prevederile art.336 alin.1 lit.b Cpp,așa cum corect motivat instanța de fond,nici instanța nu a sesizat cu încheiere organul de urmărire penală pentru efectuarea de cercetări cu privire la fapta descoperită.
Corect s-a reținut că în cadrul cercetării judecătorești nu s-au conturat acțiuni sau inacțiuni specifice infracțiunii prev.de art.24 pct.1,2,3 din legea nr.178/1934,iar în privința infracțiunii prev. de art.215 alin.1 și 3 Cod penal,nu au rezultat date concludente de natură să releve o acțiune de inducere în eroare la data încheierii contractului de consignație.
Totodată,nu este întemeiată nici critica părții civile referitoare la individualizarea judiciară a pedepsei în considerarea elementelor ce circumstanțiază persoana inculpatei,așa cum au reținut ambele instanțe.
În latura civilă a cauzei,instanța de apel a motivat corespunzător netemeinicia criticilor aduse de partea civilă,în acest sens urmând să facem trimiterea la aceste considerente.
Pentru toate aceste motive,Curtea în temeiul disp.art.38515pct.1 lit.b Cpp va respinge ca nefondate ambele recursuri.
Văzând și preved.art.192 alin.2 Cpp
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge,ca nefondate,recursurile declarate de inculpata și partea civilă împotriva deciziei penale nr.54A/26 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul București Secția I-a penală în dosarul nr-.
Obligă recurentele la câte 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică,azi 10 martie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECATOR
GREFIER
Red.AN
Dact.IE/2 ex./3.04.2009
2
Jud.fond:
Președinte:Antoaneta NedelcuJudecători:Antoaneta Nedelcu, Mihai Oprescu, Viorel Adrian
