Mărturia mincinoasă (art. 260 cod penal). Decizia 1443/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Jurisprudenţă şi speţe de drept penal (Jurindex)

ROMÂNIA

Dosar nr-

2023/2009

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA I-a PENALĂ

Decizia penală nr.1443/

Ședința publică din data de 16 octombrie 2009

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE: Magdalena Iordache

JUDECĂTOR 2: Daniela Panioglu

JUDECĂTOR 3: Ioana Alina

GREFIER -

MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTIa fost reprezentat prin PROCUROR

Pe rol judecarea recursului declarat de recurentul-parte vătămată - împotriva Deciziei penale nr.426/A/29.VI.2009 a Tribunalului București - Secția a II-a Penală, din Dosarul nr-.

La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit recurentul-parte vătămată -, și intimații-inculpați și, pentru care a răspuns apărătorul din oficiu, din cadrul Baroului B, cu delegațiile nr.027.100/25.VIII.2009, aflată la fila 14, și nr.032.228/16.2009.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează prezența la dosar a motivelor de recurs formulate de recurentul-parte vătămată, după care Curtea, din oficiu, pune în discuție cazul de casare prevăzut de art.385⁹pct.17¹Cod procedură penală privind nelegalitatea trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de fond, dispusă de instanța de apel - Tribunalul București.

Apărătorul din oficiu al intimaților-inculpați consideră că este incident cazul de casare pus în discuție din oficiu, așa încât solicită admiterea recursului.

Reprezentantul Ministerului Public apreciază că este incident cazul de casare pus în discuție din oficiu, întrucât instanța de apel a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, Judecătoria Arad, cu ignorarea prevederilor art.379 pct.2 lit.b Cod procedură penală, care stabilesc, în mod limitativ și restrictiv, situațiile în care se poate dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, motiv pentru care solicită admiterea recursului, casarea deciziei penale și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel - Tribunalul București.

CURTEA

Asupra recursului penal de față:

Prin decizia penală nr. 426/A din 29 iunie 2009 Tribunalul București - Secția a II -a Penală a admis apelurile formulate de parchetul de pe lângă Judecătoria Arad, partea vătămată și inculpata împotriva sentinței penale nr. 971 din 24 aprilie 2007 Judecătoriei Arad, a desființat această sentință și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin plângerea formulată la data de 16.01.2006 si înregistrată pe rolul Judecătoriei Reșița sub nr.390/2006, petentul a solicitat desființarea Rezoluției din data de 9.12.2005 data in dosarul nr.1377/P/2005 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Reșița si a Rezoluției din data de 16.01.2005 data de prim procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Reșița,în dosar nr.947/II-2/2005.

Prin plângerea înregistrată la data de 13.07.2005 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Reșița, petentul s-a plâns împotriva numiților si pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, reținându-se ca aceștia au făcut afirmații mincinoase in calitate de martori in procesul penal in care petentul a fost condamna la o pedeapsa de 1 an închisoare cu suspendarea condiționata a executării pedepsei. Prin încheierea nr.1047/12.12.2006, ca urmare a admiterii cererii de strămutare a judecării cauzei formulate de petent către ICCJ, (prin încheierea nr.6748/16.11.2006 a ICCJ), Judecătoria Reșița a trimis dosarul spre soluționare Judecătoriei Arad.

Prin sentința penala nr.971/24.04.2007, pronunțată în dosarul nr-, Judecătoria Arad, în baza art. 260 Cod Penal a condamnat la 1 an închisoare pe inculpatul, pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă.

In baza art. 71 Cod Penal a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 literele a, cu excepția dreptului de a alege, b,c Cod Penal.

In baza art. 81, 82 Cod Penal a suspendat condiționat executarea pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani.
A atras atenția inculpatului asupra prevederilor art. 83 Cod Penal.

In baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod Procedură Penală a achitat pe inculpatul, pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 260 Cod Penal.

A respins acțiunea civilă formulată de către partea civilă.

In baza art. 191 Cod Procedură Penală a obligat inculpatul la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare avansate de stat.

Se retine in motivarea sentinței că prin plângerea înregistrată la Judecătoria Reșița cu nr. 390/2006 petentul a contestat soluția de neîncepere a urmăririi penale față de făptuitorii și pronunțată în dosarul nr. 1377/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Reșița.

In motivarea plângerii petentul a invocat nelegalitatea și netemeinicia soluției fată de circumstanțele și probele aflate la dosar.

In vederea soluționării cauzei a fost atașat dosarul nr. 1377/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Reșița.

Prin încheierea din data de 16 mai 2006 Judecătoriei Reșița a fost admisă plângerea petentului, au fost anulate rezoluțiile atacate, inclusiv rezoluția prim-procurorului de respingere a plângerii împotriva soluției și a fost reținută cauza spre judecare, în condițiile art. 278¹alin. 8 lit. c Cod Procedură Penală.

Prin încheierea nr. 6748/16.11.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admisă cererea de strămutare formulată de inculpatul, și a fost stabilită Judecătoria Arad ca fiind competentă să soluționeze cauza.

La această instanță cauza a fost înregistrată cu nr-, iar în vederea soluționării cauzei au fost audiați inculpații.

Din analiza actelor dosarului instanța a reținut că artea p. vătămată a formulat plângere la Parchetul de pe lângă Judecătoria Reșița, în cadrul dosarului cu nr. 1377/P/2005, împotriva inculpaților și pentru faptul că aceștia au depus mărturie în faza de judecată și urmărire penală, mărturii în baza cărora s-a pronunțat sentința penală nr. 13/2004 a Curții de Apel Alba Iulia prin care a fost condamnată partea vătămată la 1 an închisoare cu suspendare condiționată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 289 Cod Penal.

Partea vătămată a formulat plângere cu motivarea că mărturiile inculpaților au fost mincinoase.

Inculpații au fost audiați ca și martori în procesul penal unde partea vătămată era cercetată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 289 Cod Penal.

In ce îl privește pe inculpatul acesta a dat o serie de declarații contradictorii. Astfel în faza de urmărire penală, în calitate de martor, acesta a declarat că partea vătămată cunoștea că inculpatul nu este numitul, cel cu al cărui nume s-a prezentat inculpatul în fața notarului public, iar în fața instanței, tot în calitate de martor, a declarat că partea vătămată credea că el este.

Acesta este aspectul esențial asupra căruia a fost întrebat inculpatul, ca
martor, și în baza căruia a fost condamnat inculpatul.

Instanța a apreciat că atâta timp cât inculpatul a dat declarații contradictorii în cele două faze ale procesului, el a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă. Instanța nu a putut stabili în acest cadru procesual care sunt aspectele reale declarate și care sunt aspectele mincinoase declarate. Cert este că inculpatul a dat o declarație mincinoasă ori în faza de urmărire penală ori în faza de judecată, dar cu siguranța una din afirmații a fost mincinoasă.

Fapta săvârșită de inculpat întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 260 Cod Penal, iar față de criteriile prevăzute de art. 52 Cod Penal instanța a apreciat că pedeapsa de un an închisoare va fi aptă a duce la atingerea scopului pedepsei.

Față de lipsa antecedentelor penale instanța a considerat că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia, astfel că s-a suspendat condiționat executarea pedepsei, conform art. 81 Cod penal pe un termen de încercare de 3 ani fixat conform art. 82 Cod penal.

S-a atras atenția inculpatului asupra prev. art. 83 Cod penal.

In condițiile art. 71 Cod Penal s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 literele a, cu excepția dreptului de a alege, b, c Cod Penal. Dreptul de a alege nu a fost interzis avându-se în vedere jurisprudența CEDO, mai exact cauza HIRST Marea Britanie.

In ce îl privește pe inculpatul instanța a constatat că în dosarul în care a fost cercetată partea vătămată ca inculpat el a fost constant ca martor, atât în cursul urmăririi penale cât și în faza de judecată, în sensul că el a propus părții vătămate să întocmească o procură comunicându-i însă ca procura o va semna o altă persoană pentru mandantul real.

Inculpatul a dat două declarații contrare celor în cadrul cărora a fost audiat ca martor, la datele de 20.11.1998 și 17.09.2002, declarații date înainte de începerea urmăririi penale respectiv în calitate de învinuit.

Art. 260 Cod Penal prevede următoarele:

"ART. 260. mincinoasă. Fapta martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase, ori nu spune tot ce știe privitor la împrejurările esențiale asupra cărora a fost întrebat, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani."

Câtă vreme inculpatul a dat acele declarații în afara unui cadru procesual stabilit, și nu ca martor, iar declarațiile date ca martor au fost constante și nu există elemente care să infirme veridicitatea lor, instanța nu poate aprecia că în cauză inculpatul ar fi săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă astfel că, în temeiul art. 10 lit. d Cod Procedură Penală, a fost achitat inculpatul pentru această infracțiune.

Partea vătămată s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 400.000.000 ROL daune morale. Câtă vreme instanța nu a putut stabili, în baza elementelor de la dosar, dacă inculpatul a prejudiciat partea vătămată prin declarațiile sale, neputându-se stabili care afirmații au fost reale și care nu, instanța reușind doar să stabilească, în mod cert, că inculpatul a făcut afirmații mincinoase, și atât timp cât inculpatul a fost achitat în temeiul art. 14, 346 Cod Procedură Penală a fost respinsă acțiunea civilă.

In temeiul art. 191 Cod Procedură Penală inculpatul condamnat a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Prin decizia penala nr.311/24.10.2007, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Aradaa dmis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad, de petentul și de intimații și împotriva sentinței penale nr. 971/24,04.2007 a Judecătoriei Arad.

A desființat în întregime hotărârea atacată, iar în judecarea cauzei:

A admis plângerea formulată de petent împotriva rezoluției procurorului de netrimitere în judecată a intimaților și, dată în dosarul 1377/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Reșița.

A desființat rezoluția atacată și a trimis cauza procurorului în vederea începerii urmăririi penale față de intimați sub aspectul infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 260 alin.1 Cod penal.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunța aceasta decizie Tribunalul a reținut ca rin p. încheierea pronunțată în ședința publică din 16 mai 2006 (filele 69-70 dosar nr. 390/2006) Judecătoria Reșița, în baza art. 278¹alin. 8 lit. c Cod procedură penală, a admis plângerea formulată de petentul - împotriva rezoluțiilor Parchetului de pe lângă Judecătoria Reșița din datele de 09.11.2005 și 16.01.2006, de neîncepere a urmăririi penale față de și, pe care le-a desființat reținând cauza spre judecare.

La 16 noiembrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus strămutarea judecării cauzei la Judecătoria Arad, instanță care, la 24 aprilie 2007 pronunțat hotărârea ce face obiectul prezentului apel.

Pe parcursul judecării cauzei în apel, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat în interesul legii decizia nr. 48/04.06.2007 prin care s-a dispus că "dispozițiile art. 278 alin. 8 lit. c Cod procedură penală se interpretează în sensul că: în cazul plângerii formulate împotriva rezoluției, ordonanței și dispoziției din rechizitoriu, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale sau clasarea, instanța învestită nu poate pronunța soluția prevăzută de art. 278¹alin. 8 lit. c Cod procedură penală".

Decizia a fost publicată pe pagina de internet a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar potrivit art. 414 alin. 3 Cod procedură penală este obligatorie pentru instanțe, în sensul că problemei de drept ce a făcut obiectul recursului în interesul legii nu i se poate da o altă interpretare decât cea asupra căreia s-a oprit instanța supremă, declararea ca și constituțional a textului de lege neavând vreo legătură cu modalitatea în care trebuie interpretat acesta în aplicarea lui.

Potrivit alineatului 3 al articolului 412²Cod procedură penală, soluția pronunțată în interesul legii nu are efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire - situația părților din acele procese. In sensul acestei prevederi legale este vorba despre hotărârile judecătorești pe care Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție le-a avut în vedere pentru promovarea recursului (în interesul legii) și pe care de altfel le-a anexat motivelor de recurs, nicidecum despre hotărâri judecătorești care la data pronunțării deciziei nu sunt definitive și în care se regăsesc soluții privind problema de drept ce este controversată, cum este cazul în speță.

Ca urmare, instanța de apel constatând că în prezenta cauză, prin hotărârea atacată s-a dat o altă interpretare dispozițiilor art. 278¹alin. 8 lit. c Cod procedură penală, decât cea pe care a dat-o de Înalta Curte prin decizia nr. 48, are obligația de a pronunța o decizie care să conducă la aplicarea corectă a legii, iar acest lucru este posibil în condițiile prevăzute de art. 361 alin. 3 Cod procedură penală, de art. 278¹alin. 8 lit. b Cod procedură penală și de art. 379 pct. 2 lit. a Cod procedură penală. Acceptarea opiniei exprimate de procuror cu ocazia dezbaterilor din 24 octombrie 2007, indiferent de soluția ce ar putea fi pronunțată cu privire la vinovăția inculpaților, echivalează cu menținerea prin girul instanței, a unei soluții ce a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale ce reglementează desfășurarea unei etape importante a procesului penal, și anume urmărirea penală. Faza de urmărire penală are un rol esențial pentru stabilirea obiectului și temeiului acțiunii penale și este indisolubil legată de administrarea probelor așa cum sunt ele înțelese de art. 63 Cod procedură penală și nu de art. 224 Cod procedură penală, privind actele premergătoare care permit doar obținerea de informații sau date privind săvârșirea infracțiunii fără a avea valoare probatorie.

Interpretarea literală și sistemică a textelor ce cuprind procedura specială a plângerii în fața judecătorului împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată conduc fără dubiu la concluzia că, dispozițiile art. 278¹alin. 8 lit. c Cod procedură penală au în vedere doar soluțiile în care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea procesului penal, în cazul soluțiilor de neîncepere a urmăririi penale putând fi pronunțată doar soluția prevăzută la lit. b din același articol.

In această situație s-a considerat evident faptul că, în prezenta cauză nici sesizarea instanței de judecată nu este valabilă, deoarece conform alineatului 9 al art. 278¹Cod procedură penală putem vorbi despre o sesizare legală prin plângerea persoanei la care se referă alineatul 1 al acestui articol, doar în cazul prevăzut de litera caa lineatului 8, ceea ce atragede planoși nelegalitatea tuturor actelor procedurale efectuate de instanța de judecată care a reținut cauza spre judecare, inclusiv a hotărârii pronunțată în aceste condiții.

Astfel, apelul declarat împotriva sentinței penale nr. 971/24.04.2007 a Judecătoriei Arads -a socotit făcut și împotriva încheierii pronunțate de Judecătoria Reșița, prin care a fost desființată rezoluția procurorului și cauza reținută spre judecare.

procesual pentru intrarea în legalitate sub aspectul hotărârii pronunțate se găsește în textele de lege mai sus analizate, care permit desființarea sentinței și a încheierii din 16 mai 2006, judecarea cauzei de către instanța de apel în sensul pronunțării unei soluții de trimitere a acesteia la procuror în vederea începerii urmăririi penale față de intimații și, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 260 alin. 1 Cod penal.

In aceste condiții, tribunalul a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad, de petentul - și de intimații și, împotriva sentinței penale nr. 971/24.04.2007, pronunțată de Judecătoria Arad.

Hotărârea atacată a fost desființată în întregime, iar în judecarea cauzei, plângerea formulată de petent împotriva rezoluției procurorului de netrimitere în judecată a intimaților, dată în dosarul nr. 1377/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Reșița, a fost admisă, rezoluția desființată, iar cauza trimisă procurorului de la parchetul mai sus menționat (de pe lângă Judecătoria Reșița), deoarece efectele strămutării vizează doar judecata cauzei nu și faza de urmărire penală, în vederea începerii urmăririi penale față de cei doi intimați sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 260 alin. 1 Cod penal.

In temeiul art. 192 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Prin încheierea de ședință nr.322/P/24.03.2008, pronunțată in dosarul nr-, Curtea de Apel Timișoaraa scos cauza de pe rol si a trimis-o spre competenta judecare a recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad si petentul, împotriva deciziei penale nr.311/24.10.2007, pronunțată in apel d e Tribunalul Arad, la Curtea de APEL BUCUREȘTI, Curtea de Apel Timișoara, a avut in vedere încheierea nr.545/20.03.2008 a ICCJ -Secția Penala prin care s-a strămutat judecarea cauzei (recursurilor) la aceasta din urma instanță - Curtea de APEL BUCUREȘTI.

La Curtea de APEL BUCUREȘTIs -a format dosarul nr-, al Secției a II-a Penala si pentru cauze cu minori si de familie, in care s-a pronunțat decizia penala nr.695/R/26.05.2008 prin care s-au admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad si petentul, s-a casat in totalitate decizia penala nr.311/24.10.2007 a Tribunalului Arad si a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Arad.

Se arata in motivarea deciziei ca rin p. sentința penală nr. 971/24.04.2007, pronunțată în dosarul nr-, Judecătoria Arada dispus următoarele:

In baza art. 260 Cod penal a fost condamnat la 1 an închisoare inculpatul, pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă.

In baza art.71 Cod penal i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art.64 lit. a, cu excepția dreptului de a alege b,c Cod penal.

In baza art.81,82 Cod penal s-a suspendat condiționat executarea pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani.

S-a atras atenția inculpatului asupra prevederilor art.83 Cod penal.

In temeiul art. 11 pct.2 lit.a raportat la art. 10 lit.d Cod procedură penală a fost achitat inculpatul, pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă prev. de art.260 Cod penal.

A fost respinsă acțiunea civilă formulată de partea civilă.

A fost obligat inculpatul - plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin încheierea din data de 16.05.2006 a Judecătoriei Reșița (de la care s-a strămutat cauza) a fost admisă plângerea petentului, a fost desființată rezoluția de neîncepere a urmăririi penale în dosarul nr. 1377/P/2005 și a fost reținută cauza spre judecare în condițiile art. 278 alin. 8 lit. c

C.P.P.

Partea vătămată a formulat plângere la Parchetul de pe lângă Judecătoria Reșița, în cadrul dosarului cu nr. 1377/P/2005 inculpaților și pentru faptul că aceștia au depus mărturie în faza de judecată și urmărire penală, mărturii în baza cărora s-a pronunțat sentința penală nr. 13/2004 a Curții de Apel Alba Iulia prin care a fost condamnată partea vătămată la 1 an închisoare cu suspendare condiționată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 289 Cod Penal.

Partea vătămată a formulat plângere cu motivarea că mărturiile inculpaților au fost mincinoase.

Inculpații au fost audiați ca și martori în procesul penal unde partea vătămată era cercetată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 289 Cod Penal.

In ce îl privește pe inculpatul acesta a dat o serie de declarații contradictorii. Astfel în faza de urmărire penală, în calitate de martor, acesta a declarat că partea vătămată cunoștea că inculpatul nu este numitul, cel cu al cărui nume s-a prezentat inculpatul în fața notarului public -, iar în fața instanței, tot în calitate de martor, a declarat că partea vătămată credea că el este.

Acesta este aspectul esențial asupra căruia a fost întrebat inculpatul, ca martor, și în baza căruia a fost condamnat inculpatul.

Instanța a apreciat că atâta timp cât inculpatul a dat declarații contradictorii în cele două faze ale procesului, el a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă. Instanța nu poate stabili în acest cadru procesual care sunt aspectele reale declarate și care sunt aspectele mincinoase declarate. Cert este că inculpatul a dat o declarație mincinoasă ori în faza de urmărire penală ori în faza de judecată, dar cu siguranța una din afirmații a fost mincinoasă.

In ce îl privește pe inculpatul instanța a constatat că în dosarul în care a fost cercetată partea vătămată ca inculpat el a fost constant ca martor, atât în cursul urmăririi penale cât și în faza de judecată, în sensul că el a propus părții vătămate să întocmească o procură comunicându-i însă că procura o va semna o altă persoană pentru mandantul real.

"ART. 260 mincinoasă - Fapta martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase, ori nu spune tot ce știe privitor la împrejurările esențiale asupra cărora a fost întrebat, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani."

Câtă vreme inculpatul a dat acele declarații în afara unui cadru procesual stabilit, și nu ca martor, iar declarațiile date ca martor au fost constante și nu există elemente care să infirme veridicitatea lor, instanța nu poate aprecia că în cauză inculpatul ar fi săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă astfel că, în temeiul art. 10 lit.d Cod Procedură Penală inculpatul a fost achitat pentru această infracțiune.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad, petentul și intimații și, care au criticat soluția instanței pentru motive de netemeinicie.

Parchetul a solicitat condamnarea ambilor inculpați pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, fapte comise în anul 2003 ( ) și în anul 2004 ( ). Totodată, a arătat că prima instanță nu a stabilit cu claritate situația de fapt, respectiv care dintre declarațiile succesive ale inculpaților au avut caracter mincinos, având în vedere că, în raport de data primelor declarații, respectiv anul 1998, se ridică problema prescripției speciale a răspunderii penale.

Petentul a solicitat condamnarea intimatului pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, precum și admiterea acțiunii civile exercitate în cadrul procesului penal, în sensul obligării inculpaților la plata despăgubirilor civile.

Intimații - inculpați nu au motivat apelurile declarate.

Prin decizia penală nr. 311/A/24.10.2007, Tribunalul Arada admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad, petentul și intimații și, a desființat în întregime hotărârea atacată și rejudecând, a admis plângerea formulată de petent împotriva rezoluției procurorului de netrimitere în judecată a intimaților și în dosarul nr. 1377/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Reșița, a desființat rezoluția atacată și a trimis cauza procurorului în vederea începerii urmăririi penale față de intimați sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 260 alin. 1 Cp.

Instanța de apel reținut că prin încheierea pronunțată în ședința publică din 16 mai 2006 (filele 69-70 dosar nr. 390/2006) Judecătoria Reșița, în baza art. 278¹alin. 8 lit. c Cod procedură penală, a admis plângerea formulată de petentul - împotriva rezoluțiilor Parchetului de pe lângă Judecătoria Reșița din datele de 09.11.2005 și 16.01.2006, de neîncepere a urmăririi penale față de și, pe care le-a desființat reținând cauza spre judecare.

Pe parcursul judecării cauzei în apel, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat în interesul legii decizia nr. 48/04.06.2007 prin care s-a dispus că "dispozițiile art. 278¹alin. 8 lit, c Cod procedură penală se interpretează în sensul că: în cazul plângerii formulate împotriva rezoluției, ordonanței și dispoziției din rechizitoriu, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale sau clasarea, instanța învestită nu poate pronunța soluția prevăzută de art. 278 alin. 8 lit. c Cod procedură penală".

Decizia a fost publicată pe pagina de internet a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar potrivit art. 414²alin. 3 Cod procedură penală este obligatorie pentru instanțe, în sensul ca problemei de drept ce a făcut obiectul recursului în interesul legii nu i se poate da o altă interpretare decât cea asupra căreia s-a oprit instanța supremă, declararea ca și constituțional a textului de lege neavând vreo legătură cu modalitatea în care trebuie interpretat acesta în aplicarea lui.

Potrivit alineatului 3 al articolului 412²Cod procedură penală, soluția pronunțată în interesul legii nu are efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese. In sensul acestei prevederi legale este vorba despre hotărârile judecătorești pe care Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție le-a avut în vedere pentru promovarea recursului (în interesul legii) și pe care de altfel le-a anexat motivelor de recurs, nicidecum despre hotărâri judecătorești care la data pronunțării deciziei nu sunt definitive și în care se regăsesc soluții privind problema de drept ce este controversată, cum este cazul în speță.

Ca urmare, instanța de apel a constatat că în prezenta cauză, prin hotărârea atacată s-a dat o altă interpretare dispozițiilor art. 278¹alin. 8 lit. c Cod procedură penală, decât cea pe care a dat-o de Inalta C prin decizia nr. 48, are obligația de a pronunța o decizie care să conducă la aplicarea corectă a legii, iar acest lucru este posibil în condițiile prevăzute de art. 361 alin. 3 Cod procedură penală, de art. 278¹alin. 8 lit. b Cod procedură penală și de art. 379 pct. 2 lit. a Cod procedură penală. Acceptarea opiniei exprimate de procuror cu ocazia dezbaterilor din 24 octombrie 2007, indiferent de soluția ce ar putea fi pronunțată cu privire la vinovăția inculpaților, echivalează cu menținerea prin girul instanței, a unei soluții ce a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale ce reglementează desfășurarea unei etape importante a procesului penal, și anume urmărirea penală. Faza de urmărire penală are un rol esențial pentru stabilirea obiectului și temeiului acțiunii penale și este indisolubil legată de administrarea probelor așa cum sunt ele înțelese de art. 63 Cod procedură penală și nu de art. 224 Cod procedură penală, privind actele premergătoare care permit doar obținerea de informații sau date privind săvârșirea infracțiunii fără a avea valoare probatorie.

Interpretarea literală și sistemică a textelor ce cuprind procedura specială a plângerii în fața judecătorului împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată conduc fără dubiu la concluzia că, dispozițiile art. 278¹alin. 8 lit. c Cod procedură penală au în vedere doar soluțiile în care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penala sau încetarea procesului penal, în cazul soluțiilor de neîncepere a urmăririi penale putând fi pronunțată doar soluția prevăzută la lit. b din același articol.

In această situație apare evident faptul că, în prezenta cauză nici sesizarea instanței de judecată nu este valabilă, deoarece conform alineatului 9 al art. 278¹Cod procedură penală putem vorbi despre o sesizare legală prin plângerea persoanei la care se referă alineatul 1 al acestui articol, doar în cazul prevăzut de litera caa lineatului 8, ceea ce atragede planoși nelegalitatea tuturor actelor procedurale efectuate de instanța de judecată care a reținut cauza spre judecare, inclusiv a hotărârii pronunțată în aceste condiții.

mpotriva acestei decizii au formulat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad și petentul, care au criticat soluția dispusă pentru motive de nelegalitate.

In dezvoltarea motivelor de recurs, Parchetul a arătat că decizia recurată este afectată de cazul de casare prevăzut de art. 385⁹pct. 10.C.P.P. având în vedere că, prin trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale față de inculpați, instanța de apel a lăsat nerezolvat fondul cauzei. Astfel, în condițiile în care plângerea petentului, formulată împotriva rezoluției procurorului de neîncepere a urmăririi penale, a fost deja admisă în temeiul art. 278¹alin. 8 lit. c la C.P.P. data de 16.05.2006, înainte de pronunțarea deciziei de recurs în interesul legii nr. 48/04.06.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel nu a mai fost sesizată cu o plângere împotriva soluției, ci cu un apel împotriva unei sentințe de condamnare, respectiv de achitare, fiind obligată să procedeze la soluționarea în fond a apelurilor în virtutea efectului integral devolutiv al acestei căi de atac.

Petentul a criticat decizia din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 385⁹pct. 10.C.P.P. arătând că decizia de recurs în interesul legii nr. 48/2007 nu produce efecte în speța de față, întrucât, pe de o parte, conform art. 414²alin. 3.C.P.P. "soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese" iar, pe de altă parte, textul deciziei de recurs în interesul legii nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea 1 și nici pe pagina de internet a înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a-și produce efectele pe viitor, în alte cauze. Ceea ce este publicat pe site-ul Înaltei Curți de Casație și Justiție este un simplu comunicat, care nu echivalează cu textul deciziei și nu produce aceleași efecte sub aspectul publicității.

Totodată, având în vedere dispozițiile art. 379.C.P.P. petentul a apreciat că singura soluție ce putea fi pronunțată în apel era aceea prevăzută de art. 345 și urm.

C.P.P.

Examinând actele dosarului și decizia recurata prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385⁹alin. 1 pct. 10.C.P.P. dar și în conformitate cu dispozițiile art. 385 alin. 3.C.P.P. Curtea a constatat că recursurile formulate sunt fondate în limitele ce se vor arata și pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect, Curtea a reținut că soluția dispusă în apel d e Tribunalul Arad, respectiv aceea de desființare a sentinței, de admitere a plângerii formulate de petentul împotriva rezoluției procurorului de neîncepere a urmăririi penale în dosarul nr. 1377/P/2005 și de trimitere a cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 260 alin. 1 Cp. a fost urmarea examinării prioritare a legalității încheierii din data de 16.05.2006 a Judecătoriei Reșița, încheiere pronunțată în considerarea dispozițiilor art. 278¹alin. 8 lit. c

C.P.P.

În acest sens, critica Parchetului cu privire la obligația instanței de apel dea analiza cauza exclusiv în fond, fără a mai putea dispune asupra rezoluției procurorului (care fusese deja desființată prin încheiere) nu a putut fi reținută. Aceasta deoarece dispozițiile art. 361 alin. 3.C.P.P. care prevăd că apelul formulat împotriva sentinței se socotește făcut și împotriva încheierilor, îndreptățeau instanța de apel să verifice din oficiu legalitatea tuturor încheierilor pronunțate prealabil hotărârii în fond, aspect reținut, corect de altfel, în decizia recurată.

S-a arătat faptul că legislația procesual-penală nu prevede posibilitatea atacării, pe cale separată, a încheierii pronunțate în conformitate cu dispozițiile art. 278¹alin. 8 lit. c C.P.P. nu conferă acestei încheieri caracter definitiv, ci determină doar aplicarea regulii generale a atacării unei atare încheieri numai odată cu fondul cauzei.

Desigur că, în spiritul unei riguroase aplicări a dispozițiilor legale incidente, instanța de apel avea obligația nu doar de a analiza în considerentele deciziei legalitatea încheierii din data de 16.05.2006, ci și de a dispune în mod expres desființarea ei, în cazul în care ar fi constatat aspecte de nelegalitate, așa cum s-a întâmplat de altfel în speță. O atare omisiune nu prezintă însă relevanță cât timp, prin desființarea în totalitate a sentinței atacate, rezultă că a fost desființată implicit și încheierea din data de 16.05.2006 a Judecătoriei Reșița.

Curtea a constatat însă că raționamentul ce a stat la baza soluției pronunțate este eronat, fiind urmarea unei interpretări formaliste a dispozițiilor art. 414².C.P.P. și a neluării în considerare a particularităților cauzei. Trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale (în pofida faptului că în cauză se desfășurase o cercetare judecătorească), cu consecința neanalizării motivelor de apel formulate de părți, echivalează, în acest context, cu o nepronunțare a instanței de apel asupra fondului apelurilor declarate în cauză, ca cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385 pct. 10.

C.P.P.

In acest sens, Curtea a constatat ca la data de 16.05.2006, dată la care Judecătoria Reșița a admis prin încheiere plângerea petentului și a reținut cauza spre judecare conform art. 278¹alin. 8 lit. c C.P.P. nu se pronunțase încă decizia de recurs în interesul legii nr. 48/04.06.2007 avută în vedere de Tribunalul Arad. Interpretarea obligatorie dată dispozițiilor art. 278¹alin. 8 lit. c de C.P.P. către Inalta C de Casație și Justiție a survenit abia în faza de apel, când în prezenta cauză se efectuase deja cercetarea judecătorească în primă instanță și se pronunțase o hotărâre de condamnare, respectiv de achitare a intimaților-inculpați și .

Caracterul obligatoriu al dezlegării dată unei probleme de drept prin decizie de recurs în interesul legii, caracter prevăzut în mod expres de dispozițiile art. 414 alin. 3.C.P.P. justifică, de principiu, aplicarea ei în toate cauzele aflate în curs de judecată, indiferent de stadiul procesual în care se află - fond, apel sau recurs.

Sub acest aspect, Curtea a reținut netemeinicia criticilor recurentului - petent atât cu privire la lipsa de efecte a deciziei de recurs în interesul legii în cauza de față, cât și cu privire la neîndeplinirea condiției de publicitate a acestei decizii, ca urmare a nepublicării sale integrale în Monitorul Oficial al României sau pe pagina de internet a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Aceasta deoarece dispozițiile art. 414²alin. 3.C.P.P. prevăd că deciziile de recurs în interesul legii nu au efecte asupra " hotărârilor judecătorești examinate"învederea soluționării însuși recursului (subl.n)și "a situației părților din acele procese", respectivîn care s-au pronunțat hotărârile examinate (subl.n).Textul instituie însă caracterul obligatoriu al deciziilor în toate cauzele aflate în curs de judecată, neiacând distincție în raport de faza procesuală în care se află.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 414²alin. 3.C.P.P. stabilesc modalități alternative în care deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție se dau publicității și se aduc la cunoștința instanțelor, fără a condiționa în mod expres data de la care acestea își produc efectele de data publicării integrale a deciziei motivate în Monitorul Oficial. Desigur că o atare condiționare legislativă s-ar fi impus, însă în absența ei rezultă că darea spre publicitate a soluției unui recurs în interesul legii, chiar sub forma unui comunicat pe site-ul instanței supreme, în care se specifică numărul deciziei și dispozitivul acesteia, justifică aplicarea de către instanțe a dezlegării date problemei de drept, interpretarea contrară echivalând cu adăugarea unor condiții pe care legea nu le prevede.

Pentru aceste considerente, reținând că decizia de recurs în interesul legii nr. 48/2007 își produce, de principiu, efectele în cauza de față, Curtea constată însă că soluția instanței de apel, deși conformă în mod formal literei acestei decizii, este contrară spiritului ei și de natură a aduce atingere dreptului părților la un proces echitabil, sub aspectul rezonabilității procedurii.

Astfel, fără a ignora caracterul obligatoriu al deciziei enunțate, Curtea a apreciat ca aplicarea ei nu trebuie realizată în mod automat și necritic în toate cauzele aflate în curs de judecată, ci se impune mai întâi o analiză a particularităților fiecărei cauze, pentru a se stabili dacă, în raport de stadiul procesului și de situația concretă a părților, aplicarea acestei decizii servește în mod efectiv scopului său și intereselor legitime ale părților.

Deși motivarea deciziei nr. 48/2007 nu a fost încă publicată până la această dată, este evident că rațiunea soluției rezidă în necesitatea asigurării unui cadru legal și procesual în care probele să fie administrate, cadru care, în situația unei soluții de neîncepere a urmăririi penale, bazata exclusiv pe acte premergătoare, nu satisface exigențele enunțate. Ceea ce este însă esențial pentru respectarea tuturor garanțiilor prevăzute de lege în interesul dreptului la apărare al părților este posibilitatea reală și efectivă de exercitare liberă a drepturilor lor procesuale, respectiv a dreptului inculpaților de a cunoaște învinuirile aduse și probele în acuzare, de a-și expune punctul de vedere asupra acestora și de a solicita și obține administrarea probelor în apărare, precum și a dreptului tuturor părților de a formula cereri și de a pune concluzii.

Faza de urmărire penală are un rol indiscutabil în strângerea probelor și stabilirea obiectului acțiunii penale, însă numai cercetarea judecătorească efectuată de o instanță independentă și imparțială, constituită potrivit legii, constituie garanția suficientă a respectării tuturor exigențelor unui proces echitabil, asigurând și completarea probatoriului, atunci când este cazul.

Or, în speță, s-a constatat că subsecvent pronunțării încheierii din data de 16.05.2006 a Judecătoriei Reșița, s-a efectuat cercetarea judecătorească de către instanța învestită cu soluționarea cauzei, fiind asigurat cadrul legal de administrare a tuturor probelor concludente și dându-se tuturor părților posibilitatea reală de a-și exercita dreptul la apărare și de a-și expune punctul de vedere. Totodată, prin declararea căii de atac integral devolutive a apelului, s-a creat posibilitatea efectivă ca toate părțile să formuleze critici asupra soluției dispuse în primă instanță, fiind asigurat cadrul procesual în care interesele și drepturile lor legitime să fie valorificate.

In acest context, este evident că exigențele unui proces echitabil au fost respectate, trimiterea cauzei la procuror fiind consecința unei aplicări formaliste și teoretice a caracterului obligatoriu al deciziei de recurs în interesul legii, fără luarea în considerare a însăși rațiunii ei. O atare soluție nu servește nici intereselor legitime ale părților de a obține judecarea cauzei într-un termen rezonabil, având în vedere că, o eventuală desfășurare a urmăririi penale și a celor trei cicluri procesuale ar avea drept consecință o prelungire excesivă în timp a duratei procesului, nejustificată de natura și complexitatea sa.

Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat netemeinică soluția instanței de apel și fondate în limitele arătate criticile recurenților, în baza art. 385¹⁵pct. 2 lit. c C.P.P. a admis recursurile declarate, a casat în totalitate decizia penală nr. 311/24.10.2007 a Tribunalului Arad și a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeași instanță - Tribunalul Arad. Sub acest aspect, Curtea a reținut că strămutarea cauzei a vizat exclusiv instanța învestită cu soluționarea recursurilor, efectele sale neputând fi extinse și asupra fazei de apel, în care competența rămâne cea a instanței inițial învestite, u ocazia rejudecării apelurilor, instanța urmând a ave în vedere toate motivele de apel formulate de părți.

In baza art. 192 alin. 3.C.P.P. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina sa.

-se conflict negativ de competenta intre Tribunalul Arad si Tribunalul București, ICCJ - Secția Penală, prin încheierea nr.2124/27.11.2008, dosar nr- a stabilit competenta soluționării cauzei in favoarea Tribunalului București.

In fond,după casare, cu trimitere spre rejudecare, pe rolul Tribunalului București - Secția a II-a Penala s-a inregistrat la data de 6.02.2009 dosarul cu nr-.

a). MINISTERUL PUBLIC, Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad, solicita admiterea apelului, desființarea sentinței penale a primei instanțe -nr.971/24.04.2007, pronunțată în dosarul nr- al Judecătoriei Arad si condamnarea celor doi inculpați si.

Se arata in motivele de apel ca rin p. rezoluția din data de 09.12.2005 pronunțată în dosarul nr. 1377/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Reșița s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de numiții și sub aspectul săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă prev. și ped. de art. 260 CP. Împotriva acestei rezoluții au formulat plângeri, inițial la primul procuror, plângere ce a fost respinsă prin rezoluția din data de 16.01.2005 pronunțată în dosar 947/II/2/2005, apoi la Judecătoria Reșița, plângere ce a făcut obiectul dosarului 390/2006 al acestei instanțe. Prin încheierea din data de 16.05.2006, în baza art. 278 indice 1 al.8 lit.c CPP s-a admis plângerea formulată de petentul, s-au desființat rezoluțiile procurorilor și s-a reținut cauza spre judecare. Prin încheierea nr. 6748 pronunțată la data de 16.11.2006 în dosarul - Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală a admis cererea formulată de și a strămutat judecarea cauzei la Judecătoria Arad, menținând actele îndeplinite de Judecătoria Reșița.

Fiind astfel sesizată, Judecătoria Arad, în dosarul nr- a audiat pe cei doi inculpați, ambii declarând că înțeleg să se prevaleze de dreptul de a nu declara nimic și a solicitat noi fișe de cazier ale celor doi, după care, prin 971/24.04.2007 a hotărât următoarele:

" In baza art. 260 CP condamnă la 1 an închisoare pe inculpatul . pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă.

In baza art. 71 CP interzice inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 literele a, cu excepția dreptului de a alege, b și c CP.

In baza art. 81, 82 CP suspendă condiționat executarea pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani.

Atrage atenția inculpatului asupra prevederilor art. 83 CP.

In baza art. 11 pct.2 lit.a rap.la art. 10 lit.d CPP achită pe inculpatul pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă prev, de art. 260 CP.

Respinge acțiunea civilă formulată de către partea civilă ".

MINISTERUL PUBLIC arată că ceastă sentință este nelegală pentru următoarele considerente:

Astfel, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara nr. 149/P/1998 a fost trimis în judecată notarul public pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual prev. de art. 289 CP. Prin 13/2000 pronunțată în dosar nr. 4440/2003 al Curții de Apel Alba Iuliaa fost condamnat la 1 an închisoare cu aplicarea art. 81 CP pentru săvârșirea acestei infracțiuni. In fapt s-au reținut următoarele:

In perioada decembrie 1997 - ianuarie 1998, și au decis să se implice în activități privind repatrieri, sens în care aveau nevoie de suma de 8000 DM. Au hotărât să contracteze un împrumut pe care să-l garanteze cu apartamentul soților (bolnavă psihic) și. Pentru că nu puteau obține acordul lui, i-a solicitat inculpatului să întocmească o procură notarială în care să apară că ar mandata-o pe soția sa să facă acte de dispoziție asupra apartamentului bun comun.

Inculpatul, la data de 26.01.1998 a întocmit o procură în baza unui pașaport al lui, a cărui valabilitate expirase de 3 ani. După întocmirea înscrisului, actul a fost semnat de în locul lui. Inculpatul, în calitatea sa de notar public fără a-i verifica identitatea sau a-i citi actul întocmit, prin semnarea și ștampilarea încheierii de autentificare a confirmat că s-a prezentat și și-a exprimat intenția de aoî mputernici pe soția sa sa facă acte de dipoziție cu privire la apartament.

Ulterior a vândut apartamentul lui.

Sentința Curții de Apel Timișoaraa fost atacată cu recurs de inculpat, recurs respins prin 6153/19.11.2004 (dosar 3501/2004) a Inaltei Curți de Casație și Justiție - secția penală.

și au fost audiați în cauză, în calitate de martori atât în faza de urmărire penală cât și în faza de judecată. Cu această ocazie au relatat împrejurări contradictorii asupra unor aspecte.

Mai exact, inițial a relatat că a semnat acea procură fără a o citi, fiind convins că semnează un act de vânzare a unui autoturism și notarul public nu 1-a întrebat cum îl cheamă și nu i-a cerut nici un act de identitate, ulterior, în două ocazii (în faza de urmărire penală) relatează că notarul știa că nu e cel ce a semnat procura, pentru ca în fața instanței să susțină inițial că în momentul în care a intrat în biroul inculpatului a avut impresia că acesta era convins că el e în realitate, apoi că e convins de faptul că inculpatul nu știa ca el nu e în realitate.

a relatat inițial că notarul știa că nu e prezent și a fost de acord, într-o declarație susține că el i-a propus inculpatului să accepte înlocuirea de persoană, în alta că inculpatul i-a sugerat că poate să întocmească actul în această modalitate, cu altă ocazie a relatat că înțelegerea s-a realizat între inculpat și, el aflând ulterior că a semnat contractul o altă persoană. Mai relatează că i-a spus că știa că semnează în locul altei persoane, susținere ce se contrazice cu declarația acestuia.

In aceste condiții a formulat o plângere penală
împotriva numiților și pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă prev. de art. 260 CP, plângere adresată Parchetului de pe lângă Judecătoria Reșița.

Revenind la sentința atacată, o primă nelegalitate a acesteia, în opinia Parchetului cu multiple consecințe juridice, constă în faptul că instanța nu a stabilit cu claritate starea de fapt. Se motivează în hotărâre că inculpatul a dat declarații contradictorii în cele două faze ale procesului, deci este cert că a dat o mărturie mincinoasă ori în faza de urmărire penală, ori în faza de judecată, însă instanța nu poate stabili în acest stadiu procesual care sunt aspectele reale și care sunt aspectele mincinoase declarate.

Ori, motivarea soluției trebuie să fie reală și completă, din ea trebuie să rezulte fapta reținută în sarcina inculpaților, faptă ce a făcut obiectul judecății. Pentru a stabili fapte în materialitatea ei, deci să stabilească mai exact care din declarațiile date de cei doi inculpați corespund adevărului și care nu.

In acest sens au fost audiați cei doi, cu ocazia cercetărilor efectuate de poliție, susținând că declarațiile date în faza de urmărire penală corespund adevărului, iar la instanță a afirmat contrariul întrucât nu înțelege foarte bine limba română fiind de origine maghiară și s-a pierdut.

In ce-1 privește pe acest inculpat, este evident că a dat declarații contradictorii în faza de urmărire penală și de judecată. Principala declarație contradictorie se referă la latura subiectivă a infracțiunii comise de, el susținând o dată că notarul a cunoscut că cel ce a semnat acea declarație este altă persoană, altă dată că notarul a crezut că cel ce semnează actul este cel menționat în act. Alte contradicții constau în susținerile că el ( ) știa/nu știa ce act a semnat, că a cunoscut-o /nu a cunoscut-o pe înainte de predarea banilor, că a fost /nu a fost prezentă la întocmirea procurii.

Nu au fost de acord cu motivarea procurorului ce a dispus neînceperea urmăririi penale, că lipsește latura obiectivă a infracțiunii de mărturie mincinoasă întrucât instanța, mai exact Curtea de Apel Alba Iulia nu a ținut cont la pronunțarea sentinței de declarațiile mincinoase (acestea fiind date tocmai la instanță). Infracțiunea de mărturie mincinoasă este o infracțiune de pericol, ea se consumă în momentul în care s-a realizat depoziția ce cuprinde afirmații mincinoase sau omisiuni asupra unor împrejurări esențiale.

Nu este relevant pentru existența infracțiunii dacă declarația a fost sau nu luata în considerare de către instanță sau a fost luată în considerare doar parțial.

De asemenea, nu poate fi reținută în apărarea sa, mai exact în dovedirea nevinovăției sale, faptul că a avut emoții la instanță și nici nu a înțeles prea bine ce a fost întrebat, necunoscând bine limba română. Atunci de ce nu a solicitat un traducător, în nici unul din dosare, nici în cel în care avea calitatea de inculpat, deci interes mai mare a se face înțeles?

Având în vedere toate actele depuse la dosar, precum și motivarea sentinței de condamnare, s-a considerat că declarațiile lui ce nu corespund adevărului sunt cele din datele de 26.02.2003 și 11.11.2003 (în dosarele Curților de Apel Craiova și A lulia), că ele privesc împrejurări esențiale ale cauzei asupra cărora a fost întrebat și în concluzie că sunt întrunite toate elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă prev. și ped. de art. 260 CP.

Cu privire la inculpatul s-a reținut în motivarea sentinței că a fost audiat în calitate de martor doar în fața instanței, cele din datele de 20.11.1998 și 17.09.2002 fiind date în calitate de făptuitor, respectiv învinuit.

Această susținere nu corespunde adevărului. a fost audiat în calitate de martor la data de 30.03.1999 de către procuror, în cadrul dosarului 149/P/1998 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, declarație dată după începerea urmăririi penale. Intr-adevăr a dat și o declarație în calitate de învinuit la data de 17.03.2002 în dosarul 76/P/2002 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, în care este evidentă poziția sa subiectivă și încercarea de a-și dovedi nevinovăția, însă aceasta nu face obiectul prezentului dosar.

In toate cele trei declarații date în calitate de martor relatează în mare aceiași împrejurare: ca el personal s-a înțeles cu notarul ca acesta sa întocmească procura, urmând ca în locul lui să se prezinte o altă persoană. însă anumite amănunte: o dată susține că el i-ar fi propus notarului să accepte înlocuirea de persoană, cu altă ocazie ca el i-a prezentat care e situația, iar notarul i-a sugerat în ce modalitate să procedeze. De asemenea, mai susține într-o declarație că a intrat în biroul notarului și a semnat procura fără să-1 identifice nimeni, în alta ca " s-a prezentat la biroul notarial numitul care a prezentat pașaportul numitului ". O altă situație ce diferă este cea a sumei de bani predate notarului: inițial susține că " pentru aceasta notarul a pretins și primit de la mine suma de 300.000 lei", pentru ca peste 5 ani să declare că " s-a remis inculpatului suma de 300.000 lei ca și onorariu pentru întocmirea actelor", iar după încă 3 luni doar i s-a promis notarului o sumă de bani dacă se va putea realiza repatrierea.

Nu au fost de acord cu susținerea procurorului de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Reșița că acele susțineri contradictorii nu privesc împrejurări esențiale ale cauzei. Ele sunt importante în vederea stabilirii cu exactitate a stării de fapt, mai ales că este persoana ce a cunoscut în modul cel mai direct ce s-a întâmplat de fapt. Și este clar că a fost întrebat cu privire la acele împrejurări, din moment ce le-a relatat.

O dificultate cu care s-a confruntat instanța constă în neatașarea dosarului în care a fost judecat. Din motivarea sentinței de condamnare rezultă că majoritatea probelor administrate in acea cauză au fost atașate (în copie) la dosar, principalele probe fiind chiar declarațiile celor doi martori în cauză. Dar e totuși posibil ca aceste acte să nu fi format o imagine completă a cauzei, care e necesară pentru a stabili ce declarații sunt adevărate.

Pe lângă faptul că instanță nu a stabilit cu certitudine starea de fapt,
motivarea că martorul a mințit ori în faza de urmărire penala ori in acea de judecată mai are o altă conotație juridică. a fost audiat în faza de urmărire penală la datele de 21.03.1998, 29.03.1999, 30.03.1999 și în faza de judecată la datele de 26.02.2003 și 11.11.2003, iar a dat declarații inițial la 30.03.1999, iar la instanță la 13.01.2004 și 13.04.2004. Ori, termenul de prescripție specială a răspunderii penale pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă este 7 ani și

Printr-un calcul simplu se poate constata că deja datele declarațiilor consemnate în cursul urmăririi penale a trecut mai mult de 7 ani si jumatate. Dacă e posibil ca fapta să fi fost comisă în anul 1998 sau 1999 instanța,trebuia să hotărască încetarea procesului penal în baza art. 11 pct.2 lit.b rap.la art. 10 lit.g CPP și nicidecum achitarea inculpatului (cum a procedat în cazul lui ) și cu atât mai puțin condamnarea (hotărâtă pentru ).

Având în vedere argumentele expuse mai sus, în baza art. 379 pct.2 lit.a CPP s-a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței atacate și în rejudecarea cauzei (în situația atașării întregului dosar 4440/2003 al Curții de Apel Alba Iulia ) sa se pronunțe o nouă hotărâre prin care să-i condamnați pe cei doi inculpați și pentru comiterea infracțiunii,de mărturie mincinoasă prev. de art. 260 CP, faptă comisă de în anul 2003 și de în anul 2004.

b). În apelul sau, petentul a criticat sentința primei instanțe pentru nelegalitate si netemeinicie in ceea ce privește achitarea inculpatului si respingerea acțiunii civile. In ceea ce privește achitarea inculpatului apreciind că:

-deși are două declarații contrare celor pe care le-a dat ca
martor, a dat aceste declarații în afara unui cadru procesual
stabilit;

-declarațiile date ca martor au fost constante;

-nu există elemente care să infirme veridicitatea declarațiilor de
martor;

Față de aceste considerente, s-au arătat următoarele:

1. S-a apreciat că raționamentul instanței de fond este injust atunci când fundamentează achitarea inculpatului prin aceea că declarațiile cu care "compară" depozițiile de martor ale inculpatului, nu sunt date într-uncadru procesual stabilit.Analiza infracțiunii săvârșite de inculpatul trebuie să fie detașată de analiza logică ce a dus la condamnarea celuilalt coinculpat,. In cazul acestuia din urmă, într-adevăr, în cursul aceluiași proces penal(lato sensu),au fost date două declarați esențiale, contradictorii.

În schimb, în cazul lui s-a dovedit faptul că a făcut într-un proces penal afirmații mincinoase sau nu a spus tot ce știa privitor la împrejurări esențiale asupra cărora a fost întrebat.

S-a apreciat că dovedit cu prisosință faptul că inculpatul a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă prin alte declarații de martori, prin declarațiile coinculpatului, prin înscrisuri și chiar prin propriile sale declarații, adevărat, date în altă calitate decât aceea de martor!

2. Judecătoria Arad mai argumentează achitarea inculpatului
prin aceea că declarațiile de martor date în procesul penal(stricto
sensu)în care a fost condamnat, prin aceea că aceste
declarații sunt constante.

S-a apreciat ca total irelevantă această reținere a instanței de fond, în sensul că dacă declarațiile date de acest inculpat sunt constante, asta nu înseamnă că sunt și adevărate.

Probabil că inculpatul a fost deosebit de consecvent, însă asta înseamnă că a spus adevărul? Nu putea să fie consecvent într-o minciună?

3. Ultimul argument al instanței de fond, ce stă la temeiul achitării lui
, este acela că nu există elemente care să infirme veridicitatea
declarațiilor de martor.

Aici s- apreciat că este cheia soluționării cauzei!

Nu dovedit că a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă doar prin propriile sale declarații de martor contradictorii, ca în cazul lui.

dovedit că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă în primul rând comparând depozițiile de martor cu propriile sale declarații, date, una în calitate de învinuit, alta înainte de începerea urmăririi penale.

Apoi dovedit-o cu celelalte declarații pe care le- depus la dosarul cauzei, respectiv declarații date de, etc.

mai depus la dosarul cauzei și înscrisuri care conduc la convingerea că declarațiile date în calitate de martor de sunt mincinoase.

Nu în ultimul rând, dovedit săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă cu declarațiile celuilalt coinculpat,.

S-a preciat că aceste probe sunt elemente care infirmă în mod clar și evident veridicitatea declarațiilor de martor.

In ce privește caracterul esențial al aspectelor neadevărate din depozițiile inculpatului, acesta zice ba că nu știa de procura falsă, și că a aflat mai târziu de ea, ba că el l-a instigat pe notar să o facă și că el a plătit- In legătură cu plata pretinselor "servicii" făcute de notarr ba a fost plătit falsul, ba a fost plătit onorariul de notar, ba nu a fost plătit nimic, ci s-au făcut doar promisiuni. Toate aceste neconcordanțe sunt relevate de procurorul ce a coordonat urmărirea penală și a dat rezoluția criticată, dar sunt considerate cu mult prea mare lejeritate "împrejurări neesențiale".

In ce privește respingerea acțiunii civile - constituit ca parte civilă în procesul penal cu suma de 400.000.000 lei reprezentând daune morale, însă instanța de fond a respins acțiunea civilă promovată în cadrul procesului penal, apreciind că nu se poate stabili în mod cert dacă inculpatul a prejudiciat sau nu prin declarațiile sale, iar inculpatul a fost achitat.

S- apreciat că acțiunea civilă promovată în cadrul procesului penal trebuia admisă întrucât, prin Sentința penala nr. 13/21.04.2004 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, fost condamnat la 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual, la baza condamnării sale instanța apreciind (generic) că au stat"declarațiilemartorilor, și (.)".Deci, nici instanța care l-a condamnat nu a individualizat vreuna din declarațiile acestor persoane, ci le-a indicat intr-un mod general.

c). În apelul sau, inculpatul a solicitat desființarea sentinței penale de condamnare si respingerea plângerii părții vătămate.

Analizând motivele de apel prin prisma criticilor formulate cat si din oficiu, in considerarea disp.art.378 C.P.P. tribunalul a reținut următoarele:

Apelantul petent a fost trimis in judecata in calitate de inculpat prin rechizitoriul nr.149/P/1998 din 3.06.202, al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual, prev. de art. 289.Cod Penal S-a reținut in actul de sesizare ca a împrumutat cu suma de 8000 DM, pentru derularea unei afaceri pe numiții, si.

La data de 26.01.1998, inculpatul -notar public - a întocmit o procura semnata de in locul proprietarului apartamentului cu care era garantat împrumutul de 8000 DM, numitul, prin folosirea pașaportului turistic al acestuia, expirat de 3 ani. Pe baza acestei procuri, numita, soția lui, a vândut apoi apartamentul lui, in sarcina inculpatului reținându-se ca nu a verificat identitatea semnatarului procurii, atestând nereal ca in fata sa s-a prezentat. Prin sentința penală ntr.13/21.04.2004, a Curții de Apel Alba Iulia, definitiva prin decizia penala nr.6153/19.11.2004 a ÎCCJ, inculpatul a fost condamnat la 1 an închisoare cu suspendare condiționată a executării pedepsei. În faza administrării de probatorii si au fost audiați,in calitate de martori, de mai multe ori.

Ca urmare, în prezenta cauza apelant-petent, a făcut plângere împotriva celor doi martori si, pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă față de declarațiile pe care aceștia le-au dat in dosarul in care acesta a fost condamnat.

Prin sentința penala nr.971/24.04.2007, pronunțata in dosarul nr-, Judecătoria Arad - Secția Penală, s-a pronunțat cu privire la plângerea prin care petentul a contestat soluțiile date de procuror de neîncepere a urmăririi penale fata de făptuitorii si, soluții pronunțate in dosarul nr.1377/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Reșița. Mai trebuie menționat ca, înaintea strămutării judecării cauzei la Judecătoria Arad, Judecătoria Reșița, prin încheierea din data de 16.05.2006 a admis plângerea petentului, a anulat rezoluțiile atacate si a reținut cauza spre rejudecare, cercetarea judecătoreasca făcându-se, așa cum se retine in decizia de casare a, intr-un cadru legal de administrare a probatoriilor si dându-se părților din dosar posibilitatea de a-si exprima punctual de vedere si de a se exercita dreptul la apărare.

A).Prima instanța- Judecătoria Arad nu a stabilit care este situația de fapt din care sa rezulte aspectele reale si cele nereale ca urmare a probatoriilor administrate, respectiv audierea nemijlocita a inculpaților si in dosarul dedus judecății. Inculpatul a dat declarații in calitate de martor, începând cu data de 21.09.1998 si 29.10.1998 la IPJ C S, apoi la datele de 29.03.si 30.03.1999 la Parchetul de pe langa Curtea de Apel Timișoara, dosar nr.149/P/1998, la Curtea de Apel Craiova strămutat apoi la Curtea de Apel Alba Iulia dosar nr.2142/P/2002 la data de 26.02.2003 si la data de 11.11.2003-dosar nr.4440/2003 al Curtii de Apel Alba Iulia.

Inculpatul a dat declarații in calitate de martor la 30.03.1999 in dosarul nr.149/P/1998 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, in dosar nr.4440/2003 al Curtii de Apel Alba Iulia la datele de 13.01.si 13.04.2004.

De asemenea, apelantul -petent a dat declarații in toate etapele procesuale prin care susține ca nu a cunoscut ca sub identitatea lui se prezintă o alta persoana, respectiv, care a dat declarații contradictorii in cele doua faze ale procesului.

Declarații martorilor se încadrează în regula generala a liberei aprecieri a probelor. Prima instanța trebuia sa aprecieze sinceritatea inculpaților, martorilor in momentul audierii nemijlocite a acestora martorului prin verificarea moralității lor daca pot fi corupți, capacitatea intelectuala, daca pot fi influențați, poziția pe care o au fata de proces - prietenie, dușmănie, cu una din părți, interesul pe care-l pot avea în soluționarea cauzei intr-un anumit fel,cum ar fi avantaje din condamnarea sau achitarea inculpatului. Se impune a examina fiecare element probator in parte, existent la dosar in raport de fiecare declarație data de părțile din dosarul de condamnare al petentului - apelant si in special de declarațiile date de cei doi inculpați (martori) din prezenta cauza - si. Când exista îndoiala asupra sincerității unui martor, mijlocul de proba este verificat prin alte mijloace de proba care sa confirme veridicitatea declarațiilor, in speța declarațiile părții vătămate si a celorlalți martori. Prima instanța a ignorat existenta unor principii fundamentale de drept care acționează asupra desfășurării procesului penal - legalitatea procesului penal art.2 alin. 1.C.P.P.prin aceea ca s-a încălcat garanția controlului judiciar pe care instanta de judecata trebuie sa-l facă în condițiile disp.art.278/1 C.P.P. nefiind stabilita cu claritate, situația de fapt si aflarea adevărului (art.3 C.P.P.) care este scopul procesului penal, prin necunoașterea completa si exacta a faptelor cauzei, deoarece numai așa se putea ajunge la pronunțarea unei soluții legale si temeinice cu privire la cei doi inculpați si. Prin art.278/1 părților C.P.P. dreptul să supună, prin plângere, controlului instanței de judecata soluțiile de neurmărire date de procuror, asigurând astfel aplicarea dreptului fundamental al cetățeanului de acces liber la justiție.

B). Nefiind stabilita situația de fapt, nici motivarea sentinței nu este completa si reala iar soluția pronunțată in lipsa probelor este nelegala.

Sentința primei instanțe nu conține faptele reținute in sarcina inculpaților, încadrarea lor juridica, forma si gradul de vinovăție al inculpatului condamnat si motivarea existentei cazului de achitare pentru inculpatul.

Nu s-a facut analiza elementelor constitutive ale infracțiunii reținute in sarcina inculpatului. Nu s-a motivat soluția privind latura civile a cauzei. Expunerea sentinței penale apelate constituie doar aparente de motivare si nu o motivare corecta a soluției adoptate.

C). In raport de convingerea ce se va crea, cu privire la vinovăția sau nevinovăția inculpaților si in săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasa, in urma analizei probatoriului ce se va administra in cauza, prima instanța a avut in vedere si posibilitatea incidentei dispozițiilor legale privitoare la prescripția răspunderii penale si a celor prevăzute de disp.art.41 alin.2 Cod Penal( infracțiune continuata).Se impune atașarea dosarului prin care petentul-apelant a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual(nr.4440/2003 al Curții de Apel Alba Iulia ) in care se afla toate probele ce pot forma o imagine corecta si completa a cauzei pentru pronunțarea unei sentințe legale si temeinice.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs recurentul - parte vătămată, invocând cazul de casare prev. de art. 385 ind. 9 pct. 9 Cod procedură penală, constând în aceea că dispozitivul hotărârii nu se înțelege, iar între acesta și considerentele deciziei există contradicții. În acest sens s-a depus la dosar, pentru similitudine de motive decizia nr. 4016 din 04 decembrie 2008 Înaltei Curți de casație și Justiție.

Se arată, în susținerea recursului, prin motivele scrise, că potrivit art. 379 pct. 2 lit. b Cod procedură penală, instanța de apel d esființează sentința primei instanțe și dispune rejudecarea cauzei de către aceasta atunci când judecarea cauzei a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate sau care, legal citată, fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre asta.

De asemenea - s-a arătat în motivele de recurs - că se mai poate dispune rejudecarea cauzei de către prima instanță în condițiile constatării vreunuia din cazurile de nulitate absolută reglementate în art. 197 alin. 2 Cod procedură penală, cu excepția cazului de necompetență, ipoteză în care rejudecarea se va face de instanța competentă, potrivit legii, ori în prezenta cauză penală, niciunul din aceste cazuri expres și limitativ prevăzute de lege nu se regăsesc, iar instanța de apel nu a făcut nici o referire concretă la o astfel de situație, cu excepția faptului că, în finalul considerentelor, citează dispozițiile art. 197 alin. 2 Cod procedură penală, doar generic, fără a particulariza vreunul din aceste cazuri.

S-a mai învederat Curții de către recurenta - parte vătămată, în cuprinsul motivelor de recurs, că toate împrejurările menționate de către instanța de apel și care au condus în opinia acesteia, la desființarea hotărârii, cu consecința rejudecării, constituie încălcări ale dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal atrăgând nulități relative ce pot fi invocate numai în cursul efectuării actului, când partea este prezentă, sau la primul termen de judecată cu procedura completă, când partea a lipsit la efectuarea actului.

Un alt caz de casare invocat de recurentul - parte vătămată a fost acela prevăzut în art. 385 ind. 9 pct. 10 Cod procedură penală, motivat de faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare și încălcând astfel și dispozițiile deciziei Curții de APEL BUCUREȘTI, dar și prevederile art. 385 ind. 18 Cod procedură penală.

Astfel, se susține că, analizând considerentele deciziei recurate și actele dosarului, se constată că argumentarea soluției de desființare a sentinței penale nr. 971/24 aprilie 2007 Judecătoriei Arad de către instanța de apel, se bazează pe aspectul că prima instanța ( Judecătoria Arad ) nu a stabilit situația de fapt, iar ca urmare nici motivarea sentinței nu este completă și reală, soluția pronunțată fiind în lipsa probelor, nelegală.

Ori, în opinia recurentului - parte vătămată, instanța de apel avea posibilitatea legală, conform art. 378 Cod procedură penală, să procedeze la verificarea hotărârii atacate pe baza materialului probator aflat la dosar, precum și a oricăror probe noi administrate în fața instanței de apel. Examinând recursul declarat, prin prisma criticilor aduse deciziei, cazurilor de casare invocate în scris, prin raportare la dispozițiile art. 385 ind. 15 - art. 385 ind. 9 pct. 9 și 10 Cod procedură penală, Curtea va admite recursul declarat de recurentul - parte vătămată, conform dispozițiilor art. 385 ind. 15 pct. 2 lit. c Cod procedură penală, însă în virtutea considerentelor ce urmează:

În prezenta cauză penală Curtea constată din oficiu, urmând a lua în considerare cazul de casare reglementat în art. 385 ind. 9 pct. 17 ind. 1 Cod procedură penală, în sensul că, prin decizia nr. 426/A din 29 iunie 2009 Tribunalului București - Secția a II -a Penală, s-a făcut o greșită aplicare a legii în contextul în care, între soluția pronunțată și dispozițiile legale aplicabile, nu există concordanță.

Astfel, prin desființarea sentinței penale 971 din 24 aprilie 2007 Judecătoriei Arad, instanța de apel a procedat la o nelegală trimitere a cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în contextul în care niciunul din cazurile prev. de art. 379 pct. 2 lit. Cod procedură penală nu se regăsesc în cauză.

Prin urmare, Curtea ca analiza în mod prioritar acest caz de casare, constatat și pus în discuția părților din oficiu.

Prin decizia recurată, instanța de apel, analizând motivele de apel prin prisma criticilor formulate, câr și din oficiu, reținut că apelantul - petent fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 149/P/1998 din 03.06.2002 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual, reținându-se că acesta, în calitate de notar public a întocmit o procură semnată de în locul proprietarului apartamentului cu care era garantat împrumutul de 8000 cu care numitul împrumutase pe, .

Pe baza acestei procuri, numita, soția lui, vândut apartamentul lui, în sarcina inculpatului reținându-se că nu a verificat identitatea semnatarului procurii, atestând în mod nereal că în fața sa s-a prezentat.

Prin sentința penală 13/21 aprilie 2004, definitivă prin decizia 6135/19 noiembrie 2004 Înaltei Curți de Casație și Justiție, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare cu suspendare, iar în faza administrării de probatorii au fost audiați, de mai multe ori, în calitate de martori și.

Prin urmare, în prezenta cauză, apelantul petent făcut plângere împotriva celor doi martori pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă față de declarațiile pe care aceștia le-au dat în cauza penală.

Astfel, cum a reținut și instanța de apel, Curtea constată că prin sentința penală nr. 971 din 24 aprilie 2007, Judecătoria Arada soluționat plângerea pe care petentul a formulat-o împotriva soluției procurorului de neîncepere a urmăririi penale față de pretinșii făptuitori și .

De asemenea, se mai constată că anterior strămutării judecării cauzei la Judecătoria Arad, Judecătoria Reșița, prin încheierea din 16 mai 2006, admis plângerea petentului anulând rezoluțiile atacate și a reținut cauza spre judecare, procedându-se la cercetarea judecătorească într-un cadru legal de administrare a probelor, de exercitare a dreptului la apărare, după cum Curtea de APEL BUCUREȘTIa reținut în decizia de casare.

În atare împrejurări, Tribunalul București, prin decizia penală nr. 426/29 iunie 2009, considerat că prima instanță - Judecătoria Arad - nu a stabilit situația de fapt care să ateste aspectele reale și cele nereale ca urmare a administrării probelor, nu a apreciat sinceritatea inculpatului, martorilor în momentul audierii nemijlocite a acestora, nu a cunoscut corect și complet faptele cauzei și, drept consecință, și motivarea sentinței, astfel pronunțe, s- dovedit fi incompletă și, iar soluția în sine nelegală.

În fine, instanța de apel a mai concluzionat ca se impune trimiterea spre rejudecare cauzei la Judecătoria Arad și pentru ca această instanță să aibă în vedere și posibila incidență dispozițiilor legale privitoare la prescripția răspunderii penale și a celor prevăzute de disp. art. 41 alin. 2 Cod penal vizând infracțiunea continuată, în raport cu convingerea că se va crea organului jurisdicțional, în urma analizei probatoriului referitor la inculpatul și.

În temeiul considerentelor expuse, Tribunalul Bucureștia aplicat disp. art. 379 pct. 2 lit. b Cod procedură penală și admițând apelurile promovate în cauză desființat sentința penală 971/24 aprilie 2007 Judecătoriei Arad, dispunând rejudecarea cauzei de aceeași instanță.

Curtea găsește cu cuviință că prin decizia Tribunalului Bucureștia pronunțat hotărâre afectată de cazul de casare reglementat în art. 385 ind. 9 pct. 17 ind. 1 Cod procedură penală, procedând la o greșită aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 379 pct. 2 lit. b Cod procedură penală.

Astfel, greșita aplicare a dispozițiilor invocate cade sub controlul instanței de recurs, știut fiind că în actuala reglementare recursul constituie o cale de atac preponderentă de drept, menită să supună cenzurii instanței de recurs numai aspectele de drept ale soluției, cu două excepții: constatările de fapt în măsura în care sunt viciate de o eroare gravă și individualizarea pedepsei.

Astfel, aprecierile și concluziile instanțelor de fond nu sunt supuse controlului judiciar pe care-l implică și presupune judecata în recurs.

Și cazul de casare invocat - art. 385 ind. 9 pct. 17 ind. 1 Cod procedură penală - vizează aspecte de drept, nu situații de fapt, de apreciere a probelor.

Dispozițiile art. 379 Cod procedură penală, ce prevăd soluțiile la judecata în apel, acordă posibilitatea legală acestei instanțe de control judiciar de a proceda, între altele, la desființarea sentinței primei instanțe și a dispune rejudecarea de către această instanță, doar în anumite cazuri expres și limitativ prevăzute de legiuitor.

Fără a se raporta la vreuna din aceste ipoteze, și anume: judecarea cauzei la prima instanță a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate sau care, legal citată, fost în imposibilitate de a se prezenta și de înștiința instanța despre această imposibilitate; existența vreunuia din cazurile de nulitate, prev. în art. 197 alin. 2 Cod procedură penală, cu excepția celui vizând necompetența, când se dispune, în mod firesc, rejudecarea de către acea instanță competentă - Tribunalul Bucureștia dispus trimiterea cauzei la Judecătoria Arad, în vederea rejudecării.

Considerentele deciziei recurate înfățișează Curții o expunere cu privire la obligații ce i-ar fi revenit primei instanțe de judecată și care, în opinia Tribunalului București, nu ar fi fost onorate de către aceasta.

Se susține că Judecătoria Arad nu ar fi stabilit situația de fapt și nici nu ar fi procedat la o libera apreciere a probelor, iar într-un asemenea context, urmarea ar fi fost aceea a nemotivării sentinței și a nelegalității acesteia.

Se omite, din această perspectivă, că prin pronunțarea apelului cauza fusese transmisă Tribunalului București spre o nouă judecată de la instanța cărei hotărâre fost atacată -judex a quo -la instanța căreia ii revine atribuția, potrivit legii, să judece și să soluționeze calea de atac a apelului -judex ad qaem.

Efectul devolutiv al apelului, efect integral, nu promovează la instanța de control judiciar reeditare a judecării care avut loc, ci o nouă judecată cu caracter autonom, ce are ca obiect reexaminarea acelor dispoziții din hotărâre care au fost greșit sau nelegal soluționate.

Apelul are un efect devolutiv integral în sensul ca promovează reexaminare cauzei sub toate aspectele de fapt și de drept, iar în virtutea acestui principiu, Tribunalul București avea posibilitatea legală de a judeca apelul în raport cu persoana ce l-a declarat și cea la care se referea, cu calitatea apelantului în proces, sub toate aspectele de fapt și de drept.

În fine, într-un plan subsidiar, soluția instanței de apel, de trimitere a cauzei spre rejudecare Judecătoriei Arad, nu respectă nici normele de procedură aplicabile în situația unui conflict negativ de competență.

Astfel, într-un ciclu procesual anterior, între Tribunalul Arad și Tribunalul Bucureștis -a creat un conflict negativ de competență în contextul în care Curtea de APEL BUCUREȘTI, prin decizia penală 695/R/26 mai 2008, admis recursurile declarate în cauză și a trimis cauza la Tribunalul Arad spre rejudecare, iar aceasta ultimă instanță și-a declinat competența către Tribunalul București.

Înalta Curte de Casație si Justiție - Secția Penală, prin încheierea nr. 2124/17 noiembrie 2008, stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin urmare, efectul rezolvării conflictului negativ de competență prin recunoașterea de către Instanța Supremă a competenței Tribunalul București, în urma regulatorului de competență, trebuia să determine concluzia ca odată soluționat conflictul negativ de competență, cauza urma fi judecată de către instanțele din raza de competență a Curții de APEL BUCUREȘTI, ea fiind scoasă din circuitul normal de judecată al instanțelor Curții de Apel Timișoara.

În acest sens urmează a se constata că, în fapt, anterior conflictului negativ de competență ce s-a ivit, Instanța Supremă soluționând o cerere de strămutare a cauzei, a pronunțat încheierea nr. 545 din 20 martie 2008, prin care cauza privind soluționarea recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad și petentul împotriva decizia penale 311/26 octombrie 2007 pronunțată în apel d e Tribunalul Arad, fost strămutată la Curtea de APEL BUCUREȘTI.

Ori, într-o asemenea ipoteză, în temeiul art. 55 alin. 1 Cod procedură penală și al deciziei Instanței Supreme dată în baza legii judecarea unei cauze, indiferent în ce fază procesuală se află aceasta este scoasă din competența prevăzută de lege a unei instanțe și dată în competență altei instanțe, egală în grad, dintr-o altă circumscripție, unde se presupune că va fi asigurată buna desfășurare a procesului penal.

Odată strămutată judecarea cauzei, se produc două efecte: cauza a cărei judecare a fost strămutată intră în circuitul normal de judecare la instanțele din circumscripția unde s-a strămutat, și instanța investită inițial cu judecarea acesteia pierde definitiv competența de a judeca acea cauză. Este adevărat că atât competenta materială cât și cea teritorială sunt stabilite prin reguli procedurale imperative, dar strămutarea este un remediu procesual prin intermediul căruia, în cazuri concrete, se realizează o deplasare de competență teritorială, ceea ce este în cazul speței de față ( a se vedea în acest sens Secția penală Înaltei Curți de Casație si Justiție, decizia 1211 din 02 martie 2004). În consecință Tribunalul, în rejudecarea apelului, va avea în vedere printre altele că, competența specială, determinată prin hotărârea de strămutare va subzista până la soluționarea definitivă a cauzei deoarece, în caz contrar, s-ar ignora motivul pentru care s-a admis derogarea de la regulile privind competența teritorială, așa cum rezultă din interpretarea rațională a procedurii - art. 55 Cod procedură penală privind temeiurile strămutării.

În virtutea considerentelor ce preced, în temeiul art. 385¹⁵, pct. 2, lit. c, Cod de procedură penală, va admite recursul declarat de recurentul parte vătămată împotriva Deciziei penale nr. 426/A din 29 iunie 2009 Tribunalului București Secția a II-a penală, din Dosarul nr-.

Va casa, în totalitate, decizia penală și va trimite cauza, spre rejudecarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad, de apelanții inculpații și, precum și de apelantul parte vătămată, la aceeași instanță de judecată, respectiv Tribunalul București.

În temeiul art. 192, alin. 3, Cod de procedură penală, cheltuielile judiciare de procedură, vor rămâne în sarcina statului, iar suma de 600 lei, onorariul apărătorului din oficiu, pentru intimații inculpați și, va fi suportată din fondul Ministerului Justiției și Libertăților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

În temeiul art. 385¹⁵, pct. 2, lit. c, Cod de procedură penală admite recursul declarat de recurentul parte vătămată împotriva Deciziei penale nr. 426/A din 29 iunie 2009 Tribunalului București Secția a II-a penală, din Dosarul nr-.

Casează, în totalitate, decizia penală și trimite cauza, spre rejudecarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad, de apelanții inculpații și, precum și de apelantul parte vătămată, la aceiași instanță de judecată, respectiv Tribunalul București.

În temeiul art. 192, alin. 3, Cod de procedură penală, cheltuielile judiciare de procedură, rămân în sarcina statului, iar suma de 600 lei, onorariul apărătorului din oficiu, pentru intimații inculpați și, va fi suportată din fondul Ministerului Justiției și Libertăților.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din data de 16.2009.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

- - - - - -

GREFIER

Red.

Dact./30.10.2009.

2 ex.

Președinte:Magdalena Iordache
Judecători:Magdalena Iordache, Daniela Panioglu, Ioana Alina

#Judecator Magdalena Iordache

Mărturia mincinoasă (art. 260 cod penal). Decizia 1443/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre Mărturia mincinoasă (art. 260 cod penal). Decizia 1443/2009. Curtea de Apel Bucuresti