Nerespectarea hotărârilor judecătorești (art. 271 cod penal). Decizia 763/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
Operator date 3918
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA PENALĂ NR. 763/
Ședința publică din 15 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Corina Voicu JUDECĂTOR 2: Dumitru Diaconu
JUDECĂTOR 3: Elena Minodora dr.- -
Judecător:- -
Grefier:
Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI reprezentat prin:
Procuror:
S-a luat în examinare, pentru soluționare, recursul penal declarat de partea vătămată, domiciliată în Pitești, -.C,.1,.7, județul A, împotriva deciziei penale nr.129 din 06.10.2009, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-.
Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința publică din data de 10 2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de amânare a pronunțării de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
Pronunțarea a fost amânată la data de 15 2009, când în urma dezbaterii s-a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA
Deliberând, constată:
Prin sentința penală nr.276 din 5 noiembrie 2008, pronunțată de Judecătoria Costești, în baza art.11 pct.2 lit.a) rap.la art.10 lit.d) Cod pr.penală, a fost achitat inculpatul, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art.271 alin.2 Cod penal.
În baza art.11 pct. 2 lit.a) rap.la art.10 lit.d) Cod pr.penală, a fost achitată inculpata, pentru săvârșirea aceleiași infracțiuni.
În baza art.192 alin.1 pct.1 lit.a) Cod pr.penală, a fost obligată partea vătămată la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin sentința civilă nr.476/08.05.2007, pronunțată de Judecătoria Costești, în dosarul nr-, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta, parte vătămată în cauza de față, și s-a stabilit în favoarea acesteia un drept de servitute pe terenul de 212 mp. din domeniul privat al comunei, cu vecinătățile: N -, S - N, E - și V - Drum județean.
Partea vătămată a formulat, la data de 08.10.2007, plângere penală împotriva inculpaților (5 dosar urmărire penală), susținând că aceștia au edificat un gard care i-a blocat calea de acces recunoscută prin sus-menționata sentință civilă.
Din declarațiile inculpaților și ale martorilor, -- și G, precum și din depozițiile martorilor G și, audiați în mod nemijlocit de către instanță, a rezultat că acest gard ar fi fost construit de inculpatul la începutul toamnei anului 2007. Mai exact, martorii audiați în cursul urmăririi penale au arătat, că la data punerii în posesie a părții vătămate care s-a realizat pe 13.09.2007, conform procesului verbal de punere în posesie din acea dată, au constatat că pe latura de vest a suprafeței de 212 mp. recunoscută părții vătămate, cu titlu de servitute de trecere, există un gard din lemn construit pe o lungime de 8,72.
Rezultă, așadar, că fapta ce se pretinde a reprezenta elementul material al infracțiunii de nerespectare hotărârii judecătorești, constând în construirea gardului s-a desfășurat înaintea punerii în executare a hotărârii judecătorești.
Săvârșirea infracțiunii prev. de art.271 Cod penal, nu poate fi concepută fără preexistența unei hotărâri judecătorești, legal pusă în executare, aceasta reprezentând situație premisă a acestei infracțiuni.
Hotărârea judecătorească de constituire a servituții de trecere în favoarea părții vătămate, nu a fost pusă în executare prin intermediul executorului judecătoresc, organul însărcinat cu executarea hotărârilor judecătorești civile.
Această hotărâre a fost obținută în contradictoriu cu Primăria, iar nu cu inculpații, așa încât aceștia nu aveau cum să aibă cunoștință de existența hotărârii, astfel cum nu s-ar putea susține că edificarea gardului a avut ca obiectiv împiedicarea folosinței căii de acces, cu ocazia punerii în posesie a părții vătămate constatându-se existent gardul ce ar împiedica - o pe partea vătămată să utilizeze servitutea de trecere.
În cuprinsul hotărârii de stabilire a servituții de trecere nu este menționată obligația inculpaților de ridicare a vreunui gard, astfel încât nu s-ar putea susține că aceștia nu întreprind ceea ce ar fi necesar pentru ca partea vătămată să poată folosi servitutea de trecere.
Din probatoriul administrat, instanța de fond a constatat, că nu a rezultat vreo acțiune sau inacțiune imputabilă inculpaților prin care ar împiedica-o pe partea vătămată să folosească terenul asupra căruia i s- recunoscut o servitute de trecere. Ca atare elementul material al infracțiunii prev.de art.271 alin.2 Cod penal, nu s-a realizat.
Împotriva sentinței a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Costești, care a criticat-o pentru netemeinicie, în sensul că în mod greșit instanța de fond a admis plângerea împotriva soluției procurorului și, în urma judecății, i-a achitat pe inculpați, pe motiv că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor de tulburare de posesie și nerespectarea hotărârilor judecătorești.
Sentința a fost apelată și de către partea vătămată care a motivat că în mod greșit au fost achitați inculpații, întrucât aceștia au săvârșit faptele descrise în plângerea inițială.
Tribunalul Argeș, prin decizia penală nr.129 din 6 octombrie 2009, respins ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Costești și de partea vătămată.
Pentru a decide astfel, tribunalul a apreciat că, pe baza probelor administrate în cauză, prima instanță a reținut în mod corect că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor de tulburare de posesie și nerespectare a hotărârilor judecătorești sub aspectul situațiilor premisă, respectiv o hotărâre judecătorească legal pusă în executare.
În speță, există hotărârea judecătorească de stabilire a unei servituți, însă, această hotărâre nu a fost pusă în executare prin intermediul executorului judecătoresc. S-a procedat atipic, Comisia de Fond Funciar emițând un proces verbal de punere în posesie, or servitutea de trecere instituie exclusiv un drept de trecere, în acest caz proprietarul fondului neavând posesia, deci nedeținând terenul în sensul legii penale. Apreciem că trebuia să se apeleze la un executor judecătoresc care să traseze efectiv calea de acces așa cum a fost ea stabilită prin hotărârea judecătorească. Neprocedându-se astfel, situația premisă a infracțiunii prev. de art. 271 Cod penal, lipsește.
În ce privește infracțiunea de tulburare de posesie, instanța de fond a reținut în mod corect că partea vătămată nu a avut posesia terenului, astfel încât să se poată vorbi despre o deposedare. S-a făcut vorbire despre un gard construit de către intimații inculpați însă este vorba despre un gard construit înainte de pronunțarea hotărârii judecătorești civile.
Impotriva acestei decizii a declarat recurs partea vătămată, criticând atât decizia instanței de apel cât și sentința pronunțată de judecătorie, pentru greșita achitare a inculpaților, greșita încadrare juridică dată faptei, nemotivare și nepronunțarea asupra unor probe.
Recurenta a susținut că se impune înlăturarea achitării inculpaților și restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, considerând că: servitutea de trecere a fost recunoscută în favoarea sa printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, care nu trebuia pusă în executare de către executorul judecătoresc, fiind suficient procesul verbal întocmit de Comisia de Fond Funciar, că inculpații au edificat gardul după ce hotărârea a rămas definitivă, ea fiind opozabilă erga omnes.
S-a arătat că instanțele au ignorat declarația martorului, care a susținut că inculpații au edificat gardul în lunile august-septembrie 2007, deci după rămânerea definitivă a hotărârii.
Recurenta consideră că fapta inculpaților ar întruni elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art.220 Cod penal, partea vătămată având posesia terenului în sens mai larg decât cel înțeles în Codul civil, fiind obligația instanței de a dispune din oficiu schimbarea încadrării juridice.
Criticând argumentele arătate de instanțele de fond și apel în considerentele celor două hotărâri și apreciind că nici unul nu este convingător în sensul că fapta nu ar întruni elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art.271 alin.2 Cod pr.penală, recurenta a cerut să se constate incidența cazului de casare prev. de art.385/9 pct.9 Cod pr.penală în sensul că hotărârile ar fi nemotivate și a cerut trimiterea spre rejudecare a cauzei.
Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a celor ce pot fi luate în considerare din oficiu, Curtea constată că acesta este nefondat.
O primă chestiune ce trebuie lămurită, dat fiind primul motiv de recurs al părții vătămate, este aceea a limitelor judecății impusă de temeiul procedurii ce face obiectul dosarului.
Cauza a ajuns pe rolul instanțelor urmare plângerii formulată de către inculpați împotriva ordonanței procurorului nr.1188/P/2007 din 27 2007 prin care se dispusese scoaterea lor de sub urmărire penală, în baza art.18/1 Cod penal, și aplicarea unei sancțiuni administrative.
Plângerea inculpaților a fost admisă și s-a dispus judecarea în fond a cauzei, în baza art.278/1 alin.8 lit.c Cod pr.penală, însă, în această procedură nu s-ar putea obține în nici un caz condamnarea inculpaților și nici rezolvarea acțiunii civile, deoarece ar echivala cu o agravare a situației inculpaților în propria cale de atac.
Partea vătămată nu a formulat plângere, în temeiul art.278/1 Cod pr.penală, împotriva ordonanței de netrimitere în judecată. In consecință, instanța astfel învestită doar cu plângerea inculpaților, putea să pronunțe doar o soluție de achitare a lor, cea mai grea situație ce s-ar fi putut crea inculpaților fiind aplicarea unei sancțiuni administrative în baza art.91 Cod penal. până la cuantumul stabilit prin ordonanța procurorului.
Soluția de achitare în baza art.10 lit.d Cod pr.penală, pronunțată de instanța de fond și menținută de instanța de apel, este, însă, legală și temeinică, motivată și se bazează pe o justă evaluare a materialului probator administrat în cauză.
Modalitatea de restituire a terenurilor reglementată de Legea nr.18/1991 și celelalte legi aplicabile în domeniul fondului funciar, au condus la multe situații atipice de stabilire a drepturilor de proprietate asupra terenurilor și la multiple acțiuni în justiție.
Partea vătămată și-a construit casă pe un teren înfundat, învecinat cu al tatălui ei, care nu i-a asigurat odată cu transmiterea proprietății asupra terenului și calea de acces la el. Ulterior partea vătămată a obținut prin hotărâre judecătorească o servitute de trecere. Partea vătămată era vecină cu inculpații, dar s-a judecat în contradictoriu cu Comisia de Fond Funciar, deși inculpații stăpâneau acea bucată de teren, recunoscându-li-se dreptul de proprietate prin hotărâri judecătorești în favoarea autoarei inculpatei, prin sentința civilă 403 din 9 aprilie 1996 Tribunalului Argeș și având titlu de proprietate încă din anul 2004.
Conform vecinătăților parcelei de la rubrica "curți construcții" a Titlului de proprietate nr. -, proprietatea inculpatei s-ar întinde și asupra fondului aservit, deoarece nu figurează ca fiind învecinat cu vreun teren rezervă a primăriei.
Este adevărat că practica și doctrina penală au recunoscut că și nerespectarea unei hotărâri judecătorești privind servitutea de trecere este sancționată de prevederile art.271 Cod penal. Însă, pentru ca o faptă să constituie infracțiune, ea trebuie să întrunească, sub aspect obiectiv și subiectiv, toate cerințele textului de lege.
Latura obiectivă nu este realizată doar prin existența hotărârii judecătorești și acțiunea sau inacțiunea de nerespectare a ei. Există o serie de alte cerințe, consacrate de practica judiciară, referitoare la punerea efectivă în executare în condiții legale a hotărârii judecătorești, cunoașterea acestui lucru de către inculpați și realizarea conduitei interzise ulterior punerii în executare.
Așa cum corect a arătat prima instanță, unele dintre aceste condiții nu sunt îndeplinite în prezenta cauză.
Dată fiind posibilitatea executării de bună voie a unei hotărâri judecătorești de către Comisia de Fond Funciar, curtea apreciază că procesul verbal de punere în posesie nr.3057/13 septembrie 2007 reprezintă momentul punerii în executare a hotărârii de către pârâtele din sentința civilă 476/2007, Primăria Comunei și Comisia Locală de Fond Funciar, prin reprezentanții: primar, secretar și specialist topograf
HGRelevante sunt declarațiile persoanelor care au întocmit procesul verbal al comisiei de fond funciar la momentul deplasării în teren, persoane arătate anterior (declarațiile lor aflându-se la filele 18, 19, 21-22 dosar urmărire penală), care susțin că au constatat că acel gard ce împiedică trecerea părții vătămate pe calea de servitute era edificat deja.
Cum acești martori precizează atât locația, cât și lungimea și felul materialului din care era edificat gardul exact așa cum este el descris în procesul verbal de cercetare la fața locului întocmit de organele de poliție după sesizarea infracțiunii de către partea vătămată (la data de 29 octombrie 2007 - 11 ), curtea constată că acest gard preexista executării de bună voie a hotărârii judecătorești.
De esența infracțiunii prevăzută de art. 271 alin.2 Cod penal este ca activitatea prin care inculpații încalcă hotărârea judecătorească să fie ulterioară punerii în executare a hotărârii, situație care nu se regăsește în prezenta cauză, câtă vreme singura modalitate de realizare a faptei este nedesființarea gardului preexistent.
Curtea consideră că nu s-a făcut nici dovada că inculpații au cunoscut despre executarea hotărârii judecătorești, condiție cerută pentru ca fapta să constituie infracțiune, care este diferită ca și conținut de opozabilitatea erga omnes a hotărârilor judecătorești, ce are efecte indiferent dacă o hotărâre se pune sau nu în executare.
Pentru aceste considerente, curtea constată că fapta inculpaților nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 271 alin.2 Cod penal, soluția de achitare în baza art.11 pct. 2 lit.a) rap.la art.10 lit.d) Cod pr.penală fiind legală și temeinică.
In aceste condiții, asigurarea efectelor hotărârii judecătorești nu se realizează prin pedepsirea inculpaților, câtă vreme față de aceștia nu s-a dispus ca obligație desființarea acelui gard preexistent, existând alte căi legale ce pot fi urmate de către partea vătămată pentru a beneficia de servitute.
Considerând, deci, că nu s-a comis nicio eroare de fapt atunci când s-a pronunțat soluția de achitare, nu se va reține incidența pct.18 al art.385/9 alin.1 Cod pr.penală.
Fapta nu poate primi nici încadrarea juridică prev. de art.220 Cod penal, deoarece, pe de o parte, partea vătămată nu a avut posesia fondului aservit, motiv pentru care a și avut nevoie de obținerea unei hotărâri judecătorești, iar, pe de altă parte, deoarece tocmai izvorul posesiei face diferența dintre cele două infracțiuni. Mai mult, infracțiunea de tulburare de posesie se realizează întotdeauna printr-o acțiune, printr-o activitate comisorie, nu printr-o inacțiune - nedemolarea gardului, ca în speța de față.
In consecință, nu este incident în cauză nici cazul de casare prevăzut de art.385/9 pct.17 Cod pr.penală.
Constatând, în cele expuse anterior, că soluția instanței de fond este corect argumentată, nu se poate reține cazul de casare prevăzut de art.385/9 pct.9 Cod pr.penală, motivarea sentinței și deciziei fiind concordante cu dispozitivul acestora.
Nu se constată nici nepronunțarea instanțelor asupra unor probe cerute de partea vătămată. Martorul a fost încuviințat și audiat (104 dosar judecătorie), însă în mod corect la formarea convingerii instanței asupra situației de fapt, s-au avut în vedere declarațiile celorlalți martori care plasau momentul edificării gardului anterior punerii în executare a hotărârii.
Aceasta, deoarece art.63 alin.2 Cod pr.penală, enunță două principii de drept procesual penal: principiul potrivit căruia probele nu au o valoare mai înainte stabilită și principiul aprecierii probelor, care sunt menite să asigure un proces echitabil în sensul cerințelor art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Instanțele au apreciat ca obiective declarațiile martorilor, și G, care se coroborează între ele și cu susținerile inculpaților, cu atât mai mult cu cât acele declarații provin de la persoane cu care inculpații s-au aflat în litigii ce i-au situat pe poziții contrare, primarul comunei cerând în anul 2005 anularea parțială a titlului de proprietate al inculpatei, aspect ce rezultă din hotărârile judecătorești depuse la dosar (45-53 dos.urm.pen.)
In consecință, față de toate cele expuse, curtea constată că hotărârile celor două instanțe sunt legale și temeinice, iar recursul părții vătămate este nefondat, urmând a fi respins, în baza art.385/15 pct.1 lit.b Cod pr.penală.
Prevederile art.192 alin.2 Cod pr.penală impun obligarea părții căreia i s-a respins recursul la suportarea cheltuielilor judiciare avansate de stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea vătămată, domiciliată în Pitești, -.C,.1,.7, județul A, împotriva deciziei penale nr.129 din 06.10.2009, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-.
Obligă pe recurentă la 100 lei cheltuieli judiciare statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- -
Grefier,
Red./Tehnored.
ex.2/4 ianuarie 2010
Jud.fond
Jud.apel
Gh.
Președinte:Corina VoicuJudecători:Corina Voicu, Dumitru Diaconu, Elena Minodora
