Recunoașterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (legea 302/2004). Sentința 129/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A II A PENALĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DOSAR NR- (414/2009)
SENTIN ȚA PENALĂ NR. 129
Ședința din Camera de Consiliu din 11 MAI 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Simona Cîrnaru
GREFIER - - -
* * * * * * *
MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - reprezentat de procuror .
Pe rol soluționarea sesizării PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, având ca obiect recunoașterea și punerea în executare a sentinței penale din data de 25 iulie 2006, pronunțată de Tribunalul Penal de Magistrați din, în procedura soluționării cererii de transferare într-un penitenciar din România persoanei condamnate pentru continuarea executării pedepsei, cerere formulată de autoritățile judiciare britanice.
La apelul nominal făcut în Camera de Consiliu a răspuns pentru persoana condamnată avocat oficiu în baza împuternicirii avocațiale nr. - emisă de Baroul București - Serviciul de Asistență Juridică.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții că nu au sosit relațiile solicitate de la Ministerul Justiției și Libertăților.
Apărătorul persoanei condamnate solicită a se aprecia asupra acordării unui termen față de lipsa relațiilor solicitate de la Ministerul Justiției și Libertăților.
Reprezentantul parchetului având cuvântul, solicită a se aprecia asupra amânării cauzei în raport de faptul că la termenul anterior s-a precizat că este ultimul termen acordat în cauză.
Curtea, în ceea ce privește lipsa relațiilor, constatând că în mod repetat acestea au fost solicitate autorității de condamnare prin intermediul Ministerului Justiției și Libertăților, fiind al cincilea termen de judecată acordat în acest sens și nu s-a primit răspuns, Curtea apreciază că se tinde la tergiversarea soluționării prezentei cauze, motiv pentru care dispune a nu se mai reveni cu adresă către Ministerul Justiției și Libertăților, urmând ca soluționarea cauzei să se realizeze în raport de actele și lucrările aflate la dosar.
Nefiind cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea sesizării.
Reprezentantul parchetuluiavând cuvântul solicită admiterea sesizării Parchetului de pe lângă Curtea De APEL BUCUREȘTI, în sensul recunoașterii sentinței penale din data de 25 iulie 2006, pronunțată de Tribunalul Penal de Magistrați din și a se dispune transferul persoanei condamnate pentru continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din România.
Apărătorul persoanei condamnateavând cuvântul, consideră că sunt îndeplinite condițiile Legii 302/2004 și art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că solicită admiterea sesizării Parchetului de pe lângă Curtea De APEL BUCUREȘTI, recunoașterea sentinței penale din data de 25 iulie 2006, pronunțată de Tribunalul Penal de Magistrați din și a se dispune transferul persoanei condamnate pentru continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din România.
Dezbaterile declarându-se închise, cauza a rămas în pronunțare.
După deliberare,
CURTEA,
Constată următoarele:
Prin sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI și înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 23.02.2009, cu numărul - (414/2009), s-a solicitat, în conformitate cu dispozițiile art. 149 alin. 4 din Legea nr. 302/2004 (modificată), recunoașterea sentinței penale din data de 25.07.2006 a Tribunalului Penal de Magistrați din - Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord privind pe cetățeanul român și transferarea acestuia într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei.
La dosarul cauzei au fost depuse adresa Ministerului Justiției - Direcția Drept Internațional și Tratate prin care se solicită efectuarea procedurii prevăzute de art. 149, art. 145 sau art. 146 din Legea nr. 302/2004 în sensul transferării condamnatului - cetățean român într-un penitenciar din România, adresa de înaintare a documentelor prevăzute de Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, întocmită de autoritățile statului de condamnare, copii traduse ale actului de acuzare și sentinței penale, documente relevante cu privire la perioada în care persoana condamnată s-a aflat în stare de detenție, raport medical, extras din legislația penală britanică incidentă în cauză, declarația condamnatului cuprinzând consimțământul acestuia la transfer și un referat asupra situației sociale și familiale a condamnatului întocmit de către Ambasada României la.
În raport de conținutul adresei nr. //6/1 din 7 martie 2008 autorităților britanice, dar și de exigențele art. 149 alin. 4, respectiv art. 143 alin. 2 din Legea nr. 302/2004, Curtea a solicitat Ministerului Justiției comunicarea declarației de consimțământ la transfer a statului de condamnare, a cazierului judiciar și al unui referat privind eventualele relații ale condamnatului cu medii sociale criminogene, o solicitare similară fiind adresată și Parchetului de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI.
Deși în cauză au fost acordate patru termene de judecată în acest scop, cererea Curții nu a fost soluționată favorabil, autoritatea centrală română învederând că nu a primit nici un răspuns din partea statului solicitant, iar poziția Ministerului Public fiind exprimată în adresa nr. 4958/II-5/2008 din data de 23.03.2009.
În acest context și având în vedere atribuțiile autorității judiciare române în procedura de transferare, precum și urgența ce trebuie să caracterizeze această procedură, Curtea a revenit asupra solicitării informațiilor menționate, urmând a soluționa cauza în raport de documentele existente la dosar.
Examinând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Prin sentința penală din data de 25.07.2006 a Tribunalului Penal de Magistrați din - Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, definitivă, s-a dispus condamnarea cetățeanului român la pedeapsa detențiunii pe viață pentru săvârșirea infracțiunii deomor, reținându-se, în fapt, că la data de 18.01.2005, pe o stradă din, cu premeditare, pe fondul unei dispute între două grupuri de cetățeni români implicați în fraude de bancomat, condamnatul împreună cu alte persoane au lovit în mod repetat victima cu arme albe, cu pumnii și picioarele, cauzându-i leziuni care au condus la decesul victimei.
Din examinarea documentelor anexate cauzei, Curtea constată că sunt îndeplinite doarparțialcondițiile transferării cumulativ prevăzute de art. 3 paragraful 1 lit. a - f din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate (condiții transpuse în legislația națională în prevederile art. 129 lit. a-f din Legea nr. 302/2004), respectiv doar condițiile prevăzute de lit. a-e ale acestor texte de lege.
Astfel, persoana condamnată este cetățean român, hotărârea de condamnare este definitivă (conform înscrisului comunicat de autoritățile britanice - fila 30), la data primirii cererii de transferare condamnatul mai avea de executat mai mult de 6 luni din durata pedepsei, transferul a fost consimțit de condamnat în deplină cunoștință de cauză (așa cum rezultă din declarația acestuia autentificată cu nr. 7319/26.06.2008), iar fapta care a atras condamnarea are corespondent în legislația penală română, întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat, prevăzută de dispozițiile art. 174 - art. 175 lit. a și i pen.
Sesizarea Ministerului Public este însă neîntemeiată din perspectiva neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 3 paragraful 1 lit. f din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate (respectiv art. 129 lit. f din Legea nr. 302/2004), lipsindacordul statului de condamnare la transfer.
Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate prevede în mod expres (în articolul anterior menționat) căstatul de condamnare și statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări, iar prevederile legale concordante din legislația națională română stabilesc, de asemenea, căstatul de condamnare și statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări; în caz contrar transferarea nu poate avea loc.
Statuând doar asupra principiilor de ordin general în raport de care se desfășoară procedura de transfer, Convenția europeană nu a prevăzut, în mod firesc, și modalitatea concretă în care se va realiza acest acord, lăsând la latitudinea statelor implicate în procedură modul de luare a unei hotărâri de acceptare sau de refuzare a transferului în raport de documentele și declarațiile prevăzute de art. 6 paragrafele 1-3 din Convenție.
În considerarea acestei opțiuni, legislația națională română a prevăzut, în dispozițiile art. 149 alin. 4 din Legea nr. 302/2004, că sesizarea Curții de APEL BUCUREȘTI ca instanță competentă în recunoașterea hotărârii străine și punerii ei în executare se realizează îndată ce Ministerul Justiției primeștedeclarația de consimțământ de la statul de condamnare,însoțită de informațiile prevăzute de art. 133 alin. 3 și documentele prevăzute de art. 134 alin. 2 din aceeași lege.
Desigur că statul de condamnare are posibilitatea, conform art. 6 paragraful 3 din Convenție, de a lua o hotărâre finală asupra transferului după comunicarea informațiilor prevăzute de paragraful 1 al acestui articol, însă în faza prealabilă sesizării instanței, un acord, cel puțin preliminar, al statului de condamnare asupra transferului trebuie exprimatîn mod expres, pentru ca autoritatea judiciară română să poată aprecia asupra îndeplinirii cumulative a celor șase condiții necesare transferului.
În cauza de față, se constată că prin adresa nr. //6/1 din 7 martie 2008, statul de condamnare a transmis cererea de transfer formulată de și documentația relevantă, precizând însă în mod expres că,în momentul de fațănu își pot da consimțământul legal față de transferdeoarece acesta depinde de informațiile ce urmează a fi puse la dispoziție, respectiv cele prevăzute de art. 6 paragraful 1 din convenție.
În raport de voința astfel exprimată de către statul de condamnare, Curtea reține că adresa de înaintare a cererii de transfer constituie o expresie a obligației autorităților britanice de a transmite informații conform art. 4 paragraful 2 din Convenția europeană și nu poate fi echivalată cu un acord al statului de condamnare asupra transferului. Aceasta deoarece rezultă din însăși mențiunile documentului faptul că statul solicitant a înțeles să informeze statul român despre dorința condamnatului și a solicitat, conform art. 6 paragraful 3, transmiterea unor documente anterior luării unei hotărâri asupra transferului, hotărâre ce nu a mai fost comunicată ulterior autorităților române, iar sesizarea instanței s-a realizat în absența acesteia.
Curtea nu împărtășește opinia Ministerului Public exprimată prin adresa nr. 4958/II-5/2008, în sensul că, potrivit dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 302/2004, statul de condamnare este ultimul care își exprimă opinia asupra transferului. Aceasta deoarece, pe de o parte, prevederile legale invocate sunt aplicabile în situația în care România are calitatea de stat de condamnare, fiind lipsită de suport presupunerea că o procedură similară ar fi aplicabilă și în alte state, cum este cazul Marii Britanii.
Pe de altă parte, dispozițiile Legii nr. 302/2004 reglementează distinct procedura aplicabilă în cazul în care statul român are calitatea de stat de executare, statuând în mod expres, în dispozițiile art. 149 alin. 4, că declarația de consimțământ la transfer a statului de condamnare trebuie comunicată Ministerului Justiției anterior sesizării instanței române competente. Din interpretarea logică a acestor prevederi legale rezultă în mod neechivoc că pronunțarea unei hotărâri de către autoritatea judiciară română asupra transferului implică, în mod necesar, cunoașterea poziției statului de condamnare, poziție care trebuie exprimată în scris și neechivoc.
Curtea nu poate admite că prevederile legale referitoare la transmiterea declarației de consimțământ a statului de condamnare s-ar aplica exclusiv în ipoteza în care condamnatul resortisant român a adresat cererea de transfer în mod direct Ministerului Justiției din România. O atare interpretare restrânge în mod nejustificat sfera de aplicare a prevederilor art. 149 din legea nr. 3023/2004 la situațiile în care condamnatul a optat pentru adresarea cererii statului de executare și ignoră caracterul general al procedurii, ce se desprinde din denumirea marginală a textului și din ansamblul prevederilor sale, coroborate cu dispozițiile art. 151 din Legea nr. 302/2004.
Pe de altă parte, a admite că declarația de consimțământ a statului de condamnare este necesară prealabil sesizării instanței doar în situația în care condamnatul s-a adresat direct statului de executare echivalează cu a admite o evaluare diferențiată a condițiilor transferării în funcție de opțiunea condamnatului, ceea ce contravine unei stricte interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 129 și art. 146 din Legea nr. 302/2004.
Pentru aceste considerente, Curtea concluzionează că, în prezenta cauză, sesizarea sa s-a realizat în absența acordului cel puțin preliminar, dar expres, al statului de condamnare, acord ce nu poate fi prezumat din simpla transmitere a cererii de transfer și în contradicție cu precizările exprese făcute prin adresa nr. //6/1 din 7 martie 2008 de către statul solicitant.
Pe cale de consecință, neîndeplinirea tuturor condițiilor transferării, astfel cum sunt prevăzute de art. 3 paragraful 1 lit. a - f din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate (respectiv art. 129 lit. a-f din Legea nr. 302/2004), determină imposibilitatea realizării transferului, urmând ca sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI să fie respinsă ca atare.
Deși impedimentul constatat justificăper serespingerea sesizării, Curtea constată caracterul incomplet al acesteia și sub aspectul absenței informațiilor prevăzute de art. 143 alin. 2 din Legea nr. 302/2004, respectiv cazierul judiciar și informațiile referitoare la eventualele relații întreținute de condamnat cu medii sociale criminogene.
Aceste informații nu sunt, într-adevăr, obligatorii pentru a se aprecia asupra admisibilității sau îndeplinirii condițiilor formale ale transferării, însă ele au un caracter concludent asupra oportunității transferului în raport de finalitatea acestei proceduri, respectiv reintegrarea socială și reabilitarea condamnatului, având în vedere mai ales mențiunile hotărârii străine privind mobilul faptei comise de și referirea la activitățile frauduloase presupus desfășurate în mod organizat.
În acest sens, Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate a prevăzut posibilitatea statului de executare de a solicita orice raport medical sau social despre condamnat (art. 6 paragraful 2 lit. d), legislația națională română consacrând caracterul obligatoriu, iar nu facultativ, al acestor informații (art. 143). Acest caracter al datelor referitoare la condamnat nu vine în contradicție cu prevederile Convenției europene asupra transferării, care stabilește doar condițiile de principiu și procedura de transferare, indicând în mod expres dispozițiile în raport de care statele parte pot formula declarații sau rezerve și printre care nu se regăsesc cele ale art. 6 paragraful 2.
Convenția europeană nu instituie însă o obligație pentru state de a da curs unei cereri de transfer și, în acest sens, Curtea constată că nu prevede nici o listă a motivelor de refuz, rămânând la latitudinea fiecărui stat să stabilească împrejurările, stările sau situațiile în raport de care urmează a aprecia oportunitatea unui transfer.
Pe cale de consecință, dacă în privința procedurii aplicabile în materia transferului, statul român ca stat de executare trebuie să se raporteze la prevederile Convenției, sub aspectul motivelor de refuz trebuie avute în vedere exclusviv prevederile legii naționale, respectiv art. 152 din Legea nr. 302/2004, a căror apreciere implică cu necesitatea cunoașterea informațiilor prevăzute de art. 143 din aceeași lege.
În virtutea acestor considerente, Curtea apreciază că obligația de a obține aceste informații revine, de asemenea, Ministerului Justiției ca autoritate centrală și, în fiecare caz, ele trebuie comunicate instanței odată cu sesizarea sa, conform art. 149 alin. 1, 4 coroborat cu art. 134 alin. 2 din legea nr. 302/2004, numai astfel autoritatea judiciară română putând aprecia asupra condițiilor de fond ale transferului.
În final, Curtea reține că neîndeplinirea condițiilor referitoare la transferarea condamnatului și respingerea transferului face inutilă recunoașterea hotărârii străine, deoarece aceasta din urmă are o natură subsidiară transferului, impunându-se doar în cazul admiterii acestuia și exclusiv în vederea punerii în executare a hotărârii.
Pentru aceste considerente, în baza art. 149 din legea nr. 302/2004, Curtea va respinge sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI privind transferul persoanei condamnate într-un penitenciar din România.
Văzând și dispozițiile art. 156 din aceeași lege
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI privind transferul persoanei condamnate, fiul lui și, născut la data de 22.10.1979 în com. Săscut, jud. B, într-un penitenciar din România.
Cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina sa, onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 320 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Cu recurs în 10 zile de la pronunțare pentru procuror și de la comunicare pentru condamnat.
Pronunțată în ședință publică azi, 11 mai 2009.
PREȘEDINTE GREFIER
Red. /dact. 6 ex./14.05.2009
Președinte:Simona CîrnaruJudecători:Simona Cîrnaru
