Talharia Spete Art 211 cod penal. Decizia 797/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APELBUCUREȘTI
SECȚIA A II A PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR-
(701/2009)
DECIZIA PENALĂ NR.797
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 27.05.2009
CURTEA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: Cristina Rotaru
JUDECĂTOR 2: Luciana Mera
JUDECĂTOR 3: Viorica Costiniu
GREFIER - - -
MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL B - a fost reprezentat prin procuror.
Pe rol pronunțarea recursului declarat de inculpatul împotriva sentinței penale nr. 568/02.04.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 B și a deciziei penale nr.161/A din 02.03.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a II a Penală în dosarul nr-.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 06.05.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie penală.
vând nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat succesiv pronunțarea la 13.05.2009, respectiv 27 mai 2009, când a decis următoarele:
CURTEA:
Asupra recursului penal de față:
Prin decizia penală nr.161/A din 2.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - secția a II-a penală, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria sector 4 B și de partea civilă împotriva sentinței penale nr. 568 din 2.04.2008 a Judecătoriei sectorului 4 B, pronunțată în dosarul nr-.
A fost desființată în parte sentința penală apelată și pe fond rejudecând:
In temeiul disp. art 334 din Codul d e procedură penală s-a schimbă încadrarea juridică a faptei reținută de prima instanță din art 180 alin 1 din pen. în art 211 alin1 și 2 lit b,c din pen.
În temeiul art. 211 alin. 1 și 2 lit. b, c din pen. cu aplicarea art. 74 lit. a și 76 lit. b pen. a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 3 ani închisoare.
În temeiul disp. art. 71. pen. i s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a II a și lit. b pen.
În temeiul art.861pen. s-a suspendat executarea pedepsei de 3 ani închisoare sub supraveghere, pe un termen de încercare de 5 ani, calculat conform art.862pen.
În temeiul disp. art. 71 alin. 5. pen. pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei s-a suspendat și executarea pedepselor accesorii.
În temeiul art.863pen. pe durata termenului de supraveghere, condamnatul a fost supus următoarelor măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la datele fixate de către consilierii de probațiune la Serviciul de Protecție a Victimelor și reintegrare socială a infractorilor de pe lângă Tribunalul București;
b) să anunțe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reședință și orice deplasare care depășește 8 zile precum și întoarcerea;
c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;
d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de subzistență.
În temeiul art.86 alin. 3. pen. pe durata termenului de încercare, s-a stabilit ca inculpatul să respecte și următoarele obligații:
a) să desfășoare o activitate sau va urma un curs de învățământ sau calificare;
b ) să nu intre în legătură cu partea vătămată.
În temeiul art.864pen. s- atras atenția inculpatului asupra revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere în caz de neîndeplinire a obligațiilor stabilite de instanță sau a măsurilor de supraveghere.
În temeiul art. 88. pen. s-a dedus perioada reținerii și arestării preventive de la 21.06 2007 la 26. 07 2007.
A fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de partea vătămată și inculpatul a fost obligat la plata sumei de 500 RON, reprezentând daune materiale și la 3000 RON daune morale.
În temeiul art. 193 alin. 6. pr. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.500 RON cheltuieli de judecată către partea vătămată, pentru judecata în fond.
S-a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul împotriva aceleiași sentințe.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că prin sentința penală nr.568 din 2.04.2008 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 B în dosarul nr.6940/2007 s-au dispus următoarele:
În baza art. 334. pr. pen. s-a schimbat încadrarea juridică dată faptei reținute în sarcina inculpatului prin rechizitoriu din infracțiunea de tâlhărie prev. de art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. b și c pen. în infracțiunea de lovire prev. de art. 180 alin. 1.pen.
În baza art. 180 alin. 1 rap. la art. 63 alin. 3.pen. a fost condamnat inculpatul la pedeapsa amenzii de 15.000 lei.
În baza art. 88 alin. 2.pen. a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și a arestării preventive de la 21.06.2007 la 26.07.2007.
S-a constatat pedeapsa amenzii integral executată prin durata reținerii și a arestării preventive.
În baza art. 346 rap. la art. 14. pr. pen. și art. 998. civ. s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă, inculpat fiind obligat la plata sumei de 1.000 lei către partea civilă cu titlu de daune morale.
În baza art. 191 alin. 1. pr. pen. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 1.200 lei cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 193 alin. 2. pr. pen. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către partea civilă.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
În cursul nopții de 24/25.02.2007, în jurul orelor 0400, în timpul în care partea vătămată și soțul acesteia, martorul, plecau din restaurantul Geminii ( SC SRL), situat în B, str. -, Sector 4, izbucnit o altercație ale cărei motive nu au putut fi elucidate, între aceștia și un grup de persoane din care făcea parte și inculpatul. Atât partea vătămată, cât și soțul său au fost loviți de mai multe persoane, soțul părții vătămate prezentând leziuni ce au necesitat pentru vindecare 7-8 zile de îngrijiri medicale, partea vătămată fiind lovită și de către inculpat.
În cursul acestui incident, partea vătămată a scos telefonul mobil marca Samsung E 720 cu scopul de a apela organele de poliție, moment în care inculpatul s-a repezit asupra sa și i-a smuls telefonul mobil din mână. După luarea telefonului mobil din posesia părții vătămate, inculpatul s-a desistat imediat de acesta, continuând acțiunile de lovire, ce au fost îndreptate și asupra altor persoane, fără legătură cu luarea acestui telefon.
Situația reținută mai sus a rezultat, în principal, din coroborarea declarațiilor părții vătămate cu declarațiile martorilor și, persoane care au asistat la incidentul legat de smulgerea telefonului, dar și cu declarațiile martorilor, și, care, deși nu au perceput direct lovirea părții vătămate de către inculpat, au confirmat prezența inculpatului în apropierea părții vătămate în condițiile în care aceasta prezenta urme de lovire și reclama furtul telefonului (aspect sesizat de ultimii doi martori menționați). Instanța are în vedere și cuprinsul raportului de expertiză medico-legală nr. A- din care rezultă faptul că la data expertizării partea vătămată prezenta leziuni traumatice care au putut fi produse prin lovire, respectiv frontal dreapta două tumefacții minime, pentru a căror vindecare nu a fost nevoie de îngrijiri medicale.
În ceea ce privește motivul pentru care a fost luat telefonul, instanța a reținut faptul că din ansamblul probelor administrate în cauză rezultă că scopul inculpatului a fost acela de aoî mpiedica pe partea vătămată să alerteze organele de poliție. Astfel, în plângerea formulată, partea vătămată a arătat faptul că unul dintre agresori, pe care l-a recunoscut ulterior ca fiind inculpatul, observând că a scos telefonul mobil pentru a suna la poliție s-a repezit asupra sa smulgându-i telefonul din mână. Martora a arătat atât cu ocazia audierii de către organele de cercetare penală cât și cu ocazia audierii de către instanță, faptul că în momentul în care partea vătămată a dus telefonul la spunând că va suna la poliție inculpatul s-a repezit asupra ei smulgându-i telefonul, aceeași variantă fiind susținută și de declarația martorului din faza de urmărire penală. Chiar și martora a precizat în declarația din fața instanței de judecată faptul că telefonul i-a fost smuls părții vătămate în momentul în care aceasta striga, solicitând chemarea organelor de poliție.
Varianta prezentată de partea vătămată în instanță referitoare la faptul că telefonul i-ar fi fost smuls de către inculpat în momentul în care ea cădea, înainte de a ajunge la pământ, a fost contrazisă de celelalte declarații ale persoanelor audiate în cauză. Martorul a precizat clar faptul că partea vătămată era în picioare în momentul în care i-a fost smuls telefonul și niciunul dintre martori nu a arătat că partea vătămată ar fi căzut în urma loviturilor primite.
În ceea ce privește declarațiile martorei din cursul cercetării judecătorești, instanța a apreciat că acestea sunt puțin credibile față de contradicțiile existente între acestea și declarațiile sale din faza de urmărire penală, precum și între acestea și declarațiile date de soțul său, martorul, care a coborât din restaurant în același timp cu martora, fiind practic imposibil ca cei doi să fi perceput aspecte diferite. De altfel, ambii martori menționați au declarat în cursul urmăririi penale faptul că în momentul în care ei au coborât partea vătămată striga că îi fusese furat telefonul, indicând însă faptul că inculpatul se afla în grupul de persoane care se afla în spatele părții vătămate și care încerca să o lovească în continuare pe aceasta, ceea ce implică faptul că nu au asistat direct la evenimentul ce face obiectul prezentului dosar. Cu atât mai puțin credibile sunt motivele arătate de martoră pentru revenirea asupra declarațiilor anterioare - refuzul organelor de poliție de a consemna cele declarate de ea în faza de urmărire penală.
Referitor la martorii și, instanța a apreciat că nu există motive pentru a înlătura declarațiile acestora în legătură cu agresiunea inculpatului asupra părții vătămate și cu smulgerea telefonului acesteia. Astfel, nici unul din acești martori nu a fost acuzat de faptul că ar fi exercitat acțiuni de lovire asupra părții vătămate și a soțului acesteia. Nici partea vătămată, nici soțul acesteia nu l-au indicat pe martorul ca fiind autorul agresiunii cu ocazia recunoașterilor după planșe foto, aceeași fiind situația și în privința martorei, în urma prezentării unei fotografii actuale a acesteia. În aceste condiții, martorii neavând un interes direct cu privire la această parte a incidentului - respectiv indicarea persoanei care a luat telefonul părții vătămate - și constatând că declarațiile acestora sub acest aspect se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, instanța va înlătura susținerile inculpatului din concluziile scrise referitoare la lipsa de credibilitate a acestor martori.
Cele arătate mai sus au contrazis și varianta prezentată de către martora referitoare la faptul că martorul ar fi fost implicat în agresarea persoanelor ce făceau parte din grupul părții vătămate, în speță a martorului, și că ar fi lovit-o pe partea vătămată. Având în vedere aceste aspecte, dar și legătura de rudenie a acestei martore cu inculpatul, instanța nu a luat în considerare declarațiile sale la reținerea situației de fapt prezentate mai sus. Aceleași considerente sunt valabile și în privința declarațiilor martorului G, soțul martorei, și acesta declarând faptul că martorul ar fi fost implicat în lovirea soțului părții vătămate, aspect contrazis chiar de declarațiile persoanei pretins vătămate.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria sector 4 B, inculpatul și partea civilă.
În apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria sector 4 B și de partea civilă se critică sentința pentru nelegalitate și netemeinicie. Se învederează că instanța de fond a dispus în mod greșit schimbarea încadrării juridice din infracțiunea, dând o interpretare greșită a probelor administrate în cursul urmăririi penale.
În apelul declarat de inculpat s-a criticat sentința pentru greșita condamnare pentru infracțiunea prevăzută de art. 180 alin. 1. pen. astfel cum s-a dispus schimbarea încadrării juridice, întrucât este nevinovat.
Tribunalul a constatat că apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria sector 4 B și de partea civilă sunt fondate, pentru următoarele considerente:
În calea de atac a apelului s-a procedat la reaudierea părții vătămate, a martorilor din acte și a inculpatului. Totodată, s-a dispus efectuarea testului poligraf.
Astfel, din declarația părții vătămate rezultă că la data de 24- 25.02.2007, în timp ce ieșea de la un restaurant unde fusese la o petrecere, un grup de peroane au agresat-o pe ea și pe soțul acesteia. Din grupul respectiv l-a recunoscut pe inculpatul ca fiind cel care i-a aplicat mai multe lovituri și i-a smuls telefonul din mână. Totodată, partea vătămată a arătat că a fost agresată și de sora inculpatului.
Din declarația martorei rezultă că la momentul incidentului s-a aflat la o distanță de J de metru când a văzut că partea vătămată era ținută de mâini și de picioare de inculpat, care i-a aplicat mai multe lovituri în zona feței și a abdomenului, auzind când partea vătămată striga: să sunăm la polițe", observând și momentul în care inculpatul i-a smuls telefonul din mână.
De asemenea, din declarațiile martorilor și - a rezultat că la data respectivului incident ce a avut loc între inculpat și partea vătămată au observat cum inculpatul o lovea pe partea vătămată cu piciorul în zona abdomenului și imediat după aceea, i-a smuls și telefonul din mână. Martora - a precizat că ulterior incidentului l-a văzut pe soțul său, martorul, punând un telefon mobil pe masă, dar la acel moment nu a știut că este vorba de telefonul părții vătămate.
De asemenea, din raportul de constatare nr, - din 28. 11.2008, a rezultat că pentru răspunsurile numitului la întrebările relevante ale cauzei au fost evidențiate reacții specifice comportamentului simulat.
Prin urmare, din coroborarea probelor administrate în cursul urmăririi penale, al cercetării judecătorești în faza instanței de fond și a apelului, rezultă în mod indubitabil că inculpatul a comis fapta pentru care este trimis în judecată.
Deși la urmărirea penală, atât partea vătămată cât și martorii au declarat că inculpatul a smuls telefonul mobil în momentul în care aceasta a afirmat că intenționează să sune la organele de poliție, se poate observa că la instanța de fond cât și în declarațiile date în fața instanței de apel, acestea au menționat că nu a existat o astfel de afirmație din partea părții vătămate.
Raționamentul primei instanțe a constat în reținerea unei atitudini subiective avute de inculpat în timpul săvârșirii faptei, considerând că acesta nu a urmărit deposedarea părții vătămate și imposedare sa, ci numai împiedicarea părții vătămate de a anunța organele de poliție cu privire la agresiunea la care era supusă atât ea cât și soțul acesteia.
Practica judiciară este constantă în a deduce atitudinea subiectivă a făptuitorului din modul și împrejurările de săvârșire a faptei, iar motivarea instanței este contrazisă de modul în care inculpatul în speța de față a acționat.
este o infracțiune complexă, elementul material constă în două acțiuni conjugate. În speță, probele administrate conduc la concluzia că între cele două acțiuni există o strânsă relație de intercondiționare, violențele exercitându-se concomitent cu acțiunea de deposedare a părții vătămate de telefonul mobil. Raționamentul instanței de fond nu este susținut nici de declarația inculpatului, care pe parcursul procesului penal a avut o atitudine constantă, negând orice acțiune cu violență asupra părții vătămate, cât și acțiunea de smulgere a telefonului mobil din mâna acesteia.
Faptul că inculpatul a sustras telefonul mobil din mâna părții vătămate în timp ce exercita violențe asupra acesteia, acțiunea sa suprapunându-se cu o eventuală intenție a părții vătămate de a anunța organele de poliție, nu ar trebui să conducă la scoaterea acelui bun de sub protecția legii penale, hotărârea primei instanțe conducând în final la acel lucru, fără să existe un fundament puternic și de neînlăturat.
Din analiza conținutului legal al infracțiunii de tâlhărie rezultă că latura subiectivă a tâlhăriei include în afara scopului specific furtului - însușirea pe nedrept a bunului mobil și scopul folosirii violenței în vederea comiterii furtului ori pentru păstrarea bunului sustras. Deși instanța a reținut că nu a existat scopul însușirii pe nedrept al telefonului mobil, sustragerea realizându-se pentru împiedicarea părții vătămate să sune la poliție, se poate observa că din probe rezultă că inculpatul a luat telefonul mobil al părții vătămate concomitent cu manifestarea violențelor, iar ulterior a dispus de acest bun pe nedrept. Prin urmare, inculpatul a procedat la scoaterea bunului din sfera de stăpânire părții vătămate și l-a trecut în sfera sa de stăpânire, realizând ulterior și acte de dispoziție asupra lui, prin înmânarea telefonului martorului. Dacă ar fi reală susținerea inculpatului în sensul că a încercat să o împiedice pe partea vătămată să sune la poliție, acesta ar fi abandonat telefonul la locul incidentului sau l-ar fi restituit părții vătămate și nu și l-ar fi trecut în sfera sa de stăpânire, dispunând de el fără drept.
Conform teoriei și practicii judiciare, consumarea infracțiunii de furt are loc când acțiunea de luarea bunului mobil din posesia sau detenția persoanei asupra căreia se afla, este dusă până la capăt, așa încât bunul este scos din sfera de dispoziție a subiectului pasiv și trecut efectiv în sfera de stăpânire a făptuitorului, neprezentând importanța durata acestei stăpâniri.
Astfel, având în vedere cele ce preced, Tribunalul a apreciat că în speță sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie prevăzute de art. 211 alin 1, alin 2 lit. b, c pen.
În ceea ce privește pedeapsa, Tribunalul a avut în vedere criteriile generale de individualizare prev. de art 72. pen. respectiv gradul de pericol social al faptei săvârșite, modalitatea de săvârșire, dar și circumstanțele personale ale inculpatului, care nu estre cunoscut cu antecedente penale. Având în vedere că la data săvârșirii faptei inculpatul avea un loc de muncă, lucra ca taximetrist și avea o familie organizată, Tribunalul a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins și fără privarea sa de libertate, prin aplicarea disp. art.861pen.
Față de considerentele ce preced, Tribunalul a constatat că apelul declarat de inculpat este nefondat, susținerile acestuia în sensul că nu a comis nicio faptă de natură penală nefiind reale în raport de probele administrate în cursul procesului penal și mai sus analizate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul, fără să expună motivele.
Prin motivele depuse în scris cu respectarea dispozițiilor art.38510alin.2 pr. pen. a criticat hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie, după cum urmează:
Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii inculpatului de a solicita Secției 26 Poliție relații referitoare la sesizarea incidentului de către poliție în noaptea de 24/25.02.2009.
Deși instanța de apel constată existența unor neconcordanțe între probele administrate, a interpretat probele în mod discreționar, ajungând la concluzia că inculpatul este vinovat de faptele pentru care este cercetat, făcând abstracție de împrejurarea că inculpatul este cel care a solicitat efectuarea investigației la poligraf, pe care ulterior a contestat-o, iar instanța de apel a respins cererea de refacere a raportului de expertiză, îngrădindu-i dreptul la apărare.
Încadrarea juridică reținută de instanța de apel este greșită, deoarece nu se poate reține că telefonul a fost luat în scopul însușirii pe nedrept. Aceasta ar presupune efectuarea unor acte de dispoziție în vederea folosirii bunului ca un bun propriu sau pentru a obține foloase materiale sau de altă natură de pe urma acestui bun, însă niciuna din aceste condiții nu este îndeplinită în cauză.
Inculpatul săvârșirea infracțiunii, precizează că nu a lovit partea vătămată și nu a sustras telefonul, iar în ceea ce-l privește pe martorul, consideră că declarațiile sale sunt subiective, întrucât prin rechizitoriu s-a dispus disjungerea cauzei față de acesta sub aspectul comiterii infracțiunii de tâlhărie, dosarul nefiind soluționat până în prezent.
În drept, se invocă dispozițiile art.3859pct.17 pr. pen. și se solicită casarea deciziei și reținerea cauzei spre rejudecare, urmând a se dispune achitarea în temeiul art.10 lit.d pr. pen.
Cu ocazia dezbaterilor, apărătorul recurentului a indicat ca temei al recursului și dispozițiile art.3859pct.18 pr. pen.
Examinând cauza în temeiul art.3856alin.1 și 2. pr. pen. Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art.3856alin.2 pr. pen.: "instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art.3859".
Rezultă, așadar, că analiza cauzei în calea de atac a recursului este strict limitată la cazurile de casare prevăzute de lege, instanța de control judiciar neputând, în această fază, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept.
Deși recurentul a indicat numai două din cazurile de casare, respectiv art.3859pct.17 și 18. pr. pen. se constată că a formulat și critici ce nu se circumscriu dispozițiilor legale mai sus menționate.
Astfel, în ceea ce privește nepronunțarea instanței de apel asupra cererii de probe, respectiv solicitarea unor relații de la Secția 26 Poliție, Curtea constată că această critică poate fi examinată în temeiul art.3859pct.10 teza a III-a pr. pen.
Sub acest aspect, analizând actele și lucrările dosarului, Curtea reține că prin cererea scrisă depusă în fața instanței de apel (fila 27), inculpatul a solicitat administrarea mai multor probe, printre care și relațiile de la Secția 26 Poliție, iar la termenul din 13.10.2008, apărătorul inculpatului a susținut oral această cerere, tribunalul pronunțându-se în mod expres asupra solicitării de probe, respingând-o pe motiv că probele nu sunt utile cauzei.
Rezultă, astfel, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.3859pct.10 pr. pen. întrucât cazul de casare vizează doar omisiunea instanței de a se pronunța asupra unei cereri esențiale și nu legalitatea sau temeinicia soluției dată de instanță asupra unei asemenea cereri.
În speță, instanța de apel s-a pronunțat asupra cererii formulată de inculpat și, mai mult, cererea a fost reiterată în fața instanței de recurs care a respins-o, considerând că relațiile solicitate nu sunt utile și concludente cauzei, având în vedere că sesizarea organelor de poliție s-a făcut prin plângerea penală formulată de partea vătămată (fila 13 dosar de urmărire penală) iar eventuala pasivitate a organelor de poliție, care nu s-au sesizat din oficiu, este lipsită de relevanță în cauză.
Criticile referitoare la respingerea cererii de refacere a examinării comportamentului simulat, precum și cea referitoare la interpretarea și aprecierea pe care instanța de apel a dat-o probelor administrate, în condițiile existenței unor contradicții între aceste probe, nu se încadrează formal în niciunul din cazurile de casare prevăzute de art.3859pr. pen.
Cu toate acestea, având în vedere că inculpatul a negat comiterea faptelor și a solicitat achitarea sa, aceste critici vor fi analizate de instanța de recurs în temeiul art.3859pct.18 pr. pen. care se referă la greșita condamnare întemeiată pe o eroare gravă de fapt.
Chiar și din această perspectivă, criticile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Instanța de fond și cea de apel au analizat cu temeinicie toate probele administrate, cu respectarea dispozițiilor art.63 pr. pen.
Într-adevăr, între probele administrate în cauză există anumite contradicții cu privire la derularea evenimentelor, persoanele care au participat la incident și contribuția acestora la respectivul conflict.
În plus, declarațiile inculpatului sunt susținute în parte de declarațiile martorilor Balcă (sora inculpatului), G (cumnatul inculpatului) și, care participarea inculpatului la incident.
Toate aceste declarații sunt însă infirmate de declarațiile părții vătămate, care încă de la formularea plângerii penale a susținut că a fost lovită și că i s-a smuls telefonul mobil din mână, de procesul-verbal de recunoaștere a inculpatului de către partea vătămată, declarațiile martorilor asistenți G și, probe care se coroborează cu declarațiile martorilor oculari, și, din care rezultă că inculpatul a lovit partea vătămată și i-a smuls telefonul mobil pe care aceasta îl avea în mână, după care a continuat să exercite violențe asupra părții vătămate.
Cât privește atitudinea subiectivă a martorului, cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, Curtea apreciază că declarațiile sale nu pot fi înlăturate, deoarece aspectele pe care martorul le-a relatat sunt redate și de către celelalte persoane audiate în cauză.
Pe cale de consecință, nu se poate susține că situația de fapt reținută de instanța de apel este urmarea unei erori grave, întrucât între această situație - stabilită cu valoare de adevăr judiciar - și conținutul probelor administrate, nu există neconcordanțe, fiind vorba despre modalitatea de interpretare și apreciere a probelor, în conformitate cu dispozițiile art.63 alin.2 pr. pen. potrivit căruia analiza fiecărei probe se realizează prin raportare la ansamblul probelor administrate.
O asemenea apreciere s-a impus în cauză, cu atât mai mult cu cât, așa cum s-a reținut, între probele administrate există anumite neconcordanțe, motiv pentru care analiza erorii grave de fapt nu se poate face prin compararea strictă și trunchiată a conținutului anumitor probe cu situația de fapt reținută de instanță, ci, așa cum s-a arătat, numai prin raportare la analiza întregului material probator.
Față de cele reținute, Curtea constată că nu este incident cazul de casare prevăzut de art.3859pct.18 pr. pen. deoarece condamnarea inculpatului nu este urmarea unei erori grave de fapt.
De altfel, instanța de apel a reținut aceeași situație de fapt ca și instanța de fond, însă a dat o altă interpretare juridică faptelor comise de inculpat, considerând că acestea întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie.
Față de dispozițiile art. 3859pct.17 pr. pen. analizând critica referitoare la încadrarea juridică a faptei, Curtea are în vedere numai verificarea corespondenței între norma de incriminare și faptele reținute în sarcina inculpatului, astfel cum au fost stabilite de instanța de fond și de către instanța de apel.
Se constată, și din acest punct de vedere, că soluția instanței de apel este legală și temeinică.
Aprecierea primei instanțe în sensul că lipsește scopul însușirii pe nedrept și, pe cale de consecință, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, este eronată.
Așa cum a menționat și instanța de apel, atitudinea subiectivă a inculpatului trebuie analizată și stabilită în raport de manifestarea acestuia în planul lumii materiale.
Astfel, așa cum rezultă din probele administrate și așa cum a reținut și prima instanță, după ce a exercitat violențe asupra părții vătămate, inculpatul a smuls telefonul mobil din mâna părții vătămate, continuând să o lovească, iar când numitul a trecut pe lângă el, inculpatul i-a înmânat telefonul mobil. l-a luat și s-a îndepărtat de locul incidentului, intrând în restaurant și apoi a plecat cu telefonul, pe care l-a păstrat în domiciliul său. Ulterior, pentru că inculpatul nu i-a mai cerut telefonul și pentru că se începuse urmărirea penală împotriva sa cu privire la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, numitul a distrus telefonul mobil.
Din modul de operare al inculpatului rezultă că acesta a acționat în mod conjugat, sustrăgând telefonul pe fondul exercitării de violențe, neputându-se susține că între acțiunea de lovire și sustragerea bunului nu există nicio legătură.
Este adevărat că sustragerea telefonului a survenit exercitării violențelor (comise în alt scop decât furtul), însă între cele două acțiuni există un raport de cauzalitate. Pe de o parte, deposedarea victimei a fost înlesnită de violență, iar pe de altă parte, hotărând în mod spontan să ia bunul din posesia victimei pe care tocmai a lovit-o, inculpatul a creat o legătură obiectivă, dar și subiectivă între violențe și sustragere, violența fiind transformată într-un mijloc de realizare a furtului.
Mai mult, acțiunea corespunzătoare infracțiunii de furt care este absorbită în infracțiunea complexă de tâlhărie a fost dusă la bun sfârșit, consumându-se, căci bunul a fost scos din sfera de dispoziție a părții vătămate, care nu numai că a pierdut contactul fizic cu respectivul bun, dar nici nu a mai putut să dispună de telefon ca și proprietar al acestuia.
Atitudinea ulterioară a inculpatului care, după ce a scos bunul din sfera de dispoziție a părții vătămate nu s-a mai interesat de telefon, nu valorează o desistare întrucât a intervenit după ce furtul s-a consumat, iar scopul însușirii pe nedrept este evidențiat chiar de comportamentul inculpatului, care a luat telefonul fără să aibă vreun drept asupra acestui bun sau măcar să pretindă vreun asemenea drept și apoi a dispus de bun pe nedrept, înmânându-l unei alte persoane, acceptând că în acest fel creează un prejudiciu în patrimoniul părții vătămate.
Față de cele reținute, Curtea apreciază că fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, reținută de instanța de apel și nu a infracțiunii de lovire, reținută de instanța de fond.
Examinând cauza din oficiu, Curtea constată, în ceea ce privește individualizarea pedepsei, că instanța de apel a aplicat o pedeapsă corespunzătoare circumstanțelor reale, de comitere a faptei, dar și circumstanțelor personale, reținând cu valoare de circumstanțe atenuante judecătorești împrejurările favorabile inculpatului constând în lipsa antecedentelor penale și buna sa inserție socială, cu consecința aplicării unei pedepse sub minimul special și cu suspendarea sub supraveghere a acesteia.
Trebuie precizat că maniera în care a procedat instanța de apel cu ocazia rejudecării, respectiv că a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea reținută de instanța de fond în infracțiunea de tâlhărie, nu este corectă, căci sentința fusese desființată, așa încât tribunalul trebuia să se raporteze la încadrarea juridică din actul de sesizare (pe care a și considerat-o corectă) și nu la cea avută în vedere de prima instanță. Drept urmare, nu se impunea aplicarea art.334 pr. pen. însă acest aspect nu se încadrează în nici unul din cazurile de casare, drept pentru care casarea deciziei din acest motiv nu este posibilă.
Față de cele reținute și neputând constata incidența vreunuia din celelalte cazuri de casare ce trebuie avute în vedere din oficiu, în temeiul art.38515pct.1 lit.b pr. pen. Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpat.
În temeiul art.192 alin.2 pr. pen. va obliga recurentul la 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
În temeiul art.193 pr. pen. va obliga inculpatul la 1000 lei cheltuieli judiciare către partea civilă, reprezentând onorariul de avocat (conform chitanței depuse la fila 17 din dosarul de recurs).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul împotriva sentinței penale nr. 568/02.04.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 B și a deciziei penale nr. 161/A din 2.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - secția a II-a penală în dosarul nr-.
Obligă inculpatul la 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
Obligă inculpatul la 1000 lei cheltuieli judiciare către partea civilă.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 27 mai 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
a
Red.
Dact. 2 ex./03.07.2009
- II. - jud.;
Președinte:Cristina RotaruJudecători:Cristina Rotaru, Luciana Mera, Viorica Costiniu
