Ucidere din culpă (art.178 cod penal). Decizia 1789/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Comentarii

0

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A II A PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DOSAR NR-

(730/2009)

DECIZIA PENALĂ NR.1789

Ședința publică de la data de 7 decembrie 2009

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Viorica Costiniu- - -

JUDECĂTOR 2: Cristina Rotaru

JUDECĂTOR 3: Luciana Mera

GREFIER - - -

MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București - reprezentat prin procuror.

Pe rol pronunțarea asupra recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, inculpatul, părțile civile, și, precum și de asiguratorul SC - Reasigurare SA împotriva sentinței penale nr. 2707/18.12.2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 B în dosarul nr- și a deciziei penale nr. 120/A/19.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția I Penală în dosarul nr-.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 18.11.2009 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie penală.

vând nevoie de timp pentru a delibera, dar și la solicitarea recurentului inculpat, pentru a-i da posibilitatea să depună note scrise, Curtea a amânat succesiv pronunțarea la 25.11.2009, 2.12.2009 și 7 decembrie 2009, când a decis următoarele:

CURTEA:

Asupra recursurilor penale de față:

JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANȚĂ

Prin sentința penală nr. 2707/18.12.2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 B în dosarul penal nr-, în baza art. 178 alin. 2, 5. pen. a fost condamnat inculpatul la 6 ani închisoare; în baza art. 184 alin. 2, 4. pen. a fost condamnat același inculpat la 2 ani închisoare; în baza art. 85 pct. 1 din OUG 195/2002 rep. a fost condamnat inculpatul la 3 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a, 34 lit. b pen. s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare, sporită cu 1 an, în final 7 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a, b pen.

În baza art. 88. pen. s-a dedus reținerea și arestarea preventivă de la 25.08.2006 la 19.10.2006.

În baza art. 111, 112. pen. s-a aplicat inculpatului măsura de siguranță a expulzării din România, prev. de art. 117. pen. după executarea pedepsei.

În baza art. 14, 346. pr. pen. și art. 998, 999. civ. a fost obligat inculpatul la plata de despăgubiri către părțile civile, astfel: către partea civilă - 28.000 lei daune materiale și 500.000 lei daune morale; către partea civilă - 500.000 lei daune morale; către părțile civile și - câte 500.000 lei fiecare daune morale; către părțile civile și - câte 500.000 lei fiecare daune morale.

S-au respins celelalte pretenții civile formulate de părțile civile, ca neîntemeiate.

S-au respins cererile de obligare a asigurătorului SC SA la plata despăgubirilor civile, ca neîntemeiate.

S-a luat act că prejudiciul cauzat părții civile Spitalul Universitar de Urgență B, în cuantum de 2420,39 lei, a fost acoperit de inculpat.

S-a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.

În baza art. 191. pr. pen. a fost obligat inculpatul la 1500 lei cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 193. pr. pen. a fost obligat inculpatul la 706,69 lei cheltuieli judiciare către partea civilă. prin curator.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că în cursul urmăririi penale și cercetării judecătorești s-au administrat următoarele mijloace de probă: proces-verbal de cercetare la fața locului; schița locului producerii accidentului rutier; planșe fotografice; raport de expertiză tehnică judiciară nr.6015/20.06.2006; raport de expertiză tehnică judiciară nr.770/30.01.2006; rapoarte de expertize medico-legale; declarații inculpat; declarații martori acte, a; declarații părți civile; martor în circumstanțiere propusă de inculpat; adrese emise de Biroul Național Interpol; procese-verbale de verificare; fișa de cazier judiciar a inculpatului; acte în dovedirea pretențiilor civile; acte depuse de inculpat.

În fapt, s-a reținut că la data de 25.08.2006, în jurul orelor 0⁴⁰Poliției Rutiere aaf ost sesizată de faptul că la intersecția străzilor - - cu - - s-a produs un accident rutier soldat cu decesul a trei persoane, respectiv de 24 ani, domiciliat în G, de 27 ani, domiciliat în B și de 28 ani, domiciliat în B și vătămarea altor patru persoane, respectiv de 41 ani, de 48 ani și de 35 ani, toți trei domiciliați în Marea Britanie și de 36 ani din M, jud.

La data de 25.08.2006 în jurul orelor 00³⁰autovehiculul marca cu nr.20464, care era condus de inculpatul (cetățean britanic), se deplasa pe a II-a a -ui -, având sensul de rulare dinspre către. Circulația auto și pietonală în intersecția - - cu str. - - era reglementată prin semafoare electrice, care la ora respectivă funcționau regulamentar.

Cu toate că semaforul electric indica culoarea roșie, iar ceilalți participanți la trafic opriseră deja la nivelul intersecției, conducătorul auto a ignorat acest lucru, și-a continuat deplasarea și a pătruns în intersecție pe culoarea roșie a semaforului electric. În acel moment, din partea - raportat la direcția de mers a autovehiculului, a pătruns în intersecție pe culoarea a semaforului electric autoturismul cu nr. B-47-, condus de numitul.

În aceste condiții, direcțiile de deplasare ale celor două autovehicule s-au intersectat și s-a produs impactul între partea frontală a autovehiculului și partea laterală dreaptă a autoturismului, după care auto a preluat efectiv cu partea frontală autoturismul, pe care l-a proiectat în colțul împrejmuirii metalice de la Casa Radio.

În urma accidentului, autovehiculele au fost avariate, iar ocupanții auto au decedat pe loc, respectiv numiții (conducătorul auto), și (pasageri) cauza fiind moarte violentă datorată leziunilor suferite în urma accidentului rutier, conform rapoartelor de necropsie A3/1340/11.09.2006, A3/1329/11.09.2006, A3/1334/11.09.2006 (filele 193-203 ).

auto au suferit leziuni în urma accidentului astfel: a prezentat leziuni care au necesitat cca. 15 zile îngrijiri medicale potrivit raportului de expertiză medico legală A1/10440/07.09.2006, numitul a prezentat leziuni care au necesitat cca.15 zile îngrijiri medicale potrivit raportului de expertiză medico legală Al/10441 din 07.09.2006 și numitul a suferit leziuni care au necesitat cca.70-80 zile îngrijiri medicale, conform raportului de expertiză medico-legală 1/10009/2006.

Instanța de fond a reținut că dinamica accidentului rutier expusă în rapoartele de expertiză tehnică este confirmată de procesul-verbal de cercetare la fața locului, de declarațiile inculpatului și ale martorilor, de diagrama de funcționare a semafoarelor, precum și de rapoartele medico-legale.

Având în vedere probele administrate în cauză, instanța de fond a apreciat că accidentul rutier s-a produs din culpa exclusivă a inculpatului.

Astfel, inculpatul a circulat cu viteză excesivă (116 km/oră) pe un sector de drum în care viteza maximă era de 50 km/ și nu a respectat semnificația semaforului electric, pătrunzând în intersecție pe culoarea roșie a acestuia. În aceste condiții, instanța a apreciat că inculpatul a încălcat prevederile art.83 al.1 și 2 și art. 155 al.1 din Regulamentul de aplicare a OUG nr. 195/2002 (act normativ aflat în vigoare la data producerii accidentului), respectiv art.52 al.1 și 2 și art. 121 pct.1 din OUG nr. 195/2002 modificată și completată prin OUG nr.63/2006, prin aceea că a pătruns în intersecție pe culoarea roșie a semaforului electric și a circulat cu viteza excesivă în localitate.

În ceea ce-l privește pe conducătorul autoturismului marca, numitul, instanța a apreciat că în sarcina acestuia nu poate fi reținută vinovăția în producerea accidentului, întrucât a circulat regulamentar și a fost în imposibilitate tehnică de a evita impactul.

Din actele aflate la dosar a rezultat că autoturismul condus de inculpat este proprietatea martorului, cetățean român (filele 518, 531 p), motiv pentru care cauza a fost disjunsă față de acesta, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de punere în circulație a unui autovehicul neînmatriculat, prev. de art.85 din OUG nr. 195/2002.

Concluziile raportului de expertiză tehnică auto nr. 770/30.01.2007 au fost coroborate de instanța de fond cu declarațiile inculpatului, precum și cu cele ale martorilor audiați în cauză.

Sub aspectul săvârșirii infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat de către inculpatul, instanța a constatat că autovehiculul condus de inculpat, marca, nu mai era înmatriculat în în momentul producerii accidentului, acesta fiind radiat la data exportului către România, conform adresei nr.-/ din data de 28.12.2006 de la BIROUL NAȚIONAL INTERPOL (filele 523-524 p).

Susținerile inculpatului în sensul că a știut că autoturismul era corect înmatriculat întrucât a luat de la o asigurare încheiată pe teritoriul României pentru acel autoturism și că, în plus, autoturismul fusese luat din vamă de la aeroportul Băneasa și i s-a spus de către personalul de la aeroport și de către că îl poate conduce, nu au fost reținute de instanța de fond.

În acest sens, instanța a avut în vedere că potrivit adresei nr. -/ din 20.09.2006 a INTERPOL, care transmite mesajul primit de la Interpol, autoturismul marca a fost înmatriculat pe numele cetățeanului român și a fost radiat la data exportului către România, respectiv la 13.04.2006. Potrivit înscrisurilor aflate la filele 563, 564, 566, taxa a fost achitată de, cererea de vămuire din 25.04.2006 a fost formulată de inculpat, iar contractul de asigurare seria D nr. -/26.04.2006 a fost încheiat de inculpatul cu SC Reasigurare SA, iar potrivit certificatului de transport aflat la filele 567 și urm. autoturismul a fost exportat din de martorul către inculpatul, aflat în B - România, fiind transportat cu un avion aparținând pe aeroportul Otopeni.

În drept, instanța de fond a reținut că faptele inculpatului care în data de 25.08.2006, în jurul orei 0,40 condus pe - - din B autoturismul marca cu nr. 20464, neînmatriculat în România și la intersecția străzilor - - cu - -, datorită faptului că nu a respectat semnificația culorii roșu a semaforului electric și a depășit viteza legală, circulând cu o viteză de 116 km/oră, a provocat din culpa sa exclusivă un accident de circulație soldat cu decesul a trei persoane și vătămarea altor patru, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de ucidere din culpă - prev. de art.178 al.2 și 5. pen. vătămare corporală din culpă - prev. de art.184 al.2 și 4. pen. (parte vătămată ) și conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat - prev. de art.85 pct.1 din OUG nr.195/2002 rep. (prevăzută anterior de art.77 pct. 1 din OUG nr.195/2002), cu aplicarea art. 33 lit. a pen.

Față de cele reținute în fapt, instanța de fond a apreciat că la momentul producerii evenimentului rutier, inculpatul a cunoscut împrejurarea că autoturismul pe care îl conducea fusese radiat din în momentul exportului către România, fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art.77 pct.1 din OUG nr.195/2002 (act normativ aflat în vigoare la data producerii accidentului), respectiv art.85 pct.1 din OUG nr. 195/2002 modificată și completată prin OUG nr.63/2006-conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat.

În ceea ce privește infracțiunea de vătămare corporală gravă din culpă săvârșită în dauna părții vătămate, instanța a apreciat că sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia, neputând fi reținută apărarea inculpatului în sensul aplicării disp. art.10 lit.f pr. pen. "având în vedere că partea vătămată nu a avut 70-80 zile îngrijiri medicale ci 30 și ceva de zile îngrijiri medicale", deoarece aceste susțineri se întemeiază pe conținutul înscrisului sub semnătură privată semnat "Dr... " (depus la dosar de către inculpat în apărare, în traducerea efectuată de traducător autorizat ), însă din analiza înscrisului sus menționat nu a rezultat că acesta emană de la o instituție medicală sau că semnatarul lui are calitatea de medic, instanța apreciind că nu pot fi înlăturate concluziile raportului de expertiză medico legală nr. A1/10009/2006.

Pentru săvârșirea infracțiunilor enumerate mai sus instanța l-a condamnat pe inculpatul la pedepse cu închisoarea, la individualizarea cărora instanța a ținut seama de limitele legale ale acestora și de următoarele considerente:

Instanța a apreciat că față de modalitatea de săvârșire a faptelor, inculpatul conducând autoturismul pe drumurile publice, într-o zonă urbană intens circulată, cu o viteză mult superioară celei legale, respectiv mai mult de două ori mai mare -116 km/oră, a ignorat complet cele mai elementare reguli de circulație, respectiv culoarea roșie a semaforului, aspecte ce denotă indiferența inculpatului față de eventualele consecințe ale acțiunilor sale pentru viața și integritatea corporală a celorlalți participanți la traficul rutier, gradul de pericol social al faptelor, ca și impactul acestora și a urmărilor produse în conștiința opiniei publice fiind deosebit de ridicat. De altfel, indiferența inculpatului în momentul producerii evenimentului rutier față de consecințele acțiunii sale a rezultat și din declarația acestuia: "acel taxi a apărut de nicăieri; nu am observat dacă taxiul a venit din stânga sau din dreapta".

Au fost avut în vedere consecințele deosebit de grave ale infracțiunilor săvârșite de inculpat, respectiv decesul a trei persoane și vătămarea corporală gravă a alteia, ca și atitudinea inculpatului față de rezultatul acțiunilor sale. De asemenea, a fost avută în vedere și atitudinea inculpatului în cursul procesului penal, în declarațiile date acesta încercând să minimalizeze conținutul acțiunilor sale sau să inducă în eroare organele de cercetare. Astfel, susținerea inculpatului în sensul că semaforul indica culoarea galben a fost reținută ca fiind contrazisă de declarațiile tuturor martorilor audiați în cauză, iar motivația acestuia pentru a pătrunde în intersecție a fost apreciată ca fiind contradictorie, întrucât pe de o parte, a arătat că a observat culoarea galbenă a semaforului și a sperat să poată trece, iar pe de altă parte, a declarat că nu putea opri mașina în condiții de siguranță, nu datorită vitezei (pe care o apreciază la 40-50 km/oră) ci pentru că așa a apreciat el.

Au fost avute în vedere și circumstanțele personale ale inculpatului, care nu este cunoscut cu antecedente penale, a reparat prejudiciul produs părții civile Spitalul Universitar de Urgență B, ca și actele depuse și declarația martorului în circumstanțiere (acesta este sora inculpatului, motiv pentru care s-a ținut seama de implicarea subiectivă firească a acesteia), toate acestea nefiind însă reținute ca și circumstanțe atenuante, ele pierzând această valoare față de modalitatea de săvârșire a faptelor, atitudinea inculpatului și consecințele deosebit de grave ale infracțiunilor săvârșite.

Instanța a reținut prezentarea inculpatului în fața organelor judiciare ca și expresie a unei atitudini de regret a acestuia, a unei atitudini pozitive după săvârșirea infracțiunilor, împrejurarea că inculpatul a respectat programul de supraveghere stabilit de Secția 10 Poliție și că s-a prezentat la fiecare termen reprezentând o obligație a acestuia impusă de dispozițiile art. 145¹și urm. pr. pen. nerespectarea ei conducând la luarea măsurii arestării preventive.

În ceea ce privește latura civilă a cauzei, instanța de fond a apreciat că decesul numiților (conducătorul auto ), și (pasageri auto ) ca urmare a faptei ilicite a inculpatului, a produs părților civile (mama lui ) și (copilul minor al acestuia, născut la 23.10.2005), și (părinții defunctului ), și (părinții defunctului ), un prejudiciu material, constând în cheltuielile de înmormântare și pomenire a victimelor și un prejudiciu moral, constând în suferința de ordin afectiv provocată prin pierderea, în condiții violente, a unor persoane apropiate.

s-a constituit parte civilă în procesul penal solicitând 30.000 lei daune materiale și 400.000 euro daune morale. În dovedirea pretențiilor, partea civilă a administrat proba cu înscrisuri, depunând la dosar certificat medical eliberat de Centrul de Sănătate Padova și proba cu martori, fiind audiați martorii, declarațiile acestora fiind consemnate și atașate la dosar. Din probele administrate, instanța a reținut că a suferit un prejudiciu moral, suferința resimțită de pierderea fiului fiind exprimată și de certificatul medical eliberat de Centrul de Sănătate Padova, din care instanța a reținut că s-a constatat la partea civilă un important tablou depresiv, compatibil cu Prelungită în cadrul tulburărilor de adaptare, iar față de buna funcționare și sănătate psihică precedente doliului, se poate deduce că simptomele deficitare - apatie, inerție, anedonie și treptele de anxietate sunt legate de pierderea fiului în condiții dramatice. Față de cele reținute, instanța a apreciat cuantumul prejudiciului moral suferit de partea civilă la suma de 500.000 lei, ținând seama de consecințele negative suferite, de importanța valorilor morale lezate, de măsura în care au fost percepute de partea civilă urmările pierderii asupra stabilității sale familiale. Totodată, din declarațiile martorilor propuși de partea civilă, instanța a reținut că prejudiciul material suferit de partea civilă și constând în cheltuielile de înmormântare și pomenire a defunctului este în cuantum de 28.000 lei.

Minorul, născut la 23.10.2005, prin curator s-a constituit parte civilă în procesul penal cu 3.000.000 lei daune morale și 11.000 lei daune materiale. Din probele administrate, instanța fondului a reținut că partea civilă a suferit un prejudiciu moral constând în pierderea tatălui său la o vârstă foarte mică, pierderea afecțiunii și atenției de care ar fi beneficiat și, față de consecințele negative suferite, de importanța valorilor morale lezate, măsura în care au afectat și vor afecta partea civilă urmările pierderii asupra stabilității sale familiale și sociale, a apreciat cuantumul prejudiciului moral suferit de partea civilă la 500.000 lei.

și s-au constituit părți civile în procesul penal cu câte 500.000 lei daune morale. Din probele administrate, instanța de fond a reținut că părinții defunctului au suferit un prejudiciu moral constând în durerea provocată de pierderea unicului fiu, din actele depuse rezultând că defunctul a fost o personalitate remarcabilă atât pe plan profesional - victima fiind un regizor apreciat, aspect reliefat de numeroasele cronici și premii cu privire la care au fost depuse la dosar acte, cât și personal, fiind o persoană deosebit de apreciată de rude, prieteni, profesori. Față de cele reținute, instanța a apreciat cuantumul prejudiciului moral suferit de fiecare parte civilă la 500.000 lei, ținând seama de consecințele negative suferite, de importanța valorilor morale lezate, de măsura în care au fost percepute de părțile civile urmările pierderii asupra stabilității lor familiale.

și s-au constituit părți civile cu suma de 20.000 lei daune materiale și 1.000.000 lei daune morale. Din probele administrate, instanța fondului a reținut că părinții defunctului au suferit un prejudiciu moral, constând în durerea provocată de pierderea unicului fiu, din actele depuse rezultând că defunctul a fost o personalitate remarcabilă atât pe plan profesional, victima fiind un apreciat editor de sunet, aspect reliefat de numeroasele cronici și premii cu privire la care au fost depuse la dosar acte, cât și personal, fiind o persoană deosebit de apreciată de rude, prieteni, profesori. Față de cele reținute, instanța fondului a apreciat cuantumul prejudiciului moral suferit de fiecare parte civilă la 500.000 lei, ținând seama de consecințele negative suferite, de importanța valorilor morale lezate și de măsura în care au fost percepute de părțile civile urmările pierderii asupra stabilității lor familiale. În ceea ce privește daunele materiale solicitate de părțile civile și, instanța a constatat că nu au fost administrate probe în dovedirea acestora.

În ceea ce privește răspunderea civilă a asigurătorului la repararea prejudiciului, instanța a constatat următoarele:

Pentru autoturismul marca condus de inculpatul a fost încheiat contractul de asigurare seria D nr. -/26.04.2006 cu SC Reasigurare SA, această societate fiind citată în cauză în calitate de asigurător.

Potrivit art.VIII - Dispoziții finale pct.1 din acest contract: "normele privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagubele produse terților prin accidente de autovehicule emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor fac parte integrantă din prezentul contract de asigurare".

Potrivit art.22 pct.3 din Normele privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagubele produse terților prin accidente de autovehicule, aprobate prin Ordinul 3108/2004 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, asigurătorii RCA nu acordă despăgubiri pentru pagubele cauzate în situațiile în care proprietarul autovehiculului nu face dovada valabilității la data accidentului a asigurării obligatorii RCA sau asigurătorul RCA nu are răspundere.

Potrivit dispozițiilor art. 4 lit. c din Normele sus menționate, răspunderea asigurătorului începe din momentul plății primei de asigurare și al eliberării documentului de asigurare,dar nu mai devreme de data intrării în vigoare a autorizației provizorii de circulație sau a înmatriculării autovehiculului, pentru autovehiculele ce urmează a fi înmatriculate sau înregistrate.

În cauză, la data evenimentului rutier, autoturismul marca era radiat în, la data exportului, respectiv 13.04.2006, astfel cum s-a reținut în fapt mai sus, nefiind înmatriculat în România și neavând drept de circulație în România.

Față de aceste considerente, instanța fondului a constatat că obligația de a repara prejudiciul cauzat părților civile nu revine asigurătorului, neputând fi angajată răspunderea sa contractuală, astfel că va fi angajată doar răspunderea civilă delictuală a inculpatului.

JUDECATA ÎN APEL

Împotriva acestei sentințe au declarat apel inculpatul și părțile civile, și, prin curator.

Inculpatul a formulat apel împotriva sentinței penale nr. 2707 din data de 18.12.2007 și a tuturor încheierilor pronunțate de către Judecătoria Sectorului 5 B în cauza ce a format obiectul dosarului nr-, hotărâri pe care le-a apreciat ca fiind nelegale și netemeinice, atât în ceea ce privește latura penală cât și latura civilă a cauzei, solicitând admiterea apelului și:

În principal, desființarea sentinței apelate și trimiterea acesteia spre rejudecare instanței de fond, în raport de încălcarea prevederilor art. 47. pr. pen. a art. 6 și 8. pr. pen. precum și a art. 6 paragraf 2 și 3 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

În subsidiar, desființarea sentinței apelare ca fiind netemeinică în raport de greșita apreciere a situației de fapt, a materialului probator precum și a individualizării pedepsei aplicate în cauză, cu consecința rejudecării în fond a pricinii.

În ceea ce priveștelatura penalăa cauzei, în motivarea apelului s-au susținut următoarele:

1. Sentința apelată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale privitoare la compunerea instanței de judecată, prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 197 alin. 2. pr. pen. întrucât magistratul investit cu soluționarea cauzei a fost incompatibil în raport de dispozițiile procedurale care reglementează alcătuirea completului de judecată.

S-a precizat că același magistrat care a dat în cauză sentința atacată s-a antepronunțat cu privire la vinovăția inculpatului încă din data de 13.04.2007, încălcarea normelor procedurale rezultând din considerentele încheierii prin care a fost dispusă aplicarea măsurii obligării de a nu părăsi țara, respectiv "inculpatul - a provocat din culpa sa exclusivă un accident de circulație", "modul în care acesta a înțeles să conducă autoturismul într-o zona urbană intens circulată, chiar și la acea ora (00:30) denotă indiferența și lipsa de conștientizare față de eventualele consecințe ale unei astfel de acțiuni, respectiv punerea în pericol a vieții și integrității corporale a celorlalți participanți la trafic".

Se mai arată că prin continuarea judecării cauzei în fața aceluiași complet de judecată a fost adusă o gravă vătămare dreptului la apărare, astfel cum este garantat de Codul d e Procedură Penală, Constituția României, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Declarația Universală a Drepturilor Omului și Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice și s-a lipsit de efecte juridice instituția unui proces echitabil.

Inculpatul precizează că o dovadă în plus în acest sens a constituit-o conduita magistratului care a procedat la respingerea tuturor cererilor formulate în cursul soluționării cauzei.

Pe de altă parte, se arată că antepronunțarea magistratului în cauză a avut repercusiuni pe durata întregii proceduri judiciare, conduita abuzivă a magistratului, deși aceasta este în mod concret raportată la anumite fapte determinate care constituie prin ele însele încălcări ale drepturilor procesuale și totodată abateri disciplinare, urmează a fi analizată pe întreaga perioadă a desfășurării procesului penal, care circumstanțiază poziția subiectivă a acesteia în ceea ce privește persoana inculpatului, lipsa de imparțialitate și totodată criteriile discriminatorii avute în vedere la pronunțarea soluției atacate.

2. Inculpat a precizat că sentința apelată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 6. pr. pen. și a dispozițiilor art. 6 paragraf 2 și 3 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, întrucât inculpatul nu a fost informat corespunzător asupra acuzațiilor care îi sunt aduse prin actul de sesizare al Judecătoriei Sectorului 5 B, iar pe de altă parte, i s-a limitat dreptul la apărare prin pronunțarea unei sentințe în lipsa tuturor probelor administrate în cursul urmăririi penale de către inculpat.

2.1 În ceea ce privește încălcarea dreptului la apărare prin respingerea cererii de traducere a rechizitoriului ca act de sesizare al instanței de judecată, inculpatul precizează că nu a putut lua la cunoștința în mod corespunzător de conținutul rechizitoriului; astfel, deși la termenul de judecată din data de 01.10.2007 a solicitat instanței de judecată încuviințarea traducerii actului de sesizare în limba engleză pe suport scris de către interpretul ales în cauză, judecătorul fondului a respins cererea formulată, procedând la citirea acestuia, apreciind că actul de procedură al aducerii la cunoștință al conținutului rechizitoriului poate fi îndeplinit și în acest mod, deși cuprindea 12 pagini.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului și-a exprimat in mod constant opinia, arată inculpatul, în sensul că "dreptul unui acuzat la asistența gratuită a unui interpret nu se referă numai la declarațiile orale în ședința de judecată, ci și la înscrisurile aflate la dosarul cauzei, la cele privitoare la instrucție (anchetă), precum și la hotărârea pronunțată în cauză. De asemenea, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat că dispozițiile referitoare la interpret se vor aplica "tuturor actelor de procedură pornite împotriva inculpatului și pe care acesta trebuie să le înțeleagă pentru a putea beneficia de un proces echitabil".

2.2. Cu privire la încălcarea dreptului la apărare prin soluționarea cauzei în lipsa probelor administrate în cursul urmăririi penale, inculpatul arată că sentința penală atacată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului la apărare, prima instanța neavând în vedere toate probele administrate în cursul urmăririi penale și că în virtutea respectării principiului aflării adevărului (art. 3. pr. pen.), al garantării dreptului la apărare (art. 6. pr. pen.) și al unui proces echitabil (art. 6 CEDO), întrucât instanța de judecată învestită cu soluționarea unei cauze penale trebuie să aibă la dispoziție, toate actele de procedură efectuate în cursul urmăririi penale și care au stat la baza întocmirii rechizitoriului.

Se susține, astfel, că actul de sesizare al Judecătoriei Sectorului 5 este lovit de nulitate potrivit dispozițiilor art. 197 alin. 2. pr. pen. pe de o parte în raport de neregularitatea acestuia (art. 264 alin. 4. pr. pen.), iar pe de altă parte, față de necomplinirea lipsurilor constatate în fața primei instanțe.

3. În subsidiar, inculpatul susține că sentința apelată este netemeinică atât în ceea ce privește latura penală cât și latura civilă a cauzei, în raport de greșita apreciere a situației de fapt, a materialului probator precum și a individualizării pedepsei aplicate în cauză.

În ceea ce privește infracțiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, cat și cu privire la infracțiunea de vătămare corporală din culpă, prima instanță a dispus condamnarea la pedeapsa maximă prevăzută de lege (3, respectiv 2 ani închisoare), fără a arăta în cuprinsul sentinței apelate motivele pentru care a înlăturat probele administrate în susținerea nevinovăției și apărările formulate în ceea ce privește condițiile de angajare a răspunderii penale pentru faptele respective.

Se menționează că deși a solicitat instanței achitarea sau după caz, încetarea procesului penal pentru săvârșirea infracțiunilor de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat și vătămare corporală din culpă, în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a și b rap. la art. 10 lit. d, e, respectiv lit. f pr. pen. prima instanță a înlăturat apărările formulate fără a argumenta măcar rațiunea reținerii unei situații de fapt diferite de cea rezultată din înscrisurile aflate la dosarul cauzei și că se menționează în cuprinsul sentinței apelate înlăturarea unor pretinse susțineri ale inculpatului cu privire la săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, deși apărările formulate au fost cu totul diferite față de cele reținute de Judecătoria Sectorului 5

3.1. Netemeinicia sentinței apelate în ceea ce privește infracțiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat

Inculpatul precizează că niciuna dintre apărările formulate sau probele administrate în cauză în vederea achitării nu au fost analizate de către Judecătoria Sectorului 5 B, soluția de condamnare fiind pronunțată pe baza unor simple prezumții ale judecătorului fondului.

În acest sens, se critică faptul că, deși a solicitat instanței de fond achitarea în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d și e pr. pen. în cuprinsul sentinței apelate nu se face nicio referire la motivele pentru care nu au fost validate și totodată înlăturate apărările formulate, reținându-se intenția în conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat.

Apelantul susține că singura soluție care putea fi pronunțată în cauză era cea a achitării, având în vedere pe de o parte, eroarea de fapt care înlătura caracterul penal al faptei, iar pe de altă parte, lipsa elementului intențional.

3.1.1. Eroarea de fapt cu privire la situația juridică a autovehiculului

Apelantul precizează că s-a aflat într-o eroare invincibilă cu privire la situația juridică a autoturismului marca, întrucât la momentul producerii accidentului rutier autoturismul prezenta toate caracteristicile pentru a fi considerat în perfectă legalitate, iar pe de altă parte, proprietarul acestuia ( ) nu i-a adus niciodată la cunoștință împrejurarea că autovehiculul nu întrunește condițiile necesare pentru a putea fi condus pe teritoriul României, potrivit legislației naționale; astfel, autoturismul era prevăzut cu plăcute cu numerele de înmatriculare provizorii (emise de autoritățile Unite pentru efectuarea exportului către România), creând astfel aparența unei înregistrări corespunzătoare din punct de vedere al legislației rutiere; nefiind proprietarul autoturismului, apelantul susține că nu cunoștea situația juridică a acestuia la data producerii accidentului de circulație, nefiind niciodată încunoștiințat de către cu privire la faptul ca acesta, în calitate de proprietar nu a respectat obligațiile privitoare la înregistrarea sau înmatricularea auto în România, deși circula în mod frecvent cu acest autoturism.

Se precizează că aceste aspecte au fost confirmate de către proprietarul autoturismului, acesta menționând în mod expres faptul că este proprietarul mașinii, precum și faptul că nu a comunicat nimănui împrejurarea ca autoturismul ar fi radiat trebuind astfel să fie înmatriculat și în România pentru a putea fi pus în circulație pe teritoriul acestei țări.

Se solicită de apelant să se înlăture susținerile primei instanțe potrivit cărora inculpatul cunoștea că autoturismul fusese radiat din la momentul producerii accidentului rutier, întrucât radierea autoturismului din nu putea fi efectuată decât de către proprietarul autoturismului, inculpatul neavând posibilitatea de a cunoaște acest aspect decât în măsura în care i-ar fi comunicat situația juridică a autoturismului. Or la dosarul cauzei nu există nici o probă din care să rezulte că la momentul îndeplinii formalităților vamale autoturismul era însoțit de vreun înscris care să ateste starea acestuia în. Mai mult, autoturismul era prevăzut cu numere de înmatriculare provizorii, motiv pentru care, în mod obiectiv, nu poate fi validat raționamentul folosit de către prima instanță.

În ceea ce privește declarația martorului, se arată că în mod greșit judecătorul fondului nu a înlăturat acest mijloc de probă, valoarea probatorie a acesteia fiind nulă în raport de intenția martorului de a se constitui parte civilă în cadrul procesului penal și față de scopul urmărit de martor prin audierea sa în fața instanței de judecată, respectiv preconstituirea de probe pentru cauza în care acesta este cercetat/urmărit penal pentru punerea în circulație a unui autovehicul neînmatriculat.

3.1.2. În ceea ce privește lipsa elementului intențional pentru atragerea răspunderii penale, se arată de inculpat că nu a acționat cu intenție în momentul conducerii autovehiculului pe teritoriul României, neavând cunoștința despre neîndeplinirea formalităților cerute de lege pentru înmatricularea autoturismului, acesta satisfăcând aparent toate condițiile pentru punerea sa in circulație în mod legal: numere provizorii de înmatriculare, certificat de export, asigurare RCA, etc. și că vinovăția la săvârșirea acestei infracțiuni putea fi reținută cel mult sub forma culpei, motiv pentru care sentința penală apelată este netemeinică în raport de principiul de dreptin dubio pro reo.

În consecință, s-a solicitat achitarea în temeiul art. 11. pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. d) pr. pen.

3. 2. În ceea ce privește infracțiunea de vătămare corporală din culpă, apelantul menționează că, deși potrivit înscrisurilor administrate în cauză a rezultat ca numărul de zile de îngrijiri medicale a necesitat pentru vindecarea leziunilor suferite de partea vătămată a fost mult inferior, respectiv 46, aspect care rezultă din declarația medicului său curant Dr., față de cele menționate de Institutul Național de Medicină Legală " Minovici", instanța de fond a respins cererea pentru efectuare a unei expertize medico-legale, ulterior dispunând condamnarea pentru săvârșirea acestei infracțiuni.

Se arată că toate constatările Institutului Național de Medicină Legală " Minovici" au fost fundamentate exclusiv pe foile de observație sumare ale Spitalului Universitar de Urgență, fără a avea posibilitatea expertizării părții vătămate ulterior producerii evenimentului rutier, necunoscându-se la momentul exprimării opiniei, evoluția și perioada de timp necesară pentru vindecarea leziunilor suferite de partea vătămată și că numărul de zile de îngrijiri medicale la care instanța de fond ar fi trebuit să se raporteze era cel de 46 de zile, astfel cum acesta rezultă din înscrisurile emanate de la instituția medicală unde partea vătămată s-a aflat sub îngrijire medicală în perioada 27.08.2006-11.10.2006.

Față de aceasta împrejurare, apelantul menționează că instanța de fond era obligată să procedeze la schimbarea încadrării juridice a faptei și să dispună încetarea procesului penal în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. f pr. pen.

Se mai arată că argumentele invocate de către prima instanță pentru înlăturarea apărărilor și a înscrisurilor administrate sunt neîntemeiate, întrucât potrivit înscrisurilor atașate, este de necontestat calitatea de medic a Dr., recunoașterea sa profesională fiind de notorietate în domeniul medical.

3.3. Netemeinicia sentinței apelate în ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 178 alin. 2 și 5. Pen.

3.3.1. Încălcarea prevederilor art. 63 alin. 2 și art. 67. pr. pen. la pronunțarea sentinței apelate

În ceea ce privește mijloacele de probă în temeiul cărora Judecătoria Sectorului 5 Bad ispus condamnarea, se apreciază că valoarea probatorie a acestora fie nu este cea prevăzută de normele codului d e procedură penală, fie trebuiau înlăturate ca nefiind concludente și utile cauzei.

Astfel,

3.3.1.1. Rapoartele de expertiză tehnică auto întocmite în cauză în cursul urmăririi penale

Apelantul inculpat precizează că Judecătoria Sectorului 5 Baa vut în vedere pe de o parte un raport de expertiză anulat în cursul urmăririi penale de Parchet pentru vicii de procedură, iar pe de altă parte, a validat întrutotul un alt raport de expertiză tehnică efectuat cu încălcarea prevederilor art. 3 și art. 122 alin. (1) pr. pen.

În ceea ce privește raportul de expertiză tehnică nr. 6015/26.09.2006, care a fost anulat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 B, se susține că soluția pronunțată în cauză a avut în vedere și această lucrare de specialitate, deși concluziile sale erau lovite de nulitate absolută.

În ceea ce privește cea de-a doua lucrare de specialitate, efectuată de către expertul și înregistrată sub nr. 770/30.01.2007, se arată că în raport de încălcarea prevederilor art. 3 și art. 122 alin. (1) pr. pen. se impunea a fi înlăturată și dispusă efectuarea unei noi expertize tehnice auto, întrucât expertul a procedat la realizarea raportului de expertiză anterior efectuării cercetării la fata locului și expertizării celor două autoturisme implicate în accidentul de circulație.

Astfel, deși potrivit procesului verbal de cercetare, expertizarea autovehiculelor a avut loc în data de 29.01.2007, expertul a finalizat raportul de expertiză în data de 28.01.2007, dată la care l-a transmis către expertul consilier al inculpatului ( ) și că deși ulterior cercetării la fata locului și expertizării celor două autoturisme au rezultat date semnificativ diferite față de cele existente la dosarul cauzei, cu privire la deformările suferite de către autovehiculele implicate în accident, împrejurare de natură să conducă la alte concluzii decât cele avute în vedere inițial, expertul desemnat în cauză nu a procedat la refacerea raportului de expertiză pe baza noilor informații obținute.

Se menționează de către inculpat că deși toate aceste vicii de procedură au fost învederate instanței, solicitând efectuarea unei noi expertize tehnice auto, aceasta a respins cererea și că, deși obiecțiunile formulate în ceea ce privește temeinicia concluziilor raportului de expertiză nr. 770/30.01.2007 au fost confirmate și de raportul de expertiză tehnică extrajudiciară, instanța de judecată a înlăturat în totalitate această probă, nefiind amintită printre probele propuse în apărare.

3.3.1.2 - martorilor audiați în cursul urmăririi penale și în fața instanței de fond

Apelantul precizează că hotărârea pronunțată de către instanța de fond este netemeinică și în raport de declarațiile martorilor audiați în cauză, care, deși subiective, au fost validate la pronunțarea soluției de condamnare.

În ceea ce privește declarația martorului, se menționează că instanța de judecată în mod nelegal a procedat la utilizarea acesteia în vederea deliberării, toate aspectele relatate de respectivul martor având ca scop obținerea unei hotărâri de obligare a inculpatului la plata unei sume de bani, întrucât acesta a solicitat instanței să ia act de faptul că se constituie parte civilă în procesul penal și, de asemenea, acesta era asistat de apărătorul ales al părții civile, potrivit celor confirmate chiar de dl. avocat.

În ceea ce privește validarea declarațiilor martorilor și, se menționează de apelantul inculpat că deși a învederat instanței de fond faptul că cei doi martori se aflau în evidente relații de dușmănie cu acesta, fiind ulterior producerii accidentului rutier agresat de către aceștia, astfel cum rezultă din înregistrările audio-video ale televiziunilor naționale, instanța de judecată a respins cererea formulată, apreciind că probele solicitate în susținerea cererii de înlăturare a declarațiilor martorilor (înregistrările video) nu sunt concludente și utile cauzei, deoarece se referă la momente ulterioare evenimentului rutier.

Cu privire la declarația martorei, se menționează că în mod greșit Judecătoria Sectorului 5 B apreciază concludente și utile relatările acesteia cu privire la situația de fapt, de vreme ce există o vădită contradicție între aceste susțineri, pe de o parte față de cele făcute în cursul urmăririi penale, iar pe de altă parte, față de cele susținute chiar în ședința publică din data de 05.11.2007. În acest sens, se arată că deși în cuprinsul declarațiilor date în cursul urmăririi penale martora afirma că autoturismul condus de inculpat "rula cu o viteza așa mare, încât nici măcar nu am putut identifica marca acestui autovehicul", în fata instanței de judecată aceasta a declarat că " am observat trei mașini, respectiv una."

De asemenea, în cuprinsul declarației date de martoră în fața instanței, aceasta afirmă că în zona, autoturismul pe care îl conducea a fost depășit cu viteză de trei autovehicule, iar ulterior menționează că se afla oprită la semaforul de la intersecția cu. - când autoturismul condus de inculpat a ignorat culoarea roșie a semaforului.

Se apreciază că, în aceste condiții, relatările martorei sunt contradictorii, neputând ajuta instanța de judecată la aflarea adevărului, motiv pentru care acestea nu puteau fi avute în vedere la pronunțarea soluției de condamnare.

Prin urmare, apelantul arată că, atât declarațiile martorilor, cât și concluziile rapoartelor de expertiză au fost validate în mod eronat de către instanța de fond, valoarea probatorie a acestora fiind discutabilă în raport de celelalte probe aflate la dosarul cauzei.

3.4. Înlăturarea în mod arbitrar a circumstanțelor atenuante de către instanța de fond

În ceea ce privește înlăturarea în mod arbitrar a circumstanțelor atenuante invocate pentru individualizarea pedepsei, apelantul arată că în opinia primei instanțe de judecată, acestea și-au "pierdut această valoare în raport de modalitatea de săvârșire a faptelor, atitudinea subsemnatului și consecințele deosebit de grave ale infracțiunilor săvârșite", însă un astfel de raționament nu poate fi primit, pe de o parte, fiind contrar scopului avut în vedere de legiuitor la momentul edictării prevederilor art. 74. pen. iar pe de altă parte, în raport de chiar cele reținute de instanța de judecată în motivarea respingerii circumstanțelor atenuante.

Astfel, față de cele reținute de către judecătorul fondului raportat la modalitatea de săvârșire a faptelor, apelantul apreciază că prima instanță trebuia să procedeze la aplicarea circumstanțelor atenuante invocate, din înscrisurile existente la dosarul cauzei rezultând că inculpatul nu se afla sub influența băuturilor alcoolice la momentul producerii accidentului rutier, iar sub aspectul laturii subiective, infracțiunea pentru care am fost trimis în judecată implică în mod obligatoriu forma de vinovăție a culpei.

De asemenea, s-a invocat atitudinea inculpatului pe parcursul desfășurării procedurii judiciare, lipsa antecedentelor penale, stăruința depusă pentru a repara prejudiciul suferit de familiile victimelor accidentului rutier, atitudinea inculpatului după săvârșirea infracțiunii, buna reputație în comunitatea de domiciliu și cea de la reședință.

În ceea ce priveștelatura civilăa cauzei, se critică de către apelant cuantumul sumelor de bani la care a fost obligat față de părțile civile, fiind considerate fie nedovedite în ceea ce privește daunele materiale, fie disproporționate în ceea ce privește daunele morale.

1. Astfel, cu privire la daunele materiale acordate părților civile, se susține că acestea nu au fost dovedite, părțile adverse producând doar dovada cu martori pentru dovedirea cuantumului sumelor solicitate cu acest titlu, ale căror depoziții sunt contradictorii și subiective și că nici unul dintre martori nu a putut preciza cu exactitate cuantumul cheltuielilor efectuate de către părțile civile, acestea menționând în principal că au cunoștință despre sumele solicitate chiar de la persoanele în favoarea cărora au depus mărturie.

Se arată de către inculpat că daunele materiale urmează a fi acordate numai în măsura in care partea care le solicită face dovada efectuării cheltuielilor în mod efectiv, nefiind suficientă proba cu martori și că acțiunea civilă, chiar și în măsura în care este exercitată în cadrul procesului penal, este guvernată de regulile dreptului comun (codul civil), situație în care dovada oricăror sume solicitate urmează a se face doar cu înscrisuri.

2. Cu privire la daunele morale acordate, se arată că sunt disproporționate, susținându-se că potrivit regulilor stabilite de practica judiciară în materie, cuantumul daunelor morale urmează a fi stabilit în raport de fapta ilicită, prejudiciul produs și vinovăție, precum și având în vedere situația financiară a persoanei ce urmează a fi obligată la plata despăgubirilor cu titlu de daune morale, cuantumul salariului minim în România raportat la sumele solicitate de părțile civile, posibilitatea efectivă a persoanei obligate de acoperire a sumelor de bani stabilite cu titlu de daune morale (în acest sens, se susține de către inculpat că nu are niciun venit), dar și de practica judiciară în materia acordării daunelor morale în temeiul art. 998 și art. 999. civ.

În drept, au fost invocate disp. art. 361, art. 373, art. 379 și urm. pr. pen. art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

II. Părțile civileȘI, au criticat sentința primei instanțe, atât în ceea ce privește latura penală, cât și cea civilă a cauzei.

Pe latură penală, părțile civile își exprimă nemulțumirea față de cuantumul pedepsei rezultante aplicate în final inculpatului, respectiv de 7 ani închisoare, față de gravitatea faptelor comise și de atitudinea acestuia cu privire la propriile fapte.

Se susține de către apelanții - părți civile că atât primul raport de expertiză judiciară tehnică, cât și cel de-al doilea raport au evidențiat culpa exclusivă a inculpatului, că ambele rapoarte de expertiză au concluzionat că inculpatul a circulat cu o viteză excesivă 116 km/ (113km/h primul raport), pe un sector de drum aflat în localitate, unde viteza maximă admisă era de 50 km/ și a pătruns în intersecție pe culoarea roșie a semaforului electric, conducătorul, victima, care circula cu o viteză legală de 42 km/, neavând nici o posibilitate de evitare și neputând prevedea că nu i se va acorda prioritate de trecere.

Se arată de către apelanții - părți civile că, atât pe parcursul urmăririi penale cât și în faza judecății, inculpatul a încercat să inducă în eroare autoritățile. Astfel, în declarația dată pe parcursul urmăririi penale, inculpatul a declarat ". în timp ce rulam pe - - din direcția către, m-am apropiat de intersecția cu str. - -. cu aproximativ 40- 50 km/. Am văzut culoarea galbenă a semaforului, însă am hotărât să trec prin intersecție. faptul că la culoarea galbenă a semaforului autovehiculul trebuie oprit. Nu am frânat pentru că, fiind aproape de semafor, am sperat că voi traversa intersecția fără probleme. În mijlocul intersecției am lovit lateral un taxi (de culoare galbenă) care venea din partea."

În declarația dată în cursul cercetării judecătorești, acesta a contrazis parțial cele declarate în cursul urmăririi penale, arătând: "am observat cum semaforul electric și-a schimbat culoarea în galben, în acel moment era foarte nesigur pentru mine să opresc mașina, nu pentru că aveam o viteză foarte mare, ci pentru că viteza pe care o aveam nu îmi permitea să frânez în siguranță."

În acest fel, inculpatul a încercat să atenueze sau să minimalizeze conținutul acțiunilor sale, încercând să inducă în eroare organele judiciare și să scape de răspunderea propriilor fapte.

Se arată că la individualizarea pedepselor nu trebuie omisă atitudinea inculpatului, care, pe lângă încercarea de inducere în eroare a autorităților, a manifestat și o nepăsare față de urmările produse prin acțiunea sa culpabilă. Acesta a declarat, la întrebarea apărătorului ales al părților civile și dacă a consemnat sume de bani pe numele părților civile pentru se simte vinovat pentru producerea accidentului, că "apărătorul meu a inițiat demersuri către părțile civile, am făcut acest lucru nu pentru că mă simt vinovat, ci pentru a ajuta familiile lor", "nu știu dacă sunt de acord să despăgubesc cu sumele solicitate până la acest moment, nu m-am gândit la acest aspect".

La acestea se adaugă un aspect foarte grav, și anume încercarea de a determina martorul să dea o declarație neconformă cu realitatea, în sensul unei viteze mai mici decât cea reală, aspect care constituie o încălcare a obligațiilor impuse conform art. 145¹rap. la art. 145 alin.1¹pct. d) de către instanța de judecată cu ocazia prelungirii interdicției de a părăsi țara și putea duce chiar la emiterea unui nou mandat de arestare preventivă în cursul judecății, conform art. 160^aalin. 4 raportat la art.143 alin 1 și art. 148 alin 1 lit. b) pr. pen.

Se arată că, în raport de maximul special prevăzut de lege pentru infracțiunile deduse judecății, care sunt săvârșite în concurs real, conform art. 33 lit. a) și 34 alin. 1 lit. b) pen, pedepsele se contopesc, aplicându-se pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special (în cazul de față 10 ani), iar când acest maxim este neîndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5ani (sistemul cumulului juridic cu spor variabil), rezultând un maximal al pedepsei rezultante ce poate fi aplicată inculpatului de 15 ani închisoare.

Apelanții - părți civile consideră că, raportat la atitudinea inculpatului, de indiferență față de rezultatul și gravitatea faptei comise, de încercările sale de a determina mărturia mincinoasă a martorului, de încercările de tergiversare a procesului penal, atât în faza de urmărire, cât și în faza de judecată și mai ales față de gravitatea faptelor comise și impactul social generat de ele, se impune majorarea cuantumului pedepsei rezultante aplicate inculpatului, spre acest maxim de 15 ani.

Pe latură civilă,apelanții - părți civile consideră legală și temeinică soluția instanței de fond, în sensul obligării inculpatului la plata unei sume de câte 500.000 lei către partea civilă și, cu titlu de daune morale față de prejudiciul suferit, constând în durerea pricinuită prin pierderea unicului fiu, coroborat și cu faptul că victima a fost o personalitate remarcabilă, patrimoniul cultural național și mondial fiind văduvit de viitoarele opere de geniu ale tânărului regizor. Se arată că destinația acestor sume este una nobilă, fiind folosite integral pentru finanțarea activității Societății Culturale "", asociație fără scop patrimonial, constituită de părinții tinerilor cineaști și, alături de alți prieteni și colegi ai victimelor, ce are ca obiectiv păstrarea vie a memoriei și operei celor doi, precum și susținerea altor tineri cineaști talentați, prin premii, sponsorizări, burse de studiu. De asemenea, trebuie menționat faptul că prima ediție a Internațional de "" a avut loc în luna martie a anului 2007, primii laureați primindu-și deja premiile.

Părțile civile consideră nelegală și netemeinică dispoziția privind înlăturarea răspunderii civile a asigurătorului Reasigurare Astfel, întrucât există la dosar (fila 573 ), contractul de asigurare pentru răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule seria - nr - din 26.04.2006, având ca părți pe, în calitate de asigurat și Reasigurare, în calitate de asigurător. De asemenea, la dosar (fila 572 ) există polița de asigurare emisă ca urmare a plății primei de asigurare de către beneficiarul pentru autoturismul implicat în accident, individualizat prin seria de șașiu.

Părțile civile nu contestă faptul că autoturismul era în acel moment radiat din circulație temporar din și încă nu fusese înmatriculat în România, însă pe polița de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto nr. - din 26.04.2006, semnată atât de asigurător, cât și de asigurat, se prevede faptul că polița este valabilă de la 29 aprilie 2006 la 28 octombrie 2006. Se consideră că această poliță, însușită de ambele părți și necontestată, încheiată ulterior contractului de răspundere civilă obligatorie, constituie o derogare, prin voința părților, de la clauzele contractuale, transformând contractul de asigurare dintr-un contract sub condiție suspensivă într-unui în vigoare la data producerii accidentului (25.08.2006), cu toate efectele ce decurg din aceasta, inclusiv atragerea răspunderii asigurătorului pentru plata daunelor morale către părțile civile și în limitele prevăzute pentru anul 2006, și anume 200.000 lei pentru fiecare persoană decedată. în acest sens există hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În concluzie, pe latură civilă, solicită desființarea sentinței penale nr. 2707 și să dispună obligarea, în solidar cu inculpatul, a asigurătorului Reasigurare, la plata unei sume de 200.000 lei către părțile civile sus-menționate, în ipoteza în care inculpatul nu-și îndeplinește obligațiile civile de bună-voie.

În drept, au fost invocate disp. art. 379 pct. 2 lit. b), art. 178 alin. 2 și 4, art. 33 și art. 34 alin. 1 lit. b) pen. art. 49, art. 54-55 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România, modificată, art. 7 alin. 2 și Anexa 3 privind nivelul maxim al despăgubirilor pentru anul 2006 din Normele privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagubele produse terților prin accidente de autovehicule, aprobate prin Ordinul nr. 3108/2004 emis de Comisia de supraveghere a asigurărilor.

III. Partea civilă a criticat sentința atât pe latura penală cât și civilă.

În ceea ce priveștelatura penalăa cauzei, apelanta consideră că pedepsele aplicate pentru fiecare dintre faptele săvârșite de inculpat sunt netemeinice, ca și pedeapsa rezultantă, mult prea ușoară în raport cu gravitatea faptelor comise și cu atitudinea acestuia cu privire la propriile fapte.

La fel ca apelanții - părți civile și, se arată că în raport de culpa exclusivă a inculpatului în producerea accidentului rutier, atitudinea necorespunzătoare a acestuia, în sensul că a încercat în permanență să inducă în eroare organele de urmărire penală, se impune majorarea cuantumului pedepsei rezultante aplicate inculpatului spre maximul de 15 ani închisoare prevăzut de textele de lege, o astfel de pedeapsă fiind mai echitabilă și proporțională cu fapta săvârșită.

În ceea ce priveștelatura civilăa cauzei, în ceea ce privește suma acordată cu titlu de daune morale, se arată că din probele administrate, instanța de fond a reținut în mod corect că a suferit un prejudiciu moral, suferința resimțită de pierderea fiului fiind ovedită și de certificatul medical eliberat de Centrul de Sănătate Padova prin care s-a evidențiat un important tablou depresiv, compatibil cu Prelungită în cadrul tulburărilor de adaptare, iar față de sănătatea psihică predecedată doliului se poate deduce ca simptomele deficitare - apatie, inerție, anedonie și treptele de anxietate sunt legate de pierderea fiului în condiții dramatice, iar din cauza leziunilor psihice suferite, de o violență ce nu poate fi descrisă în cuvinte, starea de sănătate psihică s-a înrăutățit brusc.

Se arată de către partea civilă că nicio sumă ce ar fi acordată de instanță nu poate acoperi prejudiciul moral încercat prin pierderea fiului, nici suma de 500.000 EURO pe care a solicitat-o prin cererea de constituire de parte civilă; această sumă nu ar putea decât să atenueze în foarte mică măsură suferințele psihice cauzate, iar suma de 500.000 lei este mult prea mică în raport cu prejudiciul moral suferit.

De asemenea, se arată că a dovedit că fapta inculpatului i-a cauzat un prejudiciu material în cuantum de 30.000 lei, reprezentând cheltuieli de înmormântare a fiului meu și cheltuieli cu pomenirile ulterioare ale acestuia.

În concluzie, pe latura civilă a cauzei solicită desființarea în parte a sentinței penale și, rejudecând cauza, obligarea inculpatului la plata sumei de 30.000 lei reprezentând daune materiale și 500.000 euro în echivalent în la cursul BNR din data plății, reprezentând daune morale.

IV. Părțile civileșiau criticat sentința primei instanțe atât în ceea ce privește latura penală, cât și cea civilă a cauzei.

În ceea ce priveștelatura penalăa cauzei, apelanții solicită să se dea o mai mare eficiență criteriilor de individualizare a pedepsei, în raport cu circumstanțele reale în care faptele au fost săvârșite, circumstanțele personale ale inculpatului, urmând ca acesta să fie condamnat la o pedeapsă orientată spre maximul special.

În ceea ce priveștelatura civilăa cauzei, apelanții consideră că in mod greșit a fost respinsă cererea de obligare a inculpatului și la plata daunelor materiale în cuantum de 20.000 lei, care au reprezentat cheltuielile efectuate cu înmormântarea și pomenirea fiului lor, precum și cheltuielile de transport pe care le-am efectuat, întrucât din declarația martorului și a înscrisului sub semnătură privată depus în fața instanței de apel rezultă că a împrumutat de la acesta suma de 20.000 lei pentru cheltuielile de înmormântare și pomenire, iar din copiile biletelor de avion rezultă cuantumul cheltuielilor efectuate cu transportul din SUA (unde domicilia) spre România și invers.

În ceea ce privește suma la care inculpatul a fost obligat cu titlu de daune morale, apelanții apreciază că este mică în raport de rezultatul deosebit de grav produs, prin raportare la modalitatea de săvârșire a faptelor, personalitatea victimelor, atitudinea inculpatului de negare și încercarea de minimalizare a contribuției sale la săvârșirea acestora, și practica judiciară, de acordare a daunelor materiale în cazuri mai puțin grave sau similare, solicitând în acest sens admiterea apelului, desființarea hotărârea instanței de fond și obligarea inculpatului la plata sumei de 2.000.000 lei pentru fiecare.

De asemenea, apelanții consideră netemeinică soluția de neatragere a răspunderii civile a asigurătorului SC Reasigurare SA, în condițiile în care polița a fost încheiată pe o perioadă de 6 luni și nu doar pe perioadă legală de o lună în care autoturismul a fost înmatriculat provizoriu, ceea ce înseamnă că asigurătorul a înțeles să-și asume riscul asigurării acestuia nu numai pe perioada înmatriculării provizorii, ci și următoarele 5 luni în care nu mai era înmatriculat legal în România, cu toate consecințele care decurg din acest fapt, inclusiv plata daunelor către părțile civile.

. Partea civilă, prin curator, solicită admiterea apelului, critica adusă sentinței penale atacate vizând majorarea cuantumului pedepsei aplicată apelantului-inculpat și executarea acesteia în regim de detenție, iar pe latură civilă, majorarea cuantumului despăgubirilor civile.

Examinând legalitatea și temeinicia sentinței apelate, atât prin prisma motivelor invocate de apelanți, cât și din oficiu, conform art. 371 alin. 2. pr. pen. Tribunalul a apreciat că apelurile sunt fondate, pentru următoarele motive:

În fapt, se reține că la data de 25.08.2006, în jurul orei 0.40, inculpatul a condus autovehiculul marca Porche cu nr. de înmatriculare 20464 pe - -, dinspre către șos. -. În autovehiculul condus de inculpat se mai aflau și numiții, și.

Deși în momentul în care a ajuns la intersecția semaforizată dintre - - cu str. - -, semaforul indica culoarea roșie, inculpatul și-a continuat deplasarea și a pătruns în intersecție pe culoarea roșie a semaforului electric. În acel moment, din partea raportat la direcția de mers a autovehiculului condus de inculpat, a pătruns în intersecție pe culoarea a semaforului electric, autoturismul cu nr. B-47- condus de victima, în care se mai aflau și numiții și.

În urma impactului celor două autoturisme a rezultat decesul tuturor celor trei ocupanți ai autovehiculului, precum și vătămarea corporală a inculpatului și a celor trei ocupanți ai autoturismului condus de acesta.

Tribunalul a reținut situația de fapt coroborând probele administrate atât în fața instanței de fond cât și în fața instanței de apel, respectiv declarațiile martorilor, a, ale inculpatului, rapoartele medico - legale de necropsie, rapoartele de expertiză medico-legale, rapoartele de expertiză tehnico-științifice, înscrisuri, martori audiați pe latura civilă și în circumstanțiere.

Astfel, din declarația martorului (filele 100-101 și fila 481 dosar instanță de fond) Tribunalul a reținut că acesta conducea un autovehicul marca BMW pe aceeași direcție de deplasare cu cea inculpatului. La intersecția anterioară producerii accidentului, martorul a observat în stânga, un autoturism Porche de teren, iar în dreapta, un alt autoturism, marca Porche, de culoare albă, acesta din urmă plecând primul de la semafor, fiind urmat de martor, în timp ce conducătorul autoturismului Porche de teren a plecat ultimul. Martorul menționează că la intersecția unde s-a produs accidentul, acesta a oprit la culoarea roșie a semaforului, pe a treia, în timp ce pe 1, de lângă trotuar, era oprit autoturismul Porche de culoare albă, iar în momentele imediat următoare a văzut că pe din mijloc a venit autovehiculul marca Porche de teren care, ignorând semaforul care indica culoarea roșie de circa 5 secunde, a pătruns în intersecție, unde a intrat în coliziune cu un taxi care circula pe a II-a, dinspre Academia Militară către str. - -. Martorul precizează că autoturismul Porche de teren avea viteză, pe care a aproximat-o la 100 Km/oră.

În cursul cercetării judecătorești (fila 481 dosar instanță de fond), martorul precizează că nu poate aprecia viteza cu care jeepul a intrat în intersecție, însă menționează că acesta depășea limita legală. De asemenea, martorul subliniază că la intersecția anterioară, autoturismul Porche de teren a plecat ultimul, întrucât în fața sa se afla un utilaj.

- martorului de mai sus se coroborează cu cele alemartorului, pasager în autovehiculul condus de martorul (filele 96-99 ), care a precizat că prietenul său a oprit autovehiculul marca BMW la intersecția dintre - - cu bd. -, pe a III-a, întrucât semaforul indica culoarea roșie, însă un autoturism marca Porche de teren a intrat prin din mijloc în intersecție cu o viteză foarte mare (pe care o apreciază la peste 120 km/oră) intrând în coliziune cu autoturismul taxi marca, care circula pe bd. -.

În cursul cercetării judecătorești (fila 480 dosar instanță de fond), martorul a reiterat cele menționate în cursul urmăririi penale, arătând, de asemenea, că la semafor pe 1 era oprit și un autoturism marca Porche de culoare albă, al cărui conducător nu a rămas însă la locul accidentului. Martorul apreciază, în declarația dată în cursul cercetării judecătorești, că viteza autoturismului condus de inculpat era de peste 100 km/oră. De asemenea, martorul precizează, în consens cu martorul, că la semaforul dinaintea intersecției unde a avut loc accidentul, autoturismul Porche condus de inculpat și autoturismul Porche de culoare alb au fost blocați în trafic de o mașină care spăla strada.

- celor doi martori se coroborează cu cele alemartorei(filele 110-113 ), care a conducea un autoturism marca Opel în același sens de deplasare cu autoturismele conduse de martorul și inculpat. Martora precizează că după ce a trecut de trecerea pentru pietoni de la, a fost depășită de 2 autoturisme, motiv pentru care s-a încadrat pe a treia. Martora a observat că semaforul electric de la intersecția unde a avut loc accidentul indică culoarea roșie și că autoturismele care anterior o depășiseră se aflau oprite la semafor, însă un autovehicul, a cărui marcă nu a putut să o identifice datorită vitezei mari cu care rula, a intrat în intersecție pe culoarea roșie și a intrat în coliziune cu un autoturism taxi care venea din direcția.

Martora menționează aceleași aspecte și în fața instanței de fond (fila 480), cu precizarea că de data aceasta identifică autoturismul a cărui marcă nu a putut să o precizeze în cursul urmăririi penale ca fiind un Porche.

În ceea ce privește declarațiamartorului(filele 103-109 ), care se afla pe bancheta spate stânga în autoturismul condus de inculpat, Tribunalul reține că declarațiile date în cursul urmăririi penale nu se contrazic cu cea dată în cursul cercetării judecătorești și, astfel cum va reține mai jos în analizarea motivelor de apel, nu există niciun motiv legal pentru înlăturarea acestora, în condițiile în care se coroborează cu ansamblul probator administrat în cauză.

În cursul urmăririi penale, martorul a menționat că inculpatul a depășit mașinile aflate la semafor și a intrat cu autoturismul în intersecție, arătând că nu poate preciza culoarea semaforului la acel moment.

În cursul cercetării judecătorești (fila 602 dosar instanță de fond), martorul precizează că nu își păstrează declarațiile date în cursul urmăririi penale, întrucât a fost dată sub impresia șocului produs de accident, însă precizează aceleași aspecte reținute de Tribunal ca relevante pentru situația de fapt, respectiv că inculpatul a intrat în intersecția unde a avut loc accidentul, deși alte autoturisme erau oprite la semafor.

Inculpatul a declarat în cursul urmăririi penale că a observat că semaforul a trecut de la culoarea la culoarea galbenă cu cca. 5 metri înainte de a intra în intersecție și a continuat deplasarea, neputând să oprească, apreciind viteza cu care mergea la 40-50 km/oră și lovind un taxi care circula din partea sa. Inculpatul menționează, de asemenea, că nu a făcut nicio manevră de evitare întrucât a observat autovehiculul prea târziu iar distanța era prea mică.

Tribunalul a înlăturat susținerile inculpatului în sensul că a intrat pe culoarea galbenă a semaforului, susținerile sale în acest sens fiind infirmate de declarațiile concordante ale martorilor, a, martori care, în mod constant, atât în cursul urmăririi penale cât și a cercetării judecătorești, au precizat că inculpatul a intrat în intersecție pe culoarea roșie. În plus, acest aspect este susținut și de declarația martorului care, deși nu a putut preciza culoarea semaforului în momentul în care a intrat în intersecție, a precizat că mașinile de pe benzile 1 și 3 erau deja oprite.

Potrivit celor 3 rapoarte medico - legale de necropsie, moartea numiților, și a fost violentă și s-a datorat hemoragiei interne și/sau externe, consecința unui traumatism/politraumatism.

În ceea ce privește dinamica accidentului, Tribunalul a reținut din conținutul celui de-al doilea raport de expertiză tehnică nr. 770/30.01.2006 întocmit de expert (filele 395 și urm. ) că pe str. - - circulația se desfășoară într-un singur sens pe trei benzi, unde sunt aplicate marcaje longitudinale cu linie simplă discontinuă de separare a benzilor de circulație, iar în momentul producerii accidentului suprafața carosabilă era uscată, iluminatul public și vizibilitatea fiind normale. Expertul a avut în vedere la întocmirea expertizei tehnice poziția autoturismelor implicate în accident, potrivit măsurătorilor efectuate, urmele și mijloacele materiale de probă (cioburile de sticlă, fragmente de plastic provenite de la avarierea autovehiculelor, urmele de pneu, urmele de zgâriere a asfaltului, urmele lichide existente la fața locului), avariile autovehiculelor implicate în accident, astfel cum au fost consemnate în procesul - verbal de cercetare la fața locului, rapoartele - medicale de necropsie, declarațiile inculpatului și ale martorilor audiați în cursul urmăririi penale.

Astfel, s-a stabilit de către expert că locul impactului se situează pe str. - -, pe sensul de mers dinspre către Podul, în intersecția cu str. - -. În ceea ce privește viteza de deplasare a acestor autovehicule, expertul a utilizat un model matematic bazat pe valorificarea fenomenelor conservative, respectiv prin evaluarea cantității de energie consumată pentru producerea lor, concluzionând că în momentele premergătoare impactului, autoturismul Porche se deplasa cu cca. 116 km/oră, iar autoturismul cu cca. 42 km/oră.

De altfel, concluziile expertului se coroborează sub acest aspect cu declarațiile martorilor (care a apreciat viteza autoturismului condus de inculpat la peste 120 de km/oră) și ale martorului (care a apreciat viteza autoturismului condus de inculpat la 100 de km/oră).

Din analiza diagramei de semaforizare, expertul a concluzionat că în timp ce semaforul corespunzător direcției de mers a autoturismului indica culoarea, semaforul corespunzător direcției de mers a autoturismului Porche indica culoarea. Astfel, susținerile inculpatului în ceea ce privește intrarea pe culoare galbenă a semaforului au fost înlăturate, întrucât toți martorii audiați în cauză, fără excepție, erau conducători auto care se deplasau în același sens de mers cu inculpatul și care staționau la culoarea roșie a semaforului, în momentul în care acesta a intrat în intersecție.

În ceea ce privește posibilitățile de evitare a accidentului, Tribunalul a reținut din concluziile raportului de expertiză tehnică că, în mod obiectiv, conducătorul autoturismului, numitul, se afla în imposibilitate tehnică de a acționa pentru evitarea accidentului, în timp ce inculpatul ar fi avut această posibilitate dacă ar fi oprit autoturismul înainte de a pătrunde în intersecție, respectând culoarea roșie a semaforului.

Aceleași concluzii sunt formulate și în cuprinsul raportului de expertiză tehnică nr. 6015/26.09.2006 întocmit de expertul, cu diferența că se apreciază o viteză de 113 km/oră pentru autoturismul condus de inculpat și o viteză de 54 km/oră pentru autoturismul condus de victima.

În ceea ce privește apelul inculpatului:

Latura penală

1. Încălcarea dispozițiilor legale privitoare la compunerea instanței de judecată, respectiv cele prevăzute de art. 47 alin. 2. pr. pen. întrucât magistratul învestit cu soluționarea cauzei s-a antepronunțat cu privire la vinovăția inculpatului încă din data de 13.04.2007, prin considerentele încheierii prin care a fost dispusă aplicarea măsurii obligării de a nu părăsi țara.

Tribunalul a reținut că nu se poate reține că judecătorul fondului s-a exprimat cu privire la vinovăția inculpatului în data de 13.04.2007, în considerentele încheierii prin care a dispus luarea față de inculpat a măsurii obligării de a nu părăsi țara (filele 55-56 dosar fond), astfel cum susține inculpatul.

Astfel, acesta reia în mod trunchiat din considerentele încheierii de ședință, reținând în apelul formulat faptul că instanța a motivat luarea măsurii preventive prin faptul că"inculpatul. a provocat din culpa sa exclusivă un accident de circulație", "modul în care acesta (inculpatul) a înțeles să conducă autoturismul într-o zona urbană intens circulată, chiar și la acea oră (00:30) denotă indiferență și lipsă de conștientizare față de eventualele consecințe ale unei astfel de acțiuni, respectiv punerea în pericol a vieții și integrității corporale a celorlalți participanți la trafic".

Art. 145 alin. 2. pr. pen. cu denumirea marginală"obligarea de a nu părăsi țara",face trimitere la dispozițiile art. 145. pr. pen. care se aplică în mod corespunzător. Or, pentru luarea acestei măsuri, instanța de judecată este obligată, potrivit art. 145 alin. 1. pr. pen. să verifice dacă în cauză sunt întrunite condițiile prev. de art. 143 alin. 1. pr. pen. respectiv existențaprobelor sau indiciilor temeinice(acele date existente în cauză din care rezultă presupunerea rezonabilă că persoana trimisă în judecată a săvârșit fapta).

Or, ceea ce a omis inculpatul a observa în considerentele încheierii din data de 13.04.2007 este că instanța de fond a analizat tocmai existența probelor și indiciilor temeinice care au justificat luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara. Astfel, se reține în încheierea menționată următoarele: "analizând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale, instanța apreciază că în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile de art. 143 alin. 1. pr. pen. astfel, în cauzăsunt probe și indicii temeiniceîn sensul că la data de 25.08.20006, în jurul orei 0.30, inculpatul, care conducea autovehiculul marca Porche, cu nr. 20464, autovehicul care la cea dată nu mai era înmatriculat în, fiind radiat la data exportului către România, - a provocat, din culpa sa exclusivă, un accident de circulație".

Deci, ceea ce instanța fondului a analizat în considerentele încheierii este tocmai existența probelor și indiciilor temeinice, în sensul art. 143 alin. 1. pr. pen. fără să se fi pronunțat asupra vinovăției inculpatului. Or, probele și indiciile temeinice la care art. 143 alin. 1. pr. pen. fac referire sunt diferite de cele care fundamentează o soluție pe fondul cauzei, întrucât la pronunțarea unei soluții, judecătorul fondului trebuie să analizeze și alte elemente, care nu sunt cercetate în cadrul procesual al luării măsurilor preventive.

Analizând și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește imparțialitatea instanței, din prisma testului obiectiv, Tribunalul reține că aparențele joacă un rol important, iar optica celui acuzat contează într-o anumită măsură, fără a însă un rol decisiv (hotărârea Piersack Belgiei din 1 octombrie 1982, parag. 31). Elementul determinant constă în a ști dacă suspiciunea celui în cauză poate fi justificată în mod obiectiv.

Tribunalul reține că la momentul luării unei măsuri preventive, judecătorul analizează în mod sumar datele existente în cauză pentru a stabili dacă existăprima facietemeiuri cu privire la suspiciunea comiterii unor infracțiuni de către inculpat. Pe de altă parte, atunci când pronunță o hotărâre, instanța trebuie să stabilească dacă probele administrate sunt suficiente pentru a stabili vinovăția acuzatului.

În momentul luării măsurii obligării de a nu părăsi țara, judecătorul fondului a examinat sumar datele existente în cauză pentru a determina existența probelor și indiciilor temeinice în sensul că inculpatul a comis infracțiunile pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată, fără a face o analiză a fondului cauzei și fără a stabili formal vinovăția inculpatului în săvârșirea acestora.

Când s-a pronunțat pe fondul cauzei, judecătorul a analizat în ce măsură probele administrate în cursul urmăririi penale și în cursul cercetării judecătorești sunt suficiente pentru a justifica o condamnare, întrucât suspiciunea existentă la luarea măsurii preventive, pe de o parte, și stabilirea formală a vinovăției, pe de altă parte, nu pot fi tratate ca fiind asemănătoare (a se vedeaHauschildt Danemarcei, parag. 52, hotărârea din 29 aprilie 1989).

În concluzie, întrucât în momentul luării măsurii obligării de a nu părăsi țara de către instanță nu s-a stabilit, formal, vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunilor deduse judecății, temerea inculpatului cu privire la lipsa de imparțialitate a instanței, nu poate fi justificată obiectiv.

Nu se pot reține nici susținerile inculpatului în sensul că lipsa de imparțialitate a magistratului este dovedită și de respingerea tuturor cererilor formulate în cursul soluționării cauzei, întrucât instanța de fond s-a pronunțat asupra acestor cereri motivat, respingându-le pe cele considerate neutile cauzei și admițându-le pe cele apreciate ca fiind utile și pertinente. De altfel, apelantul inculpat nici nu a precizat în mod concret care dintre cererile formulate au fost respinse nejustificat datorită faptului că magistratul își formase deja opinia cu privire la vinovăția sa, aprecieri generice de tipul"magistratul a avut o conduită abuzivă"neputând fi reținute.

Din analiza sentinței apelate nu rezultă nici"criteriile discriminatorii avute în vedere la pronunțarea soluției atacate", susținute de apelantul - inculpat.

2. Încălcarea prevederilor art. 6. pr. pen. precum și a dispozițiilor art. 6 paragraf 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

2.1 Încălcarea dreptului la apărare prin respingerea cererii de traducere a rechizitoriului ca act de sesizare al instanței de judecată

În ceea ce privește acest motiv de apel, apelantul - inculpat precizează că nu a putut lua la cunoștință în mod corespunzător de conținutul actului de sesizare al instanței și că, deși la termenul de judecată din data de 01.10.2007 a solicitat instanței de judecată încuviințarea traducerii actului de sesizare în limba engleză pe suport scris de către interpretul ales in cauză, judecătorul fondului a respins cererea formulată, procedând la citirea acestuia, apreciind că actul de procedura al aducerii la cunoștință al conținutului rechizitoriului poate fi îndeplinit și în acest mod, deși cuprindea 12 pagini.

Potrivit art. 8. pr. pen. " ărților p. care nu vorbesc sau nu înțeleg limba română ori nu se pot exprima li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoștință de piesele dosarului, dreptul de a vorbi, precum și dreptul de a pune concluzii în instanță, prin interpret."

În acest sens, Tribunalul reține că dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei sectorului 5 B la data de 6.04.2007, iar până la data de 22.06.2007, inculpatul i-a fost asigurată prezența unui interpret care putea oricând, la cererea inculpatului, să-i asigure traducerea actului de sesizare, accesul la dosar nefiind limitat în niciun moment părților din proces. La această dată, interpretul a solicitat instanței să ia act de faptul că nu mai poate asigura traducerea actelor de procedură (fila 147 dosar instanța de fond).

La termenul din data de 3.09.2007, apărătorul inculpatului a depus la dosar autorizația de interpret a domnului, care de altfel a continuat să îl asiste pe inculpat pe întreg cursul judecății în fond și, ulterior, în apel.

La termenul din data de 1.10.2007 instanța a dat citire actului de sesizare a instanței, interpretul ales de inculpat efectuând traducerea acestuia concomitent cu citirea rechizitoriului de către instanță (fila 248 dosar instanță de fond).

Tribunalul reține că au fost respectate dispozițiile procesual - penale invocate, întrucât inculpatul a avut posibilitatea, pe întreg parcursul procesului penal, să ia la cunoștință de actele dosarului, să vorbească și să aibă ultimul cuvânt, prin intermediul interpretului ales.

Tribunalul nu poate reține susținerile apelantului inculpat în sensul că efectuarea traducerii orale a rechizitoriului înfrânge jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că"dreptul unui acuzat la asistența gratuită a unui interpret nu se referă numai la declarațiile orale în ședința de judecată, ci și la înscrisurile aflate la dosarul cauzei, la cele privitoare la instrucția (ancheta) reparatorie, precum și la hotărârea pronunțata în cauză"și că dispozițiile referitoare la interpret se vor aplica"tuturor actelor de procedură pornite împotriva inculpatului și pe care acesta trebuie să le înțeleagă pentru a putea beneficia de un proces echitabil".

Tribunalul amintește că una dintre garanțiile în materie penală a dreptului la un proces echitabil reglementate în art. 6 parag. 3 lit. e al Convenției Europene a Drepturilor Omului este dreptul unui acuzat de a fi asistat în mod gratuit de un interpret. Acest drept are ca scop garantarea participării efective la desfășurarea procedurii a persoanei care nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere, cum este cazul inculpatului în prezenta cauză.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat însă că dreptul garantat de art. 6 parag. 3 lit. e nu presupune o traducere scrisă a tuturor înscrisurilor și actelor dosarului, dispoziția Convenției făcând referire la noțiunea de "interpret" și nu la aceea de "traducător", ceea ce înseamnă că o asistență constând în traducerea orală poate satisface exigențele Convenției Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, în acest sens, printre altele, cauzaHusain contra Italiei, decizia de inadmisibilitate din 25 februarie 2005).

Nici un element din cauză nu arată că traducerea efectuată de interpretul (ales de inculpat) ar fi fost inexactă, de altfel inculpatul nici nu a invocat acest aspect, nu a contestat calitatea acestei traduceri, motiv pentru care Tribunalul nu are nicio îndoială în a considera că acesta a înțeles actul de sesizare a instanței.

În aceste circumstanțe, Tribunalul apreciază că inculpatul a primit, în limba engleză pe care o înțelegea, o informare suficientă cu privire la acuzațiile care i-au fost aduse, neexistând nicio aparență de încălcare a garanției reglementate de art. 6 parag. 3 lit. e din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

2.2. Încălcarea dreptului la apărare prin soluționarea cauzei în lipsa probelor administrate în cursul urmăririi penale

Tribunalul reiterează în ceea ce privește acest motiv de apel aspectele precizate prin încheierea de ședință de la data de 8.01.2009, când a reținut că apelantul - inculpat a invocat și în fața instanței de fond faptul că Parchetul nu a înaintat toate cererile depuse de apelantul - inculpat la dosarul cauzei (fila 233 și urm. din dosarul instanței de fond), depunând în acest sens copii de pe actele depuse în cursul urmăririi penale și care nu se regăsesc la dosarul de urmărire penală înaintat de parchet (filele 303 și urm. din dosarul instanței de fond), respectiv: plângeri împotriva ordonanței organului de cercetare penală prin care i s-au respins obiecțiunile/obiectivele formulate cu privire la raportul de expertiză tehnică auto, cereri prin care inculpatul solicita primirea de bunuri, alimente din partea familiei, efectuarea de convorbiri telefonice, aprobarea unui program de hrană în conformitate cu religia în cursul arestului preventiv, cerere de studiere a dosarului de urmărire penală, plângere privind încălcarea caracterului confidențial al urmăririi penale, cerere de convocare a expertului parte la efectuarea expertizei.

Tribunalul a constatat, pe de o parte, că toate aceste înscrisuri nu au relevanță asupra fondului cauzei, fiind cereri sau plângeri formulate în cursul urmăririi penale, care nu sunt acte procesuale sau procedurale necesare soluționării cauzei.

Pe de altă parte, la interpelarea Tribunalului, apărătorul apelantului - inculpat a precizat că toate dovezile de depunere a înscrisurilor care trebuiau, în opinia sa, înainta odată cu dosarul de urmărire penală au fost depuse la dosarul instanței de fond. În aceste condiții, dacă toate aceste înscrisuri au fost depuse la dosarul instanței de fond, potrivit susținerilor apărătorului apelantului - inculpat, solicitarea acestuia de emitere a unei adrese către parchet a fost apreciată ca fiind inutilă.

Având în vedere cele reținute prin încheierea menționată, Tribunalul a apreciat că acest motiv de apel nu poate fi primit.

3. Netemeinicia hotărârii, în raport de greșita apreciere a situației de fapt, a materialului probator precum și a individualizării pedepsei aplicate în cauză

3.1 Netemeinicia sentinței apelate în ceea ce privește infracțiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat

Referitor la autoturismul condus de inculpat la momentul producerii accidentului, Tribunalul reține că acesta a fost radiat la data de 13.04.2004, data exportului către România, potrivit relațiilor furnizate de Ministerul Administrației și Internelor - Centrul de Cooperare Internațională, Biroul Național Interpol prin adresa nr. -/ din data de 28.12.2006 (fila 523 ).

De asemenea, potrivit adresei nr. -/ din 20.09.2006 a INTERPOL, care transmite mesajul primit de la Interpol, autoturismul în cauză a fost înmatriculat pe numele cetățeanului român și a fost radiat la data exportului către România, respectiv la 13.04.2006 (fila 531 ).

În plus, Tribunalul reține, în concordanță cu instanța de fond, că din înscrisurile aflate la dosarul de urmărire penală (filele 563, 564, 566, 571-574 ) rezultă că taxa a fost achitată de inculpatul, cererea de vămuire a autovehiculului în cauză din data de 25.04.2006 a fost formulată de inculpat, iar contractul de asigurare seria D nr. -/26.04.2006 a fost încheiat de inculpat cu SC Reasigurare SA, inculpatul plătind și prima de asigurare.

Tribunalul reține, de asemenea, din declarația martorului că acesta a revenit în țară la sfârșitul lunii iulie 2006 - începutul lunii august 2006, și, întrebându-l pe inculpat despre situația autoturismului, acesta a arătat polița de asigurare și i-a spus că autoturismul "este în regulă" (fila 602 dosar instanță de fond).

3.1.1. Eroarea de fapt cu privire la situația juridică a autovehiculului.

Tribunalul nu reține susținerile apelantului - inculpat, în sensul că s-a aflat în eroare cu privire la situația juridică a autoturismului marca.

Pentru a fi primită ca o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, eroarea de fapt trebuie să poarte asupra unor situații, stări sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

Or, nu se poate reține că inculpatul se afla în eroare cu privire la situația juridică a autoturismului, în condițiile în care acesta a cunoscut, la data primirii în țară a autoturismului, respectiv 25.04.2006, faptul că acesta era radiat din. Susținerile inculpatului în sensul că la momentul îndeplinii formalităților vamale, autoturismul nu era însoțit de vreun înscris care să ateste starea acestuia în nu pot fi primite, în condițiile în care, astfel cum însuși acesta a precizat, autoturismul avea numere de înmatriculare provizorii, iar formalitățile de vămuire și asigurarea pentru răspundere civilă delictuală au fost încheiate de către inculpat. Astfel, din probele administrate rezultă, contrar susținerilor inculpatului, că la momentul producerii accidentului rutier, autoturismul nu prezenta toate caracteristicile pentru a fi considerat în legalitate, întrucât acesta avea numere provizorii, deși fusese introdus în România din 25.04.2006, iar inculpatul nu a făcut niciun demers pentru înmatricularea acestuia. Sunt reale susținerile acestuia în sensul că, nefiind proprietarul mașinii sau mandatat de proprietar, nici nu le putea efectua, însă apelantul - inculpat a condus autovehiculul, deși nu avea nicio confirmare din partea proprietarului în sensul că autoturismul este înmatriculat în România.

De asemenea, Tribunalul arată că nu își poate însuși argumentele inculpatului în sensul înlăturării declarației martorului. Spre deosebire de inculpat, instanța nu a putut considera că "valoarea probatorie a acesteia este nulă", nici că intenția martorului a fost de a se constitui parte civilă în cadrul procesului penal, și nici că martorul a urmărit "preconstituirea de probe pentru cauza în care acesta este cercetat/urmărit penal pentru punerea în circulație a unui autovehicul neînmatriculat".

Primul argument nu poate fi primit, întrucât simpla "intenție", (neconcretizată, de altfel) a martorului de a se constitui parte civilă nu poate duce automat și necondiționat la înlăturarea declarației acestuia, iar în ceea ce privește cel de-al doilea motiv, Tribunalul nu intuiește ce anume probe și-ar putea preconstitui martorul prin declarația dată, întrucât prin declarația dată nu își îmbunătățește deloc situația în cazul în care este cercetat pentru infracțiunea de punere în circulație a unui autovehicul neînmatriculat. Acesta, ca proprietar al mașinii, era singurul în măsură să înmatriculeze mașina sau să mandateze pe cineva în acest sens, motiv pentru care aspectele precizate în fața primei instanțe nu îl disculpă de obligația legală ce îi revenea, iar prin declarația dată "nu își îmbunătățește situația în cazul în care este cercetat pentru infracțiunea de punere în circulație a unui autovehicul neînmatriculat".

Însă, întrucât presupusa faptă penală comisă de martor nu constituie obiectul sesizării instanței de fond, ceea ce Tribunalul a reținut din declarația acestuia este că în momentul când s-a întors în țară, la sfârșitul lunii iulie 2006, inculpatul i-a arătat polița de asigurare și i-a spus că autoturismul "este în regulă", ceea ce conduce la concluzia că inculpatul știa, sau cel puțin trebuia să știe, că autoturismul condus în ziua accidentului rutier nu era înmatriculat în România.

3.1.2. Lipsa elementului intențional pentru atragerea răspunderii penale

În ceea ce privește acest motiv de apel, inculpatul reiterează în esență aceleași argumente ca cele invocate în susținerea erorii de fapt cu privire la situația autovehiculului, respectiv faptul că nu avea cunoștință despre neîndeplinirea formalităților cerute de lege pentru înmatricularea autoturismului, acesta satisfăcând aparent, în opinia inculpatului, toate condițiile pentru punerea sa în circulație în mod legal: numere provizorii de înmatriculare, certificat de export, asigurare RCA, etc. arătând că nu a acționat cu intenție în momentul conducerii autovehiculului pe teritoriul României.

Tribunalul reține însă, raportat la cele reținut mai sus, că inculpatul, având cunoștință de situația autoturismului pe care îl conducea, a prevăzut că prin fapta sa pune în pericol relațiile sociale care reglementează o conduită conformă cu normele care impun conducerea pe drumurile publice doar a autoturismelor înmatriculate și, deși poate nu a urmărit punerea în pericol a acestor relații sociale, cel puțin a acceptat posibilitatea producerii acestui rezultat, ceea ce semnifică o intenție indirectă, în accepțiunea art. 19 pct. 1 lit. b pen.

În consecință, Tribunalul a apreciat că nu se poate reține că apelantul inculpat a săvârșit fapta"cel mult sub forma culpei", trimiterea la principiul de drept in dubio pro reo neputând fi reținută și pe cale de consecință, solicitarea achitării în temeiul art. 11. pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. d) pr. pen. fiind lipsită de fundament.

3.2. Netemeinicia sentinței apelate în ceea ce privește infracțiunea de vătămare corporală din culpă

Apelantul - inculpat își întemeiază acest motiv de apel pe declarația medicului curant al persoanei vătămate, Dr. (fila 299 dosar instanță de fond), precizând că numărul de zile de îngrijiri medicale a necesitat pentru vindecarea leziunilor suferite de partea vătămată a fost mult inferior (de 46) și de asemenea, pe înscrisul denumit "opinie expertală extrajudiciară", emis de Dr., medic primar legist la INML " Minovici".

Se arată că toate constatările Institutului Național de Medicină Legală " Minovici" au fost fundamentate exclusiv pe foile de observație sumare ale Spitalului Universitar de Urgență, fără a avea posibilitatea expertizării părții vătămate ulterior producerii evenimentului rutier, necunoscându-se la momentul exprimării opiniei, evoluția și perioada de timp necesară pentru vindecarea leziunilor suferite de partea vătămată și că numărul de zile de îngrijiri medicale la care instanța de fond ar fi trebuit să se raporteze era cel de 46 de zile, astfel cum acesta rezultă din înscrisurile emanate de la instituția medicală unde partea vătămată s-a aflat sub îngrijire medicală în perioada 27.08.2006-11.10.2006.

Tribunalul reiterează cele reținute la termenul din data de 8.01.2009, când a constatat că numărul de zile de îngrijiri medicale necesar vindecării persoanei vătămate s-a stabilit în mod legal în baza raportului de expertiză medico-legală nr.A1/10009/28.09.2006 (fila 184 ), întocmit cu respectarea dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr.1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală și Regulamentul de aplicare a dispozițiilor nr.OG1/2000, aprobat prin nr.HG774/2000.

În ceea ce privește înscrisul emis de medicul curant al persoanei vătămate, Dr., Tribunalul a considerat că nu se pot reține aspecte care să infirme concluziile raportului de expertiză medico-legală efectuat în cauză. Chiar dacă nu se contestă calitatea de medic a Dr., din înscrisul menționat rezultă că persoana vătămată a fost consultată de medicul respectiv la data de 8.09.2006, iar"la data de 14.06.2007 părea complet recuperat în urma leziunii",și, în consecință,astfel cum reține în mod corect prima instanță, din acest înscris nu rezultă numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare persoanei vătămate.

În ceea ce privește înscrisul denumit"opinie expertală extrajudiciară",emis de Dr., medic primar legist la INML " Minovici", Tribunalul a reținut că acesta nu poate fi considerat un înscris nou care să justifice efectuarea unei noi expertize medico-legale, întrucât concluziile sale se bazează pe aceleași înscrisuri avute în vedere la efectuarea expertizei medico-legale nr. A1/10009/28.09.2006, respectiv examinarea persoanei vătămate efectuată la data de 25.08.2006, fișa de prezentare nr. - la Spitalul Universitar de Urgență B din 25.08.2006, ora 01.07, buletinul de analize medicale radiologie nr. 45554 din aceeași dată, nota medicală 17263/. De asemenea, se reține în cuprinsul raportului și refuzul intervenției chirurgicale indicate.

Nefiind un act medical nou, care să constate existența unei stări medicale necunoscute la întocmirea expertizei medico - legale, nu poate justifica,per se, necesitatea efectuării unei noi expertize.

În ceea ce privește valoarea probatorie a acestui înscris, Tribunalul reține că este o probă extrajudiciară, care însă poate oferi indicii instanței și poate fi avut în vedere la stabilirea situației de fapt.

Tribunal nu își însușește însă concluziile exprimate în această"opinie expertală extrajudiciară".Medicul insistă asupra refuzului efectuării intervenției chirurgicale indicate, care este apreciat ca fiind extrem de important în evoluția ulterioară a leziunii și concluzionează că în funcție de tratamentul aplicat în cazul acestor leziuni și de rapiditatea practicării lui depinde evoluția ulterioară a leziunii și, totodată, durata de îngrijiri medicale necesare, apreciind că aplicarea imediată a unui tratament ortopedic ar fi scurtat foarte mult durata de vindecare și numărul de zile de îngrijiri medicale.

Din analiza concluziilor raportului de expertiză medico-legală nr. A1/10009/28.09.2006 și din actele avute în vedere de expert, inclusiv refuzul persoanei vătămate de a se supune intervenției chirurgicale, nu rezultă că expertul desemnat a stabilit zilele de îngrijiri medicale raportat la refuzul persoanei vătămate de a se supune intervenției chirurgicale, astfel cum se încearcă a se sugera de către Dr.. (care menționează că aplicarea imediată a unui tratament ortopedic ar fi scurtat foarte mult numărul de zile de îngrijiri medicale). În aceste condiții, întrucât medicul desemnat în afara procesului penal de către inculpat a formulat o evidentă concluzie"pro causa", coroborat cu caracterul extrajudiciar al "opiniei expertale", conduce la înlăturarea ei de către Tribunal.

În consecință, Tribunalul și-a însușit concluziile raportului de expertiză medico-legală nr. A1/10009/28.09.2006, potrivit căruia persoana vătămată a prezentat leziuni traumatice care au putut fi produse prin lovire de corpuri dure, posibil în condițiile unui accident rutier, leziuni ce pot data din 25.08.2006, și care au necesitat 70 - 80 zile îngrijiri medicale și nu au pus în primejdie viața victimei, însă acest tip de fractură are un pronostic rezervat privind recuperarea funcțională și nu se pot face aprecieri obiective la acel moment privind constituirea unei eventuale infirmități.

Pe cale de consecință, în baza art. 334. pr. pen. Tribunalul a apreciat ca neîntemeiată cererea de schimbare a încadrării juridice formulate de apelantul - inculpat, din infracțiunea prev. de art. 184 alin. 2 și 4. pen. în infracțiunea prev. de art. 184 alin. 1 și 3. pen.

3.3. Netemeinicia sentinței apelate în ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 178 alin. 2 și 5. pen.

3.3.1 Încălcarea prevederilor art. 63 alin. 2 și art. 67. pr. pen. la pronunțarea sentinței apelate, respectiv valoarea probatorie a mijloacelor de probă în temeiul căreia Judecătoria Sectorului 5 Bad ispus condamnarea, fie că nu este cea prevăzută de normele codului d e procedură penală, fie că trebuiau înlăturate ca nefiind concludente și utile cauzei.

3.3.1.1 Rapoartele de expertiză tehnică auto întocmite în cursul urmăririi penale

Inculpatul precizează că Judecătoria Sectorului 5 Baa vut în vedere pe de o parte un raport de expertiză anulat în cursul urmăririi penale de Parchet pentru vicii de procedură, iar pe de altă parte, a validat un alt raport de expertiză tehnică efectuat cu încălcarea prevederilor art. 3. pr. pen. și art. 122 alin. 1. pr. pen.

Tribunalul nu își poate însuși opinia inculpatului în sensul că raportul de expertiză tehnică nr. 6015/26.09.2006 a fost anulat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 B pe motiv concluziile sale erau lovite de nulitate absolută.

Tribunalul reține că la efectuarea expertizei nu a fost convocat expertul parte ales de către inculpat, deși, potrivit art. 118 alin. 3. pr. pen. experții recomandați de părți au dreptul să participe la efectuarea expertizei. Pe de altă parte, concluziile expertului desemnat de părți are posibilitatea să își exprime punctul de vedere în cuprinsul raportului sau într-o anexă, încălcarea obligației expertului numit de convocare a expertului desemnat neputând atrage în niciun caz nulitatea raportului de expertiză. Tribunalul reține că la întocmirea expertizei tehnice ambii experți au avut la dispoziție o serie de înscrisuri existente la dosarul de urmărire penală, precum procesul - verbal de cercetare la fața locului și declarațiile martorilor, și a avut posibilitatea de a analiza autoturismele implicate în accident.

S-ar putea discuta despre aplicarea unei astfel de sancțiuni, de exemplu, în cazul în care efectuarea expertizei tehnice implică o serie de experimente sau constatări care trebuie realizate în comun de cei doi experți, lipsa expertului desemnat de părți la o astfel de activitate putând avea consecințe asupra dreptului la apărare al părții care și-a desemnat un expert (ceea ce nu este însă situația în cauza dedusă judecății).

De altfel, din lecturarea ordonanței procurorului din data de 23.11.2006, nici nu rezultă că s-a dispus anularea raportului de expertiză tehnică nr. 6015/26.09.2006, ci doar efectuarea unei noi expertize, cu respectarea dispozițiilor art. 116 și urm. pr. pen.

În ceea ce privește cea de-a doua lucrare de specialitate efectuată în cauză de către expertul și înregistrată sub nr. 770/30.01.2007, se arată că în raport de încălcarea prevederilor art. 3. pr. pen. și art. 122 alin. 1. pr. pen. se impunea a fi înlăturată și dispusă efectuarea unei noi expertize tehnice auto, întrucât expertul a procedat la realizarea raportului de expertiză anterior efectuării cercetării la fața locului și expertizării celor două autoturisme implicate în accidentul de circulație.

Susținerea în sensul că raportul de expertiză nr. 770/30.01.2007 a fost efectuat înainte de cercetarea la fața locului este inexactă, întrucât acesta a fost înregistrată la data de 30.01.2007 (menționarea ca dată a întocmirii 30.01.2006, o dată anterioară producerii accidentul și desemnării domnului expert în prezenta cauză fiind o eroare de înregistrare; de altfel, din înscrisul afla la fila 432 rezultă că domnul expert a depus raportul de expertiză la data de 30.01.2007 iar cercetarea la fața locului a fost efectuată la data de 25.08.2006, imediat subsecvent producerii accidentului, avariile la cele două autovehicule și urmele materiale găsite și menționate în cuprinsul procesului - verbal de cercetare la fața locului fiind avut în vedere de expert la întocmirea raportului de expertiză.

La data de 29.01.2007, expertul desemnat de organul de urmărire penală a examinat din punct de vedere tehnic cele două autoturisme implicate în accident, potrivit procesului - verbal aflat la fila 431

Susținerile apelantului - inculpat în sensul că expertul a finalizat raportul de expertiză în data de 28.01.2007, dată la care l-a transmis către expertul consilier al inculpatului, este contrazisă chiar de susținerile celui din urmă în cererea depusă la dosarul de urmărire penală (fila 434) în care acesta menționează că"am primit prin email raportul de expertiză ordonat în cauză și efectuat de expertul numit, Conf.. Dr.. în seara zilei de 29.01.2007, după ora 21.00, când am ajuns în birou".

În consecință, întrucât Tribunalul nu își însușește opinia inculpatului cu privire la"gravele încălcări ale normelor de procedură săvârșite de către expert",consideră că instanța de fond, în mod corect, nu a admis cererea de efectuare a unei noi expertize. Este adevărat că cele reținute de expert și concluziile acestuia nu sunt favorabile inculpatului, însă acesta a avut posibilitatea să își desemneze un expert numit, obiecțiunile formulate de acesta urmând a fi avute în vedere de instanța de apel, în măsura în care se coroborează cu celelalte probe administrate.

În ceea ce privește raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de dnul. expert (fila 605 și urm. ); Tribunalul l-a înlăturat în totalitate, întrucât a fost efectuat fără respectarea normelor procesual - penale și fără a se avea în vedere că procedura de efectuare a expertizei este reglementată de disp. art. 116 și urm. pr. pen. (numirea expertului de către organele judiciare, cu posibilitatea numirii unui expert ales de părți care să-și întemeieze și susțină opinia în obiecțiunile depuse la raportul de expertiză, etc.).

În ceea ce privește opinia separată a expertului parte al apelantului inculpat, ing. (filele 435 și urm. ), denumită impropriu " obiecțiuni" cu privire la raportul de expertiză tehnică auto (obiecțiuni la raportul de expertiză formulează părțile, expertul parte, dacă nu este de acord cu opinia consemnată de expertul numit de organele judiciare, își exprimăo opinie separată, în cuprinsul raportului de expertiză sau într-o anexă, conform art. 122 alin. 2. pr. pen.).

Astfel, în calcularea vitezelor celor două autoturisme implicate în accident, expertul desemnat de organele de urmărire penală folosește teoria conservării energiei, potrivit căreia suma energiilor consumate de autovehicul pentru producerea fenomenelor neconservative trebuie să fie egală cu suma dintre energia cinetică și potențială anterior producerii fenomenelor în cauză, prezentând ecuația corespunzătoare bilanțului energetic, valorile luate în calcul fiind expres precizate în cuprinsul raportului de expertiză, fiind ușor verificabile.

În ceea ce privește calculul cantității de energie consumată prin deformări plastice la autoturismul, expertul desemnat a estimat o viteză echivalentă prin compararea deformațiilor înregistrate în urma accidentului cu modele similare înregistrate în cataloage specializate Crash.

Însă, expertul ales de apelantul - inculpat folosește programul PRO pentru a determina valoarea V (pentru autoturismul prezintă valorile avute în vedere - fila 440 ), deși nu rezultă din niciun act care sunt valorile deformărilor acestui autovehicul (expertul numit face trimitere la măsurătorile efectuate personal la data de 29.01.2007, însă acestea nu sunt consemnate în niciun proces - verbal pentru o eventuală verificare a acestora). Pentru autoturismul Porche, nu sunt prezentate însă valorile introduse în program, pentru a verifica eventual valabilitatea acestora.

Tribunal reține că opinia exprimată de expertul parte nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă, concluziile sale fiind înlăturate atât de concluziile celor două expertize întocmite în cursul urmăririi penale, cât și de indiciile oferite de declarațiile martorilor audiați, care au apreciat viteza autoturismului condus de inculpat la peste 100 km/oră.

3.3.1.2 Apelantul - inculpat precizează că hotărârea pronunțată de către instanța de fond este netemeinică și în raport de declarațiile martorilor audiați în cauză, care, deși subiective, au fost validate de către instanța de fond la pronunțarea soluției de condamnare.

În ceea ce privește declarația martorului, Tribunalul reține că la termenul din data de 26.11.2007, instanța de fond a respins cererea de constituire ca parte civilă a acestuia ca tardiv formulată, și pe cale de consecință, neexistând constituirea de parte civilă și, având în vedere declarația dată de acesta în cursul urmăririi penale, în sensul că nu dorește să participe în proces ca parte vătămată, în mod corect instanța a apreciat că, raportat la dispozițiile art. 82. pr. pen. numitul poate fi audiat în calitate de martor în cauză.

Nu se poate reține că toate "aspectele relatate de respectivul martor au ca scop obținerea unei hotărâri de obligare a inculpatului la plata unei sume de bani", întrucât instanța a respins constituirea de parte civilă a sus-numitului și din manifestarea inițială de voință a acestuia nu se poate deduce, astfel cum a făcut apelantul - inculpat, o prezumție absolută de dușmănie, motiv pentru care, raportat strict la cauza dedusă judecății, în mod corect instanța a apreciat că nu exista nici un temei pentru a considera că martorul se afla în relații de dușmănie cu inculpatul sau că ar avea vreun interes în prezenta cauză.

Tribunalul reține că dl. avocat, apărătorul ales al părții civile, a menționat în mod expres că nu l-a susținut în formularea cererii sale.

Simplele prezumții ale apelantului inculpat, în sensul că, prin manifestarea de voință de a se constitui parte civilă, acest martor nu mai poate fi obiectiv, vor fi respinse, întrucât Tribunalul a analizat în ce măsură declarațiile sale exprimă adevărul și, constatând că se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, nu a avut niciun dubiu în a aprecia că ele sunt expresia adevărului.

În ceea ce privește validarea declarațiilor martorilor și, inculpatul solicită înlăturarea acestor declarații, întrucât cei doi martori se aflau în relații de dușmănie cu inculpatul, datorate faptului că, ulterior producerii accidentului rutier, a fost agresat de către aceștia.

Chiar dacă susținerile apelantului -inculpat ar fi reale, în sensul că a fost agrest ulterior accidentului de cei doi martori, nu se poate deduce din acest fapt o prezumție absolută de lipsă de obiectivitate a acestora. Astfel, declarațiile date sub prestare de jurământ de cei doi martori se coroborează nu numai între ele, ci și cu cele ale martorei, persoană a cărui conduită apelantul - inculpat nu a criticat-o, încercând însă să inducă o lipsă de coerență a declarațiilor acesteia, care nu este susținută de realitate, astfel cum se va arăta mai jos.

Cu privire la declarația martorei, se menționează de inculpat că în mod greșit Judecătoria Sectorului 5 B apreciază concludente și utile relatările acesteia cu privire la situația de fapt, de vreme ce există o vădită contradicție între aceste susțineri, pe de o parte, față de cele făcute în cursul urmăririi penale, iar pe de altă parte, față de cele date chiar în ședința publică din data de 5.11.2007.

Faptul că martora nu a putut preciza în fața organelor de urmărire penală marca autoturismului de teren care a depășit-o iar în fața instanței a precizat că acesta era un autoturism marca Porche, nu este de natură să conducă la înlăturarea în totalitate a declarației acestei martore, în condițiile în care a văzut acest autoturism intrând pe culoarea roșie a semaforului și intrând în coliziune cu autoturismul taxi, aspect susținut atât în cursul urmăririi penale, cât și a cercetării judecătorești.

În ceea ce privește susținerea aceleiași martore din cursul cercetării judecătorești, care a afirmat că în zona, autoturismul pe care îl conducea a fost depășit cu viteză de trei autovehicule, iar ulterior menționează că se afla oprită la semaforul de la intersecția cu. - când autoturismul condus de apelantul - inculpat a ignorat culoarea roșie a semaforului, nu sunt contradictorii, astfel cum încearcă să acrediteze ideea apelantul - inculpat, ci trebuie coroborate și cu celelalte declarații ale martorilor, care precizează că la intersecția de la, autoturismul condus de inculpat, precum și un alt autoturism Porche, de culoare albă, (al cărui conducător, o femeie, nu a putut fi identificată, întrucât nu a rămas la locul accidentului), au fost blocate de o mașină care spăla strada, aspect care rezultă din declarația martorului și ale martorului.

De altfel, inculpatul precizează că"în mod eronat atât declarațiile martorilor, cât și concluziile rapoartelor de expertiză au fost validate de către instanța de fond, valoarea probatorie a acestora fiind discutabilă in raport de celelalte probe aflate la dosarul cauzei", însă nu precizează care sunt acele probe care înlătură constatările personale ale martorilor care, fără excepție, indică faptul că autoturismul condus de inculpat a intrat pe culoarea roșie a semaforului, cu o viteză care depășea mult pe cea legală, înlăturând astfel susținerile singulare ale inculpatului, în sensul că a intrat în intersecție pe culoarea galbenă.

În consecință, declarațiile acestei martore au fost avute în mod corect în vedere de instanța de fond la stabilirea situației de fapt, fiind reținute de altfel și de Tribunal.

3.3.2 Înlăturarea în mod arbitrar a circumstanțelor atenuante de către instanța de fond

Tribunalul reține că art. 74. pen. enunță cu caracter exemplificativ împrejurări care pot constitui circumstanțe atenuante, respectiv: a) conduita bună a infractorului înainte de săvârșirea infracțiunii; b) stăruința depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracțiunii sau a repara paguba pricinuită; c) atitudinea infractorului după săvârșirea infracțiunii, rezultând din prezentarea sa în fața autorității, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanților.

Astfel cum rezultă din conținutul textului de lege invocat, aceste împrejurări "potfi considerate circumstanțe atenuante", rămânând deci la aprecierea instanței constatarea caracterului lor atenuant, spre deosebire de cele menționate la art. 73. pr. pen. (depășirea limitelor legitimei apărări sau ale stării de necesitate și provocare), a căror incidență, odată stabilită, este obligatoriu a fi avută în vedere de către instanță.

Or, circumstanțele atenuante invocate de către apelantul inculpat, care critică soluția instanței de fond prin prisma "înlăturării în mod arbitrar" acestora, respectiv lipsa antecedentelor penale, stăruința depusă pentru a repara prejudiciul suferit de familiile victimelor accidentului rutier din data de 26.08.2006, atitudinea după săvârșirea infracțiunii, buna reputație în comunitatea de domiciliu și cea de la reședință, vor fi analizate în contextul gravității faptelor săvârșite, consecințelor acestora și atitudinii inculpatului pe parcursul procesului penal.

Astfel, lipsa antecedentelor penale cu greu poate fi încadrată în ceea ce legiuitorul a înțeles să reglementeze prin "conduita bună a infractorului înainte de săvârșirea infracțiunii", întrucât lipsa antecedentelor penale este o stare de normalitate, care ar trebui să se regăsească în situația juridică a tuturor destinatarilor legii penale.

În ceea ce privește stăruința depusă pentru a repara prejudiciul suferit de familiile victimelor accidentului rutier, Tribunalul reține că, într-adevăr, apărătorul inculpatului a consemnat suma de 60.000 euro la dispoziția părților civile.

Tribunalul manifestă însă rezerve serioase că inculpatul regretă sincer accidentul produs, întrucât acesta a încercat să-și minimalizeze contribuția la producerea accidentului, arătând că a trecut pe culoarea galbenă a semaforului, dar"nu a avut viteză mare"(deși a depășit de mai mult de 2 ori viteza legală), iar pe de altă parte "nu îmi amintesc cu ce viteză am pătruns în intersecție" iar în fața primei instanțe acesta a declarat"nu știu dacă sunt de acord să despăgubesc partea civilă cu sumele solicitate",întrucât"până la acest moment nu m-am gândit la acest aspect"și, mai mult chiar, "apărătorul meu a inițiat demersuri către părțile civile, am făcut acest lucru nu pentru că mă simt vinovat, ci pentru a ajuta familiile lor."

Aspectele invocate nu pot fi reținute nici de Tribunal drept circumstanțe atenuante, în contextul în care caracterul lor atenuant este înlăturat în totalitate de gravitatea infracțiunilor deduse judecății (cu precădere cea de ucidere din culpă), de regretul formal exprimat de inculpat și de atitudinea nesinceră a acestuia, inculpatul încercând să-și diminueze responsabilitatea în comiterea accidentului, precizând că a intrat pe culoarea galbenă și că a avut o viteză moderată.

Tribunalul a constatat că buna conduită în comunitatea de domiciliu, faptul că a consemnat o sumă la dispoziția părților civile și că s-a prezentat în mod constant în fața instanței de fond și apel au fost avute în vedere la stabilirea pedepselor aplicate inculpatului pentru infracțiunile deduse judecății.

Astfel, în ceea ce privește infracțiunea de ucidere din culpă prev. de art. 178 alin. 2 și 5. pen. instanța de fond a făcut o justă individualizare a pedepsei aplicate, stabilită la 6 ani închisoare (în condițiile în care limitele de pedeapsă se situează între 2 și 10 ani închisoare), deci puțin peste mediul special al pedepsei.

La stabilirea acestei pedepse, în mod corect s-a reținut de instanța de fond că modul în care inculpatul a înțeles să conducă autoturismul, într-o zonă urbană intens circulată, cu o viteză mult superioară celei legale, ignorând culoarea roșie a semaforului, denotă indiferență față de eventualele consecințe ale acțiunilor sale pentru viața și integritatea corporală a celorlalți participanți la traficul rutier (consecințe care, de astfel, s-au materializat în mod tragic prin moartea a trei persoane).

De asemenea, instanța de fond a avut în vedere atitudinea inculpatului în cursul procesului penal, care a încercat să minimalizeze conținutul acțiunilor sale, prin susținerea că a trecut pe culoarea galbenă a semaforului cu o viteză pe care a apreciat-o (nereal) la 40 - 50 km/oră.

Nu în ultimul rând, au fost avute în vedere și circumstanțele personale ale inculpatului, care nu este cunoscut cu antecedente penale, a reparat prejudiciul produs părții civile Spitalul Universitar de Urgență B și este cunoscut cu o bună conduită în comunitate.

În ceea ce privește cele 10 volume cu jurisprudența instanțelor de judecată din România cuprinsă între anii 2005-2008 referitoare la soluțiile pronunțate cu privire la infracțiunea de ucidere din culpă, Tribunal reține, în principal, că acestea nu sunt izvor de drept. Pe de altă parte, fiecare cauză concretă are anumite particularități, în funcție de care instanța pronunță o anumită soluție. Or, nu se poate argumenta în sensul că, dacă practica judiciară din România este aproape unanimă în a dispune aplicarea unor pedepse cu suspendarea condiționată a executării pedepsei pentru infracțiunile de ucidere din culpă, aceasta ar trebui să fie automat și soluția în cauza dedusă judecății. Un astfel de raționament ignoră tocmai aspectele menționate anterior, respectiv particularitățile fiecărei cauze, concretizate în contextul săvârșirii faptei, gravitatea acesteia, persoana inculpatului, etc. în funcție de care instanțele dispun soluțiile pe care le apreciază ca fiind legale și temeinice.

Pe de altă parte, însă, critica inculpatului cu privire la pedepsele aplicate în ceea ce privește infracțiunile de vătămare corporală din culpă și conducere a unui autoturism neînmatriculat a fost considerată ca întemeiată.

Astfel, s-a reținut că instanța de fond a aplicat o pedeapsă de 2 ani închisoare (apropiată de maximul special) pentru infracțiunea de vătămare corporală din culpă prev. de art. 184 alin. 2 și 4. pen. (pentru care limitele speciale de pedeapsă se situează între 6 luni și 3 ani închisoare), respectiv o pedeapsă egală cu maximul special pentru infracțiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, prev. de art. 85 pct. 1 din OUG nr. 195/2002 (pentru care limitele speciale de pedeapsă se situează între 1 an și 3 ani închisoare).

Tribunalul apreciază însă că astfel de pedepse nu își pot atinge scopurile preventiv, educativ și coercitiv, menționate în art. 52. pen. În condițiile în care instanța de fond a aplicat (perfect legal) o pedeapsă situată puțin peste jumătatea maximului special pentru infracțiunea de ucidere din culpă (care, totuși, este cea mai gravă dintre cele trei infracțiuni deduse judecății), apare inexplicabilă atingerea maximului special pentru infracțiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat și aproape de maximul special pentru infracțiunea de vătămare corporală din culpă.

Tribunal apreciază că, în raport de elementele care caracterizează pozitiv persoana inculpatului, care nu pot fi ignorate (care însă, pe de altă parte, nu sunt de natură să atragă reținerea circumstanțelor atenuante, astfel cum Tribunalul a reținut mai sus), dar și de aspectele care agravează răspunderea sa penală, că două pedepse de câte 1 an închisoare pentru infracțiunile de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, respectiv de vătămare corporală din culpă, sunt mai în măsură să reflecte o operațiune justă de individualizare.

De asemenea, Tribunal apreciază că sporul de pedeapsă de 1 an închisoare, apreciat necesar de instanța de fond, față de urmarea faptelor și pentru atingerea scopurilor pedepsei, nu se impune. În acest context, Tribunalul sancționează afirmațiile reprezentantului Ministerului Public cuprinse în concluziile pe fondul cauzei, în sensul că o pedeapsă de 15 ani închisoare se impune față de"numărul mare de accidente rutiere comise de către cetățeni străini pe teritoriul României",întrucât o astfel de afirmație nu face decât să creeze o evidentă discriminare pe temei de naționalitate între inculpații cetățeni români și cei străini, discriminare care sub nicio formă nu poate justifica o pedeapsă la nivelul maximului special prevăzut de lege. Sancțiunea aplicată, indiferent dacă este vorba de inculpați de naționalitate română ori de altă naționalitate, trebuie să ilustreze criteriile generale de individualizare prev. de art. 72. pen. și nu alte criterii, cum ar fi naționalitatea celui în cauză.

Latura civilă

1. Cu privire la nedovedirea daunelor materiale, părțile civile producând doar dovada cu martori pentru dovedirea cuantumului sumelor solicitate cu acest titlu, ale căror depoziții sunt contradictorii și subiective.

Tribunalul a reținut în conformitate cu dispozițiile art. 1191 alin. 1. civ. că dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depășește suma de 250 ROL nu se poate face decât prin înscris autentic sau prin înscris sub semnătură privată. Pentru dovada acestor acte juridice, ca regulă, nu se primesc alte probe, cum ar fi martori sau prezumții.

Aceste dispoziții nu sunt însă imperative, părțile de comun acord putând să se abată de la ele, astfel cum se arată în mod expres în alin. 3 al art. 1191. civ. În același sens sunt și prevederile art. 1197. civ. care arată că, prin excepție, sunt admisibile și alte probe când există un început de dovadă scrisă.

de cele mai înainte menționate, s-a reținut că la termenul din data de 1.10.2007, când instanța de fond a discutat încuviințarea probelor solicitate de părți, apărătorul ales al inculpatului a arătat în mod expres că nu se opune la proba cu martori solicitată de părțile civile (fila 248 verso din dosarul instanței de fond), ceea ce constituie o achiesare care face, oricum, proba cu martori admisibilă.

De altfel, având în vedere natura și contextul efectuării cheltuielilor, de cele mai multe ori părțile se află într-o imposibilitate obiectivă de a preconstitui înscrisuri, motiv pentru care Tribunalul va da eficiență probatorie, raportat la cele menționate anterior, probei testimoniale administrate de prima instanță.

Astfel, Tribunalul reține din declarația martorei (fila 477 dosar fond), că partea civilă a cheltuit cu înmormântarea și pomenile creștinești succesive la 9 zile, 20 de zile, 40 de zile, 6 luni, 9 luni, suma de "peste 300 de milioane ROL", sumă din care martora precizează că i-a împrumutat 100 de milioane ROL, iar o vecină suma de 40 de milioane ROL. Aceste susțineri martorei se coroborează cu cele ale martorei, care a declarat (fila 476 dosar fond) că partea civilă a fost împrumutată de ea cu suma de 40 de milioane ROL și cu suma de 100 de milioane ROL de o prietenă.

În ceea ce privește despăgubirile materiale solicitate de părțile civile și, susținerile părților civile se coroborează cu un început de dovadă scrisă, reprezentat de înscrisul depus la vol. IV al dosarului instanței de apel, care atestă împrumutul efectuat de părțile civile de la numitul, în cuantum de 20.000 de lei, bani necesari cheltuielilor pentru înmormântarea victimei.

2. Cu privire la cuantumul daunelor morale, se critică acesta ca fiind disproporționate, inculpatul susținând că potrivit regulilor stabilite de practica judiciara în materie, cuantumul daunelor morale urmează a fi stabilit în raport de fapta ilicită, prejudiciul produs și vinovăție, precum și având în vedere situația financiară a persoanei ce urmează a fi obligată la plata despăgubirilor cu titlu de daune morale, cuantumul salariului minim în România raportat la sumele solicitate de părțile civile, posibilitatea efectivă a persoanei obligate de acoperire a sumelor de bani stabilite cu titlu de daune morale, practica judiciară în materia acordării daunelor morale în temeiul art. 998 și art. 999. Civ. etc.

Tribunalul a considerat că nu poate reține susținerile inculpatului în sensul că sumele acordate cu titlu de daune morale sunt disproporționate, raportat la lipsa sa de venituri, întrucât situația financiară a persoanei obligate la plata acestor daune morale nu poate fi acceptată drept un criteriu în acordarea acestora, cum de altfel un astfel de criteriu nu poate fi nici"cuantumul salariului minim în România".

În dezacord cu opinia exprimată de inculpat, Tribunalul apreciază că sumele acordate de instanța de fond nu pot fi considerate"disproporționate". Tribunalul reține că acestea sunt indubitabil greu de cuantificat, greutate care rezidă mai ales din imposibilitatea de a le privi ca pe unpretium dolores, ca o compensare a pierderii suferite de părțile civile care și-ar dori ca acel accident care a curmat viața fiilor să nu fi existat. La stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu moral, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi: consecințele negative suferite de cei în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele, măsura în care le-au fost afectate situația profesională, socială și familială.

În consecință, având în vedere că instanța de fond a apreciat în mod corect consecințele negative pe care decesul celor trei victime le-a avut, faptul că a lezat în mod definitiv și iremediabil stabilitatea familială și emoțională a celor apropiați acestora, având în vedere condițiile dramatice în care aceștia și-au pierdut viața, Tribunal constată că sumele acordate cu titlu de daune morale sunt corect evaluate la suma de 500.000 de lei pentru fiecare părinte/copil al victimelor care și-au pierdut viața în accident.

II. În ceea ce privește apelul declarat de părțile civile și

Pe latură penală, părțile civile își exprimă nemulțumirea față de cuantumul pedepsei rezultante aplicate în final inculpatului, față de gravitatea faptelor comise și de atitudinea acestuia cu privire la propriile fapte.

Având în vedere cele reținute de instanță cu privire la critica inculpatului, considerente menționate anterior, Tribunalul apreciază că acest motiv nu poate fi primit.

Pe latură civilă, părțile consideră nelegală și netemeinică dispoziția privind neatragerea răspunderii civile a asigurătorului Reasigurare, motiv pe care Tribunal îl găsește întemeiat, pentru motivele ce urmează a fi expuse:

În mod greșit instanța de fond a apreciat că nu poate fi angajată răspunderea asigurătorului, concluzie întemeiată pe art. VIII - dispoziții finale, pct. 1 din contract, care prevede că "normele privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagubele cauzate terților prin accidente de autovehicule, emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor fac parte integrantă din prezentul contract de asigurare."

Potrivit art. 22 pct. 3 din Normele privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagubele produse terților prin accidente de autovehicule, aprobate prin Ordinul nr. 3108/2004 emis de Comisia de supraveghere a asigurărilor, asigurătorii RCA nu acordă despăgubiri pentru pagubele cauzate în situațiile în care proprietarul autovehiculului nu face dovada valabilității la data accidentului a asigurării obligatorii RCA sau asigurătorul RCA nu are răspundere.

Potrivit dispozițiilor art. 4 lit. c din Norme, răspunderea asigurătorului începe din momentul plății primei de asigurare și al eliberării documentului de asigurare, dar nu mai devreme de data înmatriculării autovehiculului, pentru autovehiculele ce urmează a fi înmatriculate sau înregistrate.

Or, întrucât la data accidentului autoturismul nu era înmatriculat în România, instanța de fond a constatat că obligația de a repara prejudiciul cauzat părților civile nu poate reveni asigurătorului, neputând fi angajată răspunderea sa contractuală.

Tribunalul reține că prin nr. 210/CA/3.12.2007 a Curții de Apel Oradea, definitivă prin Decizia nr. 1292/27.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admisă excepția de nelegalitate invocată de petentul și s-a constatat că dispozițiile art. 4 lit. c din Normele privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagubele produse terților prin accidente de autovehicule, aprobate prin Ordinul nr. 3108/2004 emis de Comisia de supraveghere a asigurărilor la data de 10.12.2004 sunt nelegale, întrucât contravin prevederilor art. 48 din Legea nr. 136/1995, art. 33 alin. 1 lit. g din HG nr. 85/2003, art. 971, 1295 alin. 1. civ. rap. la art. 44 alin. 1 și 6 și art. 53 din Constituția României.

Însă, din analiza art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2002 rezultă că excepția de nelegalitate are efectepartes, între părțile din respectivul proces, și nuerga omnes.

Pe de altă parte însă, Tribunalul reține că, potrivit art. 44. pr. pen. instanța penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă de care depinde soluționarea cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competența altei instanțe.

Chestiunea prealabilă se judecă de către instanța penală, potrivit regulilor și mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparține acea chestiune.

Prin aceste dispoziții legale se instituie o prorogare de competență în favoarea instanței penale, care devine competentă să judece orice chestiune prealabilă de care depinde soluționarea cauzei, cum este cazul nelegalității art. 4 lit. c din Normele privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagubele produse terților prin accidente de autovehicule. Este de menționat că această prorogare de competență este instituită chiar în favoarea instanței necompetente material, și chiar inferioară în grad instanței care ar fi competentă să soluționeze respectiva chestiune.

Având în vedere precizările de mai sus, Tribunalul reține că potrivit art.4 lit.c din Normele privind aplicarea legii în domeniul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule, adoptate prin Ordinul nr.3108/10.12.2004 emis de Președintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor: "răspunderea asigurătorului începe din momentul plății primei de asigurare și al eliberării documentului de asigurare, dar nu mai devreme de data intrării în vigoare a autorizației provizorii de circulație sau a înmatriculării autovehiculului, pentru autovehiculele ce urmează a fi înmatriculate sau reînmatriculate".

Potrivit art. 48 al.1 din Legea nr.136/1995 privind asigurările și reasigurările în România: "persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării/înregistrării în România, precum și tramvaie au obligația să se asigure și să mențină valabilitatea contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare, precum și să aplice pe parbrizul vehiculului sau în alt loc vizibil din exterior vigneta".

Art. 8 al. 1 din Legea nr. 32/2000, cu modificările și completările ulterioare, prevede că, în aplicarea prezentei legi, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor adoptă norme specifice, conform practicilor în asigurări.

Tribunalul constată că dispozițiile art. 48 din Legea nr.136/1995 prevăd obligativitatea asigurării tuturor autovehiculelor fără nicio condiționare, astfel încât condiționarea valabilității asigurării de reînmatricularea autovehiculului pe numele noului proprietar, condiționare înscrisă în art.4 lit. c din norme, apare ca fiind în contradicție cu însăși legea de reglementare a asigurărilor.

Din prevederile art.48 din Legea nr.136/1995 reiese că pentru autovehiculele care se reînmatriculează ca urmare a vânzării-cumpărării, răspunderea asigurătorului trebuie să înceapă din momentul plății primei de asigurare, fără nici o altă condiționare, având în vedere că proprietatea s-a transmis valabil de la vechiul la noul proprietar la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, iar reînmatricularea autovehiculului pe numele noului proprietar este o formalitate care nu afectează dreptul dobândit și nici nu împiedică folosința autovehiculului de către dobânditor.

Este adevărat că datorită importanței pe care o au asigurările în societate, se justifică îndeplinirea anumitor formalități cu ocazia înmatriculării autovehiculelor, însă aceste formalități trebuie să se regăsească într-o lege, în mod expres, iar normele adoptate pentru aplicarea respectivului act normativ nu pot să adauge la lege impunând condiții ce nu se regăsesc în textul legal, cum este cazul speței de față.

De asemenea, dispozițiile art. 33 al.1 lit. g din HG85/2003 pentru aprobarea regulamentului de aplicare a nr.OUG195/2002 privind circulația pe drumurile publice, în vigoare la data producerii accidentului rutier (25.08.2006), prevăd ca și condiție obligatorie în vederea înmatriculării existența "copiei documentului de asigurare pentru cazuri de răspundere civilă". Or, dacă cerința existenței asigurării este anterioară înmatriculării, înseamnă că un contract de asigurare trebuie să-și producă efectele de la data la care legea prevede obligativitatea existenței lui și nu la o dată ulterioară. Prin conținutul lor, dispozițiile atacate prin prezenta excepție lipsesc de conținut și de finalitate dispozițiile art.33 al.1 lit. g din nr.HG 85/2003.

În consecință, în baza considerentelor expuse, Tribunalul a constatat că dispozițiile art. 4 lit. c din Normele privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor adoptate prin Ordinul nr.3108 emis de președintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor la data de 10.12.2004 sunt nelegale, neputându-se exonera asigurătorul de răspundere prin invocarea acestor dispoziții legale.

Având în vedere cele de mai sus, astfel, așa cum rezultă din polița nr. -/26.04.2006 (fila 572 ), la data producerii accidentului, autoturismul condus de inculpat era asigurat pentru răspundere civilă auto obligatorie la Societatea de - Reasigurare SA, cu valabilitate de la 29.04.2006 la 28.10.2006.

Potrivit art. 15. pr. pen. persoana vătămată se poate constitui parte civilă în contra învinuitului sau inculpatului și a părții responsabile civilmente. Dispozițiile legale invocate precizează în mod limitativ persoanele împotriva cărora poate fi exercitată acțiunea civilă în cadrul procesului penal, neputând fi extinse și la alte părți/participanți. Rămâne astfel a se stabili dacă asigurătorul de răspundere civilă delictuală are calitatea de parte responsabilă civilmente, pentru ca acțiunea civilă să poată fi exercitată împotriva acesteia.

Potrivit art. 54 al. 2 din Legea nr. 136/1995, astfel cum a fost modificată prin nr.OUG 61/2005 (aprobată și modificată prin Legea nr. 283/2005), în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de autovehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați.

Înainte de modificarea dispozițiilor legale, din economia disp. art. 57 al Legii nr. 136/1995 se desprindea în favoarea persoanei păgubite printr-un accident de circulație, un drept de opțiune - fie de a acționa direct împotriva asigurătorului obligat la plată în temeiul contractului de asigurare, fie împotriva persoanei răspunzătoare de producerea accidentului, respectiv a inculpatului. Atunci când partea vătămată acționa împotriva inculpatului, citarea asigurătorului în proces era obligatorie, pentru a-i fi hotărârea opozabilă, iar inculpatul s-ar fi putut îndrepta împotriva acesteia pentru recuperarea daunelor plătite persoanei vătămate, în baza contractului de asigurare încheiat cu această societate, fără ca aceasta să poată invoca inopozabilitatea hotărârii.

După modificările aduse Legii nr. 136/1995 prin nr.OUG 61/2005, astfel cum a fost aprobată și modificată prin Legea nr. 283/2005, art. 54 al. 2 prevede că "în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de autovehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați".

În opinia Tribunalului, aceste dispoziții legale reglementează doar situația stabilirii despăgubirii în cadrul unei acțiuni civile, în cadrul unui proces civil, întrucât acțiunea civilă în procesul penal prezintă anumite particularități. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 15 al. 1. pr. pen. invocate anterior, constituirea de parte civilă se poate face doar împotriva inculpatului ori împotriva persoanei responsabile civilmente. Or, asigurătorul de răspundere civilă obligatorie (calitate care subzistă, în temeiul Deciziei nr. I/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în soluționarea unui recurs în interesul legii, chiar dacă disp. interpretate, respectiv art. 54 din Legea nr. 136/1995 au fost modificate, iar art. 57 fost abrogat), nu are calitatea de parte responsabilă civilmente.

Din prevederile art. 24 al. 3. pr. pen. rezultă că partea responsabilă civilmente este persoana chemată să răspundă potrivit legii civile pentru pagubele produse prin fapta inculpatului, fiind o răspundere pentru fapta altei persoane. Or, în cazul asigurărilor de răspundere civilă, societățile de asigurare au o obligație de a despăgubi persoanele păgubite prin fapta inculpatului, în cazul producerii riscului asigurat, în limitele contractului sau a legii.

Plata despăgubirilor se face în temeiul contractului de asigurare și nu se întemeiază pe ideea de culpă, ce caracterizează răspunderea pentru fapta altei persoane. Odată dovedită culpa asiguratului, societatea de asigurare despăgubește partea vătămată în limitele contractului sau în limitele stabilite prin hotărâre a Guvernului, pe când partea responsabilă civilmente răspunde pentru întreaga pagubă cauzată de persoana pentru care este ținută a răspunde.

Solidaritatea pasivă este o excepție de la regula de drept comun a divizibilității datoriei, astfel încât ea trebuie stipulată expres, fie în contract fie în lege, întrucât ea nu se prezumă (art. 1041. civ.). Legea nr.136/1995 nu prevede o asemenea solidaritate și nu este prevăzută nici în contractul de asigurare.

În consecință, Tribunalul a constatat că hotărârea pronunțată în cauză trebuie să fie opozabilă Societății de - Reasigurare SA, motiv pentru care critica apare ca întemeiată, hotărârea primei instanțe fiind modificată în acest sens.

III. În ceea ce privește apelul declarat de părțile civile și

Pe latură penală, părțile civile își exprimă nemulțumirea față de cuantumul pedepsei rezultante aplicate în final inculpatului, față de gravitatea faptelor comise și de atitudinea acestuia cu privire la propriile fapte.

Având în vedere cele reținute de instanță cu privire la critica inculpatului, considerente menționate anterior, Tribunalul apreciază că acest motiv nu poate fi primit.

Pe latură civilă, Tribunalul reiterează aspectele menționate mai sus, reținând că dispozițiile art. 1191 alin. 1. civ. nu sunt imperative, iar la termenul din data de 1.10.2007, când instanța de fond a discutat încuviințarea probelor solicitate de părți, apărătorul ales al inculpatului a arătat în mod expres că nu se opune la proba cu martori solicitată de părțile civile (fila 248 verso din dosarul instanței de fond), ceea ce constituie o achiesare, proba cu martori fiind admisibilă.

În ceea ce privește despăgubirile materiale solicitate de părțile civile și, tribunalul a reținut că susținerile părților civile se coroborează cu un început de dovadă scrisă, reprezentat de înscrisul depus la vol. IV al dosarului instanței de apel, care atestă împrumutul efectuat de părțile civile de la numitul, în cuantum de 20.000 de lei, bani necesari cheltuielilor pentru înmormântarea victimei.

În consecință, acest motiv de apel este fondat, în baza art. 14, 346. pr. pen. rap. la art. 998, 999.civ. impunându-se obligarea inculpatul la plata sumei de 20.000 de lei cu titlu de daune materiale.

În ceea ce privește suma acordată cu titlu de daune morale, este fără tăgadă că orice sumă acordată cu acest titlu nu va putea compensa durerea provocată părinților victimei. Însă, astfel cum s-a reținut anterior, Tribunalul apreciază că instanța de fond a evaluat în mod corect consecințele negative pe care decesul victimei le-a avut asupra membrilor familiei, modul în care accidentul a lezat în mod definitiv și iremediabil stabilitatea familială și emoțională a celor apropiați acestora, având în vedere condițiile dramatice în care aceștia și-au pierdut viața (întrucât stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include de regulă o doză ridicată de aproximare și subiectivism).

În ceea ce privește motivul de apel cu privire la răspunderea asigurătorului, pentru considerentele expuse mai sus, Tribunalul a constatat că acest motiv de apel este fondat.

IV. În ceea ce privește apelul declarat de partea civilă

Pe latură penală, având în vedere cele reținute de instanță cu privire la critica inculpatului, considerente menționate anterior, Tribunalul apreciază că acest motiv nu este întemeiat.

Pe latură civilă, Tribunalul reiterează aspectele menționate mai sus, referitor la admisibilitatea probei cu martori. Astfel, Tribunalul reține din declarația martorei (fila 477 dosar fond) că partea civilă a cheltuit cu înmormântarea și pomenile creștinești succesive la 9 zile, 20 de zile, 40 de zile, 6 luni, 9 luni, suma de "peste 300 de milioane ROL", sumă din care martora precizează că i-a împrumutat 100 de milioane ROL, iar o vecină suma de 40 de milioane ROL. Aceste susțineri se coroborează cu cele ale martorei, care a declarat (fila 476 dosar fond) că partea civilă a fost împrumutată de ea cu suma de 40 de milioane ROL și cu suma de 100 de milioane ROL de o prietenă.

În consecință, a reținut ca fondate susținerile părții civile, considerând necesară majorarea despăgubirilor materiale acordate părții civile de la suma de 28.000 de lei la suma de 30.000 de lei.

În ceea ce privește suma acordată cu titlu de daune morale, față de cele reținute cu privire la motivul de apel formulat de părțile civile și, Tribunalul constată că acest motiv de apel nu este fondat.

În ceea ce privește motivul de apel cu privire la răspunderea asigurătorului, Tribunalul constată că acesta este fondat, pentru considerentele mai sus expuse.

Tribunalul reține, în ceea ce privește apelul declarat de partea civilă, prin curator, față de motivele expuse anterior pe larg, că majorarea cuantumului pedepsei aplicată apelantului-inculpat și majorarea cuantumului despăgubirilor civile sunt critici ce nu pot fi primite.

Însă, având în vedere că Tribunalul a dispus ca hotărârea să fie opozabilă asigurătorului, apelul părții civile este fondat.

Tribunalul reține însă că prima instanță nu și-a exercitat pe deplin rolul activ și nu a soluționat complet acțiunea civilă a părții civile, minor la data decesului întreținătorului său legal față de dispozițiile art. 17. pr. pen. potrivit căruia: "Acțiunea civilă se pornește și se exercită și din oficiu, când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă. În acest scop, organul de urmărire penală sau instanța de judecată va cere persoanei vătămate ca, prin reprezentantul său legal, ori, după caz, persoanei care îi încuviințează actele, să prezinte situația cu privire la întinderea pagubei materiale și a daunelor morale, precum și date cu privire la faptele prin care acestea au fost pricinuite. Instanța este obligată să se pronunțe din oficiu asupra reparării pagubei și a daunelor morale, chiar dacă persoana vătămată nu este constituită parte civilă".

Deși partea civilă a solicitat doar plata unei sume cu titlu de daune morale, instanța de fond era obligată, în virtutea dispozițiilor legale invocate anterior, să oblige inculpatul și la plata unei sume de bani reprezentând o prestație lunară periodică, care ar fi trebui plătită până la majoratul minorului sau până la terminarea studiilor de către acesta, dar nu mai târziu de 25 de ani, reprezentând întreținerea pe care victima o presta în favoarea minorului.

Însă, întrucât în apelul declarat de partea civilă nu s-a criticat acest aspect, conform principiului disponibilității ce guvernează latura civilă în calea de atac, Tribunalul a apreciat că nu mai poate îndrepta această omisiune a instanței de fond.

Față de cele reținute, prin decizia penală nr.120/A/19.02.2009, tribunalul a dispus următoarele:

În baza art. 334. pr. pen. a respins cerea de schimbare a încadrării juridice formulată de apelantul - inculpat,dininfracțiunea prev. de art. 184 alin. 2 și 4. pen.îninfracțiunea prev. de art. 184 alin. 1 și 3. pen. ca neîntemeiată.

A admis apelurile declarate de inculpatul, părțile civile, și împotriva sentinței penale nr. 2707/18.12.2007 a Judecătoriei sectorului 5

A desființat în parte sentința apelată și pe fond, rejudecând:

În baza art. 184 alin. 2, 4. pen. l-a condamnat pe inculpatul la o pedeapsă de 1 an închisoare sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală din culpă.

În baza art. 85 pct. 1 din OUG nr. 195/2002, republicată, l-a condamnat pe același inculpat la o pedeapsă de 1 an închisoare sub aspectul săvârșirii infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat.

În baza art. 33 lit. a, art. 34 lit. b pen. a contopit pedepsele aplicate prin decizie cu pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată prin sentința penală apelată pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă prev. de art. 178 alin. 2, 5. pen. inculpatul urmând a executa pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare.

În baza art. 71. pen. a interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a pen.

În baza art. 88. pen. a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și arestării preventive de la 25.08.2006 la 19.10.2006.

A majorat despăgubirile materiale acordate părții civile de la suma de 28.000 de lei, la suma de 30.000 de lei.

A obligat inculpatul la plata sumei de 20.000 de lei către părțile civile și, cu titlu de daune materiale.

A înlăturat dispoziția privind respingerea cererilor de obligare a asigurătorului SC SA la plata despăgubirilor civile și a stabilit că hotărârea este opozabilă SC SA.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În baza art. 192 alin. 3. pr. pen. a dispus să rămână în sarcina statului cheltuielile judiciare avansate de stat în apel, onorariul interpreților fiind avansat din fondurile Ministerului Justiției.

JUDECATA ÎN RECURS

Împotriva acestor hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul București, inculpatul, părțile civile, și, precum și asiguratorul -Reasigurare

Toate recursurile au fost declarate în termen, cu respectarea dispozițiilor art.385³pr. pen.

Cât privește recursul exercitat de, se constată că declarația de recurs a fost înregistrată în data de 7.04.2009 (fila 74 din dosarul de recurs), iar potrivit adresei Tribunalului București (fila 81 din dosarul de recurs), asigurătorului nu i-a fost comunicată decizia dată în apel, așa încât partea era în termenul de exercitare a căii de atac.

Parchetul a criticat decizia pentru netemeinicie referitor la individualizarea pedepsei, pe motiv că instanța de control judiciar nu a ținut seama de toate criteriile de individualizare prevăzute de art. 72. pen. printre care gradul de pericol social al faptelor săvârșite și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală dețin o pondere determinantă.

În esență, se arată că în cauza de față, pentru cunoașterea gradului de pericol social al faptelor săvârșite, îndeosebi al infracțiunii prev. de art. 178 al. 2 și 5. pen. se impunea a fi cercetate modul în care s-a realizat concret acțiunea ce constituie elementul material al acestora, împrejurările ce îl particularizează, caracterul și importanța obiectului lezat sau pus în pericol, caracterul și gravitatea urmărilor acestora, forma și gradul de vinovăție al inculpatului.

Din examinarea lucrărilor dosarului și a întregului material probator, rezultă că inculpatul a condus autoturismul cu o viteză excesivă, depășind cu mult limitele maxime de viteză legal admise pentru circulația în interiorul localității ( 50 km/) dar și în afara localităților ( 100 km/ - pentru drumurile expres sau cele naționale europene; 90 km/ - pentru celelalte categorii de drumuri), apropiindu-se de limita maximă de viteză admisă pentru circulația pe autostrăzi, de 130 km/, fapt ce a condus la avarierea în totalitate a autoturismului " " și moartea pe loc a celor 3 ocupanți ai acestuia, dar și la vătămarea corporală gravă a părții vătămate.

Ca urmare a condițiilor în care s-a produs accidentul (pe fondul vitezei excesive și a nerespectării culorii roșii a semaforului pe care inculpatul a ignorat-o) se opinează că accidentul produs de inculpat ar fi putut avea urmări cu mult mai grave, materializate prin vătămarea corporală sau moartea altor persoane în situația în care pe trecerea de pietoni s-ar fi aflat angajate în traversarea străzii alți trecători sau autoturismul condus de inculpat ar fi acroșat/tamponat unul sau mai multe autovehicule ce se aflau oprite la semafor pe același sens de mers în contextul în care acesta a circulat pe din mijloc, iar pe celelalte benzi se mai aflau și alte autovehicule care staționau la culoarea roșie.

Se mai arată că radul de pericol social generic al infracțiunii depinde în mod firesc și de obiectul juridic al acestuia, respectiv de relațiile sociale pe care le ocrotește legea penală și de valorile ce sunt implicate în aceste relații. Or, în cazul infracțiunilor prev. de art. 178 al. 2 și 5 și art. 184 al. 2 și 4. pen. valorile sociale ocrotite vizează existența și apărarea securității fizice a persoanei de amenințările pe care le presupun accidentele rutiere ce constituie grave atentate pentru viața oamenilor și pentru securitatea relațiilor sociale. În speță, inculpatul a suprimat rapid viața a 3 persoane, a vătămat grav o altă persoană, dar și sănătatea altor 3 persoane ce se aflau în autoturismul acestuia, astfel că în raport cu obiectul juridic special și obiectele materiale lezate fapta inculpatului prezintă o periculozitate deosebită.

Prin prisma urmărilor faptei, cu referire strictă la infracțiunea prev. de art. 178 al. 2 și 5. pen. trebuie avută în vedere și durerea sufletească pricinuită familiilor celor 3 victime, dar și prejudiciile materiale și morale ce au fost cauzate, chiar dacă aceste urmări nu sunt cerute de lege pentru existența infracțiunii sau pentru calificarea acesteia.

Sub aspect subiectiv, în ceea ce privește gradul vinovăției pentru infracțiunea prev. de art. 178 al. 2 și 5. pen. este de observat că inculpatul a acționat în forma culpei cu prevedere, cu o ușurință ieșită din comun, apropiată de inconștiență, nesupunându-se normelor din Regulamentul de aplicare a nr.OUG 195/2002 și sperând în mod ușuratic că rezultatele conduitei sale imprudente nu se vor produce, împrejurare ce ridică mari semne de întrebare asupra seriozității, responsabilității și modului în care a înțeles să se conformeze restricțiilor și obligațiilor pe care le presupune activitatea de conducere a unui autovehicul.

Una din cauzele infracțiunilor rutiere o constituie însăși comportarea neatentă a conducătorului auto precum și imprudența acestuia, ca urmare a nerespectării regulilor de conducere a vehiculului. O altă cauză a producerii acestor infracțiuni o constituie lipsa de eficiență a represiunii, instanțele pronunțând în majoritatea cazurilor pedepse derizorii, acordând mai multă atenție rezolvării pretențiilor civile, decât laturii penale, implicit pericolului pe care îl reprezintă asemenea fapte pentru societate în ansamblul ei.

În vederea realizării scopului preventiv al pedepsei dar și a preîntâmpinării unor reacții colective negative, ce ar produce perturbații la nivelul disciplinei publice, al respectului față de lege, se opinează că se impunea aplicarea față de inculpatul a unei pedepse rezultante în același cuantum stabilit de instanța de fond, ca urmare a aplicării sporului de 1 an închisoare.

Se mai arată că se impunea a fi avută în vedere la reindividualizarea pedepsei atitudinea constant nesinceră adoptată de inculpat pe parcursul procesului, în sensul că ar fi pătruns în intersecție pe culoarea galbenă a semaforului și ar fi avut o viteză cu mult mai mică la momentul impactului.

Nu se poate face abstracție de contextul social actual și de amploarea pe care au înregistrat-o faptele de ucidere din culpă și vătămare a integrității corporale a persoanelor angajate în traficul rutier, autovehiculele constituind instrumente deosebit de periculoase ce produc urmări de o mare gravitate, acest gen de infracțiuni generând un sentiment de dezaprobare din partea societății civile, care resimte necesitatea unei reacții adecvate împotriva făptuitorilor, pe măsura tulburărilor pe care le produc în mediul social, altfel spus, pe măsura gradului de pericol social creat prin săvârșirea lor.

În concluzie, în temeiul art. 385¹⁵pct. 2 litera a rap. la art. 385⁹pct.14 pr. pen. se solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, urmând a se proceda la menținerea hotărârii primei instanțe în privința cuantumului pedepsei.

Inculpatul a criticat sentința și decizia pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea recursului șiîn principal, în temeiul art. 385¹⁵pct. 2 lit. c) pr. pen. casarea deciziei recurate, admiterea în tot a apelului formulat și pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, în raport de dispozițiile art. 385⁹alin. 1 pct. 3. pr. pen. iarîn subsidiar, în temeiul art. 385¹⁵pct. 2 lit. d) pr. pen. casarea deciziei recurate, rejudecarea cauzei de către instanța de recurs cu consecința pronunțării unei soluții de achitare în temeiul art. 11. pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. e) sau d) pr. pen. pentru infracțiunea prevăzută de art. 85 pct. 1 din OUG195/2002 și încetarea procesului penal în temeiul art. 11. pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. f) pr. pen. pentru infracțiunea prevăzută de art. 184. pen. Constatând săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 178 alin. 2 și 5. pen. în principal, solicită aplicarea unei pedepse cu suspendarea condiționată a executării în condițiile art. 81. pen. iar în subsidiar, aplicarea unei pedepse cu suspendarea condiționată a executării sub supraveghere în condițiile art. 86¹. pen.

Ca prim motiv de recurs invocă nelegalitatea deciziei recurate și a hotărârii de primă instanță în raport de încălcarea dispozițiilor legale privitoare la compunerea instanței de judecată de către judecătorul fondului, motiv de recurs prevăzut de art. 385⁹alin. 1 pct. 3. pr. pen. Sub acest aspect, se preciază că magistratul fondului a soluționat cauza fără imparțialitatea cerută de lege, s-a antepronunțat în cauză cu privire la vinovăția acestuia încă din data de 13.04.2007, aceasta rezultând în mod direct din motivele pentru care acesta a înțeles să facă aplicarea dispozițiilor art. 145¹. pr. pen. depășind argumentarea unei presupuneri rezonabile în sensul că inculpatul a săvârșit o infracțiune, vizată de art. 68¹. pr. pen. Arată că nu pot fi primite argumentele instanței de apel în sensul că judecătorul fondului a efectuat exclusiv o analiza sumară, în sensul art. 145 raportat la art. 68. pr. pen. de vreme ce în considerentele încheierii din data de 13.04.2007 se face în repetate rânduri vorbire de culpa exclusivă a inculpatului la producerea accidentului de circulație, modalitatea de săvârșire a infracțiunilor și alte aspecte care țin de stabilirea vinovăției, iar nu de o presupunere rezonabilă. În concret, deși magistratul fondului invocă în cuprinsul încheierii din data de 13.04.2007 o pretinsă raportare la indiciile temeinice prevăzute de art. 68¹. pr. pen. totuși modalitatea în care acesta a înțeles să motiveze măsura preventivă aplicată a condus în mod direct la antepronunțarea sa în cauza. Prin urmare, față de cele anterior prezentate, susține că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 385⁹alin. 1 pct. 3. pr. pen. motiv pentru care se impune casarea deciziei recurate și a sentinței de prima instanță, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare în vederea înfăptuirii actului de justiție în depline condiții de imparțialitate.

Al doilea motiv de recurs vizează netemeinicia deciziei recurate sub aspectul încadrării juridice greșite a faptelor în raport de conținutul constitutiv al infracțiunilor prevăzute de art. 85 pct. 1 din OUG195/2002 și art. 184 alin. 2 și 4. pen. motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 385⁹alin 1 pct. 17. pr. pen. Astfel, atât în ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 85 pct. 1 din OUG195/2002, cât și cu privire la cea prevăzută de art. 184 alin. 2 si 4. pen. s-a efectuat o greșită încadrare juridică în prezenta cauză, urmând a se constata imposibilitatea atragerii răspunderii penale a inculpatului în raport de dispozițiile art. 10. pr. pen.

e arată că în ceea ce privește infracțiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, încadrarea juridică a faptei este eronată, inculpatul fiind în eroare cu privire la starea autoturismului în momentul producerii evenimentului rutier, fapta nefiind săvârșită cu forma de vinovăție cerută de lege. Astfel, instanța de apel a reținut împrejurarea că inculpatul a cunoscut situația juridică a autoturismului întrucât a procedat la achitarea taxelor necesare, formularea cererii de vămuire, încheierea contractului de asigurare și plata primei de asigurare și, totodată, a avut cunoștință de radierea autoturismului din la momentul exportului. Trecând peste faptul că toate elementele anterior menționate nu sunt susținute de nici o probă aflată la dosarul cauzei, fiind contrazise de înscrisurile depuse în apărare, trebuie observat că nu sunt de natură a conduce la stabilirea vinovăției inculpatului, sens în care sub aspectul încadrării juridice, nu putea fi atrasă răspunderea penală pentru infracțiunea prevăzută de art. 85 pct. 1 din OUG 195/2002, de vreme ce inculpatul a fost în eroare și nu a acționat cu intenție. Or, coroborând aspectele anterior arătate cu prevederile legale în materie, care instituie obligația proprietarului oricărui autovehiculul de a efectua toate demersurile necesare pentru înmatricularea acestuia, rezultă în mod evident faptul că inculpatul nu a încălcat norma legală prevăzută de art. 85 pct. 1 din OUG 195/2002. Prin urmare, este incidentă o cauză care înlătură caracterul penal al faptei sub forma erorii invincibile de fapt, motiv pentru care se solicită casarea deciziei penale recurate cu consecința rejudecării cauzei și achitării pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, în temeiul art. 11. pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. e) pr. pen.

În ceea ce privește elementul intențional necesar atragerii răspunderii penale pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, susține că Tribunalul și Judecătoria Sectorului 5 B au efectuat o greșită încadrare juridică a faptei și din această perspectivă.

Plecând de la dispozițiile art. 19 alin. 2. pen. potrivit căruia "Fapta constând într-o acțiune săvârșită din culpă constituie infracțiune numai atunci când în lege se prevede în mod expres aceasta", solicită să se observe că inculpatul nu a acționat cu intenție în momentul conducerii autovehiculului pe teritoriul României, neavând cunoștință despre neîndeplinirea formalităților cerute de lege pentru înmatricularea autoturismului, acesta satisfăcând aparent toate condițiile pentru punerea sa în circulație în mod legal: numere provizorii de înmatriculare, certificat de export, asigurare RCA. Cu toate că aspectele anterior relevate rezultă din ansamblul probator administrat în cauză, instanța de apel a înlăturat toate apărările formulate de subsemnatul motivat de împrejurarea că "inculpatul știa, sau cel puțin trebuia sa știe ca autoturismul condus in ziua accidentului rutier nu era înmatriculat in România", precum și faptul că "deși, poate nu a urmărit punerea în pericol a acestor relații sociale, cel puțin a acceptat posibilitatea producerii acestui rezultat, ceea ce semnifică o intenție indirectă". n mod evident, o astfel de opinie nu poate fi primită, fiind contrară poziției unitare și constante exprimate de doctrină în teoria generală a dreptului penal sub aspectul vinovăției, diferențierea dintre intenția indirectă și culpa cu prevedere realizându-se în raport de aspectele obiective care pot conduce la stabilirea formei de vinovăție^.. Din probele administrate în cursul urmăririi penale și în cursul cercetării judecătorești, nu a rezultat în mod neechivoc intenția inculpatului la săvârșirea faptei, sens în care hotărârea de condamnare este neîntemeiată în raport de principiul de dreptin dubio pro reo, potrivit căruia nimeni nu poate fi tras la răspundere penală în situația în care există un dubiu cu privire la vinovăția sa la săvârșirea unei fapte. Prin urmare, se solicită ca instanța de recurs să dispună casarea deciziei recurate și rejudecând cauza, să dispună achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. d) pr. pen.

Al treilea motiv de recurs privește netemeinicia sentinței apelate în ceea ce privește infracțiunea de vătămare corporală din culpă față de partea vătămată, în raport de înscrisurile aflate la dosarul cauzei impunându-se schimbarea încadrării juridice a faptei în art. 184 alin. 1 și 3 și pe cale de consecință, încetarea procesului penal în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. f pr. pen. Astfel, deși potrivit înscrisurilor administrate în cauză a rezultat că numărul de zile de îngrijiri medicale necesitat pentru vindecarea leziunilor suferite de partea vătămată este mult inferior față de cele stabilite de Institutul Național de Medicina Legală " Minovici" (46 de zile le îngrijiri medicale față de 70-80), instanța de apel a respins cererea de schimbare a încadrării juridice în raport de însușirea concluziilor raportului de expertiză medico-legala nr. A1/10009/28.09.2006. Astfel, pe de o parte, instanța de apel a apreciat că la dosarul cauzei nu există niciun "act medical nou, care să constate existența unei stări medicale necunoscute la întocmirea expertizei medico-legale", sens în care nu se impune efectuarea unei noi expertize în cauză, iar oricum înscrisurile aflate la dosarul cauzei fie sunt întocmitepro cauza, fie nu menționează "numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea persoanei vătămate". Consideră că raportat la înscrisurile depuse la dosarul cauzei, concluziile Institutului Național de Medicină Legală " Minovici" au fost eronate, partea vătămată necesitând pentru vindecare 46 de zile de îngrijiri medicale, spect care rezultă din declarația medicului său curant Dr.. În egală măsură, nu pot fi avute în vedere nici mențiunile instanței de apel privitoare la faptul că înscrisul emis de către instituția medicală unde a fost tratat nu indică numărul de zile de îngrijiri medicale, de vreme ce din cuprinsul acestuia rezultă în mod exact faptul că acesta "a fost internat la Spitalul Universitar, la data de 27 august 2006 și a fost externat la data de 4 septembrie 2006. fost sub îngrijire medicală în spital până la data de 11 octombrie 2006". Or, printr-un simplu calcul matematic, instanța de apel ar fi putut constata faptul că perioada cuprinsă între 17.08.2006 și 11.10.2006 este de exact 46 de zile, potrivit celor susținute în apărare. În ceea ce privește săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, numărul de zile de îngrijiri medicale la care instanța de apel ar fi trebuit să se raporteze este cel de 46 de zile, astfel cum rezultă din înscrisurile emanate de la instituția medicală unde partea vătămata s-a aflat sub îngrijire medicală în perioada 27.08.2006-11.10.2006. Prin urmare, se solicită asarea deciziei recurate i rejudecarea cauzei, urmând a se dispune încetarea procesului penal cu privire la săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. f pr. pen.

A patra critică vizează netemeinicia hotărârii față de aplicarea unor pedepse greșit individualizate în raport de prevederile art. 72. pen. motiv de recurs prevăzut de art. 385⁹alin. 1 pct. 14. pr. pen.

Având în vedere criteriile cuprinse în dispozițiile legale enunțate și faptul că individualizarea pedepsei trebuie realizată în raport de scopul ce trebuie atins prin sancțiunea penală, se apreciază că se impune o redozare a acesteia, atât față de circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74, de cele personale care pot fi reținute în cauză, cât și față de practica judiciară constantă a instanțelor de judecată naționale cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 178. en.

p.

În ceea ce privește circumstanțele atenuante, se solicită înlăturarea motivării dată de Tribunalul București în sensul că nu pot fi reținute circumstanțe atenuante, în contextul în care caracterul atenuant al împrejurărilor favorabile invocate de inculpat este înlăturat în totalitate de gravitatea infracțiunilor deduse judecații (cu precădere cea de ucidere din culpă. n astfel de raționament ar conduce la concluzia că circumstanțele atenuante pot fi avute în vedere de către instanța de judecată exclusiv pentru anumite categorii de infracțiuni, diferențiere care nu este prevăzută de Codul Penal sau de doctrina existentă cu privire la individualizarea pedepselor. În acest sens, în ceea ce privește infracțiunea de ucidere din culpă pentru care instanța de apel a confirmat o pedeapsă de 6 ani închisoare, solicită să se constate că aceasta nu trebuie raportată la un interval sancționator cuprins între 2 și 10 ani, astfel cum se reține în cuprinsul deciziei recurate, de vreme ce potrivit normei de incriminare (art. 178 alin. 5. pen.) adăugarea sporului de pedeapsă de 3 ani rămâne la latitudinea instanței de judecată. Prin urmare, urmează să se observe că este surprinzătoare soluția instanței de apel din această perspectivă, care reține că împrejurările prevăzute de dispozițiile art. 74. pen. "pot fi considerate circumstanțe atenuante" judecătorul nefiind obligat să le aibă în vedere, dar în ceea ce privește sporul de pedeapsă de 3 ani din cuprinsul art. 178 alin. 5 nu face o astfel de mențiune, deși dispoziția legală este identică.

Astfel, pedeapsa de 6 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 178 alin. 2 și 5. pen. se situează aproape de maximul acesteia, diferența de doar 1 an dintre pedeapsa aplicată și maximul prevăzut de art. 2 nefiind de natură a conduce la o individualizare justă și echitabilă a pedepsei.

Se invocă de inculpat buna conduită în societate înainte de săvârșirea infracțiunii, stăruința depusă pentru repararea prejudiciului, atitudinea sa înainte și după săvârșirea infracțiunii. Astfel, se arată că pe întreg parcursul procesului penal a fost prezent atât în fața organelor de cercetare, de urmărire penală, cât și în fața instanțelor de judecată ori de câte ori a fost solicitat, manifestând o atitudine sinceră și cooperantă în vederea aflării adevărului. De asemenea, a fost caracterizat de aceeași conduită onestă și în ceea ce privește îndeplinirea obligațiilor impuse de rigorile legale la care a fost supus, exprimând totodată în toată această perioadă o profundă atitudine de regret și remușcare pentru urmările evenimentului rutier în care a fost implicat. Totodată, se arată că inculpatul nu și-a însușit niciodată o conduită reprobabilă de natura celei care a condus la producerea accidentului rutier, o dovadă în acest sens fiind chiar relațiile oferite de organele de poliție britanice cu privire la comportamentul rutier al inculpatului anterior producerii accidentului de circulație. oate aceste aspecte anterior menționate sunt confirmate de ansamblul probator administrat în cauză în ircumstanțierea inculpatului, din cuprinsul căruia rezultă neechivoc, pe de o parte conștientizarea urmărilor negative produse de accidentul de circulație produs, iar pe de altă parte, clemența solicitată instanței de judecată în prezenta cauză.

Cât privește practica judiciară depusă la dosarul cauzei cu privire la soluțiile pronunțate de instanțele de judecată din România în perioada cuprinsă între anii 2005 și 2008, se arată că Tribunalul București a înlăturat-o în totalitate, deși instanțele de judecată au obligația de a respecta principiul securității juridice, acest principiu fiind unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, consacrat și în Convenție (se invocă în acest sens, cauza Beian împotriva României și împotriva Poloniei). Din aceasta perspectivă, chiar și în măsura în care practica judiciară nu este izvor de drept, reprezintă totuși un element ce urmează a fi avut în vedere de către judecător la individualizarea pedepsei, fiind imposibil ca, pentru fapte similare soluțiile pronunțate să fie diametral opuse. Netemeinicia deciziei penale recurate rezidă tocmai în pronunțarea unei soluții care încalcă principiul securității juridice, conduită ce a fost cenzurată în mai multe rânduri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atât în cauze împotriva României, cât și a altor state europene.

În concluzie, sub acest aspect, se solicită rejudecarea cauzei de ătre instanța de recurs cu consecința aplicării unei pedepse cu suspendarea condiționată a executării, conform art.81 pen. iar în subsidiar, aplicarea unei pedepse cu aplicarea art. 86¹. pen. toate cu aplicarea art.74 și 76. pen.

Ulterior, prin memoriul depus în scris la termenul din 7.10.2009, inculpatul a completat motivele de recurs invocând cazul de casare prev. de art.385⁹pct.18 pr. pen., criticând decizia tribunalului pe motiv că, datorită omisiunii audierii sale de către instanța de apel, a fost pronunțată în baza unei grave erori de fapt ce a avut drept consecință greșita sa condamnare.

În dezvoltarea motivului de recurs se arată că pentru a respecta dreptul la apărare și la un proces echitabil, orice instanță de judecată care urmează să se pronunțe asupra temeiniciei acuzației este obligată să procedeze în mod nemijlocit la ascultarea inculpatului cu privire la situația dedusă judecății.

Inculpatul susține că situația de fapt nu poate fi stabilită în mod legal decât cu respectarea principiului nemijlocirii și, având în vedere că procedura în fața instanței de apel urmează aceleași reguli ca și cea în fața instanței de fond, consideră că hotărârea tribunalului este lovită de nulitate întrucât situația de fapt în raport de care a fost condamnat nu a putut fi stabilită în mod corect, în lipsa declarației sale.

În susținerea acestui motiv de recurs, inculpatul invocă atât practica instanțelor naționale, cât și practica CEDO, respectiv cauza Constantinescu României.

Drept urmare, în temeiul acestui caz de casare, se solicită casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecarea căii de atac a apelului.

De asemenea, la termenul din 6.05.2009, inculpatul a depus o completare a motivelor de recurs referitor la cazul de incompatibilitate și la individualizarea pedepsei.

Cu ocazia dezbaterilor, cel de-al doilea apărător al inculpatului a completat oral motivele de recurs, solicitând casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare la fond pentru efectuarea unei expertize tehnice cu privire la dinamica accidentului, participarea fiecărui autoturism la producerea acestuia, urmând a se avea în vedere și diferența de gabarit a mașinilor, ceea ce a determinat deformarea masivă a autoturismului și într-o proporție infimă a autoturismului inculpatului. Consideră necesară și efectuarea unui experiment cu privire la accident, urmând a se reproduce exact condițiile în care a avut loc nefericitul eveniment. A invocat dispozițiile art.385⁹pct.10 pr. pen. precizând că instanța de apel nu a administrat această expertiză și nu a audiat inculpatul în apel.

Recurentul parte civilă a criticat hotărârea în temeiul art.385⁹pct.14 pr. pen. solicitând majorarea pedepsei aplicate inculpatului, apreciind că și limita de 7, 10 și respectiv 15 ani este mică față de urmările tragice produse, constând în vătămarea corporală gravă a unei persoane și decesul a trei persoane, respectiv un regizor de succes, un sunetist de succes, un taximetrist tânăr, care urma două facultăți, respectiv de drept și teologie, persoane care aveau viitorul în față. Solicită aplicarea unei pedepse spre maximul legal de 15 ani întrucât din ansamblul probator administrat, respectiv raportul de expertiză, declarațiile martorilor, procesul-verbal de cercetare la față locului, rezultă că taximetristul se deplasa cu 40 km la ora, o viteză legală, iar inculpatul, care avea 113 km/, a pătruns în intersecție pe culoarea roșie a semaforului și a lovit taxi-ul, provocând decesul a trei persoane și vătămarea altor trei ocupanți ai mașinii inculpatului.

Mai arată că apărarea formulată de apărătorii inculpatului este rușinoasă, acesta a încercat să tergiverseze soluționarea cauzei și nu a avut remușcări după săvârșirea faptei.

Pe latura civilă, în temeiul art.385⁹pct.14 pr. pen. solicită admiterea în totalitate a pretențiilor civile, astfel cum au fost formulate.

Recurenții părți civile și au invocat cazul de casare prevăzut de art.385⁹pct.14 pr. pen. arătând că nu sunt mulțumiți de individualizarea pedepsei, solicitând majorarea acesteia pe motiv că, având vedere probatoriul administrat, uantumul pedepsei rezultante aplicate inculpatului, este prea mic față de gravitatea faptelor și de atitudinea acestuia cu privire la propriile fapte.

S-a evidențiat gradul de pericol social deosebit de ridicat al faptei în raport de modalitatea de săvârșire a faptei (conducerea autovehiculului cu o viteză excesivă, ignorarea culorii roșii a semaforului electric - aspecte ce denotă o indiferență, o nepăsare față de eventualele consecințe ale acțiunilor sale pentru viața și integritatea corporală a celorlalți participanți la trafic, fapta fiind comisă într-o zonă urbană intens circulată, pe timp de noapte, când vizibilitatea este redusă), de culpa exclusivă a inculpatului, de faptul că ccidentul s-a soldat cu moartea a 3 persoane și vătămarea altor patru.

În ceea ce-l privește pe, se arată că era un tânăr regizor cu un talent artistic deosebit, laureat a numeroase premii internaționale la diverse festivaluri de profil încă din perioada facultății, toate culminând cu obținerea post-mortem în vara anului 2007 "Un certain regard" în cadrul Internațional de de la, precum și a altor numeroase premii și distincții, urmările acestui accident având un impact social deosebit și generând un regret intens în cadrul societății românești pentru această pierdere prematură și ireparabilă adusă culturii naționale și mondiale.

Se susține că, atât pe parcursul urmăririi penale cât și în faza judecății, inculpatul a încercat să inducă în eroare autoritățile (declarând că a intrat în intersecție pe culoarea galbenă și că nu avea viteză mare), să atenueze, să minimalizeze și să scape de răspunderea propriilor fapte.

Se mai arată că inculpatul a manifestat o nepăsare față de urmările produse prin acțiunea sa culpabilă. Astfel, la întrebările adresate de apărătorul ales al părților civile și dacă a consemnat sume de bani pe numele părților civile pentru că se simte vinovat pentru producerea accidentului, inculpatul a declarat că "apărătorul meu a inițiat demersuri către părțile civile, am făcut acest lucru nu pentru că mă simt vinovat, ci pentru a ajuta familiile lor", "nu știu dacă sunt de acord să despăgubesc cu sumele solicitate până la acest moment, nu m-am gândit la acest aspect".

La acestea se adaugă un aspect foarte grav, și anume încercarea de a determina martorul să dea o declarație neconformă cu realitatea, în sensul unei viteze mai mici decât cea reală, aspect care constituie o încălcare a obligațiilor impuse conform art. 145¹rap. la art. 145 alin.1²lit.) pr. pen. de către instanța de judecată și putea duce chiar la emiterea unui nou mandat de arestare preventivă în cursul judecății.

Consideră că, raportat la toate aceste aspecte, se impune majorarea cuantumului pedepsei rezultante aplicate inculpatului spre maximul de 15 ani, care ar fi mai echitabil și proporțional cu fapta săvârșită și ar putea să îndeplinească mai bine, scopul punitiv al pedepsei și de reeducare a inculpatului, în cadrul prevenției speciale.

Recurenta parte civilă a invocat dispozițiile art. 385⁹pct.14 pr. pen. arătând că edepsele p. aplicate pentru fiecare dintre faptele săvârșite de inculpat sunt netemeinice, ca și pedeapsa rezultantă, pe care o consideră mult prea ușoară în raport cu gravitatea faptelor comise și atitudinea inculpatului.

În acest sens, se evidențiază gradul de pericol social deosebit de ridicat al faptei datorită conducerii autovehiculului cu o viteză excesivă, prin ignorarea culorii roșii a semaforului electric, culpa exclusivă a inculpatului, faptul că ccidentul a avut urmări de o gravitate deosebită constând în moartea a 3 persoane și vătămarea altor patru.

De asemenea, se arată că inculpatul a avut o atitudine necorespunzătoare pe parcursul procesului, în sensul că a încercat să inducă în eroare organele judiciare referitor la modalitatea de comitere a faptelor, iar instanțele de fond și de apel, deși au apreciat corect gradul de pericol social al faptei ca fiind unul deosebit de grav, nu au reținut, însă, ca circumstanță agravantă, atitudinea inculpatului care a manifestat nepăsare față de urmările produse prin acțiunile sale. Pe lângă aceasta, se adaugă și încercarea de determina martorul să dea o declarație neconformă cu realitatea, în sensul unei viteze mai mici decât cea reală.

Se solicită să se constate că instanțele nu au adaptat pedeapsa la cazul individual dedus judecății, în raport cu gradul de pericol social concret al faptei și cu periculozitatea infractorului. Fiind infracțiuni săvârșite în concurs real, pedeapsa cea mai grea poate fi sporită până la maximul ei special de 10 ani și se poate adăuga un spor de până la 5 ani. Rezultă, așadar, că pedeapsa maximă ce poate fi aplicată inculpatului este de 15 ani închisoare. Față de această situație, apare cu atât mai puțin temeinică soluția instanței de apel dea înlătura sporul de pedeapsă de 1 an închisoare. nstanța de apel trebuia să constate că se impune cu necesitate majorarea cuantumului pedepsei rezultante aplicate inculpatului spre maximul de 15 ani închisoare prevăzut de textele de lege susmenționate, o astfel de pedeapsă fiind mai echitabilă și proporțională cu fapta săvârșită.

Apreciază că inculpatul a avut o atitudine reprobabilă, și-a exercitat drepturile procesuale cu rea credință și nu se impune redozarea pedepsei, față de urmările deosebit de grave ale faptelor acestuia.

Drept urmare, pe latura penală a cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 385¹⁵lit. a raportat la art. 385⁹pct. 14. pr. pen. se solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei și a sentinței penale și, rejudecând cauza, condamnarea inculpatului la o pedeapsă cu închisoarea orientată spre maximul de 15 ani închisoare.

În ceea ce privește latura civilă a cauzei, onsideră soluția netemeinică, întrucât prin fapta inculpatului s-a creat un prejudiciu moral incomensurabil, constând în leziunile psihice cauzate de dispariția fiului său în vârstă de 24 de ani, de care o leagă puternice sentimente afective. nstanțele de fond și de apel au reținut în mod corect că partea civilă a suferit un prejudiciu moral, suferința resimțită de pierderea fiului fiind exprimată și de certificatul medical eliberat de Centrul de Sănătate Padova, așa încât solicită obligarea inculpatului la plata sumei de 500.000 euro în echivalent în lei la cursul BNR din data plății, cu titlu de daune morale.

Recurenții părți civile și critică hotărârea pe latură penală pe motiv că, în mod greșit, nu s-a majorat la maximum pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art.178 al.2 și 5. pen. și s-a înlăturat sporul de pedeapsă de 1 an aplicat de către instanța de fond.

Se susține că, în raport de gradul de pericol deosebit de ridicat, de modalitatea de săvârșire, de rezultatul faptei, dar și de atitudinea inculpatului pe timpul procesului (care, pe lângă faptul că a încercat să-și minimalizeze vinovăția, a dat dovadă și de o atitudine de nepăsare și de lipsă de regrete față de faptele sale), pedeapsa este prea ușoară.

Având în vedere acest motiv, solicită aplicarea unei pedepse orientate spre maximul special, deoarece apreciază că numai în acest mod, pedeapsa rezultantă ar constitui un avertisment adecvat pentru inculpat față de reprobabilitatea faptelor sale și i-ar crea o atitudine potrivită față de ordinea de drept și regulile de conviețuire socială pe care le-a încălcat cu brutalitate.

Pe latura civilă, onsideră că în mod greșit a fost respins motivul de apel referitor la majorarea despăgubirilor morale la care inculpatul a fost obligat de către instanța de fond, deoarece suma de 500.000 lei pentru fiecare dintre părțile civile este mică în raport de rezultatul deosebit de grav, de modalitatea de săvârșire a faptelor, atitudinea inculpatului de negare și încercarea de minimalizare a contribuției sale la producerea acestora, dar și față de personalitatea victimelor, și se solicită obligarea inculpatului la plata sumei de 2.000.000 lei daune morale pentru fiecare parte civilă.

Recurenta -Reasigurare SA a criticat decizia instanței de apel pentru nelegalitate și netemeinicie, referitor la înlăturarea dispoziției din sentința instanței de fond privind respingerea cererilor de obligare a asiguratorului la plata despăgubirilor civile.

În motivarea recursului, se arată că instanța de apel a avut în vedere un caz similar, respectiv sentința civilă nr.210/2007 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, rămasă definitivă, însă tribunalul nu a observat că această excepție de nelegalitate a fost pronunțată într-un caz distinct, diferit de situația din prezentul litigiu. Astfel, în acea speță era vorba despre transferul dreptului de proprietate în baza unui act sub semnătură privată, asupra unui autovehicul înmatriculat în România, transfer neurmat de formalitățile de înscriere a dreptului de proprietate. În speța de față, autovehiculul condus de inculpat la data producerii accidentului nu era înmatriculat în România, fiind totodată radiat din circulație de autoritățile din Unite, așa încât nu suntem în situația de reînmatriculare, cum a reținut instanța de apel.

Deși în decizia recurată se menționează că excepția de nelegalitate admisă prin sentința mai sus menționată nu are efecte decât între părțile din respectivul proces, totuși, în prezenta cauză, instanța de apel are în vedere aceeași motivare ca cea din cazul judecat la Curtea de Apel Oradea.

La momentul producerii evenimentului rutier, autoturismul condus de inculpatul nu îndeplinirea condițiile legale pentru a circula pe teritoriul României, iar legiuitorul a înțeles să nu acopere prin contractul de asigurare de răspundere civilă auto obligatorie, pagubele provocate de autovehiculele care nu au drept legal de circulație, iar valabilitatea unui contract depinde și de existența unui obiect licit.

În concluzie, recurenta solicită casarea deciziei sub aspectul laturii civile și menținerea dispozițiilor instanței de fond, referitor la respingerea cererilor de obligare a asiguratorului la plata despăgubirilor civile.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.385⁹alin.1 pct.17 și 18 și alin.2 pr. pen.

Referitor la excepția de tardivitate a depunerii motivelor de recursinvocată de inculpatul și părțile civile și:

Potrivit art.385¹⁰alin.1, 2 și 2¹. pr. pen. în cazul în care hotărârea recurată a putut fi atacată și cu apel, recursul trebuie să fie motivat, iar motivele de recurs se formulează în scris prin chiar cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanța de recurs cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată. Sancțiunea prevăzută de lege pentru nerespectarea acestei condiții, este aceea că instanța examinează numai cazurile de casare care, potrivit art.385⁹alin.3 pr. pen. se iau în considerare din oficiu.

În speță, se constată că recursul Parchetului a fost motivat în termen. Toți ceilalți recurenți, cu excepția, au primit citație în data de 2.04.2009, iar recurentul inculpat și recurentele părți civile și au depus motivele de recurs cu 5 zile înaintea primului termen de judecată, ce a fost fixat la 15.04.2009.

Inculpatul a completat motivele de recurs prin memoriul depus în scris la termenul din 7.10.2009, dar și oral, cu ocazia dezbaterilor, fără a mai respecta termenul de motivare.

Recurentele părți civile, și au depus aceste motive în data de 13.04.2009, fără respectarea art.385¹⁰alin.2 pr. pen.

De asemenea, se constată că recurentul nu a depus în scris motivele de recurs, formulându-le abia cu ocazia dezbaterilor.

În ceea ce o privește pe recurenta -Reasigurare, a operat o prorogare a termenului de depunere a motivelor de recurs, având în vedere că în fața instanței de recurs a fost citată în calitate de intimată (potrivit citației din 2.04.2009) și a declarat recurs în data de 7.04.2009, fără ca decizia dată în apel să-i fie comunicată, așa încât nu putea respecta obligația de a depune motivele de recurs cu 5 zile înaintea primului termen, însă le-a depus la primul termen de judecată. Drept urmare, deși motivul de recurs nu este dintre cele ce pot fi luate în considerare din oficiu, instanța îl va analiza, motivarea fiind depusă cu respectarea dispozițiilor legale.

Cu excepția asiguratorului, toți recurenții au invocat cazuri de casare ce pot fi avute în vedere din oficiu, așa încât Curtea le va examina în conformitate cu dispozițiile art.385⁹alin.3 pr. pen.

Examinând cauza în temeiul art.385⁶alin.1 și 2. pr. pen. Curtea constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Înainte de a analiza punctual criticile formulate de către fiecare dintre recurenți, se impune a reaminti că potrivit art. 385⁶. pr. pen. în cazul în care hotărârea primei instanțe poate fi atacată și cu apel, instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art.385⁹pr. pen.

Drept urmare, efectul devolutiv al recursului este limitat, datorită situațiilor diferite avute în vedere de legiuitor. În urma exercitării căii de atac a apelului, cauza a fost examinată de o instanță de control judiciar, integral și sub toate aspectele de legalitate și de temeinicie. Fiind a doua cale ordinară de atac, recursul urmează a fi soluționat în al treilea grad de jurisdicție, așa încât poate fi exercitat numai pentru motive de casare concret și limitativ determinate, ce pot fi invocate atât cu privire la soluționarea laturii penale, cât și a laturii civile.

În consecință, examinarea cauzei în recurs vizează preponderent chestiuni de drept și numai cu titlu excepțional, aspecte de fapt.

Referitor la incompatibilitatea judecătorului care a soluționat cauza în primă instanță (motiv de casare invocat de inculpat):

Motivul de recurs se încadrează în cazul de casare prev. de art.385⁹pct.3 teza a III-a pr. pen.: "a existat un caz de incompatibilitate", dispoziție ce se coroborează cu art.47 alin.2 pr. pen. potrivit căruia "nu mai poate participa la judecarea cauzei judecătorul care și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția care ar putea fi dată în acea cauză".

Curtea apreciază că această critică este nefondată fiind, de altfel, invocată și ca motiv de apel și analizată de către tribunal. De asemenea, aceleași motive au fundamentat și cererea de recuzare a judecătorului, formulată de inculpat în cursul cercetării judecătorești, respinsă la instanța de fond prin încheierea din 22.05.2007 (fila 108 și 116).

În completarea considerentelor avute în vedere de instanța de apel, Curtea reține că incompatibilitatea a fost invocat punctual, referitor la motivarea încheierii din 13.04.2007, prin care același judecător ca cel care a soluționat cauza în primă instanță, a luat față de inculpat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara.

Invocând cazul de incompatibilitate, inculpatul se referă la anumite părți din motivarea acestei încheieri, însă, în acord cu instanța de apel, pentru o justă apreciere a cazului de incompatibilitate, Curtea consideră necesară examinarea în întregime a paragrafelor în care se regăsesc afirmațiile indicate de inculpat.

Astfel, în respectiva încheiere se reține: "Analizând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale, instanța a apreciat că în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 143 alin. 1.C.P.P. astfel în cauză sunt probe și indicii temeinice în sensul că în data de 25.08.2006, în jurul orei 00,30 inculpatul, care conducea autovehiculul marca cu nr. 20464, autovehicul care la acea dată nu mai era înmatriculat în, fiind radiat la data exportului către România, potrivit adresei -//28.12.2006 a Biroului Național Interpol, pe - -, dinspre către Podul, la intersecția cu str. - -, a provocat, din culpa sa exclusivă, un accident de circulație, intrând în coliziune cu autovehiculul marca cu nr. B 47, condus regulamentar de, accident soldat cu decesul a trei persoane, respectiv, în vârstă de 24 ani, în vârstă de 27 de ani și, în vârstă de 28 de ani, vătămarea corporală a părții vătămate, în vârstă de 35 de ani.

Față de modalitatea de săvârșire a faptelor, de numărul victimelor, de urmările produse, instanța apreciază necesară aplicarea măsurii preventive prevăzute de art. 145 ind. 1. pr. pen. a obligării de a nu părăsi teritoriul României, până la soluționarea definitivă a cauzei.

Această măsură preventivă reprezintă o garanție pentru instanță în asigurarea prezenței inculpatului, căruia i s-a impus o asemenea restricție de circulație, tocmai în vederea respectării duratei rezonabile a procesului penal și pentru administrarea cu celeritate a probelor testimoniale.

Instanța a apreciat că, deși inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale și din probele administrate nu rezultă că ar fi încercat să se sustragă cercetărilor, modul în care acesta a înțeles să conducă autoturismul într-o zonă urbană intens circulată, chiar și la acea oră (00,30) denotă indiferența și lipsa de conștientizare față de eventualele consecințe ale unei astfel de acțiuni, respectiv punerea în pericol a vieții și integrității corporale a celorlalți participanți la trafic. Pe de altă parte, instanța apreciază că împrejurarea că inculpatul are domiciliul în Anglia și reședința în, Unite, iar prezența sa este necesară pentru buna desfășurare a procesului penal conduc la necesitatea aplicării măsurii preventive a obligării de a nu părăsi teritoriul României."

Așa cum a arătat și instanța de apel, această motivare nu evidențiază o prejudecare a fondului căci, deși în finalul cercetării judecătorești, judecătorul a dispus condamnarea inculpatului, nu există motive pentru a considera că nu a fost imparțial.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că faptul că un judecător în primă instanță sau în apel a adoptat deja decizii înaintea procesului nu poate fi considerat, în sine, ca justificând temerile privind imparțialitatea sa (cauza Hauschildt Danemarcei și cauza Perote Pellon Spaniei).

În speță, motivarea încheierii din 13.04.2007 nu este de natură a crea un dubiu legitim referitor la lipsa de imparțialitate a judecătorului.

Potrivit legii române, luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara se dispune în conformitate cu dispozițiile art.145¹raportat la art.145 și art.143 pr. pen. și impune analiza de către instanță a existenței unor probe sau indicii temeinice (conform art.143 "dacă sunt probe sau indicii temeinice ca inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală"), indiciile temeinice fiind definite de art.68¹pr. pen. prin referire la situația în care "în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana cercetată a săvârșit fapta".

Totodată, la luarea măsurii preventive instanța trebuie să aibă în vedere, potrivit art.136 pr. pen. scopul acestor măsuri, iar potrivit alin.8 al acestui articol, în special, faptul că "alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura".

Drept urmare, luarea măsurii preventive prev. de art.145¹pr. pen. în cursul judecății presupune o analiză sumară a datelor cauzei (atât cu privire la fapta imputată, cât și referitor la persoana inculpatului), din perspectiva acuzațiilor stabilite prin rechizitoriu, ceea ce diferă de soluționarea pe fond a cauzei, când judecătorul trebuie să examineze în mod temeinic și amănunțit dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru pronunțarea unei soluții de condamnare. Spre deosebire de luarea măsurii preventive, când se analizează existența unei presupuneri rezonabile referitor la comiterea faptei, cu ocazia soluționării fondului în conformitate cu dispozițiile art. 345. pr. pen. se examinează existența, la adăpost de orice îndoială, a dovezilor referitoare la comiterea faptei de către inculpat și în forma de vinovăție prevăzută de lege.

Analizând motivarea încheierii din 13.04.2007, se constată următoarele:

Măsura preventivă a fost dispusă la începutul cercetării judecătorești, după numai 7 zile de la sesizarea instanței, înaintea primului termen de judecată, deci într-un stadiu incipient al judecății, mai înainte de administrarea oricărei probe în fața instanței de judecată.

Ulterior, după desfășurarea cercetării judecătorești - în cadrul căreia au fost readministrate probele din cursul urmăririi penale fiind administrate și probe noi, judecătorul a putut lua cunoștință în mod nemijlocit de toate probele în acuzare, dar și în apărare, situația fiind diferită de momentul la care a luat măsura preventivă.

Cât privește partea din motivare vizată de critica formulată în recurs, rezultă că instanța evaluează existența probelor și indiciilor temeinice făcând trimitere la acuzațiile expuse în rechizitoriul Parchetului, redând descrierea faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, fără să exprime judecăți proprii referitoare la culpa exclusivă a inculpatului sau la temeinicia acuzațiilor (a se vedea în acest sens filele 1-3 din rechizitoriu).

În egală măsură, aprecierile referitoare la modalitatea concretă de comitere a faptelor și la atitudinea subiectivă a inculpatului (producerea accidentului într-o zonă intens circulată, atitudinea de indiferență a inculpatului față de eventualele consecințe) sunt formulate în conformitate cu dispozițiile art.136 alin.8 pr. pen. prin trimitere la aspecte consemnate în actul de sesizare, fără ca instanța să facă afirmații categorice și neechivoce asupra vinovăției inculpatului.

Drept urmare, termenii folosiți de instanță în motivarea încheierii nu pot suscita dubii serioase asupra imparțialității judecătorului, așa încât temerile inculpatului nu pot fi apreciate ca fiind justificate.

În plus, așa cum a reținut și instanța de apel, prin modul de desfășurare a cercetării judecătorești nu s-a confirmat lipsa de imparțialitate a judecătorului, neexistând aspecte care să justifice suspiciunea inculpatului în acest sens, deoarece în cazul în care instanța a respins cererile formulate de inculpat, nu s-a comportat arbitrar sau abuziv, ci a motivat toate măsurile luate în cursul procesului penal, atât prin raportare la dispozițiile legale aplicabile cât și la datele cauzei.

Temeinicia criticii nu este susținută nici prin invocarea Deciziei penale nr. 5269/6.11.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. În primul rând, această decizie se referă la un alt caz de incompatibilitate, prevăzut de art.47 alin.1 pr. pen. respectiv cel în care judecătorul care a luat parte la soluționarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiași cauze într-o cale de atac. În al doilea rând, prin decizie s-a apreciat că "nu există cazul de incompatibilitate - dacă judecătorul care a luat parte la judecata în primă instanță la trei termene în cadrul cărora au fost admise probe și s-a procedat la administrarea unor probe, cauza nefiind soluționată în fond la niciunul dintre aceste termene, participă la judecarea aceleiași cauze în calea de atac a apelului."

II. Referitor la neaudierea inculpatului de către instanța de apel (motiv de recurs invocat de inculpat):

Critica a fost formulată prin raportare la cazul de casare prevăzut de art. 385⁹pct.18 pr. pen. solicitându-se în acest sens să se constate greșita stabilire a situației de fapt prin neaudierea inculpatului de către instanța de apel.

Curtea constată că o atare critică nu se încadrează în cazul de casare mai sus menționat.

În primul rând, audierea inculpatului nu era obligatorie. Potrivit art. 378 alin.1¹pr. pen. cu ocazia judecării apelului instanța este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent "atunci când acesta nu a fost ascultat la instanța de fond, precum și atunci când instanța de fond nu a pronunțat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare". Inculpatul fusese audiat de către prima instanță, iar împotriva sa a fost pronunțată o hotărâre de condamnare.

În al doilea rând, audierea apelantului inculpat nu era necesară raportat la modul de administrare a probelor în fața primei instanțe.

În al treilea rând, așa cum rezultă din practicaua deciziei recurate, inculpatul a precizat în mod expres că nu are de făcut declarații suplimentare, așa încât, în ciuda cererii formulate de apărătorul acestuia, audierea inculpatului nu se impunea și nu era utilă pentru stabilirea situației de fapt.

Nu în ultimul rând, trebuie reamintit că potrivit art.385⁹pct.18 pr. pen. hotărârile sunt supuse casării "când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare".

Invocând neaudierea sa de către instanța de apel în temeiul acestui caz de casare, inculpatul nu a arătat în ce constă eroarea gravă de fapt, în înțelesul său procedural de greșeală a instanței care, pentru a stabili situația de fapt afirmă contrariul a ceea ce rezultă în mod evident din probe, existând o vădită neconcordanță între situația reținută de instanță și conținutul real al materialului probator. Mai mult, cazul de casare impune ca eroarea gravă de fapt să fi influențat în mod substanțial soluția, determinând luarea unei hotărâri greșite, în speță o soluție greșită de condamnare, însă neaudierea inculpatului de către instanța de apel nu a influențat în nici un fel stabilirea situației de fapt.

Astfel, potrivit dispozițiilor legale, instanța de apel reexaminează cauza pe baza probelor deja administrate, având posibilitatea de a proceda la administrarea de probe noi și chiar la o readministrare a probelor, dacă aceasta se impune, însă, în speță, reaudierea inculpatului nu a fost necesară și a fost solicitată în mod formal, întrucât, în realitate, inculpatul a invocat dreptul la tăcere, precizând că nu are nimic de adăugat.

Este adevărat că, potrivit legii, instanța de apel este investită să analizeze atât situația de fapt cât și aspectele de drept, fiind chemată să se pronunțe asupra temeiniciei acuzațiilor, putând da o nouă apreciere a probelor administrate în fața primei instanțe. Pe de altă parte, principiul nemijlocirii este consacrat în dreptul procesual român, ca unul din principiile de bază de desfășurare a judecății (art.289 pr. pen.).

Dispozițiile legale mai sus invocate nu pot determina însă concluzia necesității reluării întregii judecăți sau a necesității reaudierii inculpatului de către instanța de apel, în situația în care acesta a fost audiat de către instanța de fond. Aceasta ar echivala cu negarea, în lipsa unor motive temeinice, a cercetării judecătorești efectuată de către prima instanță, având în vedere că instanța de apel cenzurează inclusiv legalitatea și temeinicia modului în care au fost administrate probele de către instanța de fond, putând dispune, așa cum s-a arătat, readministrarea acestor probe.

De asemenea, o atare concluzie ar nega rolul instanței de apel, de exercitare a controlului judiciar al hotărârii date în primă instanță și ar echivala cu impunerea unei noi judecăți, ceea ce apare nu numai lipsit de utilitate, dar și de rațiune juridică.

Altfel spus, reaudierea inculpatului, ca și readministrarea oricăror alte probe administrate deja de către instanța de apel, nu trebuie impusă de plano ci trebuie subordonată unor considerente de necesitate, impunându-se numai în situația în care, în virtutea atribuției de control judiciar, instanța de apel constată caracterul nelegal sau incomplet al audierilor efectuate de către prima instanță, constată existența unor contradicții ce trebuie lămurite sau, după caz, inculpatul solicită, motivat, reaudierea sa.

În cauza de față, principiul nemijlocirii a fost respectat prin audierea inculpatului de către judecătorul fondului, inculpatul nu a contestat modalitatea în care a fost audiat, nu a retractat declarațiile anterioare și nu a dorit să facă completări sau modificări a acestora, așa încât eventuala sa audiere nu ar fi dus la reținerea unei alte situații de fapt.

Cât privește jurisprudența CEDO invocată de recurentul inculpat în susținerea acestei critici, Curtea constată că hotărârea pronunțată în cauza Constantinescu nu se referă la o situație similară cu prezenta cauză, ci la o situație diferită, în care instanța de control judiciar nu a procedat la audierea inculpatului, deși a pronunțat o soluție de condamnare a acestuia, casând hotărârea de achitare a primei instanțe. În speță, instanța de apel nu a dat o nouă apreciere probelor și nu a stabilit o altă situație de fapt, diferită de cea reținută de prima instanță, ci a confirmat-o, menținând și soluția de condamnare.

Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor omului a stabilit că "în fața unei curți de apel ce se bucură de competență deplină, art. 6 nu garantează în mod necesar dreptul la o audiere publică"(cauzaFejde Suediei,Hotărârea din 29 octombrie 1991)iar din hotărâri recente pronunțate împotriva României(Cauza Spînu șicauzaDănilă ) rezultă că audierea inculpatului în căile de atac ce devoluează cauza în fapt și în drept se impune atunci când instanța de control judiciar dă o nouă interpretare probelor, când inculpatul nu a fost condamnat sau a fost achitat și condamnat succesiv, ori în situația în care contestă participarea sa la faptele imputate și condițiile în care a dat declarațiile anterioare.

Niciuna dintre aceste situații nu se regăsesc în cauza de față.

Neaudierea inculpatului de către instanța de apel a fost invocată și cu ocazia dezbaterilor, în temeiul cazului de casare prevăzut de art.385⁹pct.10 pr. pen. care poate fi avut în vedere și din oficiu, așa încât, deși nu a fost respectat termenul de motivare a recursului, critica va fi analizată de C în temeiul art.385¹⁰alin.2¹pr. pen.

Respectiva critică nu se încadrează nici în acest caz de casare, potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "instanța nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului".

Audierea inculpatului a fost solicitată, iar instanța de apel s-a pronunțat respingând această cerere motivat, pe de o parte, de dispozițiile art.378 alin.1¹pr. pen. dar și de împrejurarea că inculpatul a precizat că nu are nimic de adăugat.

În plus, se constată că la stabilirea situației de fapt, atât prima instanță cât și instanța de apel au avut în vedere declarațiile inculpatului date atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul cercetării judecătorești, declarații ce au fost evaluate în conformitate cu dispozițiile art.63 pr. pen. prin raportare la celelalte probe administrate în cauză, așa încât nu se poate susține că instanțele au omis să analizeze acest mijloc de probă.

Față de cele reținute, Curtea apreciază că, în speță, dreptul la apărare și dreptul inculpatului la un proces echitabil nu a fost încălcat prin neaudierea sa de către instanța de apel.

Solicitarea de sesizare a Curții Constituționale:

În legătură cu motivul de recurs privind neaudierea sa de către instanța de apel, inculpatul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.378 alin.1¹pr. pen. (potrivit cărora audierea inculpatului în fața instanței de apel se face numai în situația în care acesta nu a fost audiat de către instanța de fond sau când împotriva sa nu a fost pronunțată o hotărâre de condamnare), solicitând sesizarea Curții Constituționale pentru soluționarea excepției. Excepția a fost invocată prin raportare la dispozițiile Legii nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dar și prin raportare la dispozițiile art. 21 alin.3 și art.24 alin.1 din Constituția României privind dreptul la un proces echitabil și garantarea dreptului la apărare, precum și dispozițiile art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitor la dreptul la un proces echitabil.

Tocmai datorită lipsei unui interes real al inculpatului de a fi audiat de către instanța de apel, constatând că, datorită atitudinii manifestate de acesta, care a precizat că nu are de învederat aspecte noi față de declarațiile date în faza de urmărire penală și în fața instanței de fond, excepția nu are legătură cu soluționarea cauzei, Curtea a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, soluția fiind menținută prin decizia penală nr.3723/10.11.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

III. Referitor la neefectuarea unui noi expertize tehnice și a unui experiment judiciar (motiv de casare invocat de inculpat):

Critica a fost formulată cu ocazia dezbaterilor, fiind invocat cazul de casare prevăzut de art.385⁹pct.10 pr. pen. care poate fi avut în vedere și din oficiu, așa încât, deși nu a fost respectat termenul de motivare a recursului, critica va fi analizată de C în temeiul art.385¹⁰alin.2¹pr. pen.

Astfel, inculpatul a criticat decizia recurată pe motiv că se impunea efectuarea unei noi expertize tehnice privind dinamica producerii accidentului, precum și efectuarea unui experiment judiciar care să verifice împrejurările în care s-a produs accidentul rutier.

Potrivit art.385⁹pct.10 pr. pen. hotărârile sunt supuse casării dacă "instanța nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului".

În speță, solicitarea de efectuare a unei noi expertize tehnice a fost analizată în mod temeinic atât de către prima instanță, cât și de către instanța de apel, care au respins cererile motivat, cu respectarea art.67 pr. pen.

Se poate constata cu ușurință că această critică nu se încadrează în niciuna din cele trei situații prevăzute de cazul de casare invocat, care, în teza ultimă, se referă la omisiunea instanței de a se pronunța asupra unei cereri și nu la respingerea cererii sau la greșita apreciere a instanței cu ocazia soluționării respectivei cereri. Rezultă că respingerea, chiar pretins nejustificată, a unei cereri de administrare de probe nu se circumscrie acestui caz de casare, dar nici în celelalte cazuri ce pot fi avute în vedere din oficiu, așa încât, potrivit dispozițiilor legale ce reglementează desfășurarea recursului, Curtea nu mai are posibilitatea să reexamineze respectivele cereri și să cenzureze justețea soluționării lor.

Cât privește efectuarea unui experiment judiciar, se constată că o asemenea cerere nici nu a fost formulată în fața instanței de fond sau de apel, așa încât nu se poate pune problema omisiunii soluționării sale de către vreuna din cele două instanțe. Această problemă s-a pus pentru prima dată cu ocazia dezbaterilor în fața Curții de Apel, însă în conformitate cu dispozițiile art.385¹⁴pr. pen. administrarea unei asemenea probe nu este admisibilă în fața instanței de recurs. De altfel, o atare probă se dovedește ca neutilă cauzei, față de celelalte probe administrate în cauză, având în vedere analiza pe care cele două instanțe au făcut-o asupra împrejurărilor în care s-a comis accidentul de circulație, dar și asupra mijloacelor de probă, inclusiv a probelor științifice și a probelor administrate în apărare de inculpat.

IV. Referitor la netemeinicia condamnării pentru infracțiunea prev. de art.85 pct.1 din OUG 195/2002 (motiv de recurs formulat de inculpat):

Invocând cazul de casare prevăzut de art.385⁹pct.17 pr. pen. inculpatul a criticat hotărârile pe motiv că faptei i s-a dat o greșită încadrare juridică, deoarece el a fost în eroare cu privire la starea autoturismului la momentul producerii accidentului, fapta de a-l conduce pe drumurile publice, deși nu era înmatriculat, nefiind comisă cu forma de vinovăție prevăzută de lege.

Aceste critici au fost formulate și în calea de atac a apelului, fiind analizate în mod temeinic de către tribunal.

Motivul de recurs nu se încadrează însă în cazul de casare prev. de art.385⁹pct.17 pr. pen. care se referă la greșita reținere a anumitor dispoziții de drept substanțial, la o discordanță între fapta comisă și norma de incriminare, fiind necesar a se reține o altă infracțiune, sau o altă formă a aceleași infracțiuni, corespunzător datelor ce caracterizează fapta comisă.

În speță, fapta de a conduce pe drumurile publice un autovehicul neînmatriculat corespunde normei de incriminare prev. de art.77 pct.1 din nr.OUG195/2002 (în vigoare la data comiterii faptei), respectiv art.85 pct.1 din același act normativ (după modificarea acestuia și republicare), așa încât nu se pune problema greșitei calificări juridice a faptei comise de inculpatul.

În realitate, motivele de recurs vizează aprecierea pe care instanța de fond și cea de apel au dat-o probelor administrate, pentru a stabili existența laturii subiective a acestei infracțiuni.

Așa cum s-a arătat, reaprecierea probelor și reanalizarea fondului cauzei de către instanța de recurs nu se poate realiza decât în situația în care se constată existența unei erori grave de fapt, conform art.385⁹pct.18 pr. pen.

Inculpatul nu a contestat situația de fapt și nici realitatea elementelor avute în vedere de cele două instanțe, ci interpretarea pe care acestea au dat-o probelor, inculpatul solicitând în recurs o nouă apreciere a materialului probator, cu consecința constatării erorii de fapt (ca și cauză ce înlătură caracterul penal al faptei, conform art.51 pen.), sau a lipsei intenției și, în final, achitarea pentru infracțiunea prev. de art.85 pct.1 din OUG nr.195/2002.

Modalitatea în care cele două instanțe au stabilit existența vinovăției, înlăturând apărările inculpatului pe acest aspect, nu evidențiază comiterea unei erori grave de fapt.

Ambele instanțe au respectat dispozițiile art.63 pr. pen. și au stabilit, prin aprecierea coroborată a tuturor probelor administrate, că inculpatul a avut cunoștință de faptul că autoturismul nu era înmatriculat, conducându-l în această situație pe drumurile publice.

Elementele faptice și mijloacele de probă pe care instanțele și-au întemeiat concluzia se regăsesc în piesele dosarului, fiind vorba despre declarațiile inculpatului coroborate cu declarațiile persoanelor aflate în autoturismul condus de acesta, procesul-verbal de cercetare la fața locului, adresele emise de Interpol, documentele de export, de vămuire și de transport a autoturismului, ca și cele referitoare la asigurarea autovehiculului în România, precum și cu declarațiile inculpatului. În urma analizei acestor probe, instanțele au apreciat că, deși autoturismul figurează ca fiind în proprietatea numitului, inculpatul a fost cel care s-a ocupat de formalitățile de import, de transport și de încheiere a contractului de asigurare pentru răspunderea civilă obligatorie, comportându-se ca un adevărat proprietar.

Nu se poate constata existența unei erori grave de fapt întrucât situația avută în vedere de instanța de fond, nemodificată de instanța de apel, nu a fost stabilită în contradicție cu mijloacele de probă administrate sau prin reținerea unor aspecte care să nu aibă corespondent în aceste probe.

Recurentul inculpat nici nu a invocat o asemenea eroare (în sensul procedural stabilit de art.385⁹pct.18 pr. pen.), ci a criticat aprecierea pe care cele două instanțe au dat-o probelor cu ocazia analizei vinovăției, așa încât eroarea de fapt (în sensul substanțial stabilit de art.51 pen.), ca și lipsa intenției, nu mai pot fi reexaminate de către instanța de recurs.

Referitor la netemeinicia condamnării pentru infracțiunea prev. de art.184 alin.2 și 4. pr. pen. (motiv de recurs formulat de inculpat):

Inculpatul a criticat hotărârile solicitând schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prev. de art.184 alin.2 și 4. pen. în infracțiunea prev. de art.184 alin.1 și 3. pen. cu consecința încetării procesului penal, față de lipsa plângerii prealabile a părții vătămate. A invocând în acest sens dispozițiile art.385⁹pct.17 pr. pen.

Solicitarea de schimbare a încadrării juridice corespunde cazului de casare indicat de inculpat, însă această solicitare este subsecventă celei de stabilire a unei alte situații de fapt, căci ceea ce contestă inculpatul este întinderea urmărilor, mai precis, numărul de zile de îngrijiri medicale reținute de către instanțe pentru a considera că fapta se încadrează în dispozițiile art.184 alin.2 și 4. pen. infracțiune pentru care nu este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Așa cum s-a arătat, când recursul este a doua cale ordinară de atac, nu se procedează la o rejudecare a cauzei decât în limitele prevăzute de art.385⁹pr. pen. nefiind posibilă, de regulă, o reapreciere a probelor cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt, diferită de cea avută în vedere de instanța de fond sau de apel. Din aceste motive, o reanalizare a fondului este permisă doar de incidența cazului de casare prevăzut de art.385⁹pct.18 pr. pen. și numai dacă se constată existența unei erori grave de fapt care să fi avut drept consecință pronunțarea unei soluții greșite de condamnare sau de achitare.

Drept urmare, și în această situație, critica se impune a fi examinată, în primul rând, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art.385⁹pct.18 pr. pen. pentru a verifica dacă raportat la infracțiunea de vătămare din culpă, s-a comis o gravă eroare de fapt cu ocazia stabilirii consecințelor constând în numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea persoanei vătămate.

Pentru a stabili un număr de 70-80 zile de îngrijiri medicale, ambele instanțe au analizat toate probele administrate pe acest aspect, atât cele din cursul urmăririi penale, cât și cele din faza de cercetare judecătorească, atât probele în defavoare, cât și cele în favoarea inculpatului. Procedând la examinarea coroborată a materialului probator, instanțele au înlăturat expertiza cu caracter extrajudiciar, precum și înscrisurile depuse de inculpat, dând preponderență probelor cu caracter științific administrate în cadrul procesului penal, dispuse de organele judiciare cu respectarea dispozițiilor procedurale.

În toate cazurile, instanțele au expus motivele pentru care nu consideră relevante înscrisurile pe care inculpatul și-a întemeiat apărarea (fiind vorba de considerente referitoare la lipsa de autenticitate sau de legalitate a acestora), dar chiar și în această situație, instanța de apel a analizat respectivele înscrisuri din perspectiva valorii de eventuale indicii care să justifice efectuarea unei noi expertize medico-legale, constatând însă că o asemenea probă nu este necesară pentru justa soluționare a cauzei.

Pe cale de consecință, nu se constată o vădită discordanță între cele stabilite de instanță și materialul probator, fiind vorba despre aprecierea pe care instanțele au dat-o unor probe considerate contradictorii de către recurent, reținându-le pe unele, înlăturându-le pe celelalte, fără să existe o eroare gravă de fapt care să fi determinat o greșită soluție de condamnare, așa încât instanța de recurs nu poate da o altă apreciere acestor probe.

Chiar și în atare situație, o observație se impune și anume că, deși solicită stabilirea unui alt număr de zile de îngrijiri medicale, recurentul invocă probe care se referă doar la numărul zilelor de spitalizare, ceea ce este diferit de numărul total de zile ce sunt necesare pentru deplina vindecare a unei persoane.

VI. Referitor la individualizarea pedepselor (motive de recurs invocate de Parchet și de părțile civile în sensul majorării pedepselor, dar și de către inculpat care a solicitat reținerea circumstanțelor atenuante prev. de art.74 pen. și modificarea modalității de executare în sensul de a nu se dispune executarea în regim de detenție).

Trebuie precizat, de la început, că atât instanța de fond cât și cea de apel au avut în vedere la individualizarea pedepselor și au analizat toate criteriile prevăzute de art.72 pen.

Aceleași criterii au fost evidențiate și de către recurenți, fiecare dintre ei punând accent pe aspectele considerate favorabile opiniei susținute, așa încât Parchetul și părțile civile au invocat gravitatea faptei și atitudinea inculpatului (apreciată necorespunzătoare) pentru a justifica solicitarea de majorare a pedepselor, pe când inculpatul a invocat circumstanțele sale personale (considerate favorabile) ca și temei de reducere a pedepselor stabilite de instanța de apel și de reindividualizare a modului de executare.

Criticile se încadrează în cazul de casare prevăzut de art.385⁹pct.14 pr. pen. care dă instanței de recurs posibilitatea reexaminării modului de individualizare a pedepselor, fără a putea însă să reaprecieze situația de fapt. Pe cale de consecință, având în vedere împrejurarea că prin invocarea celorlalte motive de recurs nu s-a ajuns la stabilirea unei alte situații de fapt, Curtea va avea în vedere elementele faptice, astfel cum au fost stabilite de instanța de fond și de apel.

Conform art.72 pen. criteriile generale de individualizare a pedepsei sunt: dispozițiile părții generale a Codului penal, limitele de pedeapsă fixate în partea specială, gradul de pericol social al faptei săvârșite, persoana infractorului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

În virtutea cazului de casare prevăzut de art.385⁹pct.14 pr. pen. instanța de recurs va proceda la o reanaliză a acestor criterii care, datorită stadiului procesual, se va efectua din perspectiva actelor și lucrărilor dosarului, a argumentelor expuse sub acest aspect în hotărârile recurate, dar și a criticilor formulate de către recurenți.

Cât privește limitele de pedeapsă prevăzute de lege, se constată că potrivit art.178 alin.5 pen.: "dacă prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a două sau mai multe persoane, la maximul pedepselor prevăzute în alienatele precedente, se poate adăuga un spor de până la 3 ani".

Având în vedere că fapta de ucidere din culpă reținută în sarcina inculpatului a fost încadrată în dispozițiile art.178 alin.2 și 5. pen. și că, potrivit alin.2 sancțiunea este închisoare de la 2 la 7 ani, în opinia instanței de recurs limitele de pedeapsă ce trebuie avute în vedere la individualizarea pedepsei, corespunzătoare acestei infracțiuni, sunt cele ale închisorii de la 2 la 10 ani.

Deși legiuitorul face vorbire despre aplicarea unui spor și nu stabilește o limită maximă fixă a pedepsei, fiind vorba despre o formă calificată a infracțiunii de ucidere din culpă (deci despre incriminarea unei fapte caracterizată prin circumstanțe agravante), legiuitorul a prevăzut (este adevărat, doar ca posibilitate) majorarea maximului special tocmai ca expresie a gradului de pericol social abstract mai ridicat a acestei forme particulare a infracțiunii de ucidere din culpă, care se deosebește de infracțiunea tip prin pluralitatea victimelor.

Fiind vorba despre ocrotirea relațiilor sociale referitoare la dreptul la viață al persoanei,de plano, consecințele mai grave determinate de numărul victimelor trebuie să atragă un regim sancționator mai sever.

Deși legiuitorul dă o posibilitate mai largă instanței de a aprecia asupra pedepsei ce o va aplica, în realitate, maximul pedepsei stabilit pentru infracțiunea prev. de art.178 alin.2 și 5. pen. este de 10 ani, întrucât acesta reflectă (în mod abstract) cel mai ridicat grad de pericol social al unei fapte ce corespunde acestei norme de incriminare, urmând ca aplicarea pedepsei să se facă în funcție de datele concrete ale fiecărui caz.

Modalitatea de redactare a art.178 alin.5 pen. are o justificare și din punct de vedere al tehnicii legislative, căci infracțiunea de ucidere din culpă este reglementată în art.178 alin.1-4. pen. în mai multe variante, sancționate diferit, iar forma calificată prevăzută în art.178 alin.5 pen. se raportează la fiecare din aceste variante, așa încât legiuitorul a prevăzut agravarea generală a sancțiunii prin posibilitatea majorării maximului special, majorarea fiind indicată în cuantumul fix de 3 ani, care se aplică însă fiecăreia din variantele infracțiunii.

În funcție de numărul victimelor și de celelalte date ce caracterizează în mod concret fapta săvârșită, pedeapsa se aplică până la maximul prevăzut de art.178 alin.1-4. pen. sau prin aplicarea sporului prevăzut de art.178 alin.5 pen.

În concluzie, limita maximă a sancțiunii ce poate fi aplicată pentru infracțiunea prevăzută de art.178 alin.2 și 5. pen. este de 10 ani închisoare, individualizarea pedepsei urmând a se realiza între aceste limite legale.

În speță, dat fiind numărul victimelor, sporirea pedepsei este pe deplin justificată.

Revenind la criteriile de individualizare prevăzute de art.72 pen. se constată că două dintre acestea au fost avute în vedere preponderent, atât în motivarea hotărârilor recurate, cât și în motivarea recursurilor, fiind vorba despre gradul de pericol social concret al faptei și persoana inculpatului.

Modul de redactare al art.72 pen. determină concluzia că cele două criterii îndeplinesc roluri deosebite în cadrul operației de individualizare. Infracțiunea cauzează o tulburare în mediul social, o stare de pericol pentru relațiile sociale, a căror ocrotire este asigurată prin incriminare și reparație, măsura reparației fiind dată de pericolul social concret. Pe de altă parte, nu se poate omite că pedeapsa, ca și măsură de reparație, se aplică făptuitorului și urmărește reeducarea sa. Aceasta impune ca la stabilirea pedepsei să se țină seama și de persoana infractorului și de aptitudinea sa de a fi reeducat.

Pe de altă parte, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală sunt enumerate distinct în art.72 pen. iar explicația acestei situații rezidă în efectele excepționale ce le sunt recunoscute de lege. Cele mai multe dintre stările, împrejurările, situațiile sau întâmplările care înconjoară fapta săvârșită sau pe făptuitor, menținând pericolul social concret al acestora în limitele pericolului social abstract, reflectat în limitele de pedeapsă, determină stabilirea pedepsei într-o apropiere mai mică sau mai mare de limita minimă sau maximă.

Spre deosebire de acestea, circumstanțele atenuante sau agravante, prin efectul lor mult mai intens asupra gradului de pericol social, obligă, după caz, la stabilirea pedepsei sub minimul special sau peste maximul special.

Între gradul de pericol social al faptei și periculozitatea infractorului, pe de o parte, și circumstanțele atenuante sau agravante pe de altă parte, există o legătură indisolubilă. acestor circumstanțe este reducerea, respectiv sporirea gradului de pericol social al faptei sau al periculozității persoanei făptuitorului, ceea ce justifică atenuarea sau agravarea răspunderii penale fiind tocmai variațiile intervenite în gradul de pericol social.

Plecând de la premisa că gradul de pericol social abstract se reflectă în pedeapsa prevăzută de lege pentru o anumită infracțiune și corespunde criteriului de individualizare enunțat de art.72 pen. ca "limitele de pedeapsă fixate în partea specială", gradul de pericol social indicat de dispoziția legală mai sus menționată este cel concret, propriu fiecărei infracțiuni săvârșite și este apreciat de instanța de judecată pe baza unui complex de elemente și date concrete, specifice faptei comise.

Ca și criteriu de individualizare, gradul de pericol social concret este determinat de conținutul concret al faptei penale săvârșite, precum și de unele trăsături de fapt (stări, situații, împrejurări) care, deși nu aparțin conținutului constitutiv al infracțiunii, pot avea o anumită influență la stabilirea gravității acesteia.

În speță, gradul de pericol social este unul foarte ridicat, fiind determinat, în ceea ce privește latura obiectivă a infracțiunii, de încălcarea gravă a normelor referitoare la circulația pe drumurile publice (conducerea autovehiculului cu viteză excesivă, intrarea în intersecție pe culoarea roșie a semaforului), dar și de amploarea urmărilor produse, constând în moartea a trei persoane și rănirea altor patru.

În plus, comiterea faptei penale a avut loc în timpul nopții, când vizibilitatea este redusă, dar și în contextul unui trafic intens (în situația în care mai multe autoturisme care circulau în aceeași direcție erau oprite deja la stop), ceea ce pune în evidență că inculpatul și-a asumat consecințele nerespectării grave a regulilor de circulație.

Sub aspectul urmărilor produse, trebuie avută în vedere și durerea sufletească cauzată familiilor celor 3 persoane tinere care au murit în accident, durerea fizică și disconfortul psihic produs pasagerilor ce au fost răniți, deci și prejudiciile materiale și morale produse prin fapta inculpatului, inclusiv avarierea gravă a celor două autoturisme implicate în incidentul rutier și perturbarea traficului, chiar dacă aceste urmări nu sunt cerute de lege pentru existența infracțiunii sau pentru calificarea acesteia.

Din perspectiva raportului de cauzalitate, se constată că toate aceste urmări sunt rezultatul exclusiv al acțiunilor inculpatului.

Așa cum s-a arătat, la individualizarea pedepsei trebuie avute în vedere și împrejurările care nu aparțin conținutului constitutiv al infracțiunii, deoarece datorită legăturii foarte strânse cu elementele faptice ce corespund componentelor laturii obiective a infracțiunii, acestea o particularizează, conturându-i gradul de pericol social concret.

În cauza de față, toate aceste elemente pun în evidență un pericol social deosebit, ce justifică aplicarea unei pedepse în cuantumul maximului special de 10 ani închisoare.

Gradul de pericol social nu este diminuat nici de elementele ce corespund laturii subiective a infracțiunii, astfel cum au fost evidențiate prin explicațiile oferite de inculpat pentru a descrie procesul psihic ce a stat la baza acțiunilor sale. Astfel, deși infirmate de celelalte mijloace de probă, rezultând că a trecut pe culoarea roșie a semaforului, ajungând la stop în urma celorlalte autoturisme care deja opriseră, sunt relevante în acest sens declarațiile inculpatului care a arătat că, deși a văzut culoarea galbenă a semaforului s-a hotărât să treacă prin intersecție, sperând că va putea trece fără probleme, sau că, deși a observat cum semaforul electric și-a schimbat culoarea în galben, în acel moment era foarte nesigur să oprească mașina, nu pentru că avea o viteză foarte mare, ci pentru că viteza nu-i permitea să frâneze în siguranță. Aceste declarații evidențiază o totală lipsă de responsabilitate și de preocupare a inculpatului pentru eventualele consecințe și gravitatea acestora.

Raportat la latura subiectivă, trebuie amintit că, așa cum se prevede în art.178 pen. forma de vinovăție pentru această infracțiune este culpa. În speță, modalitatea de comitere a faptei și atitudinea manifestată de inculpat ridică probleme cu privire la forma sa de vinovăție, putându-se considera că acesta a acceptat producerea consecințelor, deși nu le-a urmărit, ceea ce ar corespunde formei de vinovăție a intenției indirecte prevăzută de art.19 pct.1 lit.b pen. și ar atrage încadrarea juridică a faptei într-o infracțiune mult mai gravă. Acest aspect nu poate fi însă analizat de către instanța de recurs, datorită efectului nefavorabil asupra situației inculpatului și împrejurării că nu a fost invocat de Parchet sau de părțile civile, care nu au contestat încadrarea juridică a acestei fapte, nefiind astfel aplicabile dispozițiile art.385⁹alin.3 teza a II-a pr. pen. potrivit cărora cazul de casare prevăzut de pct.17 poate fi avut în vedere din oficiu numai atunci când a influențat soluția în defavoarea inculpatului.

Revenind la criteriile prevăzute de art.72 pen. la individualizarea pedepsei trebuie să se țină seama și de datele ce-l caracterizează pe inculpat, căci datorită funcției și scopului astfel cum sunt prevăzute de art.52 pen. (măsură de constrângere dar și de reeducare, în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni), adecvarea pedepsei se realizează nu numai în raport cu fapta săvârșită, ci și cu periculozitatea făptuitorului, cu gradul său de conștiință, de instrucție și moralitate, implicit cu șansele de reeducare pe care le prezintă.

Inculpatul este un tânăr în vârstă de 33 ani (avea 30 de ani la momentul accidentului), a cărui stare psiho-fizică și socială nu pare a fi alterată. Este absolvent de studii medii, până la data accidentului rutier desfășura activități lucrative cu caracter de permanență fiind angajat la o firmă în calitate de director de vânzări și este caracterizat de numeroase persoane ca posedând trăsături pozitive de personalitate, având convingeri religioase (fiind un musulman practicant), precum și relații pozitive cu familia, prietenii și membrii comunității religioase, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, declarația martorului audiat de instanța de fond în circumstanțiere, precum și din caracterizările extrajudiciare depuse inclusiv în fața instanței de recurs.

Pe de altă parte, se constată că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale și s-a prezentat în fața organelor judiciare la toate chemările. Această din urmă împrejurare nu poate dobândi însă o valoare deosebită în procesul de individualizare, fiind vorba despre respectarea unei obligații impusă sub sancțiune cu ocazia luării măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, inculpatul fiind înștiințat că în cazul nerespectării obligației de prezentare, ca și a celorlalte obligații stabilite de instanță, se va lua măsura arestării preventive.

În ciuda caracterizărilor elogioase, modalitatea în care inculpatul a acționat evidențiază o lipsă de maturitate, o lipsă de preocupare pentru eventualele consecințe ce se puteau produce datorită nerespectării regulilor privind circulația pe drumurile publice și gravitatea acestora, asumarea unor riscuri fără preocupare pentru efectele ce se puteau produce asupra sa, asupra persoanelor din autovehiculul pe care îl conducea și asupra celorlalți participanți la trafic.

De asemenea, deși inculpatul a pus la dispoziția părților vătămate suma de 60.000 euro și a achitat despăgubirile către unitatea spitalicească, INML și Administrația, acesta nu a exprimat un regret real față de cele întâmplate, manifestându-se mai degrabă ca o victimă a unor împrejurări nefavorabile, ceea ce evidențiază faptul că nu a înțeles și nu a acceptat pe deplin vinovăția sa, raportat la producerea accidentului și a urmărilor deosebit de grave.

Toate aceste trăsături negative de personalitate nu sunt deduse din comportamentul inculpatului, ci rezultă chiar din propriile declarații, așa cum au fost evidențiate în motivarea hotărârilor recurate, dar și în motivele de recurs depuse de părțile civile.

Iată de ce nu pot fi reținute în favoarea inculpatului ca împrejurări favorabile decât lipsa antecedentelor penale, acoperirea parțială a prejudiciului și buna reputație în comunitatea de domiciliu și cea de la reședință.

Toate aceste împrejurări determină, în procesul de individualizare, coborârea pedepsei sub maximul prevăzut de lege. Efectul de atenuare a pericolului social concret este însă redus, neputând determina micșorarea pedepselor aplicate de instanța de apel.

Față de celelalte criterii avute în vedere la individualizarea pedepsei, considerate ca fiind în defavoarea inculpatului, instanța de recurs apreciază că împrejurările favorabile nu pot fi reținute cu valoarea unor circumstanțe atenuante judecătorești, întrucât nu se impune reducerea pedepselor sub minimul special.

Așa cum a reținut și instanța de apel, aplicarea art. 74-76. pen. este facultativă și nu obligatorie. Spre deosebire de circumstanțele atenuante legale, care se aplică în virtutea legii și se impun instanței în mod obligatoriu, circumstanțele atenuante judiciare prevăzute de art.74 pen. sunt împrejurări de fapt care numai prin raportare la fapta concretă, la ansamblul împrejurărilor în care a fost comisă și la persoana făptuitorului pot dobândi prin apreciere valențe atenuante.

Circumstanțele atenuante sunt realități obiective ce nu pot fi ignorate, însă constatându-le, instanța nu este obligată să le recunoască efectul atenuant, ci în mod facultativ, pe baza liberei sale aprecieri, poate stabili caracter atenuant anumitor stări, situații sau atitudini în funcție de evaluarea globală pe care o face asupra gradului de pericol social al infracțiunii și a periculozității infractorului.

Pe cale de consecință, reținerea circumstanțelor atenuante nu este posibilă decât în situația în care împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei sau caracterizează favorabil de o asemenea manieră persoana făptuitorului, încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special satisface imperativul justei individualizări a pedepsei.

În cauza de față, lipsa antecedentelor penale, acoperirea parțială a prejudiciului și bunele referințe de ordin social ale inculpatului, au o pondere mai redusă în ansamblul elementelor de individualizare a pedepsei, iar gravitatea deosebită a faptei și a urmărilor împiedică reducerea pedepsei sub minimul special, așa încât, reținerea circumstanțelor atenuante în condițiile art.74 pen. cu consecințele prevăzute de art.76 pen. nu este justificată.

Așa cum s-a arătat, aceste împrejurări determină doar coborârea pedepsei sub maximul special, neexistând temeiuri de majorare a pedepselor stabilite de instanța de apel, care a avut în vedere și o proporționalizare a reducerii, raportat la fiecare din cele trei infracțiuni.

Totodată, dat fiind gravitatea mai redusă a celorlalte două infracțiuni, aceste împrejurări justifică și neaplicarea unui spor de pedeapsă în urma contopirii.

Având în vedere cuantumul pedepsei rezultante de 6 ani închisoare, precum și dispozițiile art.81, art.86¹și art.87¹pen. nu mai este necesară analiza modului de individualizare a executării pedepsei, căci datorită cuantumului sancțiunii, este exclusă aplicarea alte forme de executare în afara regimului de detenție.

Curtea nu a avut în vedere la individualizarea pedepsei declarațiile inculpatului referitor la modalitatea de comitere a faptei (aspect invocat de Parchet și părțile civile), această atitudine fiind manifestată cu ocazia exercitării dreptului la apărare, a dreptului la tăcere și a dreptului inculpatului de a nu se auto incrimina.

Cât privește invocarea practicii judiciare, în acord cu instanța de apel, Curtea apreciază că aceasta nu poate influența în mod determinant individualizarea pedepsei.

Deși previzibilitatea sancțiunii penale poate constitui un deziderat din punct de vedere al politicii penale statale, datorită caracterului personal al răspunderii penale, dar și particularității faptelor deduse judecății, precum și individualității persoanelor acuzate de comiterea infracțiunilor, procesul de individualizare a pedepsei are un pronunțat caracter de specificitate, așa încât, deși se poate discuta despre o similaritate a spețelor, nu se poate solicita aplicarea unor pedepse identice cu cele aplicate în alte cazuri, pentru același tip de infracțiune.

În plus, practica judiciară nu este, ci este supusă în timp unui proces de modificare, datorită evoluției relațiilor sociale, dar și modificării formelor de comitere a infracțiunilor, a frecvenței anumitor tipuri de infracțiuni și a consecințelor sociale ale acestora.

Din aceste motive, în sistemul de drept românesc, care nu atribuie precedentului judiciar valoare de lege și obligativitate, invocarea unei anumite practici judiciare are doar o valoare orientativă.

Sub acest aspect, mai trebuie precizat că, deși are un volum considerabil, practica judiciară depusă de către inculpat la dosarul instanței, nu acoperă toate soluțiile pronunțate în perioada 2005-2008 în cauzele având drept obiect infracțiunea de ucidere din culpă.

Solicitarea de sesizare a Curții Europene de Justiție:

În cadrul motivului de recurs privind individualizarea pedepselor și în temeiul cazului de casare prevăzut de art.385⁹pct.14 pr. pen. inculpatul a formulat o excepție prejudicială, solicitând în baza art.234 din Tratatul Uniunii Europene, sesizarea Curții Europene de Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare, prin care să se stabilească dacă, în situația în care un cetățean străin este implicat pe teritoriul altui stat, într-o cauză penală, și atâtlex personalaecât șilex loci delictiprevăd principiulmelior lex,instanța investită cu atragerea răspunderii penale a inculpatului este ținută sub aspect sancționator de legea mai favorabilă inculpatului care, în acest caz, este legea statului de origine, inculpatul fiind cetățean al Marii Britanii.

În susținerea acestei excepții, au fost invocate dispozițiile art.20, 21, 47 și 49 din Cartea Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, precum și art.35 din Tratatul Uniunii Europene.

Așa cum rezultă din adresa Ministerului Justiției și Libertăților - Direcția Drept Internațional și Tratate comunicată la solicitarea instanței (fila 236 din dosarul instanței de recurs), dar și din dispozițiile Tratatului Uniunii Europene, problema invocată vizează cel de-al treilea pilon al Uniunii - Justiție și Interne - integrat segmentului legislației europene primare rezervate cooperării polițienești și judiciare în materie penală.

Potrivit art.35 alin.1 din Tratatul privind Uniunea Europeană versiunea consolidată, articol care se regăsește în Titlul VI - dispoziții privind cooperarea polițienească și judiciară în materie penală: "Curtea de Justiție este competentă să hotărască, cu titlu preliminar, cu privire la validitatea și interpretarea deciziilor-cadru și a deciziilor asupra interpretării convențiilor stabilite în temeiul prezentului titlu, precum și asupra validității și interpretării măsurilor de aplicare a acestora".

Potrivit art.35 alin.2: "Fiecare stat membru poate printr-o declarație făcută la data semnării tratatului de la sau la orice altă dată ulterioară semnării acestuia, să accepte competența Curții de Justiție de a hotărî cu titlu preliminar, în condițiile definite la alin.1".

Concomitent intrării în vigoare a Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, ratificat prin Legea nr.157/2005 (respectiv la data de 1.01.2007), România a acceptat implicit competența generală a Curții de Justiție a Comunităților Europene, așa cum este stabilită prin Tratatul de Instituire a Comunității Europene, nu însă și competența referitoare la pronunțarea de hotărâri preliminare, pentru care România trebuie să opteze în mod expres, prin formularea declarației prevăzută la art.35 alin.2 mai susmenționat, aceasta fiind singura modalitate juridică instituită la nivel comunitar, aptă să permită instanțelor judecătorești naționale sesizarea Curții cu întrebări preliminare în legătură cu dispozițiile adoptate în temeiul Titlului VI din Tratat, menită să faciliteze interpretarea și aplicarea uniformă a Dreptului Comunitar în domeniile specifice al cooperării polițienești și judiciare în materie penală.

Această declarație de acceptare nu a fost adoptată, existând numai demersuri efectuate în acest sens de Consiliul legislativ, Președinția României și de către Parlament.

Din aceste motive, s-a apreciat nerelevantă invocarea de către inculpat a hotărârii CJCE dată în cauza C-33/2007, Cauza Jipa, reprezentând prima hotărâre a Curții într-o cauză care privește România, ca urmare a formulării de către o instanță românească a unei cereri de pronunțare a hotărârii preliminare.

Așa cum s-a arătat, art.35 din Tratatul Uniunii Europene vizează exclusiv interpretarea și aplicarea dreptului comunitar în materia cooperării polițienești și judiciare în materie penală, pe când speța invocată viza o cauză civilă aflată pe rolul unei instanțe din România. Situația este diferită întrucât, în materie penală, sesizarea Curții de Justiție este condiționată de adoptarea de către statul român a declarației exprese de acceptare.

Pe cale de consecință, instanța de recurs a respins ca inadmisibilă solicitarea de sesizare a Curții Europene de Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare.

VII. Referitor la soluționarea laturii civile, mai precis cu privire la cuantumul daunelor morale (motiv de recurs invocat de inculpat și de părțile civile, și ):

Atât recurentul inculpat cât și recurentele părți civile au formulat critici sub acest aspect, contestând cuantumul daunelor morale, astfel cum au fost stabilite de către instanța de fond și de apel. Inculpatul a solicitat reducerea acestora, iar părțile civile au cerut acordarea daunelor morale în cuantumul precizat cu ocazia constituirii de parte civilă.

Niciunul dintre recurenți nu a indicat însă motivul de casare pe care se întemeiază această critică, cu excepția părții civile, care a invocat cazul prevăzut de art.385⁹pct. 14. pr. pen.

Având în vedere dispozițiile art.385⁹alin.2 pr. pen. potrivit cărora cazurile de casare prevăzute în alin.1 pot fi invocate atât cu privire la soluționarea laturii penale cât și a laturii civile, Curtea constată că respectiva critică nu este inadmisibilă, însă nu poate fi încadrată în niciunul din cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Critica nu se încadrează în cazul de casare prevăzut de art.385⁹pct.14 pr. pen. potrivit căruia "s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 din Codul penal sau în alte limite decât cele prevăzute de lege", căci în mod evident, acesta se referă exclusiv la aplicarea pedepsei, neputând fi aplicat în legătură cu soluționarea laturii civile a cauzei.

O atare critică vizând majorarea sau, după caz, reducerea cuantumului daunelor morale, nu se circumscrie nici cazului de casare prevăzut de art.385⁹pct.10 pr. pen. întrucât la stabilirea despăgubirilor instanțele nu au omis să se pronunțe asupra unora din probele administrate care evidențiau aspecte de natură a influența evaluarea prejudiciului moral.

Pe de altă parte, critica nu se încadrează nici în cazul de casare prevăzut de art.385⁹pct.18 pr. pen. căci stabilirea cuantumului daunelor morale nu este urmarea unei erori grave de fapt, împrejurările în funcție de care instanțele au stabilit aceste despăgubiri, având corespondent în actele și lucrările dosarului.

Mai mult, cuantumul daunelor morale vizează chestiuni de apreciere, ce exced examinării cauzei în calea de atac a recursului, așa încât nu poate fi cenzurat de către instanța de recurs. Când instanța a analizat probele fără a le denatura, stabilind, prin apreciere, un anumit cuantum al despăgubirilor, aprecierea sa nu mai poate fi cenzurată de instanța de recurs în cadrul niciunui caz de casare.

VIII. Referitor la stabilirea răspunderii civile a societății de asigurare (motiv de recurs invocat de -Reasigurare SA):

Deși recurenta asigurator a invocat cazurile de casare prevăzute de art.385⁹pct.17 (care se referă la greșita încadrare juridică a faptei) și pct.18 (care se referă la eroarea gravă de fapt) pr. pen. Curtea apreciază că toate criticile formulate se încadrează în cazul de casare prevăzut de art.385⁹pct.17¹pr. pen. potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii, întrucât ceea ce se contestă este nelegalitatea soluționării laturii civile în ceea ce privește stabilirea răspunderii asigurătorului.

Deși acest caz de casare nu face parte din cele ce pot fi luate în considerare din oficiu, Curtea îl va analiza, având în vedere că recurenta a motivat recursul în termen.

Examinând criticile prin raportare la soluția și la motivarea instanței de apel, Curtea le apreciază ca nefondate, pentru următoarele considerente:

Instanța de apel a apreciat în mod corect că potrivit art. 44. pr. pen. poate examina cu titlu de chestiune prealabilă legalitatea dispozițiilor art.4 lit.c din Normele aprobate prin Ordinul nr. 3108/2004 emis de Comisia de supraveghere a asigurărilor, dispoziții legale pe care instanța de fond și-a întemeiat soluția de respingere a cererilor de obligare a asigurătorului la plata despăgubirilor civile.

În conformitate cu dispozițiile art.4 din Legea contenciosului administrativ (ce reglementează excepția de nelegalitate), instanța de apel a examinat conformitatea acestor norme cu Legea nr.136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, act normativ în baza căruia au fost emise Normele, constatând cu justețe nelegalitatea dispozițiilor art.4 lit.c din aceste norme.

Aspectele invocate de recurentă referitor la diferențele existente între speța în care s-a pronunțat sentința civilă nr.210/2007 a Curții de Apel Oradea și speța de față sunt nerelevante, întrucât instanța de apel a făcut referire la acea sentință doar ca și precedent judiciar, însă așa cum recunoaște chiar și recurenta, în prezenta cauză tribunalul a efectuat o proprie analiză de legalitate, diferența de situație juridică dintre cele două autoturisme neinfluențând constatarea nelegalității art.4 lit.c din Normele

În acest fel, instanța de apel a constatat în mod corect că, deși erau emise în baza și în vederea aplicării Legii nr.136/1995, dispozițiile art.4 lit.c din Normele, vin în contradicție cu art.48 din legea de mai sus, modificând în mod nepermis data de la care se produc efectele contractului de asigurare, prin introducerea unei condiții referitoare la data intrării în vigoare a autorizației provizorii de circulație sau a înmatriculării autovehiculului, adăugând, practic, la lege, ceea ce nu este permis pentru un act normativ cu forță inferioară legii, cum sunt Normele aprobate de Comisia de supraveghere a asigurărilor.

Din aceste motive, fiind vorba despre o problemă de legalitate și nu de stabilire a situației de fapt, nu se poate reține incidența art.385⁹pct.18 pr. pen.

Față de cele reținute, se apreciază că, urmare a constatării nelegalității dispozițiilor art.4 lit.c din Normele, instanța de apel a stabilit în mod corect, în conformitate cu art.48 din Legea nr.136/1995, că efectele contractului de asigurare se produc de la data încheierii acestuia, așa încât, reținând că autoturismul condus de inculpat era asigurat la, această societate răspunde în limita stabilită prin dispozițiile legale de prejudiciul ce a fost produs prin accidentul rutier, hotărârea fiindu-i opozabilă.

Față de cele reținute, în temeiul art.385¹⁵pct.1 lit.b pr. pen. va respinge toate recursurile ca nefondate.

În temeiul art.192 alin.2 pr. pen. va obliga recurentul inculpat, recurenta asigurător și recurentele părți civile la câte 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, inculpatul, părțile civile, și, precum și de asiguratorul - Reasigurare împotriva sentinței penale nr. 2707/18.12.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 B în dosarul nr- și a deciziei penale nr. 120/A/19.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția I Penală în dosarul nr-.

Obligă recurentul inculpat, recurenta asigurător și recurentele părți civile la câte 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 7.12.2009.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

GREFIER,

Red.

Dact. /2 ex./5.02.2010

Președinte:Viorica Costiniu
Judecători:Viorica Costiniu, Cristina Rotaru, Luciana Mera

Vezi şi alte speţe de drept penal: