Ucidere din culpă (art.178 cod penal). Decizia 673/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA PENALĂ operator 2711
DECIZIE PENALĂ Nr. 673
Ședința publică de la 25 Iunie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Codrina Iosana Martin
JUDECĂTOR 2: Florin Popescu
JUDECĂTOR 3: Ion
Grefier
Ministerul Public este reprezentat de procuror -, din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de inculpatul, împotriva deciziei penale nr.122/A/15.04.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă inculpatul recurent, asistat de avocat ales, reprezentantul intimatului asigurător SC SA- consilier juridic, lipsă partea civilă intimată, reprezentată de avocat ales.
Procedura de citare îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, apărătorul inculpatului recurent a solicitat comunicarea unor copii după caietul de ședință al grefierului, în care sunt consemnate notele de ședință din data de 18.02.2009, respectiv 15.04.2009 ale Tribunalului Timiș, precum și transcrierea înregistrării ședințelor de judecată, pentru a face dovada că s-a încălcat dreptul la apărare al inculpatului, deoarece, instanța într-o compunere nelegală a completului s-a dispus amânarea cauzei și s-a revenit asupra unei probe, admisă anterior, respectiv o expertiză.
Instanța, pune în discuție cererea formulată de apărătorul inculpatului.
Procurorul nu se opune la admiterea cererii, având în vedere că probatoriul solicitat servește motivelor de recurs invocate de inculpat.
Apărătorul părții civile se opune cererii, motivat de faptul că aceasta ar duce la tergiversarea cauzei care se află pe rol din anul 2001 și nu este nici utilă sau pertinentă cauzei. A mai arătat că expertiza criminalistică a fost încuviințată la cererea inculpatului, însă acesta mai mult de 6 luni nu a achitat contravaloarea acesteia, astfel că s-a revenit asupra probei.
Reprezentanta asigurătorului a lăsat la aprecierea instanței cererea formulată de inculpat, prin apărător.
Instanța, în deliberare, respinge cererile formulate de apărătorul inculpatului recurent, având în vedere că potrivit art. 304.p Cod Penal notele grefierului de ședință pot fi contestate până la următorul termen de judecată, iar transcrierea înregistrării ședinței de judecată, conform art. 304.p Cod Penal modificată, nu se acordă.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Apărătorul inculpatului recurent a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Timiș.În motivare a arătat că cererea de probațiune privind expertiza criminalistică a fost argumentată temeinic și însușită de instanță, care, ulterior, în complet nelegal constituit a revenit asupra probei, respingând-o, cu consecința încălcării dreptului fundamental la apărare al inculpatului, așa cum este reglementat de art. 6 din prin faptul că instanța de apel, în complet format dintr-un singur judecător, a revenit asupra unei probe încuviințată inculpatului, aceasta a încălcat dispozițiile legale referitoare la competență, iar sancțiunea prevăzută de lege pentru măsurile luate în astfel de condiții, este nulitatea absolută.
Apărătorul părții civile a solicitat respingerea recursului declarat de inculpat și menținerea ca temeinică și legală a deciziei recurate. În motivare a arătat că încheierea de ședință contestată este semnată de ambii judecători care au format completul de judecată, inculpatul a beneficiat de o apărare bogată și diversificată, în cauză s-a administrat proba cu patru expertize judiciare cu privire la accident, toate acestea concluzionând că inculpatul se face vinovat de producerea accidentului rutier. A solicitat cheltuieli de judecată, conform chitanței depuse.
Reprezentantul societății de asigurare a lăsat la aprecierea instanței soluționarea recursului.
Procurorul a pus concluzii de admitere în parte a recursului declarat de inculpat, doar cu privire la înlăturarea dispozițiilor art. 64 lit.c p Cod Penal, interzicerea dreptului de a alege și menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei ca fiind temeinice și legale.
Inculpatul recurent, având ultimul cuvânt, a solicitat admiterea recursului, susținând concluziile apărătorului său.
CURTEA
Deliberând asupra recursului constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 306/04.02.2008 a Judecătoriei Timișoara, pronunțată în dosarul nr-, în temeiul art.178 al.2 pen. inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani închisoare.
În baza art.71 pen. prima instanță a interzis inculpatului drepturile prevăzute la art.64 lit.a, b și c pen.
În temeiul art.1 din Legea nr.543/2002 a constatat grațiată pedeapsa.
Judecătoria Timișoaraa atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art.7 din Legea nr.543/2002 care prevăd că "Persoanele grațiate care, în curs de 3 ani, săvârșesc cu intenție o infracțiune vor executa, pe lângă pedeapsa stabilită pentru acea infracțiune, și pedeapsa sau restul de pedeapsă rămas neexecutat ca urmare a aplicării prezentei legi".
În temeiul art.346 pr.pen. rap. la art.998-999.civ. și art.50, art.51, art.54 și art.55 din Legea nr.136/1995, a obligat inculpatul, în solidar cu asigurătorul Societatea de Reasigurare, să plătească părții civile suma de 2.600 lei cu titlu de daune materiale și suma de 7.400 lei cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că prin rechizitoriul Parchetului de pe langa Tribunalul Timiș nr.549/P/2002 din 22.07.2002, inculpatul a fost trimis în judecata pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, prev. de art.178 al.2 pen. retinându-se în sarcina acestuia că la data de 25 ianuarie 2002, în jurul orelor 20,45, conducea autoturismul marca 1310, cu număr de înmatriculare - și se deplasa pe B-dul - - din T dinspre P-ța - - spre str. - -, având ca pasager în scaunul din partea dreaptă pe numita -. La un moment dat, ajungând la intersecția dintre B-dul - - și str. -, respectiv în dreptul imobilului cu nr.29, inculpatul a surprins și accidentat pe numitul - aflat în traversarea carosabilului pe marcajul pietonal. Imediat după producerea accidentului, inculpatul a procedat la transportarea victimei la spital în vederea ingrijirilor medicale necesare, dar cu toate acestea, urmare a leziunilor suferite, victima a decedat.
În cursul urmăririi penale, în vederea stabilirii dinamicii și împrejurărilor concrete de producere a accidentului, au fost efectuate două expertize tehnice auto, în faza inițială.
Prima expertiză a concluzionat, având în vedere declarațiile inculpatului și ale martorei care se afla în calitate de pasageră a autoturismului condus de acesta, faptul că în producerea accidentului a fost implicat și un alt autoturism rămas neidentificat, despre care s-a afirmat că a rulat pe a treia, având aceiași direcție de deplasare cu cea a inculpatului. În aceste condiții, s-a apreciat că victima, angajându-se în traversarea carosabilului, de la stânga la dreapta, având în vedere direcția de mers a inculpatului, fost lovită în gamba piciorului drept cu de protecție a autoturismului rămas neidentificat. Ulterior, victima a lovit cu femurul drept, farul din partea dreaptă a autoturismului, muchia capotei dreapta a parbrizului, fiind aruncată apoi în partea dreaptă pe mașina condusă de inculpat, unde s-a lovit cu capul de parbriz. Victima a fost apoi transportată pe mașinii inculpatului încă 12- 15 metri, până la oprirea acesteia când, datorită inerției a fost proiectată la 2 metri în față pe asfalt.
În contradicție cu concluziile expertizei la care s-a făcut referire mai sus, au fost concluziile celei de-a doua expertize, care a fost întocmită de doi experți și care au avut la bază schița întocmită de organele de cercetare la fața locului din care a rezultat că toate elementele de probă au fost în totalitate dispuse pe lungimea benzii de circulație pe care se afla angajat autoturismul condus de inculpat. S-a apreciat de către cei doi experți că, dacă victima ar fi fost lovită de autoturismul care rula pe a treia, în mod obligatoriu, cel puțin una din probele găsite la fața locului ar fi fost localizată pe această bandă de mers precum și că, chiar admițând ipoteza expertizei anterioare, în sensul lovirii anterioare a victimei de un autoturism care rula pe a treia și că aceasta a fost preluată pentru un timp scurt, pe, din acea poziție nu mai putea ulterior să fie proiectată în partea laterală dreapta și, mai mult, să fie preluată din nou pe, de această dată de autoturismul condus de inculpat și purtată pe o distanță de aproximativ 12 metri.
Având în vedere aspectele la care s- făcut referire mai sus, cei doi experți au concluzionat ca dinamică a producerii accidentului faptul că inculpatul, în timpul deplasării sale, apropiindu-se de trecerea de pietoni semnalizată regulamentar nu a observat că din partea, având în vedere direcția sa de mers, s-a angajat în traversare un pieton, motiv pentru care l-a lovit cu partea din față mașinii, respectiv cu de protecție, proiectându-l pe și apoi pe parbriz. Urmare a acestui fapt, inculpatul a acționat instinctiv sistemul de frânare, moment în care, datorită reducerii vitezei, victima - a fost proiectată pe carosabil.
Un aspect care a fost considerat esențial, în opinia procurorului, este cel referitor la avariile suferite de autoturismul condus de inculpat, în urma accidentului, așa cum rezultă din procesul-verbal de cercetarea la fața locului, "bară de protecție față fisurată, parbriz față spart", de care prima expertiză nu a ținut cont.
Având în vedere toate aspectele menționate mai sus, s-a apreciat de către procuror că dinamica reală a producerii accidentului este cea reținută în ultima expertiză, aceasta coroborându-se și cu restul materialului probator. În consecință, s-a considerat de către acesta că în producerea accidentului culpă a aparținut exclusiv inculpatului, acesta făcându-se vinovat de încălcarea prevederilor legale reglementate de art.44 pct.26 și art.48 lit."n" din Regulamentul pentru aplicarea Decretului nr.328/1966.
Inculpatul nu s-a mai prezentat la procuror în vederea prezentării materialului de urmărire penală, fapt pentru care acest aspect a fost omis.
Prin sentința penală nr. 3042/04.11.2002 a Judecătoriei Timișoara, definitivă prin decizia penală 109/R/14.03.2003 a Tribunalului Timiș, instanța a dispus în temeiul art.333 rap.la art.257 pr.pen. restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș în vederea prezentării materialului de urmărire penală către inculpat.
După restituire, nculpatul a depus o serie de cereri de probațiune prin care a solicitat efectuarea unei expertize medicale la.- Minovici B, o nouă expertiză tehnică, cu trei experți aleși de el, și audierea a încă 5 martori. Procurorul a încuviințat inculpatului doar efectuarea unei noi expertize cu cei trei experți numiți de inculpat, restul probelor fiind respinse motivat.
Concluziile celei de-a treia expertize au fost acelea că inculpatul a accidentat victima - în timp ce aceasta traversa ca pieton pe trecerea de pietoni semnalizată cu indicator și marcaj transversal, dinspre strada - - înspre blocul nr.29 de pe B-dul - - din Municipiul Accidentul era posibil de evitat de către conducătorul auto prin respectarea măsurii de a reduce viteza autoturismului pe care îl conducea, până la oprire, în limita de vizibilitate, în zona trecerii de pietoni, încălcând prevederile art.98 lit.n din Regulamentul de aplicare a Decretului nr.328/1966 republicat, modificat prin HG890 din 1998, în vigoare la data producerii evenimentului rutier analizat.
De asemenea a mai fost audiată martora și i-a fost prezentat inculpatului materialul de urmărire penală.
La data de 21.06.2004 s-a întocmit un nou rechizitoriu prin care a fost trimis în judecată inculpatul, acesta fiind înregistrat la instanț de fond la 13.09.2004.
În cauză a fost citat în calitate de asigurător Societatea de -Reasigurare deoarece la data de 31.12.2001 s-a încheiat polița de răspundere civilă auto - - valabilă pentru perioada 01.01.2002-31.05.2002, pentru autoturismul implicat în acccident, respectiv 1310 TX, cu nr. de înmatriculare - persoana asigurată fiind însă numitul - ci nu inculpatul. Asiguratorul a considerat însă că răspunderea sa poate fi antrenată și poate fi obligat la plata despăgubirilor în limitele normelor emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor prin Ordinul CAS 8/22.11.2001.
Prima instanță, din oficiu, a efectuat cercetări sub aspectul descoperirii eventualei părți responsabile civilmente, dat fiind faptul că inculpatul declarat că la data accidentului efectua cu autoturismul activități de taximetrie în cadrul taxi 7 Această susținere nu a putut fi probată, fiind contrazisă de societatea de taximetrie, care comunicat în mod repetat că nu a avut nici un colaborator cu numele de
Prin sentința penală nr.317/30.01.2006 a Judecătoriei Timișoara, inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani și 6 luni inchisoare cu interzicerea drepturilor prevăzute art.64 lit.a-c pen. pe durata și în condițiile art.71 pen. iar în temeiul art.1 din Legea nr.543/2002 a fost constatată grațiată pedeapsa aplicată.
Prin decizia penală nr.383/A/13.10.2006 a Tribunalului Timișs -a admis apelul declarat de inculpatul, s-a desființat sentința penală nr.317/30.01.2006, pronunțată în dosarul nr.9059/2004 al Judecătoriei Timișoara, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, întrucât la termenul din data de 30.01.2006 nu a fost legal îndeplinită procedura de citare cu inculpatul iar apărătorul acestuia nu a fost prezent și nu au fost respectate dispozițiile art.171 al.3 pr.pen.
În vederea rejudecării, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr-.
După desființarea cu trimitere, partea civilă și-a majorat pretențiile civile la suma de 10.000 lei la data de 28.05.2007.
Instanta de judecată reținut aceasi stare de fapt: la data de 25.01.2002, în jurul orelor 2045, inculpatul a condus autoturismul marca 1310 pe B-dul - - din T dinspre - - înspre Punctele, iar pe trecerea de pietoni din dreptul intersecției bulevardului cu str.- a accidentat pe numitul -, aflat regulamentar în traversarea carosabilului. În urma accidentului, victima a suferit politraumatisme, hematoame precum și o contuzie pulmonară stânga, pe fond de antracoză pulmonară, fibroză valvulară și endocardiacă, miocardofibroză, distrofie hepatică, fibroză pancreatică, tumoră renală stânga, suferințe care în final, au dus la decesul acesteia.
autoturismul condus de inculpat s-au materializat prin spargerea parbrizului, bară protecție față fisurată, conform procesului verbal de cercetare la fața locului.
victimei a fost produsă de autoturismul condus de inculpat iar din dinamica accidentului, nu rezultă că ar mai fi fost implicat un alt autoturism, așa cum inculpatul a încercat să acrediteze ideea pe parcursul procesului penal.
În privința perceperii unui eveniment de un asemenea impact emoțional, un rol foarte important îl au relatările pe care persoanele implicate sau cele apropriate locului producerii evenimentului le dau în momentele imediat următoare producerii unui asemenea eveniment, ele fiind cele mai elocvente, fiind date sub puternica impresie produsă de incident.
În acest sens, este observat faptul că inculpatul a semnat fără nici o obiecțiune procesul verbal întocmit de organele de cercetare penală în prezența unui martor asistent, imediat după accident, reținându-se în cuprinsul acestui înscris că, din declarația conducătorului auto rezultă că în jurul orelor 2040, în timp ce conducea auto marca 1310 cu nr. de înmatriculare - pe B-dul - - din Taa juns în dreptul imobilului cu nr.29 și pe trecerea de pietoni nu a observat o persoană care era angajată în traversarea străzi, accidentând-o grav, observând-o decât în momentul impactului și neobservând din ce direcție s-a angajat în traversarea străzii. S-a mai menționat că nu cunoaște dacă aceea persoană era pe trecerea de pietoni sau nu.
Deși inițial, cu ocazia întocmiri procesului verbal de cercetare la fața locului nu a precizat că în fața sa ar fi circulat un alt autoturism, inculpatul a declarat în aceeași seară (fila 32 6221/2002) că înainte de intersecția dintre B-dul - - cu - -, circulând pe I, în fața sa, a intrat un autoturism pe a II a iar el a continuat sa ruleze fără să observe pe trecerea de pietoni vreun pieton dar s-a trezit cu o lovitură puternică pe mașină și apoi pe parbriz cu o persoană. În a doua declarație (fila 29 6221/2002), dată în data de 25.06.2002, la aproximativ o J de an după producerea accidentului, inculpatul a declarat că în seara zilei de 25.01.2002, în jurul orelor 2045, circula pe B-dul - - spre Punctele, rulând pe a II a iar la un moment dat, de pe I din parcare, a intrat în trafic un autoturism de culoare roșie care l-a jenat, inculpatul fiind nevoit să reducă viteza frânând iar acel auturism ajungând la intersecția dintre B-dul - - cu - a schimbat de circulație de pe a II a pe a III a, la câțiva metri de trecerea de pietoni sau chiar pe trecerea de pietoni, moment în care s-a trezit cu un obiect în parbriz și instinctiv a frânat, oprindu-se la câțiva metri de trecerea de pietoni. A mai declarat că nu a participat la întocmirea procesului verbal de cercetare la fața locului deși a solicitat acest lucru, că acesta a fost întocmit în realitate în 27.01.2002, că i s-a cerut și la semnat după întocmirea sa.
Rezultă fără echivoc din declarațiile inculpatului, că acesta a încercat construirea unei apărării care să-l absolve de vinovăție însă există unele contradicții care, susținute de celelalte probe dovedesc contrariu.
Inculpatul a declarat inițial că s-a trezit cu o lovitură pe mașină și apoi pe parbriz cu o persoană, iar martora a declarat că inculpatul a surprins și accidentat un pieton, auzind o lovitură și imediat văzând un om proiectat pe și apoi pe parbriz, aspecte ce prezumă faptul că inculpatul a lovit victima cu fața mașinii, aceasta fiind și cauza fisurării barei de protecție, după care aceasta a fost proiectată pe parbriz.
Inculpatul nu a făcut inițial nici o referire la faptul că victima ar fi fost lovită de celalalt autoturism, ulterior susținând că aceasta ar fi fost lovită de autoturismul care circula în fața sa și care a trecut de pe I pe a II a (în declarația din 25.01.2002) sau de pe a II a pe a III a (declarația din 25.06.2002), variantă care nu este susținută de martora, prezentă în dreapta inculpatului.
Din declarațiile date în ziua accidentului, 25.01.2002, inculpatul și martora nu au precizat nimic în legătură cu faptul că a inculpatul a solicitat și i s-a refuzat prezența la cercetarea la fața locului fiind imposibil de crezut faptul că inculpatului i s-a solicitat și a semnat procesul verbal de cercetare la fața locului deși ar fi fost întocmit în lipsa sa, întrucât orice persoană de bună credință implicată în varianta accidentului descrisă de inculpat, nu ar fi semnat o constatare care ar fi fost contrară realității și care ar fi avut consecințe nefaste pentru el, aplicarea unei eventuale răspunderi penale.
Contrar celor susținute de inculpat, martora - a declarat că în data de 25.01.2002, în jurul orelor 2045, în timp ce se afla pe B-dul - -, pe trotuar pe partea dreaptă în direcția de mers dispre punctele cardinale spre sediul poliției, ajungând în apropierea intersecției B-dul - - cu str. - - a auzit la un moment dat o singură bufnitură din partea și un puternic zgomot de frânare motiv pentru care, instinctiv a întors privirea și observat un obiect de culoare închisă zburând prin aer, pentru început nerealizând ce reprezenta acel obiect, care a căzut apoi la o distanță de aproximativ 15- 20 metri față de trecerea de pietoni. Imediat după aceasta, traversând strada, martora văzut victima întinsă pe carosabil, precum și pe inculpat coborând din mașină.
Martora a mai declarat că în zona producerii accidentului strada era bine luminată și din direcția autoturismului condus de inculpat nu circula un alt autovehicul în acel moment, cel al inculpatului fiind singurul care circula pe aceea parte a șoselei în acel moment.
De asemenea, al doilea și a al treilea raport de expertiză concluzionează că versiunea inculpatului potrivit căreia victima ar fi fost proiectată printr-un prim impact cu un alt autoturism rămas neidentificat nu este posibilă întrucât toate urmele produse de accident sunt poziționate pe a II a de circulație, în direcția de mers a autotursimului petentului iar pe a III a de mers a drumului nu există nici un fel de urme iar dacă victima ar fi fost preluată de către autoturismul inculpatului nu mai putea fi purtată pe o distanță de 14 și proiectată în lateral.
Concluziile acestor expertize infirmă concluziile primei expertize efectuată în cauză și care a susținut varianta inculpatului, fiind contrare întregului probatoriu administrat în cauză și întemeindu-se pe o împrejurare reținută în mod eronat de către expert, afirmația că cioburile de la locul accidentului nu provin de la autoturismul inculpatului, care nu a avut parbrizul spart ci doar fisurat și de asemenea, nu a avut faruri semnalizatoare sau geamuri sparte or, în procesul-verbal de cercetare la fața locului se consemnează că parbrizul autoturismului condus de inculpat este spart și există cioburi pe carosabil.
Potrivit celui de-al doilea și al treilea raport de expertiză, inculpatul ar fi putut să evite accidentul dacă lua măsurile legale privind circulația în apropierea trecerii de pietoni semnalizată ca atare, având spațiul și timpul necesare opririi, dacă observa din timp pietonul în traversare, iar pietonul putea evita accidentul dacă se la nivelul scuarului și aștepta trecerea autovehicului, culpă ce aparține exclusiv inculpatului care, deși putea să prevadă rezultatul faptei sale nu l-a acceptat, socotind fără temei că el nu se va produce.
În drept, fapta inculpatului constând în uciderea din culpă a victimei -, ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale și a măsurilor de prevedere pentru efectuarea activității de conducător auto, respectiv art.48 lit.n și art.44 pct.26 din Regulamentul de aplicare a Decretului nr.328/1996 întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă prev. de art.178 al.2 pen.
La individualizarea judiciară a pedepsei, prima instanța a avut în vedere pericolul social concret al faptei, împrejurările în care au fost săvârșită, limitele speciale de pedeapsă, culpa exclusivă a inculpatului precum si de comportamentul acestuia în faza de urmărire penală și în timpul judecății, prin care a încercat să ascundă adevărul și să îngreuneze aflarea acestuia de către organele de cercetare și de către instanța, dar și de lipsa antecedentelor penale, prima instanța a aplicat acestuia o pedeapsă cu închisoarea de 4 ani.
Cu privire la acțiunea civilă formulată în cauză prima instanta a reținut că fapta inculpatului a produs prejudicii de natură materială și morală părții civile (soția victimei), prejudiciul material în sumă de 2.600 lei constând în cheltuielile efectuate cu datinile creștine, rezultând din declarația martorei că partea civilă a făcut victimei 3 pomeni (la înmormantare, dupa 6 saptămâni și dupa 6 luni) si chiar daca nu a putut preciza numarul persoanelor participante apreciat ca acestea au fost destul de multe iar prejudiciul moral constând în suferința provocată de decesul victimei -, soțul părții civile și lipsirea acesteia de sprijin în perioada batrâneții, apreciat de instanță în sumă de 7.400 lei.
Potrivit art.998 civ. "orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara" iar potrivit art.999 civ. "omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa dar și de acela cea a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa".
Potrivit art.49 al.1 din Legea nr.136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații răspund, în baza legii, față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, precum și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil iar potrivit art.50 al.1, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea sau distrugerea de bunuri.
În raport de dispozițiile legale citate, s-a constatat că alături de răspunderea pentru fapta proprie, caracteristică inculpatului, scopul asigurării obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule este de a asigura părții vătămate acoperirea prejudiciului produs prin accidente de autovehicule, în limitele prevăzute de normele privind aplicarea legii în domeniul asigurarilor obligatorii de raspundere civila pentru pagube produse tertilor prin acccidente de autovehicule, în anul 2002 limita fiind de 10.000 lei conform art.10 al.1 lit.b din Ordinul nr.8/2001 al Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor.
Prima instanță a apreciat că se impune obligarea, în solidar a inculpatului și asigurătorului Societatea de Reasigurare la plata către partea civilă a despăgubirilor civile întrucât, Decizia nr./20015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu prevede faptul că asigurătorul nu poate fi obligat în solidar cu inculpatul la plata despăgubirilor civile în procesul penal ci stabilește doar calitatea procesuală cu care asigurătorul participă în procesul penal, pe de o parte. Pe de altă parte, solidaritatea în materie delictuală este stabilită de legiuitor în favoarea victimei faptei ilicite, care are la alegere fie obligarea directă a autorului delictului, fie obligarea directă a persoanei care răspunde pentru autor fie obligarea solidară acelor doi.
Deși pe latură civilă, asigurătorul nu răspunde juridic pentru fapta asiguratului în caz de accident de autovehicule așa cum răspunde partea responsabilă civilmente, el asigură plata despăgubirilor conform art.49 al.1 din Legea nr.136/1995 și care se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite, conform art.55 al.1 însă acest aspect nu poate înlătura solidaritatea dintre asigurat (inculpat) și asigurător, rezultată implicit din textele legale citate.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termenul prevăzut de lege, inculpatul și asiguratorul SC. SA- SUCURSALA, cererile fiind înregistrate pe rolul Tribunalul Timiș la data de 20.03.2008 sub același număr de dosar, respectiv -.
În motivarea apelului, asigurătorul a criticat sentința Judecătoriei Timișoara pentru faptul că s-a dispus obligarea, în solidar, a asigurătorului și inculpatului la plata despăgubirilor, și pentru că prima instanță a acordat despăgubiri mai mari decât cele solicitate.
La rândul său, inculpatul și-a motivat apelul arătând că i-a fost încălcat dreptul la apărare întrucât a fost omisă audierea martorului, invocându-se dispozițiile art.327 alin.3 C.P.P. deși aceste dispoziții nu erau incidente în speță, martorul fiind un martor asistent la cercetarea la fața locului. Inculpatul a arătat că audierea acestui martor era de natură să lămurească aspectele controversate ale procesului verbal de cercetare la fața locului, în condițiile în care există opinii divergente exprimate de inculpat și martorii și. În opinia inculpatului, instanța nu avea posibilitatea prevăzută de art.327 alin.3 în C.P.P. condițiile în care martorul nu a fost audiat niciodată. Inculpatul a mai criticat sentința Judecătoriei Timișoara și pentru că i-a fost respinsă solicitarea de audiere, în calitate de martori, a celor doi lucrători de poliție care au întocmit procesul verbal de cercetare la fața locului. În opinia sa, cererea de audiere a celor doi polițiști era pe deplin justificată, întrucât martorul care a semnat procesul verbal nu a putut fi audiat. În continuare, inculpatul a arătat că deși a solicitat efectuarea unei expertize de către Laboratorul Intejudețean de Expertize Criminalistice T, în condițiile în care în cauză au fost efectuate trei expertize clasice cu concluzii divergente, în mod nejustificat prima instanță i-a respins solicitarea.În sfârșit, inculpatul a criticat sentința Judecătoriei Timișoara și sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei, în condițiile în care prima instanță a apreciat că a avut un comportament necorespunzător și a încercat să ascundă adevărul și să îngreuneze aflarea acestuia de către organele judiciare. În realitate, potrivit susținerilor inculpatului, nu a avut parte de un proces echitabil, care să fi fost soluționat într-un termen rezonabil, și datorită faptului că de la momentul producerii accidentului și până în prezent a trecut foarte mult timp, sub pretextul celerității soluționării cauzei, îi este încălcat dreptul la apărare. În acest sens, inculpatul a arătat că Ministerul Public, după restituirea primului rechizitoriu, în loc să procedeze la refacerea rapidă a acestuia, a uzat de toate căile de atac prevăzute de lege, tergiversând soluționarea cauzei. De asemenea, după ce prima hotărâre de condamnare a instanței de fond a fost casată, decizia a fost atacată cu recurs de către partea civilă, care ulterior a fost retras. În final, judecătorul fondului i-a respins toate cererile, încălcându-i astfel dreptul la un proces echitabil.
Prin decizia penală nr. 122/A din 15.04.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, a fost respins apelul declarat de inculpatul, în baza art. 379 pct. 2 lit. a C.P.P. s-a admis apelul declarat de asiguratorul de răspundere civilă SC. SA- SUCURSALA T, s-a desființat sentinta apelată în ceea ce priveste latura civilă a cauzei și rejudecând, s-a dispus:
Asiguratorul de răspundere civilă SC. SA- SUCURSALA T răspunde civil în limitele contractului de asigurare și prin raportare la dispozitiile art. 50, 51, 54 și 55 din Legea nr. 136/1995.
Au fost menținute celelalte dispozitii ale sentintei apelate atât în ceea ce priveste latura penală, cât și în ceea ce priveste latura civilă a cauzei.
Instanța de apel a reținut următoarele:
Inculpatul a criticat sentința primei instanțe datorită faptului că nu a fost audiat martorul, martorul asistent care a semnat procesul verbal de cercetare la fața locului la data de 25.01.2002, instanța făcând aplicarea dispozițiilor art.327 alin.3 în C.P.P. privința acestuia.
Sub acest aspect tribunalul a constatat că Judecătoria Timișoaraa depus toate diligențele pentru a asigura prezența acestuia în fața instanței. În acest sens, el a fost citat la adresa cunoscută pentru termenele de judecată din 28.05.2007, 25.06.2007, 10.09.2007, 08.10.2007, 05.11.2007, 03.12.2007 și 21.01.2008, fără ca procedura de citare să fie îndeplinită. Pe numele martorului au fost emise mai multe mandate de aducere, instanța de fond solicitând mai multor organe ale statului executarea acestora (Poliția Municipiului T, Poliția Comunitară T, Jandarmeria). În ciuda acestor eforturi, martorul nu a putut fi găsit, stabilindu-se că nu mai locuiește la adresa comunicată de Serviciul de Evidență Informatizată a persoanei.
În acest context, renunțarea la audierea acestui martor apare ca fiind pe deplin justificată. Este adevărat faptul că prima instanță a făcut trimitere la dispozițiile art.329 alin.3 raportat C.P.P. la art.327 alin.3 C.P.P. în condițiile în care martorul nu a fost audiat în faza de urmărire penală. Însă, instanța de apel reține că martorul a semnat procesul verbal de cercetare la fața locului în calitate de martor asistent. Este evident că martorii asistenți sunt, de regulă, persoane care nu au cunoștință despre faptele sau împrejurările care fac obiectul probațiunii în cauza penală, rolul lor fiind acela de a garanta că rezultatul și modul desfășurării unei activități procesuale este cel consemnat în procesul verbal întocmit.
Potrivit dispozițiilor art.93 C.P.P. organele de cercetare penală care au efectuat cercetarea la fața locului aveau obligația de a consemna, în cuprinsul procesului verbal, observațiile pe care martorul asistent le are de făcut cu privire la cele constatate și la desfășurarea operațiilor la care a asistat. Or, în prezenta cauză, martorul asistent a semnat procesul verbal de cercetare la fața locului fără observații, ceea ce atestă faptul că cele consemnate de organele de poliție corespund adevărului, astfel că audierea lui nu mai era necesară în cauză, în condițiile în care, după cum s-a arătat deja, în calitate de martor asistent, nu avea cunoștință de faptele sau împrejurările ce formează obiectul probațiunii.
Potrivit dispozițiilor art.89 C.P.P. înscrisurile pot servi ca mijloc de probă dacă în conținutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului. În cadrul înscrisurilor, ca mijloace de probă în procesul penal, un loc deosebit îl ocupă procesele verbale, adică acele înscrisuri în cuprinsul cărora organele judiciare consemnează constatări făcute personal. În mod corect prima instanță a apreciat că în privința celor doi lucrători de poliție, care au întocmit procesul verbal de cercetare la fața locului, mijlocul de probă este procesul verbal încheiat în condițiile prevăzute de art.131 C.P.P. și nu declarațiile polițiștilor. În cuprinsul procesului verbal de cercetare la fața locului, cei doi lucrători de poliție au consemnat împrejurările constatate personal cu ocazia efectuării actului procedural, astfel că audierea lor în calitate de martori, în contextul în care și-au exprimat punctul de vedere în cuprinsul procesului verbal, nu este posibilă.
Mai mult decât atât, pentru ca o probă să poată fi administrată în cadrul procesului penal este necesar ca aceasta să fie utilă și concludentă, adică să poată contribui la aflarea adevărului și să fie necesară soluționării cauzei. Procesul verbal de cercetare la fața locului a fost întocmit la data de 25.01.2002. Audierea celor doi lucrători de poliție, în calitate de martori, după scurgerea unei perioade de timp de mai bine de 7 ani de la acel moment, în nici un caz nu mai poate fi considerată ca fiind utilă și concludentă, astfel că nu poate fi acceptată în condițiile prevăzute de art.67 C.P.P. fiind evident că, datorită trecerii timpului, informațiile pe care cei doi polițiști ar mai fi în măsură să le comunice organelor judiciare nu ar mai putea contribui la aflarea adevărului, spre deosebire de procesul verbal de cercetare la fața locului, întocmit imediat după producerea accidentului.
Mai mult decât atât, instanța de apel a reținut că inculpatul a semnat, fără obiecțiuni procesul verbal de cercetare la fața locului. Ulterior, el a precizat că nu a participat la cercetarea la fața locului, ci doar a semnat acel proces verbal datorită stării de tulburare în care se afla. O asemenea explicație nu este plauzibilă. În situația în care nu ar fi participat la acel act procedural, este greu de crezut că inculpatul l-ar fi semnat fără ca în cuprinsul său să se menționeze că nu a participat la efectuarea acelei cercetări. De asemenea, este foarte greu de crezut că, dacă nu ar fi participat la acea cercetare, inculpatul ar fi acceptat să semneze acel proces verbal fără ca în cuprinsul său să amintească despre un element esențial pe care își întemeiază întreaga apărare - respectiv implicarea unui alt autoturism în accident. În opinia instanței de apel contestarea acelui proces verbal de cercetare la fața locului se datorează dorinței inculpatului de a-și formula o apărare întemeiată pe o împrejurare care nu corespunde adevărului - accidentarea victimei de către un alt autoturism, marcă străină, de culoare roșie - în acest sens putând fi observată și prima declarație a inculpatului, dată imediat după producerea evenimentului rutier, la data de 25.01.2002, când inculpatul nu a amintit nimic în legătură cu acest aspect esențial.
În ceea ce privește pretinsa solicitare a efectuării unui alt raport de expertiză tehnică în cauză, instanța de apel a reținut că la dosarul cauzei există 3 rapoarte de expertiză. În acest sens, la solicitarea inculpatului, organele de urmărire penală au procedat la efectuarea unei expertize tehnice auto de către trei experți, la dosar fiind depus raportul din data de 26.05.2004 întocmit de către trei experți. Împrejurarea că inculpatul este nemulțumit de concluziile acestui raport de expertiză nu poate justifica efectuarea unei noi expertize, în condițiile în care la dosarul de urmărire există alte două rapoarte efectuate cu privire la același accident.
Potrivit dispozițiilor art.125 organele C.P.P. judiciare pot dispune efectuarea unei noi expertize doar dacă au îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză. Or, din analizarea probelor existente la dosar, nu se poate constata subzistența unor elemente care să justifice prezența unor îndoieli cu privire la concluziile raportului. Aceste concluzii pot fi coroborate și cu alte probe administrate în cauză (procesul verbal de cercetare la fața locului, declarațiile martorului, declarația inculpatului din data de 25.01.2002), astfel că simpla nemulțumire a inculpatului în legătură cu concluziile raportului nu poate justifica efectuarea unei noi expertize.
Mai mult decât atât, se poate observa faptul că prin încheierea de ședință din data de 16.06.2008 instanța de apel i-a admis inculpatului cererea formulată și a încuviințat efectuarea unei noi expertize tehnice auto de către Laboratorul de Expertize Criminalistice Cu toate că expertiza a fost încuviințată la data de 16.06.2008, iar inculpatul era primul interesat în efectuarea acesteia, el nu a înțeles să achite contravaloarea acestei expertize până la data de 20.02.2009 conform chitanței depuse la dosar. În condițiile în care expertiza nu a fost plătită, Laboratorul de expertiză nu a procedat la efectuarea acesteia, iar în momentul în care a fost prezentată chitanța de plată a expertizei, potrivit adresei nr.209/2008 din data de 12.02.2009 a Laboratorului de Expertize Criminalistice, lucrarea va putea fi efectuată numai într-un interval de 13-14 luni de la data achitării expertizei. În acest context, la termenul de judecată din data de 18.02.2009 Tribunalul Timișa revenit asupra expertizei încuviințate anterior, apreciind că administrarea acestei probe nu mai este utilă soluționării cauzei. Este de subliniat faptul că instanța a revenit asupra probei la data de 18.02.2009, iar plata s-a făcut la data de 20.02.2009.
În sfârșit, instanța de apel a apreciat că în prezenta cauză nu a fost încălcat sub nicio formă dreptul inculpatului la un proces echitabil. Potrivit dispozițiilor art.67 alin.1 în C.P.P. tot cursul procesului penal părțile pot propune probe și cere administrarea lor. Însă formularea unei cereri în probațiune nu semnifică, în mod automat, și admiterea ei. Așa cum rezultă din prevederile art.67 alin.2 și 3.C.P.P. aceste cereri pot fi admise sau respinse, însă motivat. Or, în prezenta cauză, cererile în probațiune formulate de către inculpat au fost respinse, motivat, astfel că respingerea unei cereri nu poate fi interpretată ca o încălcare a dreptului la apărare.
Inculpatul a criticat sentința Judecătoriei Timișoara arătând și faptul că tergiversarea soluționării cauzei nu i se datorează, aceasta fiind rezultatul exercitării căilor de atac de către Ministerul Public sau partea civilă, în situații în care, potrivit opiniei inculpatului, recurenții nu aveau motive pertinente. Instanța de apel constată că atâta timp cât inculpatul are dreptul să atace hotărârile judecătorești pronunțate împotriva sa, același drept este recunoscut și Ministerului Public și părții civile. Simpla valorificare a căilor de atac prevăzute de lege nu poate fi interpretată ca reprezentând un comportament abuziv al părților și nu poate fi imputată acestora. În consecință, raportându-se la întregul material probator administrat în cauză, în condițiile în care pedeapsa aplicată este situată între limitele prevăzute de lege, iar la stabilirea acesteia, instanța de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art.72 Cod Penal, tribunalul a apreciat că pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată inculpatului este legală și temeinică, fiind corect individualizată.
În ceea ce privește apelul asigurătorului, instanța de apel a constatat că la termenul de judecată din 15.04.2009 SC Reasigurare SA a renunțat la cel de-al doilea motiv de apel, în condițiile în care la dosarul Judecătoriei Timișoara există o cerere formulată de partea civilă, prin care numita și-a majorat pretențiile civile (fila 27 dosar).
Referitor la primul motiv de apel, tribunalul a apreciat că acesta este fondat, asigurătorul neputând fi obligat, în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor civile. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Justiție și Casație prin decizia nr.1/2005 pronunțată într-un recurs în interesul legii, instanța supremă stabilind că poziția asigurătorului în cadrul procesului penal nu poate fi echivalată cu cea a părții responsabile civilmente, astfel că nu poate fi obligat în solidar cu inculpatul la plata despăgubirilor civile. Plata despăgubirilor este garantată de asigurător, care va răspunde în limitele contractului de asigurare, însă el nu poate fi obligat în solidar cu inculpatul la plata despăgubirilor întrucât solidaritatea nu este prevăzută nici de lege și nici prin contractul de asigurare.
Împotriva deciziei penale nr.122/A din 15.04.2009 a Tribunalului Timiș pronunțată în dosarul nr- a declarat recurs, inculpatul, în termenul prevăzut de lege, înregistrat pe rolul Curții de APEL TIMIȘOARA la data de 12.05.2009 sub nr-.
În motivele de recurs depuse la termenul din 25.06.2009 inculpatul a solicitat casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece instanța de apel, în complet format dintr-un singur judecător, a revenit asupra unei probe care i-a fost încuviințată inculpatului, aceasta a încălcat dispozițiile legale privitoare la competență, sancțiunea prevăzută de lege fiind nulitatea absolută.
Din analiza deciziei recurate, prin prisma motivelor de recurs invocate și analizate din oficiu, Curtea constată că recursul declarat este fondat, pentru considerentele ce urmează.
Starea de fapt reținută este corectă, fiind rezultatul coroborării întregului materialul probator administrat în cauză din care rezultă că inculpatul a comis fapta imputată prin rechizitoriu.
În conformitate cu dispozițiile art.72 pen. la stabilirea și aplicarea pedepsei se ține seama de dispozițiile părții generale a codului penal, de limitele speciale de pedeapsă, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana inculpatului și de împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală. Atingerea dublului scop preventiv și educativ al pedepsei este condiționată de caracterul adecvat al acesteia, de asigurarea unei reale evaluări între gravitatea faptei, periculozitatea socială a autorului pe de o parte și durata sancțiunii și natura sa pe de altă parte.
Criteriile generale de individualizare a pedepselor sunt expres prevăzute de legiuitor în dispozițiile art.72 pen. și orice abatere de la judicioasa lor utilizare în procesul de stabilire și aplicare a pedepsei presupune analizarea obiectivă a probelor de la dosar care duc la aplicarea acestora. Ca măsură de constrângere și mijloc de reeducarea pedeapsa aplicată de prima instanța este just stabilită față de modul de săvârșire al faptei, personalitatea inculpatului și natura infracțiunii comise.
În ceea ce privește pedepsele accesorii Curtea constată că acestea au fost greșit aplicate raportat la împrejurările concrete ale cauzei.
Astfel, la stabilirea pedepselor accesorii instanța a aplicat jurisprudența Curții Europene a drepturilor omului având în vedere faptul că într-o speță (cauza Hirst Contra Regatului Unit nr.2 din 6.10.2005) Curtea a statuat că prin interzicerea dreptului de alege se încalcă prev. art.3 al Protocolului nr.1 din CEDO.
De asemenea nu a interzis nici dreptul prevăzut de art.64 lit.c cod penal, întrucât inculpatul nu s- folosit la săvârșirea infracțiunii în speță de o anumită funcție sau profesie.
Motivele de recurs invocate, respectiv încălcarea competenței și a dreptului la apărare ca urmare ca constituirii completului în apel dintr-un singur judecător și revenirea asupra probei încuviințate nu au fost dovedite în cauză, întrucât încheierea din 18.02.2009 este un act oficial care nu a fost declarat fals, iar în practicaua acesteia s-a consemnat faptul că, la acel termen completul a fost alcătuit în mod legal din doi judecători.
Având în vedere cele expuse în baza art. 38515pct.2 lit. d pr.pen va admite recursul declarat de inculpatul împotriva deciziei penale nr.122/A din 15.04.2009 a Tribunalului Timiș pronunțată în dosarul nr-.
Pe cale de consecință a casat decizia recurată și sentința penală nr. 306/07.02.2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara numai cu privire la pedeapsa accesorie și rejudecând va înlătura interzicerea dreptului de a alege prevăzut de art.64 lit a teza I-a precum și dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii, prev. de art.64 lit. c.A Cod Penal menținut celelalte dispoziții ale hotărârilor penale atacate.
Potrivit art. 192 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare către stat în recurs rămân în sarcina acestuia.
Conform art.193 va C.P.P. obliga pe inculpat la plata sumei de 500 lei reprezentând onorariu apărător către partea civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În temeiul prevederilor art.38515alin.1 pct.2 lit.b p Cod Penal admite recursul declarat de inculpatul, împotriva deciziei penale nr.122/A/15.04.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
Casează decizia penală recurată și sentința penală nr.306/04.02.2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr- numai cu privire la pedeapsa accesorie și rejudecând înlătură interzicerea exercițiului dreptului de "a alege" prev. de art.64 lit.a teza I-a p și a dreptului de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul la săvârșirea infracțiunii prev.de art.64 lit."c"
Cod PenalMenține nemodificare celelalte dispoziții ale hotărârilor penale casate.
În baza art.192 alin.3 p Cod Penal cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
În temeiul prevederilor art.193 p Cod Penal obligă inculpatul la plata sumei de 500 lei cheltuieli judiciare către partea civilă, reprezentând onorariu avocat în recurs.
DEFINITIVĂ.
Pronunțată în ședința publică, azi 25 Iunie 2009.
Ptr. Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - aflat în - - -
Președinte secție,
-
Grefier,
Red.CM/30.06.09
Tehnored AJ/ 2 ex/ 3.07.09
Prima instanță: Jud. T -
Apel: Trib. T-,
Președinte:Codrina Iosana MartinJudecători:Codrina Iosana Martin, Florin Popescu, Ion
