Vătămarea corporală din culpă (Art 184 cod penal). Decizia 345/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Jurisprudenţă şi speţe de drept penal (Jurindex)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA I-A PENALĂ

Dosar nr-

239/2009

DECIZIA PENALĂ NR.345/

Ședința publică din data de 09 martie 2009

CURTEA DIN:

PREȘEDINTE: Niculae Stan

JUDECĂTOR 2: Carmen Veronica Găină

JUDECĂTOR 3: Vasile

GREFIER -

__________________________________________________________

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procuror.

Pe rol, se află judecarea cauzei penale având ca obiect recursurile declarate de inculpații și și de partea responsabilă civilmente SC SRL împotriva Deciziei penale nr.51/A din data de 19 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a II-a Penală în Dosarul nr-.

La apelul nominal făcut în ședință publică, au răspuns recurentul inculpat, personal și asistat juridic de apărător ales, avocat, în baza împuternicirii nr.-/03.03.2009, depusă la dosar, recurenta parte responsabilă civilmente SC SRL, reprezentată de apărător ales, avocat, în baza împuternicirii nr.19054/24.02.2009, depusă la dosar și intimatul parte civilă, personal. Au lipsit recurentul inculpat, a cărui asistență juridică a fost asigurată de apărător desemnat din oficiu, avocat, în baza delegației nr.-/09.03.2009, depusă la dosar, intimatele părți civile CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE a municipiului B și SPITALUL DE URGENȚĂ B și intimatul asigurător de răspundere civilă SC SA.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții că recurenta parte responsabilă civilmente SC SRL a depus la dosar, prin Serviciul Registratură, la data de 04 martie 2009, motivele scrise de recurs.

Apărătorul din oficiu al recurentului inculpat solicită a se lua act că delegația sa a încetat prin prezentarea apărătorului ales al acestuia și să se dispună plata onorariului cuvenit pentru prestația sa.

Intimatul parte civilă precizează că are apărător ales și solicită acordarea unui nou termen de judecată, pentru a studia motivele de recurs depuse la dosar.

Reprezentantul Ministerului Public se opune acestei cereri, arătând că la dosar nu există o împuternicire avocațială din care să rezulte că intimatul parte civilă are angajat un apărător ales.

Curtea respinge cererea formulată de intimatul parte civilă, constatând că este cel de-al doilea termen de judecată la care se solicită de către acesta amânarea cauzei pentru lipsă de apărare.

Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și, făcând aplicarea dispozițiilor art.385¹³din Codul d e procedură penală, acordă cuvântul în dezbateri asupra recursurilor.

Apărătorul ales al recurentului inculpat solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și, pe fond, achitarea acestuia în temeiul art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.a din Codul d e procedură penală (pentru infracțiunea prevăzută de art.36 alin.2 din Decretul nr.328/1966) și respectiv în temeiul art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.c din Codul d e procedură penală (pentru infracțiunea prevăzută de art.184 alin.2 și 4 din Codul penal).

Susține incidența în speță a cazurilor de casare prevăzute de art.385⁹alin.1 pct.9, 10 și 14 din Codul d e procedură penală.

În ceea ce privește cazurile de casare prevăzute de art.385⁹alin.1 pct.9 și 10 din Codul d e procedură penală, arată că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, iar instanța respectivă nu s-a pronunțat cu privire la unele probe administrate în cauză. Consideră că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că nu se impune o nouă apreciere a probelor și nu a încuviințat extinderea probatoriului.

Arată că, la dosarul cauzei, există declarații contradictorii ale martorilor, în timp ce, în procesul verbal de constatare întocmit la fața locului, se consemnează că inculpatul a fost conducătorul autoturismului.

Instanțele inferioare au reținut în mod greșit declarațiile părții vătămate, care, la momentul accidentului, se afla într-o stare avansată de ebrietate. De asemenea, martorii audiați sunt persoane aflate în relație de rudenie sau de amiciție cu partea vătămată, fapt ce denotă un grad ridicat de subiectivism din partea acestora.

În același timp, instanțele inferioare nu au ținut seama de constatările organelor de poliție, de expertiza tehnică efectuată și de raportul privind detectarea comportamentul simulat, în schimb evidențiind aspecte ce rezultă din declarațiile subiective ale părții vătămate și martorilor, care au și fost schimbate în mod repetat.

În opinia apărării, instanțele inferioare nu au reținut circumstanțele corecte în care s-au produs faptele.

Pe latură civilă, solicită respingerea acțiunii civile, ca fiind inadmisibilă.

Apărătorul din oficiu al recurentului inculpat arată că lasă la aprecierea Curții pronunțarea asupra admisibilității recursului acestuia, având în vedere că apelul a fost formulat tardiv iar, în temeiul art.364 alin.1 din Codul d e procedură penală, a fost respinsă ca nefondată cererea sa de repunere în termenul de apel.

Apărătorul ales al recurentei parte responsabilă civilmente SC SRL solicită, în temeiul art.385⁹alin.2 și art.385¹⁵din Codul d e procedură penală, admiterea recursului și casarea deciziei atacate, sub aspectul laturii civile a cauzei.

Arată că Tribunalul nu a motivat în fapt și în drept soluția de respingere a apelului declarat de partea responsabilă civilmente.

Sub aspectul daunelor materiale, susține că acestea au fost stabilite în mod greșit de către instanța care a judecat cauza în fond după casare, întrucât partea civilă nu a făcut decât parțial dovada acestora.

În ceea ce privește daunele morale, consideră că sunt disproporționate în raport cu suferința determinată de accident părții civile.

Cu ocazia judecății în apel, apărarea a relevat că instanța de fond avea obligația să facă cercetări cu privire la daunele materiale și morale pretinse de partea civilă și a solicitat efectuarea unei noi expertize medico-legale pentru a stabili gravitatea leziunilor, însă instanța de apel a apreciat că această cerere nu este utilă cauzei.

În opinia apărării, daunele morale nu pot depăși suma de 8.000 lei, având în vedere durata concediilor medicale ale părții vătămate.

Solicită a se reține cauza spre rejudecare, sub aspectul laturii civile și a se reaprecia probele administrate în cauză sub acest aspect.

Cu privire la recursul declarat de inculpatul, consideră că, în cauză, s-a comis o eroare judiciară, întrucât nu există dovezi certe din care să rezulte că acesta a fost conducătorul autoturismului.

Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea, ca nefondate, a tuturor recursurilor declarate în cauză.

În ceea ce îl privește pe inculpatul, consideră că instanțele de fond și apel au reținut în mod corect vinovăția acestuia, în raport cu probatoriul administrat. Astfel, în procesul verbal de cercetare la fața locului, întocmit la data de 05 aprilie 2002, se arată că a fost prezent și martorul ocular, iar din examinarea conținutului acestui proces verbal rezultă că martorul menționat a indicat locul săvârșirii faptei, nu însă și cine se afla la volanul autoturismului. De asemenea, în declarația din data de 16 aprilie 2002, același martor a arătat numai locul accidentului. Ulterior, martorul a precizat că nu a făcut referire la conducătorul autoturismului, întrucât nu a fost întrebat. Din probele dosarului, rezultă că, la volanul autoturismului, s-a aflat inculpatul, în acest sens fiind declarațiile părții vătămate, dar și declarațiile martorilor oculari, care, în mod constant, au susținut acest lucru, același aspect fiind afirmat, atât de partea vătămată, cât și de martori, și cu ocazia confruntării acestora cu ambii inculpați. În plus, inculpatul este cel care a lăsat numărul său de telefon părții vătămate accidentate. Or, numai o persoană care se simțea vinovată ar fi lăsat un număr de contact, pentru a deschide calea unei soluționări amiabile a cauzei. În același timp, subliniază că există contradicții între declarațiile inculpaților și cu privire la modul în care fapta a fost săvârșită. Mai mult, martora a declarat că, imediat după producerea accidentului, inculpatul a afirmat că nu este el cel care a condus autoturismul. Solicită a se avea în vedere și raportul de expertiză, întocmit cu respectarea dispozițiilor legale, conform căruia conducătorul autoturismului, respectiv inculpatul, este cel care a creat starea de pericol și singurul care putea să evite accidentul. Concluzionând, apreciază că instanțele inferioare nu au comis nicio eroare cu privire la persoana care se afla la volanul autoturismului, aceasta fiind cu certitudine inculpatul.

În privința celorlalte aspecte invocate în susținerea recursului declarat de acest inculpat, arată că nu se încadrează în cazurile de casare la care apărarea a făcut referire.

Cu privire la recursul declarat de inculpatul, arată că soluția Tribunalului, de respingere a cererii acestuia de repunere în termenul de apel, este legală și temeinică, întrucât acea cale de atac nu a fost introdusă în termen, iar inculpatul nu a dovedit vreun motiv justificat care l-a împiedicat să o formuleze în termenul legal.

Cu privire la recursul declarat de partea responsabilă civilmente SC SRL, consideră nu este incident cazul de casare invocat de aceasta. De asemenea, apreciază că daunele morale și materiale au fost corect acordate, nemulțumirea părții responsabile civilmente cu privire la cuantumul acestora fiind nefondată. În ceea ce privește expertiza medico-legală, apreciază că partea responsabilă civilmente nu avea niciun interes în efectuarea acesteia, întrucât la stabilirea despăgubirilor s-a avut în vedere numai prejudiciul suferit de partea vătămată la momentul săvârșirii faptei, independent de orice eventuală agravare a sănătății ei.

Apărătorul ales al recurentului inculpat susține admiterea recursurilor declarate de inculpatul și de partea responsabilă civilmente SC SRL.

Apărătorul din oficiu al recurentului inculpat lasă la aprecierea instanței cu privire la recursurile declarate de inculpatul și de partea responsabilă civilmente SC SRL.

Intimatul parte civilă arată că nu este de acord cu susținerile recurenților privitoare la daunele morale și materiale ce i-au fost acordate și solicită respingerea tuturor recursurilor declarate în cauză, ca nefondate.

Recurentul inculpat, personal, în ultimul cuvânt, arată că este nevinovat. Subliniază că martora a declarat că nu știe cine se afla la volanul autoturismului. Arată că nu a dat numărul său de telefon nimănui și că, la momentul faptei, nu avea permis de conducere, astfel că nu el este cel care a condus autoturismul.

CURTEA

Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:

PrinSentința penală nr.1252/F din data de 20 mai 2005, pronunțată în Dosarul nr.698/2005, Judecătoria Bufteaa hotărât astfel:

În baza art.184 alin.2 și 4 cu aplic. art.33 lit.a din Codul penal, a condamnat pe inculpatul la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În baza art.260 alin.1 cu aplic. art.33 lit.a din Codul penal, a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art.78 alin.2 din nr.OUG195/2002 cu aplic. art.33 lit.a din Codul penal, nu a pronunțat nicio soluție.

În baza art.34 lit.b din Codul penal, a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa 2 ani închisoare.

În baza art.81-82 din Codul penal, a dispus suspendarea condiționată a executării acestei pedepse pe un termen de încercare de 4 ani.

A pus în vedere inculpatului dispozițiile art.83 din Codul penal.

În baza art.260 alin.1 cu aplic. art.33 lit.a din Codul penal, a condamnat pe inculpatul la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art.264 alin.1 cu aplic. art.33 lit.a din Codul penal, a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art.34 lit.b din Codul penal, a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art.81-82 din Codul penal, a dispus suspendarea condiționată a executării acestei pedepse pe un termen de încercare de 3 ani.

A pus în vedere inculpatului dispozițiile art.83 din Codul penal.

A admis acțiunea civilă formulată de partea civilă și a obligat pe inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC SRL, plata către aceasta a sumei de 150.000.000 ROL, reprezentând despăgubiri civile.

A luat act că nu s-a constituit parte civilă.

A constatat că, în cauză, nu a putut fi identificat asigurătorul.

A obligat pe inculpați la plata sumei de câte 5.000.0000 ROL, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.

PrinDecizia penală nr.857/A din data de 14 septembrie 2005, pronunțată în Dosarul nr.3858/2005, Tribunalul București - Secția I-a Penală a admis apelurile declarate de cei doi inculpați, a desființat sentința anterior menționată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, cheltuielile judiciare rămânând în sarcina statului.

S-a reținut că instanța de fond a omis să se pronunțe cu privire la una dintre infracțiunile cu care a fost sesizată.

Totodată, s-a stabilit în sarcina instanței de fond, cu ocazia rejudecării, obligația de a avea în vedere incidența dispozițiilor art.13 din Codul penal cu privire la infracțiunea prevăzută de art.78 alin.2 din nr.195/2002 și de a reanaliza condițiile ce atrag răspunderea penală conform art.260 din Codul penal, cu referire la împrejurarea că subiectul activ al infracțiunii incriminate de acest articol este unul calificat.

În rejudecarea fondului, s-a constituit parte civilă cu suma de 35.169.962 ROL, daune materiale, reprezentând cheltuieli de spitalizare a victimei în perioada 05 - 25 aprilie 2002.

La rândul său, partea civilă și-a majorat pretențiile civile la 30.000 RON, din care 15.000 RON, daune materiale și 15.000 RON, daune morale.

A fost introdusă în cauză, în calitate de asigurător, SC SA.

PrinSentința penală nr.1144/F din data de 28 aprilie 2006, pronunțată în Dosarul nr.7326/2005, Judecătoria Bufteaa hotărât astfel:

În temeiul art.334 din Codul d e procedură penală, a schimbat încadrarea juridică a faptelor, după cum urmează:

- pentru inculpatul, din infracțiunile prevăzute de art.184 alin.2 și 4 din Codul penal, art.260 alin.1 din Codul penal și art.78 alin.2 din nr.OUG195/2002, toate cu aplic. art.33 lit.a din Codul penal în infracțiunile prevăzute de art.184 alin.2 și 4 din Codul penal, art.260 alin.1 din Codul penal și art.36 alin.2 din Decretul nr.328/1966 cu ref. la art.13 din Codul penal, toate cu aplic. art.33 lit.a din Codul penal;

- pentru inculpatul, din infracțiunile prevăzute de art.260 alin.1 din Codul penal și art.264 alin.1 din Codul penal, toate cu aplic. art.33 lit.a din Codul penal în infracțiunile prevăzute de art.260 alin.1 din Codul penal și art.292 din Codul penal, toate cu aplic. art.33 lit.b din Codul penal.

În temeiul art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.c din Codul d e procedură penală, a achitat pe inculpatul pentru infracțiunea de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art.184 alin.2 și 4 din Codul penal.

În temeiul art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.d din Codul d e procedură penală, a achitat pe același inculpat pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă, prevăzută de art.260 alin.1 din Codul penal.

În temeiul art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.a din Codul d e procedură penală, a achitat pe același inculpat pentru infracțiunea de conducere pe drumurile publice a unui autoturism cu permisul suspendat, prevăzută de art.36 alin.2 din Decretul nr.328/1966 cu ref. la art.13 din Codul penal.

În temeiul art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.d din Codul d e procedură penală, a achitat pe inculpatul pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă, prevăzută de art.260 alin.1 din Codul penal.

În temeiul art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.d din Codul d e procedură penală, a achitat pe același inculpat pentru infracțiunea de favorizare a infractorului, prevăzută de art.264 alin.1 din Codul penal.

În temeiul art.346 alin.3 din Codul d e procedură penală, a respins, ca inadmisibile, acțiunile civile formulate de părțile civile și

A respins, ca rămasă fără obiect, excepția lipsei calității procesuale pasive a părții responsabile civilmente SC SRL.

A constatat că părțile civile au deschisă calea unei acțiuni îndreptate împotriva persoanei responsabile de producerea pagubelor.

În temeiul art.193 alin.6 din Codul d e procedură penală, a luat act că partea civilă, inculpații și partea responsabilă civilmente nu au solicitat cheltuieli judiciare.

În temeiul art.192 alin.3 din Codul d e procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

PrinDecizia penală nr.1088/A din data de 08 decembrie 2006, pronunțată în Dosarul nr-, Tribunalul București - Secția a II-a Penală a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea și partea civilă, a desființat sentința anterior menționată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, cheltuielile judiciare rămânând în sarcina statului.

S-a reținut că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică, sub aspectul achitării inculpaților, stabilindu-se în sarcina acesteia, cu ocazia rejudecării, obligația de a reaudia martorii și, de asemenea, sub aspectul modului de soluționare a laturii civile a cauzei, față de împrejurarea că partea civilă și-a majorat pretențiile civile.

PrinDecizia penală nr.136/R din data de 29 ianuarie 2007, pronunțată în Dosarul nr-, Curtea de Apel București - Secția I-a Penală a luat act de retragerea recursului declarat de partea responsabilă civilmente SC SRL împotriva deciziei din apel, dispunând obligarea acesteia la plata sumei de 100 lei, cheltuieli judiciare către stat.

În cea de-a doua rejudecare a fondului cauzei, rin p.Sentința penală nr.224/F din data de 25 aprilie 2008, pronunțată în Dosarul nr-, Judecătoria Bufteaa hotărât astfel:

În temeiul art.334 din Codul d e procedură penală, a schimbat încadrarea juridica a faptelor, după cum urmează:

În temeiul art.184 alin.2 și 4 din Codul penal, a condamnat pe inculpatul (fiul lui și, născut la data de 01 septembrie 1976 în B, CNP -) la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă.

În temeiul art.1 din Legea nr.543/2002, a constatat această pedeapsă grațiată, în întregime.

În temeiul art.7 din Legea nr.543/2002, a atras atenția inculpatului asupra condițiilor privind revocarea grațierii.

În temeiul art.81 din Codul penal, a suspendat condiționat executarea pedepsei pe un termen de încercare de 2 ani, stabilit și redus conform art.82 din Codul penal.

În temeiul art.359 din Codul d e procedură penală, a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art.83 din Codul penal, privitoare la revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

În temeiul art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.d din Codul d e procedură penală, a achitat pe același inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art.260 alin.1 din Codul penal.

În temeiul art.36 alin.2 din Decretul nr.328/1966 cu ref. la art.13 din Codul penal, a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 9 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autoturism cu permisul suspendat.

În temeiul art.1 din Legea nr.543/2002, a constatat această pedeapsă grațiată, în întregime.

În temeiul art.7 din Legea nr.543/2002, a atras atenția inculpatului asupra condițiilor privind revocarea grațierii.

În temeiul art.81 din Codul penal, a suspendat condiționat executarea pedepsei pe un termen de încercare de 2 ani, stabilit și redus conform art.82 din Codul penal.

În temeiul art.359 din Codul d e procedură penală, a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor prevăzute de art.83 din Codul penal, privitoare la revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

În temeiul art.292 din Codul penal, a condamnat pe inculpatul (fiul lui și, născut la data de 25 august 1980 în B, CNP -) la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații.

În temeiul art.1 din Legea nr.543/2002, a constatat această pedeapsă grațiată, în întregime.

În temeiul art.7 din Legea nr.543/2002, a atras atenția inculpatului asupra condițiilor privind revocarea grațierii.

În temeiul art.81 din Codul penal, a suspendat condiționat executarea pedepsei pe un termen de încercare de 2 ani, stabilit și redus conform art.82 din Codul penal.

În temeiul art.14 alin.3 lit.b și art.346 din Codul d e procedură penală rap. la art.998 - 999 din Codul civil, a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă și integral acțiunea civilă formulată de partea civilă SPITALUL CLINIC DE URGENȚĂ

A obligat pe inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC SRL, la plata către partea civilă a sumei de 15.000 lei, cu titlu de daune morale și a sumei de 6.208,32 lei, cu titlu de daune materiale, precum și la plata către partea civilă SPITALUL CLINIC DE URGENȚĂ Bas umei de 3.516,99 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale acordate părții vătămate.

În temeiul contractului de asigurare și art.55 din Legea nr.136/1995 (modificată prin Legea nr.172/2004), a obligat și asigurătorul SC SA la plata acelorași sume, reprezentând despăgubiri civile, în limita plafonului maxim prevăzut pentru anul 2002 prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

În temeiul art.191 din Codul d e procedură penală, a obligat pe inculpați, inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente SC SRL, la plata sumei de 2.000 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Onorariile apărătorilor din oficiu au fost avansate din fondurile speciale ale Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța această hotărâre, Judecătoria a constatat că inculpații au fost trimiși în judecată la data de 20 decembrie 2004, prin actul de sesizare fiind reținută următoarea situație de fapt:

La data de 05 aprilie 2002, organele de politie au fost sesizate în legătura cu producerea unui accident de circulație pe DN2 în comuna Găneasa, satul, județul I, accident soldat cu vătămarea corporală a unei persoane. Din cercetările efectuate, a rezultat că, în acea zi, în jurul orei 17⁴⁵, inculpatul a condus autoturismul cu număr de înmatriculare B-40- pe DN2, din direcția U către Ajungând pe raza localității anterior menționate, conducătorul autoturismului a intrat pe partea dreapta, în depășirea unui alt autoturism oprit pentru a acorda prioritate la trecerea de pietoni, a pierdut controlul direcției și a accidentat un pieton aflat în afara părții carosabile. În urma accidentului, victima, identificată în persoana părții vătămate, a fost transportată la Spitalul Clinic de Urgență, unde a rămas internată. Prin raportul de expertiză medico-legală nr.A1/J/243/2002, s-a stabilit că victima a suferit un politraumatism în ziua de 05 aprilie 2002, posibil în condițiile unui accident de circulație, necesitând 150 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare de la data producerii, fără a rămâne cu infirmitate fizică în ipoteza unei evoluții favorabile. La sosirea organelor de poliție la locul accidentului, inculpatul și pasagerul aflat în autoturism, respectiv inculpatul, au declarat în mod mincinos că autorul accidentului ar fi fost cel din urmă. Motivația acestor declarații mincinoase a fost aceea că inculpatul avea permisul suspendat, iar situația materială a acestuia era net superioară celei a inculpatului, care era și angajatul său. Susținerile inculpaților au fost contrazise atât de declarațiile părții vătămate, cât și de declarațiile martorilor, G și, aceste declarații fiind menținute și cu ocazia confruntărilor efectuate. Din raportul de expertiză tehnică, a rezultat că viteza autoturismului condus de inculpatul, în momentele premergătoare accidentului, a fost de circa 60 km/oră. De asemenea, a rezultat că momentul apariției stării de pericol a fost acela în care conducătorul autoturismului a intrat în raza de acțiune a indicatorului "presemnalizare trecere pietoni" și că numai acesta a avut posibilitatea de a evita producerea accidentului. Din adresa nr.5455/2004 a Direcției de Evidență Informatizată a Persoanei, a rezultat că inculpatul avea permisul de conducere suspendat pe o perioada de 90 de zile, începând cu data de 08 februarie 2002.

Fiind audiați în cursul judecății, inculpații și nu au recunoscut săvârșirea faptelor pentru care au fost trimiși in judecata, ambii declarând că, la momentul producerii accidentului, autoturismul era condus de către cel din urmă.

În timpul cercetării judecătorești, au mai fost audiați partea vătămată și martorii, și (care au dat declarații și cursul urmăririi penale), precum și martorii în circumstanțiere și. Totodată, conform art.327 alin.3 din Codul d e procedură penală, s-a dat citire declarației martorului G din faza de urmărire penală, în condițiile în care, deși legal citat, inclusiv cu mandat de aducere, acesta nu s-a prezentat în fata instanței pentru audiere. Reprezentantul Ministerului Publica renunțat la audierea martorului, instanța luând act de această renunțare, potrivit art.329 alin.1 din Codul d e procedură penală. Instanța a respins cererea de efectuare a unei noi expertize medico-legale cu privire la vătămările corporale suferite de partea vătămată.

Sub aspectul încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpaților prin actul de sesizare, Judecătoria a constatat următoarele:

Fapta de a conduce un autoturism pe drumurile publice având permisul suspendat, reținută în sarcina inculpatului, a fost săvârșită la data de 05 aprilie 2002, anterior intrării în vigoare a nr.OUG195/2002 și sub incidența Decretului nr.328/1966. Întrucât limitele de pedeapsă prevăzute de art.36 alin.2 din Decretul nr.328/1966 sunt inferioare celor prevăzute de art.78 alin.2 din nr.OUG195/2002, în cauză sunt incidente dispozițiile art.13 din Codul penal, privitoare la aplicarea legii penale mai favorabile.

Inculpatul a fost acuzat că a dat declarații necorespunzătoare adevărului, prin care l-a favorizat pe celălalt inculpat, cele două infracțiuni reținute în sarcina acestuia prin actul de sesizare aflându-se în concurs ideal, întrucât sunt rezultatul unei singure acțiuni. Pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de favorizare a infractorului, prevăzută de art.264 din Codul penal, se cere, sub aspectul laturii obiective, să se dea un ajutor unui infractor, fără o înțelegere survenită înaintea sau în timpul săvârșirii faptei. Din actul de sesizare și din probele administrate, a rezultat că ajutorul dat de acest inculpat a constat numai în declararea unor aspecte necorespunzătoare adevărului, faptă care, potrivit practicii și doctrinei judiciare, nu constituie infracțiunea de favorizare a infractorului, ci infracțiunea de fals în declarații, prevăzută de art.292 din Codul penal, întrucât declararea s-a realizat în fața unui organ de stat, în vederea producerii de consecințe juridice, aceasta servind potrivit legii la producerea unor astfel de consecințe.

În urma analizării întregului material probator al cauzei, conform art.63 alin.2 din Codul d e procedură penală, Judecătoria a reținut, în fapt, că, la data de 05 aprilie 2002, în jurul orei 17⁴⁵, inculpatul a condus autoturismul cu număr de înmatriculare B-40- pe DN2, din direcția U către B și, ajungând pe raza comunei Găneasa, satul, județul I, a intrat pe partea dreapta, în depășirea unui alt autoturism oprit pentru a acorda prioritate la trecerea de pietoni, a pierdut controlul direcției și a accidentat-o pe partea vătămată, aflată în afara părții carosabile, aspecte ce au rezultat din declarațiile părții vătămate, coroborate cu declarațiile martorilor, și G, precum și cu procesele verbale de confruntare a martorilor cu cei doi inculpați. În urma accidentului, partea vătămată a fost transportată la Spitalul Clinic de Urgență, unde a și fost internată.

Potrivit raportului de expertiză medico-legală nr.A1/J/243/2002, partea vătămată a suferit un politraumatism în ziua de 05 aprilie 2002, posibil în condițiile unui accident de circulație, a necesitat pentru vindecare 150 de zile de îngrijiri medicale, începând cu data producerii, iar în ipoteza unei evoluții favorabile nu va rămâne cu infirmitate fizică.

Din raportul de expertiză tehnică, au rezultat următoarele: viteza autoturismului condus de inculpat, în momentele premergătoare accidentului, a fost de circa 60 km/oră; momentul apariției stării de pericol a fost acela în care conducătorul autoturismului a intrat în raza de acțiune a indicatorului "presemnalizare trecere pietoni"; numai conducătorul auto a avut posibilitatea de a evita producerea accidentului, victima neavând o astfel de posibilitate.

Potrivit adresei nr.5455/2004 a Direcției de Evidență Informatizată a Persoanei, inculpatul avea permisul de conducere suspendat pe o perioada de 90 de zile, conform art.44 alin.3, cu începere de la data de 08 februarie 2002.

Pentru a reține această situație de fapt, Judecătoria a avut în vedere declarațiile părții vătămate, care a declarat că a fost conștientă imediat momentului impactului și astfel l-a văzut pe inculpatul ca fiind cel care a coborât de la volanul autoturismului. Această afirmație se coroborează cu declarațiile tuturor martorilor audiați în cauză, care chiar l-au indicat în fața instanței pe inculpatul ca fiind cel care a condus autoturismul.

Judecătoria a apreciat că aceste mijloace de probă sunt completate și de deducțiile logice, prezumții simple pe care le-a tras de la fapte recunoscute chiar de către cei implicați.

Astfel, însuși inculpatul a declarat în fața instanței că, după impact, a coborât prin partea dreaptă a autoturismului, dar a intrat din nou în acesta prin partea pentru a-și lua telefonul. Acest aspect vădește nesinceritatea inculpatului, în condițiile în care, deși a pretins că a stat pe locul din dreapta, a intrat totuși în autoturism prin partea pentru a-și lua telefonul, care probabil se afla în partea în care a stat și posesorul lui.

De asemenea, inculpatul a declarat că a fost îmbrâncit de o persoană, care i-a reproșat producerea accidentului, aspect care se coroborează și cu declarațiile martorei, care i-a reproșat inculpatului că i-a omorât fratele.

La rândul lor, ceilalți martori au declarat că inculpatul a afirmat, atunci când i s-a reproșat fapta, că nu el este cel care a condus autoturismul.

Judecătoria a reținut și existența unor neconcordante în declarațiile inculpatului, de natură să pună sub semnul întrebării momentele de sinceritate ale acestuia.

Astfel, inculpatul a declarat că partea vătămată știa că el are permisul suspendat și, astfel, a încercat să profite, urmărind să obțină despăgubiri mai mari, dar tot acesta a declarat că, anterior accidentului, nu îi cunoștea nici pe partea vătămată și nici pe martori, prima susținere a inculpatului dovedind încercarea sa de ascundere a adevărului.

Totodată, inculpatul a declarat că, în momentul impactului, s-a privit o fracțiune de secundă în cu partea vătămată, care a fost lovită de autoturism cu partea, aspect ce a fost declarat și de victimă. Or, este puțin plauzibil ca inculpatul, dacă s-ar fi aflat într-adevăr în dreapta șoferului, să se privească în cu partea vătămată, care a fost lovită de autoturism cu partea corespunzătoare conducătorului acelui autoturism, ci, mai degrabă, această afirmație a sa confirmă acuzația care i s-a adus.

În același timp, părții vătămate i-a fost lăsat numărul de telefon al inculpatului, chiar dacă, pentru numărul respectiv, acesta a încheiat contractul de prestări servicii abia ulterior producerii accidentului (la data de 18 aprilie 2002). Or, numai cel care se consideră autorul unei asemenea fapte poate accepta să-și lase numărul de telefon sau să participe la încercarea de soluționare amiabilă a cauzei, prin acordarea unor despăgubiri către partea vătămată.

Judecătoria a mai constatat că, în declarațiile inculpatului, există indicii și detalii pe care numai persoana care a imortalizat momentele accidentului le poate reda, în timp ce declarațiile inculpatului sunt lacunare, specifice unei persoane al cărei rol a fost acela al unui simplu participant, care nu mai reține, în mod justificat de altfel, anumite particularități din dinamica producerii accidentului.

Judecătoria a apreciat că întocmirea în cauză a unui raport de constatare tehnico-științifică privind detecția psihologică a comportamentului simulat, prin care s-a concluzionat că inculpații nu au prezentat indicii în sensul unui astfel de comportament, nu este de natură să infirme situația de fapt anterior menționată, deoarece testarea poligraf, pe de o parte, nu este un mijloc legal de probă iar, pe de altă parte, nici nu se coroborează cu alte mijloace de probă decât declarațiile inculpaților, care prezintă oricum numeroase contradicții.

De asemenea, Judecătoria a apreciat că relațiile apropiate dintre martorii G, și și partea vătămată (vecini, prieteni și chiar rude sau afini) nu sunt de natură să împiedice aflarea adevărului, deoarece nu s-ar putea justifica atitudinea acestora de a indica ca autor al faptei o altă persoană decât cea care a condus, în condițiile în care părțile nu se cunoșteau anterior și nici nu s-au dovedit relații de dușmănie sau alte interese în cauză. Totodată, împrejurarea că declarațiile martorilor și părții vătămate au fost luate după aproximativ 7 luni de la producerea accidentului nu este nici ea de natură să conducă la concluzia că aceste declarații sunt nesincere, deoarece nu este vorba despre un interval foarte mare de timp, pentru a putea descrie fapta, iar întârzierea produsă în luarea acestor declarații se datorează exclusiv autorităților, din rândul cărora se pare că făcea parte, la data producerii accidentului, și fratele inculpatului, încercându-se probabil o mușamalizare a acestei cauze.

Judecătoria a mai reținut că mobilul nerecunoașterii faptei de către inculpatul a fost acela că acesta avea permisul de conducere suspendat, iar situația lui materială era net superioară celei a angajatului său, inculpatul.

În drept, Judecătoria a constatat că faptele inculpatului întrunesc, sub aspect obiectiv și subiectiv, elementele constitutive ale infracțiunilor de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art.184 alin.2 și 4 din Codul penal și respectiv conducere a unui autoturism pe drumurile publice, având permisul suspendat, prevăzută de art.36 alin.2 din Decretul nr.328/1966 cu ref. la art.13 din Codul penal.

La individualizarea pedepselor aplicate pentru aceste infracțiuni, Judecătoria a avut în vedere gradul concret de pericol social al faptelor (astfel cum este evidențiat de modalitatea în care au fost săvârșite și de consecințele acestora), împrejurarea că, de la data comiterii lor, s-a scurs un interval mare de timp, făcând astfel să scadă și rezonanța lor socială, precum și datele personale ale inculpatului, care nu este cunoscut cu antecedente penale și, ulterior infracțiunilor deduse judecății, nu a mai săvârșit alte fapte de natură penală, dar, pe parcursul întregului proces, a dat dovadă de o conduită nesinceră și necooperantă.

În raport cu data comiterii faptelor, Judecătoria a constatat că ambele pedepse sunt grațiate în întregime, conform art.1 din Legea nr.543/2002, punând în vedere inculpatului dispozițiile art.7 din aceeași lege, privitoare la cazurile ce atrag revocarea grațierii.

Apreciind că scopul legal al pedepselor respective, reglementat de art.52 din Codul penal, poate fi atins și fără executarea lor efectivă, Judecătoria a dispus, potrivit art.81 din Codul penal, și suspendarea condiționată a executării acestora, pe un termen de încercare stabilit și redus în condițiile art.82 din Codul penal.

În ceea ce privește infracțiunea de mărturie mincinoasă, prevăzută de art.260 din Codul penal, Judecătoria a constatat că aceasta presupune un subiect activ calificat, postură în care se poate afla numai o persoană care are calitatea de martor sau, după caz, expert ori interpret.

Deoarece declarațiile necorespunzătoare adevărului au fost date de în calitate de inculpat, iar nu de martor, Judecătoria a constatat că fapta acestuia nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii respective, dispunând în consecință achitarea sa, în temeiul art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.d din Codul d e procedură penală.

În privința inculpatului, Judecătoria a constatat că fapta acestuia de a face, în fața unor autorități publice (organe de urmărire penală), declarații necorespunzătoare adevărului, afirmând că el este cel care a condus autoturismul care provocat accidentul soldat cu vătămarea corporală a părții vătămate, în vederea producerii de consecințe juridice pentru altul (inculpatul, care avea permisul suspendat), întrunește, sub aspect obiectiv și subiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii de fals în declarații, prevăzută de art.292 alin.1 din Codul penal.

În ceea ce privește infracțiunea de mărturie mincinoasă, prevăzută de art.260 din Codul penal, reținând aceleași considerații teoretice ca și în cazul inculpatului precedent, Judecătoria a constatat că inculpatul nu a dat declarațiile corespunzătoare adevărului în calitate de martor, astfel că, nici în privința lui, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii respective, dispunând în consecință achitarea sa, în temeiul art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.d din Codul d e procedură penală.

Pe latură civilă, Judecătoria a constatat că fapta inculpatului de a produce un accident de circulație soldat cu vătămarea corporală a părții vătămate angajează răspunderea civilă delictuală a acestuia, conform art.998 și urm. din Codul civil.

Judecătoria a considerat întemeiată cererea părții vătămate, constituită parte civilă, de obligare a inculpatului la plata de daune morale în sumă de 15.000 lei, având în vedere suferințele fizice și psihice ce i-au fost provocate, la determinarea cuantumului daunelor respective ținând seama că aceasta a suferit vătămări corporale ce au necesitat pentru vindecare 150 de zile de îngrijiri medicale, iar eforturile depuse pentru reintegrarea în activitatea lucrativă și de familie au fost mult mai mari decât cele obișnuite.

În privința daunelor materiale solicitate de partea vătămată (15.000 lei), Judecătoria a constatat că acestea au fost dovedite, ca prejudiciu cert și beneficiu nerealizat, numai în parte, respectiv în limita sumei de 6.208,32 lei.

Astfel, a reținut că soția părții vătămate, a beneficiat în perioada 2002-2003 de împrumuturi în valoare de 15.900.000 ROL. De asemenea, în baza a două contracte de credit, partea vătămată s-a împrumutat cu sumele de 13.000.000 ROL și 12.000.000 ROL, la care se adaugă și dobânzile aferente achitate de 4.129.683 ROL și respectiv 3.433.424 ROL. Martorii au confirmat că partea vătămată a făcut o serie de împrumuturi, pentru operații și recuperarea post-traumatică.

Totodată, în perioada efectuării concediului medical, partea vătămată nu a beneficiat de tichete de masă în valoare totală de 13.620.000 ROL.

Restul daunelor materiale pretinse de partea vătămată nu au fost dovedite, nici prin martorii audiați, nici prin înscrisuri.

Judecătoria a mai constatat că partea vătămată a beneficiat la Spitalul Clinic de Urgență de servicii medicale în sumă de 3.516,99 lei, conform actelor doveditoare depuse la dosar de această unitate sanitară.

Judecătoria a constatat că se impune obligarea, în solidar cu inculpatul, conform art.1003 din Codul civil, a părții responsabile civilmente SC SRL, la plata tuturor acestor despăgubiri, cu motivația că, la data faptei, inculpatul era angajatul societății respective, iar autovehiculul implicat în accident era și el asigurat de aceeași societate la SC SA până la data de 31 decembrie 2002. Astfel, a reținut că existența unui contract de muncă a determinat și existența unui raport de prepușenie, angajatorul exercitând îndrumarea, supravegherea și controlul activității desfășurate de angajatul său, între exercitarea funcției de către acesta și săvârșirea faptei ilicite, chiar printr-un pretins abuz, existând o legătură de cauzalitate, întrucât însăși funcția i-a procurat inculpatului instrumentul faptei sale ilicite. În același sens, a reținut că răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este extinsă și la situația în care șoferul s-a folosit în mod abuziv de autovehicul, în interes propriu sau fără știrea unității care avea paza juridică a bunului, la această extindere contribuind atât interferarea a două temeiuri ale răspunderii juridice (art.1000 alin.3 din Codul civil și respectiv art.1000 alin.1 din Codul civil), cât și faptul că răspunderea comitentului se întemeiază pe ideea de garanție față de cel vătămat.

Judecătoria a mai constatat că, între asigurătorul SC SA și SC SRL, a fost încheiat un contract de asigurare a autoturismului, valabil începând cu data de 01 ianuarie 2002 și până la data de 31 decembrie 2002, prin urmare și la data producerii accidentului (05 aprilie 2002). Potrivit art.49-51 din Legea nr.136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații răspund, în baza legii, față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, despăgubirile incluzând atât daunele materiale și morale, cât și cheltuielile de judecată și fiind datorate inclusiv în cazul în care cel care a condus autovehiculul și a fost răspunzător de producerea accidentului este o altă persoană decât asiguratul. De asemenea, conform art.55 din aceeași lege (astfel cum a fost modificată prin Legea nr.172/2004 și nr.OUG61/2005), despăgubirile se plătesc de către asigurător nemijlocit persoanelor fizice sau juridice păgubite, în măsura în care acestea nu au fost despăgubite de către asigurat, ipoteză care se regăsește și în prezenta cauză, urmând ca raporturile dintre inculpat și asigurător să fie reglate ulterior, potrivit art.58 din legea anterior menționată, precum și contractului de asigurare.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel în termenul legal inculpatul (la data de 02 mai 2008) și partea responsabilă civilmente SC SRL (la data de 05 mai 2008, data poștei).

Inculpatul a formulat, la data de 15 decembrie 2008, cerere de repunere în termenul de apel, întemeiată pe dispozițiile art.364 din Codul d e procedură penală.

Pe fondul cauzei, ambii inculpați au criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul stabilirii greșite a situației de fapt, arătând că aceasta se întemeiază pe o interpretare eronată a probatoriului cauzei.

Astfel, au susținut că nu inculpatul a condus autoturismul care a provocat accidentul de circulație soldat cu vătămarea corporală a părții vătămate, ci inculpatul, astfel cum rezultă din declarațiile celor doi inculpați, date imediat după producerea accidentului, care se coroborează cu procesul-verbal de cercetare la fața locului, față de mențiunile căruia niciunul dintre martorii prezenți nu a avut vreo obiecție și cu raportul de constatare tehnico-științifică privind detecția psihologică a comportamentului simulat, care a confirmat sinceritatea declarațiilor inculpaților.

De asemenea, au solicitat înlăturarea declarațiilor părții vătămate, pe motiv că, la momentul producerii accidentului, aceasta se afla într-o stare avansată de ebrietate, apropiată de coma alcoolică și astfel nu putea să observe cine era conducătorul autoturismului, precum și înlăturarea declarațiilor martorilor, invocând, pe de o parte, contradicțiile existente între aceste declarații și chiar între declarațiile aceluiași martor, cu privire la împrejurări esențiale legate de accidentul de circulație produs iar, pe de altă parte, relațiile apropiate ale martorilor cu partea vătămată (fiind rude, afini sau prieteni ai acesteia), fapt de natură a imprima susținerilor lor un grad înalt de subiectivism, cu atât mai mult cu cât martorii împărtășesc același interes material urmărit de victima accidentului prin acuzarea inculpatului de producerea acestuia.

Totodată, au contestat deducțiile pe care instanța de fond și-a întemeiat hotărârea de condamnare, susținând că acestea nu sunt logice în raport cu situația de fapt reală.

În consecință, inculpații au solicitat să se constate că existența faptelor de care sunt acuzați nu a fost stabilită cu certitudine, astfel că nu a fost răsturnată prezumția de nevinovăție de care ei beneficiază, orice îndoială profitându-le lor, conform principiului "in dubio pro reo".

Pentru aceste motive, inculpatul a solicitat achitarea sa în baza art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.c din Codul d e procedură penală, pentru infracțiunea prevăzută de art.184 alin.2 și 4 din Codul penal și respectiv în baza art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.c din Codul d e procedură penală, pentru infracțiunea prevăzută de art.36 alin.2 din Decretul nr.328/1966, iar, pe latură civilă, respingerea acțiunilor civile formulate în procesul penal ca inadmisibile.

La rândul său, inculpatul a solicitat achitarea sa în baza art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.a din Codul d e procedură penală, pentru infracțiunea prevăzută de art.292 din Codul penal.

Partea responsabilă civilmente SC SRL a criticat sentința atacată pe latură civilă, contestând obligarea sa, în solidar cu inculpatul, la plata către partea civilă a despăgubirilor materiale în sumă de 4.846,30 lei și a daunelor morale în sumă de 15.000 lei.

Astfel, a susținut că, în rejudecarea cauzei, instanța de fond nu s-a conformat îndrumărilor date prin Decizia penală nr.1088/A din data de 08 decembrie 2006 Tribunalului București - Secția a II-a Penală, de a efectua cercetări asupra tuturor despăgubirilor materiale și daunelor morale solicitate de partea civilă.

De asemenea, a susținut că suma de 4.846,30 lei, reprezentând totalul sumelor împrumutate de partea civilă și de soția acesteia, nu poate fi reținută drept prejudiciu material, întrucât nu s-a prezentat nicio dovadă din care rezulte că suma respectivă ar fi fost într-adevăr folosită pentru tratamentul medical al victimei accidentului.

În același timp, a susținut că valoarea daunelor morale acordate părții civile este nejustificată, în condițiile în care, potrivit raportului de expertiză medico-legală întocmit în faza de urmărire penală, aceasta nu va rămâne cu infirmitate fizică în cazul unei evoluții favorabile, iar în cursul judecății nu a fost prezentată vreo dovadă în sensul unei evoluții nefavorabile a sănătății sale de pe urma accidentului, instanța de fond respingând în mod neîntemeiat și cererea de efectuare a unei noi expertize medico-legale care să lămurească acest aspect.

PrinDecizia penală nr.51/A din data de 19 ianuarie 2009, pronunțată în Dosarul nr-, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din Camera de Consiliu de la data de 26 ianuarie 2009 (care face parte integrantă din aceasta), Tribunalul București - Secția a II-a Penală a decis astfel:

În temeiul art.364 alin.1 din Codul d e procedură penală, a respins, ca nefondată, cererea de repunere în termenul de apel formulată de inculpatul.

În temeiul 379 pct.1 lit.b din Codul d e procedură penală, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul și de partea responsabilă civilmente SC SRL.

Conform art.192 alin.2 din Codul d e procedură penală, a obligat pe apelanți la plata sumei de câte 100 lei fiecare, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a decide astfel, Tribunalul a constatat că prima instanță a făcut o analiză judicioasă a materialului probator administrat în cauză, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza cercetării judecătorești, când au fost audiați inculpații și, precum și partea vătămată și au fost administrate probele solicitate de aceștia.

Cererea părții responsabile civilmente de efectuare a unei noi expertize medico-legale a fost în mod corect respinsă de către instanța de fond, ca fiind neutilă cauzei, întrucât în faza de urmărire penală a fost întocmit raportul de expertiză medico-legală nr.A1/J/243/2002.

De asemenea, în faza de urmărire penală, s-a efectuat o expertiză tehnică auto care a răspuns întrebărilor legate de dinamica producerii accidentului și a stabilit că viteza autoturismului a fost de 60 km/, conducătorul acestuia a avut posibilitatea evitării producerii accidentului, în timp ce victima a fost luată prin surprindere, starea de pericol fiind creată în momentul în care conducătorul autoturismului a intrat în raza de acțiune a indicatorului "presemnalizare trecere pietoni".

În ceea ce îl privește pe martorul, la audierea căruia s-a renunțat în fața primei instanțe, făcându-se aplicarea dispozițiilor art.329 alin.2 din Codul d e procedură penală, Tribunalul a constatat că acesta, în declarația dată în faza de urmărire penală, a prezentat detalii cu privire la producerea accidentului și la persoana celor doi inculpați.

Tribunalul a considerat că nu este utilă administrarea probelor solicitate de inculpați și de partea responsabilă civilmente în calea de atac a apelului, în condițiile în care instanța de fond a avut un rol activ deosebit pe tot parcursul procesului penal și a făcut o apreciere completă și justă a probelor cauzei, examinând minuțios fiecare element probator în parte.

Tribunalul a mai constatat că instanța de fond a aplicat în mod corect și dispozițiile art.72 din Codul penal, aplicând inculpaților pedepse just individualizate în raport cu gradul concret de pericol social al faptelor săvârșite de fiecare dintre aceștia și cu datele lor personale. De asemenea, modalitatea de executare a pedepselor corespunde cerințelor art.52 din Codul penal.

Întrucât legea pune pe același plan al valorii lor probante declarațiile părții vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente, Tribunalul a apreciat că prima instanță a rezolvat în mod judicios și acțiunile civile ale părților civile și SPITALUL CLINIC DE URGENȚĂ din B, obligându-l pe inculpat, în solidar cu partea responsabilă civilmente, la despăgubiri civile, într-un cuantum corespunzător, corect stabilit și motivat.

Nefiind necesară o nouă apreciere a probelor cauzei și nici readministrarea acestora în calea de atac, Tribunalul, în urma controlului efectuat asupra modului de stabilire a faptelor de către prima instanță, a constatat că apelurile declarate de inculpatul și de partea responsabilă civilmente SC SRL sunt nefondate.

În ceea ce privește cererea inculpatului, de repunere în termenul de apel, Tribunalul a constatat că acesta nu a dovedit existența unei cauze temeinice de împiedicare, care a determinat întârzierea sa în declararea căii de atac, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.364 alin.1 din Codul d e procedură penală.

Împotriva hotărârilor pronunțate în fond și apel,au declarat recurs în termenul legal inculpații și(ambii la data de 23 ianuarie 2009) șipartea responsabilă civilmente SC SRL(la data de 27 ianuarie 2009).

Prin motivele scrise de recurs depuse la dosar în data de 06 martie 2009 (filele 63-65),inculpatula invocat cazurile de casare prevăzute de art.385⁹alin.1 pct.9, 10, 14 și 17 din Codul d e procedură penală.

Sub aspectul cazurilor de casare prevăzute de art.385⁹alin.1 pct.9 și 10 din Codul d e procedură penală, inculpatul a susținut că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și respectiv că acea instanță nu s-a pronunțat cu privire la unele probe administrate și unele cereri formulate care ar fi influențat soluția procesului, reținând în mod greșit că nu este necesară o nouă apreciere a probelor și nici readministrarea acestora în calea de atac. Inculpatul a mai susținut că atât instanța de apel, cât și instanța de fond au dat relevanță, în mod greșit, declarațiilor subiective și contradictorii ale părții vătămate și martorilor, înlăturând în schimb alte mijloace de probă credibile, respectiv procesul verbal de cercetare la fața locului, raportul de expertiză tehnică și raportul privind detenția psihologică a comportamentului simulat (care, deși având un caracter extrajudiciar, atestă că ambii inculpați au fost sinceri în declarațiile lor), împrejurare ce a condus la stabilirea unei situații de fapt greșite.

Sub aspectul cazului de casare prevăzut de art.385⁹alin.1 pct.14 din Codul d e procedură penală, inculpatul a susținut că i-au fost aplicate pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art.72 din Codul penal, acestea fiind stabilite în mod nejustificat spre maximul special prevăzut de lege, prin interpretarea eronată a declarațiilor inculpatului ca fiind unele de "autoculpabilizare", pe baza unor deducții logice și prezumții simple lipsite de consistență.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art.385⁹alin.1 pct.17 din Codul d e procedură penală, inculpatul nu a invocat vreun motiv în sprijinul acestuia și, de altfel, cu ocazia dezbaterilor, nici nu l-a mai susținut.

În raport cu motivele invocate, inculpatul a solicitat, atât în motivele scrise, cât și în dezbateri, rejudecarea cauzei de către instanța de recurs și, pe fond, achitarea sa în temeiul art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.c din Codul d e procedură penală, pentru infracțiunea prevăzută de art.184 alin.2 și 4 din Codul penal și respectiv în temeiul art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.a din Codul d e procedură penală, pentru infracțiunea prevăzută de art.36 alin.2 din Decretul nr.328/1966 și respingerea acțiunilor civile, ca inadmisibile.

Prin motivele scrise de recurs depuse la dosar în data de 06 martie 2009 (filele 69-71), ce au fost redactate de același avocat care a întocmit și motivele scrise de recurs ale inculpatului precedent,inculpatul(care nu a beneficiat însă, în mod legal, de asistența juridică a acelui avocat, în lipsa unei împuterniciri) a invocat aceleași cazuri de casare, întemeiate pe aceleași critici, solicitând rejudecarea cauzei de către instanța de recurs și, pe fond, achitarea sa în temeiul art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.a din Codul d e procedură penală, pentru infracțiunea prevăzută de art.292 din Codul penal.

În plus, a susținut că, în mod greșit, Tribunalul i-a respins ca nefondată cererea de repunere în termenul de apel, fără a-i acorda un termen în vederea depunerii unor înscrisuri doveditoare și, de asemenea, în mod nelegal, nu s-a pronunțat asupra cererii sale de achiesare la apelul declarat de inculpatul, în condițiile în care el a recunoscut în mod constant săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă.

La judecarea recursului, Curtea a desemnat pentru a asigura asistența juridică a inculpatului un avocat din oficiu, având în vedere că acesta nu și-a angajat un avocat ales.

Prin motivele scrise de recurs depuse la dosar în data de 04 martie 2009 (filele 47-50), susținute și cu ocazia dezbaterilor,partea responsabilă civilmente SC SRL, invocând exclusiv cazul de casare prevăzut de art.385⁹alin.1 pct.8 din Codul d e procedură penală, a susținut că hotărârea instanței de apel nu este motivată sub aspectul respingerii căii sale de atac, că instanța respectivă a respins, în mod greșit, ca nefiind utilă cauzei, efectuarea unei noi expertize medico-legale, care era necesară pentru a se stabili evoluția urmărilor accidentului asupra integrității corporale și sănătății părții vătămate, că despăgubirile materiale, constând în contravaloarea împrumuturilor și creditului obținute de aceasta și de soția sa, în sumă totală de 4.836,30 lei, au fost în mod eronat acordate, în lipsa unor dovezi că suma respectivă a fost folosită pentru tratamentul medical al victimei accidentului și că daunele morale au fost stabilite într-un cuantum mult prea mare, în opinia sa suma ce poate fi acordată cu acest titlu nedepășind 8.000 lei, având în vedere durata concediilor medicale ale părții vătămate.

În dezbateri, a solicitat rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, sub aspectul laturii civile și reaprecierea probelor administrate sub acest aspect, ținându-se seama de criticile formulate.

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu toate motivele astfel invocate și susținute, precum și din oficiu, în limita cazurilor de casare prevăzute în art.385⁹alin.3 din Codul d e procedură penală, Curtea constată cărecursurilecu care a fost sesizatăsunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în cele ce urmează:

În privința inculpatului, Curtea constată că, în recursul acestuia, poate fi analizată numai legalitatea și temeinicia soluției Tribunalului d e respingere a cererii sale de repunere în termenul de apel, iar nicidecum criticile formulate de el pe fondul cauzei, asupra căruia nici instanța de apel nu s-a pronunțat, câtă vreme a constatat că respectiva cale de atac nu a fost formulată în termenul legal, fără a fi fost dovedită o cauză temeinică de întârziere în declararea acesteia.

Examinând recursul inculpatului în cadrul acestei limite, Curtea constată că acesta este nefondat, instanța de apel pronunțând o soluție în acord cu dispozițiile art.364 alin.1 din Codul d e procedură penală.

Astfel, potrivit acestor dispoziții, repunerea în termenul de apel operează numai în situația în care se constată, sub un prim aspect, că întârzierea în declararea căii de atac a fost determinată de"o cauză temeinică de împiedicare".

În speță, inculpatul, având cunoștință de existența cauzei pe rolul primei instanțe, de care a fost și audiat la termenul din data de 15 iunie 2007 (fila 66, dosar de fond), a formulat apel împotriva sentinței pronunțate la data de 25 aprilie 2008, ce i-a fost comunicată la data de 05 mai 2008 (fila 180, dosar de fond), abia la data de 15 decembrie 2008, mult după expirarea termenului legal de 10 zile de la comunicare, prevăzut de art.363 alin.1 și 3 din Codul d e procedură penală.

Inculpatul, deși a susținut că a fost împiedicat să declare apelul în termen de plecarea sa în Spania, pentru a munci și de lipsa posibilităților financiare, care l-a pus în situația de a nu se putea informa nici măcar telefonic despre stadiul procesului, nu a prezentat nicio dovadă a acestor susțineri.

Afirmația din motivele de recurs, în sensul că instanța de apel nu i-ar fi acordat un termen în vederea depunerii de înscrisuri doveditoare, este lipsită de orice fundament, întrucât, din încheierea de la termenul din data de 15 decembrie 2008 (fila 67, dosar de apel), când a fost depusă cererea de repunere în termen, nu rezultă că inculpatul ar fi solicitat pe orice cale acest lucru și, mai mult, la acea dată cauza a fost oricum amânată, din alte motive, pentru termenul din data de 12 ianuarie 2009, interval de timp în care inculpatul nu a depus dovezi în susținerea cererii formulate, acesta în fapt nici măcar prezentându-se în fața instanței de apel.

De altfel, inculpatul nu s-a înfățișat și nu a prezentat pretinsele înscrisuri doveditoare nici în fața instanței de recurs, pentru a proba criticile aduse deciziei recurate, care astfel se dovedesc, o dată în plus, nefondate.

Mai mult, cauzele de împiedicare invocate de inculpat, chiar reale dacă s-ar fi dovedit, sunt lipsite în concret de temeinicie, acesta având la îndemână posibilități de a exercita în termen calea de atac a apelului, chiar și în situația în care s-ar fi aflat într-adevăr în străinătate, utilând spre exemplu mijloace de comunicare la distanță.

Cât privește referirea inculpatului la "achiesarea" sa la apelul declarat de celălalt inculpat, cerere asupra căreia instanța de apel nu s-ar fi pronunțat, Curtea constată că instituția "achiesării" nu este reglementată în Codul d e procedură penală, de altfel nici inculpatul neindicând în concret vreun temei juridic al acesteia, astfel că, în mod legal, ea nici nu putea fi examinată.

Probabil, inculpatul a avut în vedere efectul extensiv al apelului, reglementat de art.373 din Codul d e procedură penală, care însă nu este incident în cauză, pentru motivele ce se vor arăta cu ocazia examinării în continuare a recursului declarat de inculpatul.

Cu privire la cazul de casare prevăzut de art.385⁹alin.1 pct.9 din Codul d e procedură penală, invocat de inculpatul, Curtea constată că acesta nu poate fi luat în considerare, în condițiile în care inculpatul nu s-a conformat dispozițiilor art.385¹⁰alin.2 din Codul d e procedură penală, potrivit cărora "motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanța de recurs cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată".

În speță, primul termen de judecată în recurs a fost stabilit la data de 16 februarie 2009, pentru când inculpatul a fost în mod legal citat, încă din ziua de 05 februarie 2009, conform dovezii atașate la fila 26 din prezentul dosar.

Totodată, fiind încuviințate cererile de amânare a judecării cauzei, formulate între alții și de inculpatul (fila 20), Curtea a stabilit al doilea termen de judecată în recurs la data de 09 martie 2009, pentru când inculpatul a fost, de asemenea, în mod legal citat, încă din ziua de 24 februarie 2009, conform dovezii atașate la fila 45 din prezentul dosar.

Cu toate acestea, motivele scrise de recurs ale inculpatului au fost depuse la dosar abia la data de 06 martie 2009, termenul de 5 zile prevăzut în art.385¹⁰alin.2 din Codul d e procedură penală nefiind respectat, prin urmare, nici măcar în raport cu cel de-al doilea termen de judecată stabilit în cauză.

În aceste condiții, fiind depășit termenul legal de motivare a recursului inculpatului, Curtea nu poate ține seama, conform art.385¹⁰alin.2¹din Codul d e procedură penală, decât de acele cazuri de casare care, potrivit art.385⁹alin.3 din Codul d e procedură penală, se iau în considerare și din oficiu, între acestea neaflându-se însă cazul de casare prevăzut de art.385⁹alin.1 pct.9 din Codul d e procedură penală.

În schimb, între cazurile de casare ce se iau în considerare și din oficiu, urmând a fi analizate astfel din această perspectivă, se află celelalte două cazuri invocate de inculpat, respectiv cele prevăzute de art.385⁹alin.1 pct.10 și 14 din Codul d e procedură penală, cazul de casare prevăzut de art.385⁹alin.1 pct.17 din Codul d e procedură penală nemaifiind susținut de acesta în dezbaterile asupra recursului și, de altfel, nici motivat în concret.

Totodată, Curtea va analiza din oficiu, în lumina acelorași dispoziții legale anterior menționate, și cazul de casare prevăzut de art.385⁹alin.1 pct.18 din Codul d e procedură penală, având în vedere că, deși nemenționat în mod explicit, inculpatul a înțeles să facă referire la acesta, atunci când a susținut să instanțele de fond și apel au stabilit o situație de fapt greșită în raport cu probatoriului cauzei.

Astfel, cu privire la cazul de casare prevăzut de art.385⁹alin.1 pct.10 din Codul d e procedură penală, Curtea constată, contrar celor afirmate de inculpat, că nu există probe și nici cereri asupra cărora instanțele inferioare să nu se fi pronunțat.

În cauză, au fost administrate dimpotrivă toate probele pertinente, concludente și utile solicitate de părți, care au permis deplina lămurire a cauzei, cu excepția unei noi expertize medico-legale a părții vătămate (cerută de inculpatul și de partea responsabilă civilmente SC SRL), în mod corect respinsă de către ambele instanțe inferioare, ca neutilă cauzei, în condițiile în care victima accidentului nu a invocat și nici nu s-a prevalat vreodată de o evoluție nefavorabilă a stării sale de sănătate, ulterior întocmirii raportului inițial de expertiză medico-legală, la data de 10 iunie 2002 (fila 46, ), iar despăgubirile materiale și daunele morale acordate acesteia nu s-au întemeiat pe constatarea unei astfel de evoluții, ținând seama numai de vătămările corporale consemnate în raportul de expertiză anterior menționat și respectiv cu excepția unei noi expertize tehnice a autoturismului implicat în accident (cerută de inculpatul ), de asemenea în mod corect respinsă de către instanța de apel, ca neutilă cauzei, apreciere justă în condițiile în care raportul inițial de expertiză tehnică, întocmit la data de 01 decembrie 2002 (filele 71-79, ), nu a fost niciodată contestat de vreo parte din proces până la data de 12 ianuarie 2009, iar constatările acestuia sunt relevante numai în ceea ce privește aspectul tehnic al dinamicii producerii accidentului, iar nicidecum cât privește identitatea conducătorului auto.

În același timp, instanța de apel a respins în mod corect și cererea inculpatului de reaudiere a martorilor prezenți la locul accidentului, în condițiile în care, pe parcursul fazelor procesuale pe care le-a parcurs cauza, aceștia au fost ascultați de trei ori, în detaliu, de către instanțele de fond, chiar în prezența inculpatului și a apărătorului său ales, care au avut astfel posibilitatea de a le adresa nemijlocit întrebări, aceeași posibilitate având-o și cu ocazia confruntărilor realizate încă din faza de urmărire penală, precum și cererea de audiere a martorului (față de care în primă instanță s-a făcut aplicarea art.329 alin.2 din Codul d e procedură penală), câtă vreme acesta nu a contestat niciodată realitatea celor consemnate în procesul verbal de cercetare la fața locului (filele 8-10, ), pe care l-a semnat doar în calitate de martor asistent, fără a fi fost însă prezent la momentul propriu-zis al producerii accidentului, după cum chiar acesta a declarat, cu prilejul celei de-a doua rejudecări a cauzei în primă instanță (fila 108, dosarul celei de-a judecăți în fond).

Totodată, și cererea inculpatului, de administrare în apel a unor probe în circumstanțiere (un martor și înscrisuri), nu îndeplinește cerința de utilitate pe care o prevede art.67 alin.2 din Codul d e procedură penală, concluzie întărită de faptul că, având posibilitatea legală să o facă, inculpatul nu a înțeles să administreze astfel de probe în recurs, deși a solicitat în mod explicit rejudecarea cauzei pe fond de către această instanță.

Cu privire la cazul de casare prevăzut de art.385⁹alin.1 pct.18 din Codul d e procedură penală, Curtea constată că, în cauză, a fost pronunțată în mod legal și temeinic o hotărâre de condamnare a inculpatului, pentru infracțiunile prevăzute de art.184 alin.2 și 4 din Codul penal și respectiv de art.36 alin.2 din Decretul nr.328/1966 cu ref. la art.13 din Codul penal, întrucât din ansamblul probelor administrate - corect interpretate și evaluate de către instanța de fond - rezultă cu certitudine că acesta este într-adevăr autorul faptelor de conducere pe drumurile publice a unui autoturism, având permisul suspendat și respectiv vătămare corporală din culpă.

Astfel, contrar celor afirmate în susținerea recursului sub acest aspect, Curtea constată că nu există o contradicție evidentă, esențială și neechivocă între situația de fapt ce rezultă din probatoriul cauzei și cea reținută prin hotărârea de condamnare, pentru a fi incident cazul de casare în discuție.

În acest sens, Curtea reține că atât partea vătămată, cât și trei dintre martorii care au fost prezenți la momentul producerii accidentului (, și G) au arătat în mod constant, în toate declarațiile date pe parcursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești efectuate în cele trei judecăți în fond ale cauzei, că inculpatul este persoana care conducea autoturismul la momentul când acesta a lovit-o pe partea vătămată, staționată pe marginea carosabilului, ca urmare a unei manevre greșite de depășire a unui alt autovehicul.

În același sens, au declarat și toți ceilalți martori oculari, respectiv (care a afirmat că l-a văzut pe inculpat coborând din autoturism pe partea conducătorului, având un telefon în mână), (care a precizat că l-a observat pe inculpat în dreptul portierei, în partea șoferului, vorbind la telefon, în timp ce în dreptul portierei față dreapta se afla coborât inculpatul ) și (care a arătat că, deși nu a văzut cine conducea autoturismul, totuși l-a auzit pe inculpatul spunând că nu el este autorul faptei).

Deși, într-adevăr, martorii anterior menționați se află în relații apropiate cu partea vătămată (cu care sunt rude sau vecini), această împrejurare, de altfel absolut normală având în vedere că faptele s-au petrecut într-o comunitate foarte mică (pe raza unui sat), nu este de natură a pune la îndoială credibilitatea afirmațiilor acestora, câtă vreme declarațiile date de martori sunt constante și se coroborează între ele.

În schimb, procesul verbal de cercetare la fața locului (filele 8-10, ), în care se consemnează că autor al accidentului ar fi fost inculpatul, nu constituie o probă indubitabilă asupra identității conducătorului auto, astfel cum pretinde inculpatul, întrucât procesul verbal respectiv a fost încheiat după cel puțin două ore de la momentul producerii accidentului, conform declarațiilor concordante ale martorilor, dar și ale inculpaților înșiși, în prezența unui unic martor asistent ( ), care nici el nu a fost prezent atunci când accidentul a avut loc. În aceste condiții, procesul verbal în discuție nu a făcut decât să rețină afirmațiile părtinitoare ale inculpatului privitoare la identitatea aceluia dintre ocupanții autoturismului care l-a condus, afirmații influențate de ascendentul social și material pe care inculpatul îl avea asupra sa, dar și de împrejurarea că ultimul avea la acel moment permisul de conducere suspendat.

Cu toate că martorul ocular a fost și el prezent la momentul realizării cercetării la fața locului, acesta nu a semnat procesul verbal și, din conținutului actului respectiv, rezultă că el numai a indicat locul producerii accidentului, nefiind consemnată nicio afirmație a acestuia cu privire la identitatea conducătorului auto. Mai mult, martorul a afirmat că, auzind cum se discuta la fața locului, în prezența rudelor inculpatului, sosite între timp la fața locului, în sensul că nu acesta ar fi fost conducătorul autoturismului la momentul producerii accidentului, el a protestat, însă organele de poliție nu i-au luat declarație (fila 50, ).

De asemenea, nici raportul de expertiză tehnică, care a preluat informația din procesul verbal de cercetare la fața locului referitoare la identitatea conducătorului auto, nu face vreo dovadă în acest sens, raportul respectiv având valoare probantă numai în ceea ce privește aspectele tehnice, precum viteza autoturismului, momentul apariției stării de pericol, dinamica producerii accidentului și posibilitățile de evitare a acestuia, doar asupra acestor aspecte expertul având competența legală de a se pronunța, în raport cu pregătirea sa profesională.

În sfârșit, concluziile raportului de constatare privind detenția psihologică a comportamentului simulat (filele 83-84, ), în sensul absenței unui astfel de comportament al inculpaților, pe lângă lipsa unei valori probante potrivit normelor procedurale în vigoare, nu se coroborează decât cu declarațiile inculpaților înșiși, fiind contrazise însă în mod categoric de declarațiile tuturor martorilor oculari anterior menționați, nici măcar unul dintre aceștia neprecizând vreodată că inculpatul ar fi fost conducătorul autoturismului implicat în accidentul de circulație soldat cu vătămarea corporală a părții vătămate.

În raport cu situația de fapt corect reținută de către instanța de fond, și hotărârea de condamnare a inculpatului pentru infracțiunea de fals în declarații, prevăzută de art.292 din Codul penal, este legală și temeinică, fapta deliberată a acestuia de a face declarații necorespunzătoare adevărului în fața organelor de urmărire penală, pentru a-l absolvi de răspunde penală pe inculpatul, realizând conținutul constitutiv al infracțiunii respective.

În consecință, nu existau motive de extindere a efectelor apelului declarat de inculpatul, conform art.373 din Codul d e procedură penală, în ceea ce îl privește pe inculpatul, care nu a formulat apel în termenul legal și căruia, în mod corect, i-a fost respinsă cererea de repunere în termenul de apel.

Cu privire la cazul de casare prevăzut de art.385⁹alin.1 pct.14 din Codul d e procedură penală, Curtea constată, contrar celor afirmate de inculpatul, că pedepsele aplicate acestuia pentru cele două infracțiuni reținute în sarcina sa au fost în mod just stabilite, dându-se eficiența cuvenită tuturor criteriilor de individualizare prevăzute în art.72 din Codul penal.

Astfel, aplicarea unor pedepse spre nivelul mediu (în cazul primei infracțiuni) și respectiv minim (în cazul celei de-a doua infracțiuni) al limitelor speciale prevăzute în normele de incriminare corespunde atât gravității concrete a fiecăreia dintre faptele săvârșite, cât și, pe de o parte, conduitei procesuale a inculpatului, caracterizată nu doar de nesinceritate, dar și de încercări repetate de inducere în eroare a organelor judiciare, prin indicarea unei alte persoane drept autor al accidentului rutier, profitând de ascendentul său material și social asupra acesteia, iar, pe de altă parte, atitudinii pe care a înțeles să o manifeste față de consecințele faptelor sale, relevantă fiind împrejurarea că, până în prezent, nu i-a acordat părții vătămate nicio despăgubire pentru prejudiciul cauzat.

În aceste condiții și reținând că inculpatul a beneficiat oricum de o dublă clemență în legătură cu pedepsele aplicate, care au fost mai întâi constatate grațiate și a căror executare a fost apoi și suspendată condiționat pe un termen de încercare minim, Curtea constată că nu există motive pentru reducerea pedepselor respective.

În ceea ce privește recursul declarat de partea responsabilă civilmente SC SRL, Curtea constată, în primul rând, că nu este aplicabil unicul caz de casare invocat de aceasta, prevăzut de art.385⁹alin.1 pct.8 din Codul d e procedură penală.

Astfel, cazul de casare menționat se referă la situația în care nu a fost efectuată expertiza psihiatrică a inculpatului, în cazurile și în condițiile prevăzute de art.117 alin.1 și 2 din Codul d e procedură penală.

Or, în speță, nu este incident niciunul dintre cazurile reglementate în art.117 alin.1 din Codul d e procedură penală, care fac obligatorie expertizarea psihiatrică a inculpatului, problemă care, de altfel, nici nu s-a pus vreodată pe parcursul judecății.

În realitate, critica părții responsabile civilmente vizează respingerea cererii sale de efectuare a unei noi expertize medico-legale asupra integrității corporale a părții vătămate, care nu se încadrează însă în dispozițiile art.117 alin.1 din Codul d e procedură penală. În plus, respingerea acestei cereri, dispusă de către ambele instanțe inferioare, este legală și temeinică, administrarea probei respective nefiind utilă judecării cauzei, pentru motivele deja menționate în considerentele anterior expuse.

Cât privește întinderea despăgubirilor materiale și daunelor morale acordate victimei accidentului rutier, a cărei reapreciere s-a solicitat a fi realizată de către această instanță prin rejudecarea cauzei, Curtea constată că ea nu poate fi examinată și cenzurată în recurs prin prisma niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute în art.385⁹alin.3 din Codul d e procedură penală, ce pot fi luate în considerare din oficiu, partea responsabilă civilmente neindicând în concret, nici în motivele scrise, nici cu ocazia dezbaterilor, vreun caz legal de casare incident sub acest aspect.

Față de toate aceste considerente și având în vedere că, din oficiu, nu se constată vreun caz de casare a hotărârilor atacate, Curtea, în temeiul art.385¹⁵pct.1 lit.b din Codul d e procedură penală, va respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpații și și de partea responsabilă civilmente SC SRL.

În temeiul art.192 alin.2 din Codul d e procedură penală, toți recurenții vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat, în cazul inculpatului întregul onorariu al avocatului din oficiu, desemnat pentru a asigura asistența juridică a acestuia, conform delegației nr.- din data de 09 martie 2009, fiind avansat din fondul Ministerului Justiției.

În temeiul art.189 alin.1 și 2 din Codul d e procedură penală și art.3 alin.1 din Protocolul nr.-/2008 încheiat între Ministerul Justiție și, onorariul parțial al avocatului din oficiu (care a asigurat asistența juridică a recurentului inculpat la termenul din data de 16 februarie 2009, în lipsa apărătorului ales al acestuia), în cuantum de 25% din suma de 300 lei menționată în delegația nr.- din data de 05 februarie 2009 eliberată de Baroul București, va fi suportat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații și și de partea responsabilă civilmente SC SRL împotriva Deciziei penale nr.51/A din data de 19 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a II-a Penală în Dosarul nr-.

Obligă pe recurentul inculpat și pe recurenta parte responsabilă civilmente SC SRL la plata sumei de 300 lei fiecare, cheltuieli judiciare către stat, iar pe recurentul inculpat la plata sumei de 600 lei, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300 lei, onorariul avocatului din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul parțial al avocatului din oficiu, în sumă de 75 lei, pentru recurentul inculpat, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 09 martie 2009.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

GREFIER,

Red.jud.

Ex.2 / 26.03.2009

/ - II.

Președinte:Niculae Stan
Judecători:Niculae Stan, Carmen Veronica Găină, Vasile

Vătămarea corporală din culpă (Art 184 cod penal). Decizia 345/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre Vătămarea corporală din culpă (Art 184 cod penal). Decizia 345/2009. Curtea de Apel Bucuresti