Vătămarea corporală din culpă (Art 184 cod penal). Decizia 85/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
Dosar nr-
2734/2009
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA I-a PENALĂ
Decizia penală nr.85/
Ședința publică din data de 15 ianuarie 2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Magdalena Iordache
JUDECĂTOR 2: Cristina Carmen Craiu
JUDECĂTOR 3: Daniela
GREFIER -
.
MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTIa fost reprezentat prin PROCUROR.
Pe rol judecarea recursului declarat de recurentul-inculpat împotriva Deciziei penale nr.566/A/22.2009 a Tribunalului București - Secția a II-a Penală, din Dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurentul-inculpat, personal și asistat juridic de apărător ales, din cadrul Baroului B, cu delegația nr.81/10.XII.2009, aflată la fila 22, intimatul-parte responsabilă civilmente SC SRL, prin avocat, din cadrul Baroului B, cu delegația nr.44/07.XII.2009, depusă la fila 8, și intimatul-parte vătămată, personal, lipsind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care intimatul-parte vătămată, personal, solicită să-i fie asigurată asistență juridică gratuită, întrucât nu are posibilitatea angajării unui apărător și nu știe să se exprime în termeni juridici.
Reprezentantul Ministerului Public nu se opune încuviințării cererii formulată de intimatul-parte vătămată.
Apărătorul ales al recurentului-inculpat precizează că recursul privește cazul de casare prevăzut de art.3859pct.10 Cod procedură penală, criticând hotărârile atât pe latură penală, cât și civilă.
Curtea, după deliberare, respinge, ca neîntemeiată, cererea de asigurare a asistenței juridice gratuite, formulată de intimatul-parte vătămată, având în vedere calitatea sa procesuală, și, din oficiu, pune în discuție cazul de casare prevăzut de art.3859pct.171Cod procedură penală referitor la greșita aplicare a legii în soluționarea acțiunii civile privitor la temeiul de drept reținut.
Nefiind cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Apărătorul ales al recurentului-inculpat, invocând cazul de casare prevăzut de art.3859pct.10 Cod procedură penală, arată că instanțele au făcut o greșită evaluare a probatoriului, ceea ce a condus la reținerea unei situații de fapt greșite, contrazisă de schița locului accidentului. Astfel, între cele două expertize există neconcordanțe cu privire la viteza de deplasare a autoutilitarei, întrucât prima expertiză susține că viteza era de 42 Km/, iar cea de a două că era de 10 Km/, și ambele expertize ignoră faptul că inculpatul a oprit vehiculul pe sensul său de mers, înainte de a semnaliza și a vira la stânga, deoarece un vehicul de 15 tone nu poate face un viraj brusc la 42 km/, manevră care ar fi condus la răsturnarea autoutilitarei. De altfel, faptul că autoutilitara a oprit este dovedit și de diagrama tahograf, care relevă că auto vehiculul a fost oprit și, apoi, pornit din loc, iar expertizele nu fac nicio referire la lățimea șoselei, care era de 7,60 metri la locul impactului, având 3,70 metri pe fiecare sens de mers, și autoutilitara o lățime de 2,20 metri, așa încât susținerea părții vătămate că ar fi mers pe sensul său de mers, pe lângă axul drumului, fără a-l depăși, nu este reală, neexistând o astfel de posibilitate, pentru că, dacă partea vătămată ar fi fost prima după autoutilitară, trebuia să o lovească din spate, însă, potrivit expertizelor, a fost lovită în partea -față, la apărătoare, în condițiile în care are o lungime de mai bine de 9 metri. Totodată, din schița locului accidentului, reiese că autoutilitara nu se afla pe partea carosabilă, contrar susținerilor experților, care au afirmat că locul impactului s-a aflat pe axul drumului, lucru imposibil din punct de vedere rațional sau logic, având în vedere împrejurările descrise în schița de locul accidentului. De asemenea, din fotografiile existente la dosar reiese, cu claritate, că autoutilitara nu se afla pe partea carosabilă, iar motocicleta se afla la câțiva metri înapoi în raport cu ricoșeul care a avut loc din din față a autoutilitarei, pentru că, altfel, dacă ar fi lovit autoutilitara în plin, partea vătămată nu ar mai fi fost în viață, învederând că a solicitat instanței de fond audierea expertului, pentru a lămuri dinamica accidentului, și a martorilor care apar în fotografii, însă probele i-au fost respinse.
Un alt motiv de recurs invocat și întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art.3859pct.6 Cod procedură penală, privește încălcarea dreptului la apărare, întrucât, în primele etape ale cercetării penale, inculpatul a fost audiat fără a beneficia de asistență juridică, aducându-i-se la cunoștință învinuirea la câteva luni, a semnat procesul-verbal de aducere la cunoștință a învinuirii și a menționat că nu are nevoie de avocat, în condițiile în care nu are noțiuni juridice și nu a realizat consecințele care au loc, semnând, totodată, și procesul-verbal prin care a declarat nu formulează obiecțiuni la raportul de expertiză tehnică, fără a avea, practic, cunoștință de conținutul dosarului. De asemenea, a declarat în fața organului de cercetare penală faptul că a virat la stânga, întrucât nu putea să spună că a făcut altceva, iar instanța a interpretat această susținere ca o recunoaștere a creării stării de pericol și a vinovăției.
În egală măsură, consideră că este incident și cazul de casare pus în discuție din oficiu, întrucât, inculpatul fiind nevinovat, nu se poate dispune obligarea sa la plata despăgubirilor civile.
Concluzionând, solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor penale, cu rejudecarea cauzei. Depune la dosar note scrise.
Intimatul-parte responsabilă civilmente SC SRL, prin apărător, consideră că este incident cazul de casare prevăzut de art.3859pct.171Cod procedură penală, întrucât în mod greșit s-a dispus condamnarea inculpatului, evenimentul rutier producându-se din culpa părții vătămate, în condițiile în care cele două expertize tehnice exprimă poziții contradictorii, cu toate că instanțele au considerat că sunt identice, concluziile acestora fiind contrazise de procesul-verbal de aplicare a contravenției, de planșa fotografică și de declarațiile martorilor.
Intimatul-parte vătămată, personal, arată că nu este vinovat de producerea accidentului, intimatul-parte responsabilă civilmente își avea sediul în imediata apropiere a locului accidentului și este posibil ca martorii să fi fost influențați, nu a fost prezent la efectuarea expertizelor, așa încât solicită respingerea recursului.
Reprezentantul Ministerului Public apreciază că este incident cazul de casare pus în discuție din oficiu, întrucât instanța de fond a reținut greșit ca temei juridic dispozițiile art.998-999 Cod civil, care reglementează răspunderea civilă pentru fapta proprie, în loc de cel prevăzut de art.1000 alin.3 Cod civil, care se referă la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, învederând faptul că motivele de recurs invocate de inculpat sunt nefondate, deoarece vinovăția sa a fost dovedită prin probele administrate, așa încât soluția de condamnare este legală și temeinică, de asemenea, dreptul la apărare nu i-a fost încălcat câtă vreme asistența juridică nu era obligatorie, iar obligarea sa la plata despăgubirilor civile este justificată în condițiile în care a fost găsit vinovat de comiterea infracțiunii, considerente pentru care solicită admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârilor penale și, pe fond, reținerea dispozițiilor art.1000 alin.3 cod civil ca temei al răspunderii civile.
Recurentul-inculpat, personal, arată că este nevinovat.
CURTEA
Asupra recursului penal de față:
Prin decizia penală nr. 566/A/22.10.2009 a Tribunalului București - Secția a II-a Penală au fost respinse ca nefondate, apelurile formulate de apelantul inculpat și apelanta parte civilă SC SRL împotriva sentinței penale nr.69/4.03.2009 pronunțată de Judecătoria Buftea - Secția Penală.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
Prin sentința penală nr.69/4.03.2009 pronunțată de Judecătoria Buftea - Secția Penala pronunțată în dosar nr- s-a dispus în temeiul art. 184 al. 2 și 4 cod penal condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii de 1 an și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă.
În temeiul art. 81 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiționata a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani și 6 luni, stabilit în condițiile art. 82 Cod penal.
În temeiul art. 359 Cod procedură penală s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 Cod penal, a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării.
În temeiul art. 71 Cod penal s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 al. 1 lit. a, teza a II-a și b Cod penal.
În temeiul art. 71 al. 4 Cod penal s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei.
S-a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă.
S-a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Universitar de Urgență
În temeiul art. 14, 346 al. 1 Cod procedură penală raportat la art. 998-999 și următoarele Cod civil a obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente SC SRL, să-i plătească părții civile Spitalul Universitar de Urgență B suma de 17806,89 lei, cheltuieli de spitalizare.
În temeiul art. 191 al. 1 Cod procedură penală a fost obligat inculpatul la 1000 lei, cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a hotărâri astfel prima instanță a reținut următoarele:
În ziua de 06.07.2007, orele 10,00, în timp ce conducea autocamionul marca Tatra, înmatriculat cu nr. B 54 pe șoseaua de centură pe direcția D- în apropierea Km 61+150, a semnalizat pentru intra în curtea SC SRL, moment în care a intrat în coliziune cu motocicleta marca înmatriculată sub nr. -, condusă de partea vătămată.
În urma impactului a rezultat vătămarea corporală a părții vătămate sus menționate, care a fost transportată la Spitalul Universitar de Urgență B, unde a fost internată în perioada 06-21.07.2007 cu diagnosticul " prin accident rutier-motociclist".
Potrivit raportului de expertiză medico-legală nr. A1/J/423/2007 emis de Serviciul de Medicină Legală I, partea vătămată a prezentat la data de 06.07.2007 leziuni traumatice care s-au putut produce prin lovire cu și de corpuri și planuri dure în condițiile unui accident de circulație pentru care a necesitat un număr de 70-80 zile de îngrijiri medicale, leziuni ce nu i-au pus în primejdie viața.
În cauză au fost efectuate două expertize tehnice judiciare în specialitatea auto, atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul cercetării judecătorești, ambele expertize prezentând concluzii identice.
Astfel, conform raportului de expertiză nr. 153/07.01.2009 efectuat de expert tehnic, se arată că în ceea ce privește dinamica accidentului aceasta a constat în intrarea motocicletei nr. - condusă de partea vătămata, cu din față în panoul lateral al autoutilitarei Tatra nr. B 54 condusă de inculpatul, care se afla înscrisă într-un viraj spre stânga pentru a intra în incinta SC SRL.
Totodată, s-a arătat că starea de pericol a fost creată de inculpatul care înainte de a schimba direcția de mers prin viraj stânga nu s-a asigurat în mod corespunzător, încălcând astfel dispozițiile art. 54 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 accidentul de circulație putând fi evitat de inculpat, dacă acesta se asigura în mod corespunzător înainte de a schimba direcția de mers prin viraj spre stânga și acorda prioritate de trecere motocicletei condusă de partea vătămată, care se afla deja înscrisă în circulație.
Situația de fapt mai sus-reținută a rezultat din coroborarea următoarelor mijloace de probă: procesul verbal de constatare a accidentului de circulație încheiat la data de 06.07.2007 de organele de poliție rutieră, declarația și plângerea părții vătămate, raportul de expertiză medico-legală nr. A1/J/423/2007 emis de SML I, raportul de expertiză tehnică nr. 7706/26.10.2007 întocmit de expert tehnic, raportului de expertiză nr. 153/07.01.2009 efectuat de expert tehnic, declarațiile martorilor,
A concluzionat instanța de fond că, în drept, fapta inculpatului - care în ziua de 06.07.2009 în timp ce se afla la volanul autoutilitarei marca Tatra înmatriculată sub nr. B 54, a efectuat o manevră de schimbare a direcției de mers prin viraj spre stânga, prin nerespectarea art. 54 alin. 1 din OUG nr. 195/2002, intrând în coliziune cu motocicleta marca înmatriculată sub nr. - condusă de partea vătămată, cauzând vătămarea corporală a acestuia din urmă - întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 184 al. 2 și 4 Cod penal.
Cu privire la solicitarea inculpatului de a fi achitat în temeiul art. 10 lit. c) Cod procedură penală (fapta nu a fost comisă de inculpat), instanța fondului a reținut că din probatoriul existent la dosar și în mod special din concluziile celor două expertize tehnice în specialitatea auto (probe științifice ce nu pot fi combătute prin declarații de martor) a rezultat că vinovat de producerea accidentului a fost inculpatul, care nu a respectat dispozițiile art. 54 alin. 1 din OUG nr. 195/2002.
Mai arată instanța fondului că, în eventualitatea în care s-ar fi constatat că inculpatul nu ar fi încălcat nici o regulă de circulație, ar fi putut solicita achitarea dar în baza art. 10 lit. d Cod procedură penală (lipsa culpei), iar în ceea ce privește lipsa părții vătămate de la judecarea cauzei, aceasta nu constituie o prezumție de recunoaștere a unei eventuale culpe, participarea la procesul penal și constituirea de parte civilă, reprezentând un drept și nu o obligație.
În procesul de individualizare judiciară a pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, instanța a avut în vedere gradul ridicat de pericol social al faptei, care rezultă din numărul mare de zile de îngrijiri medicale necesare părții vătămate pentru vindecare, dar și circumstanțele personale ale inculpatului, respectiv lipsa antecedentelor penale, instanța a aplicat acestuia o pedeapsă cu închisoarea de 1 an și 6 luni.
În ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei aplicate fiind îndeplinite în cauză condițiile prevăzute de lege și apreciind că scopul pedepsei poate fi atins și fără executare efectivă, având în vedere că inculpatul este integrat în societate, instanța a suspendat condiționat executarea pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 (trei) ani și 6 (șase) luni, stabilit în condițiile art. 82 cod penaje
Sub aspectul laturii civile, instanța fondului a constatat următoarele:
Partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în cauză, prima instanță luând act de manifestarea de voință a acestuia.
Partea vătămată Spitalul Universitar de Urgență B s-a constituit parte civilă cu suma de 17806,89 lei, cheltuieli ocazionate cu spitalizarea părții vătămate.
Instanța de fond având în vedere că există legătură de cauzalitate între fapta comisă de inculpat și prejudiciul suferit de partea civilă Spitalul Universitar de Urgență B, văzând și dispozițiile art. 313 din Legea nr. 95/2006, a admis acțiunea civilă și a dispus obligarea inculpatul la 17806,89 lei către această parte civilă, reprezentând cheltuieli de spitalizare.
Împotriva acestei hotărâri au formulat apel inculpatul și partea responsabilă civilmente SC SRL.
Motivele invocate de către inculpat au vizat greșita sa condamnare, în condițiile în care prima instanță a reținut în mod greșit situație de fapt, interpretând eronat probele administrate în cauza.
Apelanta parte responsabila civilmente nu a precizat criticile avute în vedere la promovarea caii de atac.
Prin decizia penală nr. 566/A/22.10.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a II-a Penală în temeiul art. 379 pct. 1 alin. 1 lit. b Cod procedură penală au fost respinse apelurile formulate de inculpat și partea civilă SC SRL, cu obligarea fiecărui apelant la plata cheltuielilor judiciare către stat.
În motivarea acestei decizii, tribunalul, verificând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate, în raport de criticile formulate și din oficiu, sub toate aspectele, a constatat că apelurile formulate în cauză sunt nefondate, respingându-le ca atare pentru următoarele considerente:
Astfel, s-a avut în vedere că înaintea primei instanțe au fost respectate dispozițiile legale ce garantează aflarea adevărului și asigura drepturile părților, că au fost administrate toate probele necesare pentru aflarea adevărului, probe ce au fost în mod complet luate în seama și exact apreciate.
Pe cale de consecință, tribunalul a constatat că faptele și împrejurările reținute ca existente prin hotărârea atacată, precum și cele înlăturate prin aceeași hotărâre corespund probelor administrate în cauză, soluția dată în fapt cauzei penale judecate întemeindu-se pe materialul probator existent la dosar și fiind în concordanța cu acesta.
A mai arătat Tribunalul că și criticile apelantului - inculpatului referitoare la greșita interpretare a materialului probator au fost nefondate în condițiile în care, în vederea stabilirii dinamicii producerii accidentului de circulație s-a dispus efectuarea a două expertize tehnice auto (în ambele faze ale procesului penal) care au ajuns la aceeași concluzie. Ca atare, față de concluziile univoce ale celor doua expertize prima instanță, examinând criteriile pe care le-au folosit experții, modul de investigație al acestora, în mod corect le-a apreciat ca fiind fundamentate sub aspect științific și în concordanță cu realitatea, dându-le eficiența probatorie corespunzătoare. În acest sens - reține tribunalul - este necesar a fi avut în vedere și faptul că cele constatate prin expertiză sunt în deplină concordanță și cu celelalte probe existente în cauză, respectiv planșa foto cuprinzând aspecte de investigare tehnico-științifică (fila 52 - 56 ) în care se observă locul impactului ca fiind pe carosabil, la axul drumului, astfel cum a declarat inițial și inculpatul (declarația olografă din 6.07.2007 fila 32-33 dup) pentru ca ulterior sa revină asupra acestui aspect și să susțină că impactul ar fi avut loc în afara părții carosabile a drumului.
De altfel, retractarea ori modificarea declarației anterioare - indiferent în ce fază procesuală a fost dată - nu este de natură, prin ea însăși, să înlăture acea declarație deoarece ar fi însemnat a lipsi de eficienta probele administrate în mod legal și a se ajunge la încălcarea principiului de bază al procesului penal, acela al stabilirii adevărului.
În condițiile în care inculpatul a efectuat o manevră de schimbare a direcției de mers prin viraj spre stânga, fără a se asigura în mod corespunzător, aceasta fiind împrejurarea determinantă a accidentului, în mod corect a reținut instanța de fond culpa exclusivă a acestuia în săvârșirea faptei, dispunând condamnarea sa.
Totodată, prima instanță reținând în mod corect existența faptei și a vinovăției inculpatului în săvârșirea acesteia - apreciază Tribunalul - a aplicat o pedeapsă judicios individualizată, respectând atât caracterul general al criteriilor prev. de art. 72 Cod penal, cât și caracteristica lor de pluralitate.
Astfel fiind, Tribunalul a constatat, că pedeapsa aplicată și fapta dedusă judecații este în deplină concordanță atât cauzei de pericol social generic și concret al faptei comise, cât și cu trăsăturile specifice persoanei inculpatului.
S-a arătat că de altfel, tocmai raportarea la aceste trăsături specifice fiecărei persoane implicate în raportul juridic de conflict face ca pedeapsa aplicată să dobândească eficiența funcțională, respectiv aptitudinea de a îndeplini funcțiile de prevenție, coerciție, reeducare și exemplaritate cerute de lege.
Or, arată Tribunalul, în urma analizării tuturor acestor date, în mod corect prima instanță a ajuns la concluzia că o pedeapsa orientată spre mediu este corespunzătoare aptitudinii de reeducare a făptuitorului și posibilităților sale de a reacționa pozitiv la mijlocul de represiune ales.
A mai arătat instanța de apel că, și sub aspectul laturii civile soluția primei instanțe apare ca temeinică și legală, dispoziția de obligare a inculpatului la plata de despăgubiri civile către unitatea spitalicească unde i-au fost acordate îngrijiri medicale victimei fiind corespunzătoare dispozițiilor legale din materia răspunderii civile delictuale (art.998 și urm. civ.) precum și celor din materia asigurărilor de sănătate (art.313 din Lege nr. 95/2006) potrivit cu care persoanele care prin faptele lor aduc prejudicii sănătății altei persoane răspund potrivit legii și sunt obligate să suporte cheltuielile necesitate de asistență medicală acordată victimei.
Totodată, în condițiile în care, pe de o parte, între inculpat și partea responsabilă civilmente exista la data săvârșirii faptei un raport de prepusenie, inculpatul fiind angajat al societății SC SRL în calitate de șofer și, pe de alta parte, acesta a săvârșit fapta în funcțiile ce i-au fost încredințate (în momentul producerii accidentului inculpatul conducea autoutilitara al cărei utilizator este societatea SRL, fiind în exercitarea atribuțiilor de serviciu) s-a mai reținut și că în mod corect a stabilit prima instanță a stabilit că este angajată și răspunderea solidară a respectivei societăți comerciale pentru plata despăgubirilor cuvenite unității medicale.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs inculpatul, aducând mai multe critici soluțiilor dispuse în cauză.
Astfel, s-a susținut că probele au fost în mod eronat apreciate, iar expertizele efectuate în cauză nu sunt fundamentate științific și nu concordă cu realitatea.
Susține recurentul inculpat că accidentul nu s-a produs din culpa sa, iar schița locului accidentului dovedește că accidentul nu s-a produs cum susțin experții, la axul drumului.
De asemenea, se mai precizează că și concluziile experților cu privire la viteza cu care se deplasa inculpatul și referitor la aspectul că acesta ar fi virat stânga fără a semnaliza în prealabil și a se asigura, încălcând prevederile art. art. 135 alin. 2 din OUG 195/2002 nu au nicio legătură cu realitatea, iar, pe de altă parte, cele două expertize întocmite în cauză au dispoziții contradictorii în ceea ce privește viteza cu care inculpatul ar fi făcut manevra de virare la stânga.
A mai invocat recurentul inculpat și faptul că i-a fost încălcat dreptul la apărare în faza cercetării penale, în contextul în care organele de cercetare penală i-au luat declarații fără a beneficia de apărător, iar când i-au adus la cunoștință învinuirea nu i-au făcut cunoscut dreptul de a avea avocat.
În susținerea recursului în fața Curții, apărătorul inculpatului a invocat drept cazuri de casare dispozițiile art.3859pct. 9, pct. 10 Cod procedură penală, dar a învederat și aspecte ce țin de reglementarea art. 385 pct. 18 Cod procedură penală, fără a invoca expres acest caz de casare.
Astfel, s-a precizat că instanțele de fond și cea de apel, prin soluția de respingere a apelului, au evaluat în mod greșit probatoriul cauzei și s-a indicat drept caz de casare art.3859pct. 10 Cod procedură penală.
De asemenea, s-a arătat că, în mod greșit a fost condamnat inculpatul, ceea ce obligă Curtea să analizeze legalitatea deciziei recurate și prin prisma motivului de casare reglementat în art. art.3859pct. 18 Cod procedură penală.
Curtea, din oficiu, a supus dezbaterii cazul de casare prev. de art.3859pct. 171Cod procedură penală, vizând greșita aplicare a legii cu privire la temeiul în care s-a stabilit răspunderea civilă, respectiv al obligării inculpatului la plata despăgubirilor civile.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate și susținute de recurentul inculpat, precum și analizând ambele hotărâri conform prevederilor art. art.3859alin. 3 Cod procedură penală combinat cu art.3856alin. 1 și art.3857Cod procedură penală, constată că prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt și a stabilit vinovăția inculpatului, pe baza probelor strânse în cursul urmăririi penale și a celor administrate în cursul cercetării judecătorești, dând faptei comise încadrarea juridică corespunzătoare.
De asemenea, instanța de fond a efectuat o justă individualizare a pedepsei aplicate inculpatului, atât sub aspectul naturii și al cuantumului acesteia, cât și ca modalitate de executare, fiind respectate disp. art. 72 Cod penal.
Curtea constată că, din această perspectivă, criticile aduse hotărârilor pronunțate în cauză, respectiv o greșită evaluare a probelor, dar și o gravă eroare de fapt ce s-ar fi produs, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare de către prima instanță, și menținută prin decizie în apel, sunt lipsite de fundament.
Astfel, nici punctul 9 al art.3859Cod procedură penală, vizând motivarea soluției nu este incident în cauză, atâta timp cât decizia instanței de apel cuprinde motivele pe care se întemeiază respingerea apelurilor promovate și nici nu se identifică vreun element de contradicție între considerente și dispozitiv.
Revenind la pretinsa apreciere eronată a probelor cauzei, sens în care apărarea a invocat cazul de casare prevăzut în art.3859pct. 10 Cod procedură penală, fără însă ca acesta să reglementeze o asemenea ipoteză, Curtea apreciază că atât prima instanță cât și instanța de apel, au procedat la o analiză corespunzătoare a probelor cauzei, în mod complet și just neomițând de la apreciere unele din probele administrate, iar evaluarea făcându-se în cazul fiecărei probe, astfel încât convingerea formată să corespundă adevărului.
Astfel, cazul de casare invocat cu privire la comiterea unei grave erori de fapt având consecință condamnarea inculpatului - reglementat în art.3859pct. 18 Cod procedură penală - nu poate fi reținut în cauză, atâta timp cât instanțele au procedat la o corectă și riguroasă examinare a probelor administrate în cauză, hotărârea de condamnare întemeindu-se pe probe certe de vinovăție a inculpatului. Rezultă că, cerința ca eroarea de fapt să fie "gravă" în sensul de a influența soluția, nu este îndeplinită, cu atât mai mult cu cât Curtea nu identifică vreo eroare asupra faptei ori asupra altor aspecte ce nu țin de reținerea vinovăției inculpatului ori de reținerea faptei în sarcina acestuia.
Pentru a putea fi reținut acest caz de casare, s-ar impune constatarea că examinarea probelor a fost efectuată de către instanțele a căror hotărâri sunt atacate, în mod greșit, în ideea că la dosar o anumită probă există când în realitate aceasta nu există sau atunci când se consideră că o anumită mărturie, un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existența unei împrejurări, când, în realitate, din aceste mijloace de probă reiese contrariul.
Curtea nu identifică o asemenea ipoteză, ci dimpotrivă constată că în cauză au fost respectate dispozițiile legale ce garantează aflarea adevărului și respectarea drepturilor părților, iar din acest punct de vedere susținerea recurentului inculpat cu privirea la încălcarea dreptului său la apărare în cursul cercetării penale - invocat de asemenea în fața Curții - nu prezintă suport real, din analiza actelor procesuale și procedurale întocmite în faza urmăririi penale rezultând respectarea drepturilor inculpatului, cu referire la dreptul acestuia la apărare.
Curtea își însușește concluziile instanței de apel referitoare la lipsa de temeinicie a criticilor aduse de inculpat interpretării materialului probator de către prima instanță, apreciind că cele două expertize tehnice auto efectuate în cauză au concluzionat în mod justificat asupra vinovăției, sub forma culpei, a inculpatului în producerea accidentului.
În opinia Curții, criteriile ce au stat la baza evaluării experților, modul de investigație al acestora determină acestor mijloacelor de probă o eficiență probatorie corespunzătoare, iar concluziile sunt în concordanță cu întregul material probator al cauzei, făcând ca susținerile recurentului inculpat să fie lipsite de fundament.
Astfel, probele cauzei au evidențiat că inculpatul a efectuat o manevră de schimbare a direcției de mers prin viraj spre stânga, fără a proceda în prealabil la asigurare în mod corespunzător și fără a semnaliza, ceea ce a constituit factorul generator al accidentului și, în plan juridic, reținerea culpei exclusive a inculpatului.
Concluzionând în planul reținerii vinovăției inculpatului, a îndeplinirii cerințelor răspunderii penale a acestuia, Curtea apreciază ca fiind legală decizia instanței de apel, prin care s-a menținut condamnarea inculpatului, pedeapsa aplicată având eficiența funcțională în sensul prevenției, coerciției, reeducării, dar și exemplarității.
După cum precizam anterior, Curtea a supus dezbaterii, din oficiu, cazul de casare prevăzut în art. 3859pct. 171Cod procedură penală, cu privire la modul de soluționare a acțiunii civile exercitate în cadrul procesului penal de partea civilă Spitalul Universitar de Urgență B, din perspectiva temeiului răspunderii civile.
Referitor la soluționarea acțiunii civile în cadrul prezentului proces penal, Judecătoria Buftea - Secția Penală, prin sentința penală nr.69/04.03.2009 a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în cauză și a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgență B, în temeiul art. 14, 346 alin. 1 Cod procedură penală rap. la art. 998 - 999 și următoarele Cod civil, a dispus obligarea inculpatului în solidar cu partea responsabilă civilmente SC SRL la plata sumei de 17.806,89 lei, cu titlu de cheltuieli de spitalizare.
Instanța de apel a apreciat ca legală și temeinică soluționarea acțiunii civile, respingând apelul formulat de partea responsabilă civilmente.
Se impune precizarea că în timpul cercetării judecătorești s-a dispus citarea asigurătorului de răspundere civilă SC SA - respectând astfel cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia I din 28.03.2005 pronunțată de Secțiile Unite, în soluționarea unui recurs în interesul legii, potrivit cu care societățile de asigurare trebuie citate în procesul penal numai în calitate de asigurator, deoarece raporturile juridice dintre aceste societăți și asigurat au la bază o solidaritate tacită, stabilită prin convenție, care dă dreptul persoanelor păgubite prin producerea accidentelor să pretindă, în baza art. 57 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, despăgubiri atât celor răspunzători de producerea acestora, cât și direct asigurătorului de răspundere civilă.
Atât prima instanță, cât și cea de apel au considerat că dispoziția de obligare a inculpatului la plata de despăgubiri civile către unitatea spitalicească unde i-au fost acordate îngrijiri medicale victimei corespunde normelor legale în materia răspunderii civile delictuale - art. 998 și următoarele Cod civil, precum și celor în planul asigurărilor de sănătate.
Curtea,în majoritate, examinând modalitatea în care a fost soluționată acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal concluzionează asupra legalității și temeiniciei soluțiilor pronunțate în cauză, în virtutea considerentelor ce urmează a fi expuse.
Nu ne putem afla sub incidența cazului de casare reglementat în art. 3859pct. 171Cod procedură penală, vizând o greșită aplicare a legii cu referire la temeiul răspunderii civile, ținând seama de următoarele argumente:
O greșită aplicare a legii implică comiterea unei erori de drept, acest caz de casare vizând aspecte de drept, nu situații de fapt, de aprecierea probelor. Prin urmare, aprecierile și concluziile la care a ajuns instanța, pe cale de raționament nu cad sub incidența acestui caz de casare.
Revenind la problema ce suscită interes în prezenta cauză - respectiv temeiul răspunderii civile invocat de instanța de fond și apreciat ca legal de către instanța de apel, în exercitarea controlului jurisdicțional ierarhic, Curtea, în majoritate, consideră că obligarea inculpatului la plata acelor despăgubiri către partea civilă constituită nu este rezultatul unei greșite aplicări a legii.
Acțiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului și a părții responsabile civilmente pentru paguba produsă de inculpat prin infracțiune - conform art. 14 alin. 1 din Codul d e procedură penală. Este știut că acțiunea civilă astfel cum este definită în Codul d e procedură penală privește acel instrument pus la îndemâna părții civile în cadrul procesului penal, ea decurgând din însăși săvârșirea unei infracțiuni. O asemenea acțiune civilă poate fi exercitată și separat, în procesul civil, părții civile - prejudiciată printr-o infracțiune, recunoscându-i-se un drept de opțiune pentru alegerea uneia din căi, conform normelor procedural penale în materie. În contextul exercitării acțiunii civile în cadrul procesului penal, inculpatul este subiect pasiv, acțiunea fiind promovată de persoana prejudiciată prin infracțiune, ce intervine astfel în procesul penal contra inculpatului, spre a obține obligarea lui la repararea prejudiciului pe care l-a produs și, eventual, și contra persoanei responsabil civilmente.
În prezenta cauză, partea civilă Spitalul Universitar de Urgență Bao ptat pentru exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal, solicitând obligarea inculpatului la plata de despăgubiri civile.
De asemenea, în cauză în calitate de asigurător de răspundere civilă a fost citată SC, motivat de faptul că inculpatul, conducător auto la SC SRL (având calitate de partea responsabilă civilmente) conducea la data producerii accidentului autoutilitara tip, autovehicul pentru care firma utilizatoare SC SRL, încheiase contract de asigurare cu SA.
Este adevărat că într-o asemenea ipoteză, precum cea din speța de față, din analiza dispozițiilor legale - art. 49, 54 din Legea nr. 136/1995 cu modificările ulterioare, dar și a principiilor de drept aplicabile în materia răspunderii civile rezultă că în cazul producerii unui accident de circulație, având ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală bazată pe art. 998 din Codul Civil a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condițiile reglementate prin Legea nr. 136/1995.
Prin decizia invocată anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite a statuat asupra obligativității instanțelor investite cu soluționarea unor asemenea cauze în a asigura participarea la procesul penal, în calitate de asigurator de răspundere civilă.
Prin urmare, opțiunea exercitată de partea civilă în a solicita organului jurisdicțional obligarea inculpatului- în speța de față, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC SRL-, în conformitate cu dispozițiile art. 15,16 Cod procedură penală, trebuie respectată, iar dispoziția de obligare în acest sens, în temeiul art. 998 - 999 Cod civil privind răspunderea civilă delictuală, este legală.
În majoritate, Curtea apreciază că o asemenea modalitate de soluționare a acțiunii civile nu contravine în niciun fel dispozițiilor ce guvernează această materie și este în deplin acord cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum a fost ea stabilită.
Asigurătorul de răspundere civilă nu poate întruni calitatea de partea responsabilă civilmente, întrucât s-ar încălca astfel dispozițiile procedural penale care prevăd expres în art. 24(3) Cod procedură penală că persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului, se numește partea responsabilă civilmente.
Citarea sa în cadrul procesului penal îi asigură acestuia calitate de participant în sensul de a-i fi opozabilă hotărârea judecătorească.
Spre deosebire de partea responsabilă civilmente, care este chemată în proces să răspundă - în limitele acțiunii civile alăturate acțiunii penale - pentru pagubele pe care le-a provocat inculpatul, prin fapta sa, instituindu-se astfel răspunderea civilă a altei persoane decât autorul infracțiunii pentru prejudiciile cauzate, asigurătorul de răspundere civilă va avea o răspundere fundamentată, izvorâtă din contractul de asigurare de răspundere civilă obligatorie, neputând fi asimilat celui ce răspunde pentru fapta altuia, conform art. 1000 alin. 1 din Codul civil, ori răspunderii comitenților, pentru prejudiciul cauzat de prepușii lor, la care se referă alineatul 3 al aceluiași articol.
Raportându-se la cauza de față, Curtea, în majoritate, constată că modalitatea de obligare a inculpatului în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata despăgubirilor civile către partea civilă respectă dreptul de opțiune a părții civile de a solicita despăgubiri celui răspunzător de producerea acestora.
Curtea, în majoritate, ține seama de specificul acțiunii civile adiacente în cadrul procesului penal, precum și de aspectul că asigurătorul va răspunde civil doar în măsura în care vinovăția inculpatului (asiguratului) pentru prejudiciile cauzate prin accident a fost stabilită, deci numai în măsura în care sunt îndeplinite cerințele legii civile pentru răspunderea delictuală pentru fapta proprie și, desigur, cu respectarea dreptului de opțiune a părții civile referitor la tragerea la răspundere civilă.
Un alt argument pe care Curtea, în majoritate, înțelege să-l aducă în sprijinul legalității soluționării acțiunii civile îl reprezintă dispozițiile art. 49 (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările, cu modificările ulterioare.
Prevederile invocate stabilesc că asigurătorul va acorda despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil.
Din analiza sistematică a textului de lege, dar și prin interpretarea jurisprudențială a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin recursul în interesul legii, se desprinde ideea că asigurătorul acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare în procesul civil, iar distinct în ipoteza exercitării acțiunii civile în procesul penal, instanța fiind obligată să dea satisfacție normelor ce reglementează soluționarea acțiuni civile în procesul penal.
Și prevederile art. 54 din aceeași lege statuează, printre altele, cu privire la obligația de a cita persoana răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenient forțat, ceea ce face trimitere tot la dispoziții vizând desfășurarea procesului civil.
Prin urmare, într-un proces penal în care asiguratul este inculpat, părții civile constituită în cadrul procesului penal asigurătorul îi va acorda despăgubiri la care va fi obligat inculpatul în temeiul răspunderii civile delictuale, art. 998 - 999 Cod civil.
O asemenea concluzie, este justă cu atât mai mult cu cât între asigurat și asigurător există raporturi contractuale și o răspundere contractuală, însă este evident că între asigurător și partea civilă nu există astfel de răspunderi juridice.
De altfel, asigurătorul va răspunde - în contextul unei răspunderi cu caracter obiectiv - tocmai pentru riscurile pe care le prezintă autovehiculele în folosirea lor, riscuri pe care asigurătorul le preia în baza contractului și a legii.
Prevederile legii asigurărilor stabilesc în mod expres că persoana prejudiciată poate acționa în pretenții atât pe asigurat, cât și pe asigurător, iar în cauza penală de față partea civilă a cerut obligarea inculpatului la plata despăgubirilor civile, context în care dispoziția primei instanței de judecată (menținută de instanța de apel) cu privire la obligarea inculpatului în solidar cu partea responsabilă civilmente este legal. Prin urmare, Curtea în majoritate, achiesează la orientarea conturată în jurisprudența actuală în materia angajării răspunderii juridice civile a asiguratorului în procesul penal, în sensul că într-o asemenea ipoteză, persoana răspunzătoare de producerea accidentului este inculpatul care are calitate de parte principală, astfel încât disp. art. 54 din Legea 136/1995, cu modificările ulterioare, au o aplicativitate limitată la acțiunea civilă în fața instanței civile și nu pot fi extinse prin analogie la acțiunea civilă în cadrul procesului penal, fiind exclusă posibilitatea legală a obligării directe a asiguratorului la plate despăgubirilor.
Concluzionând, din examinarea opiniilor exprimate în teoria răspunderii civile, potrivit cărora deși răspunderea civilă delictuală cât și răspunderea civilă contractuală sunt forme ale răspunderii civile, fiind dominate de ideea fundamentală a reparării unui prejudiciu patrimonial produs prin fapta ilicită și culpabilă a unei persoane, la stabilirea raportului dintre acestea trebuie să se țină seama, pe de o parte, de aspectul că răspunderea civilă delictuală reprezintă dreptul comun al răspunderii civile, iar pe de altă parte, de contextul procesual în care acțiunea civilă este exercitată - în ipoteza tipică a procesului civil, ori în cea în care acțiunea civilă avea caracter adiacent acțiunii penale principale.
În fine, un ultim aspect ce se mai impune a fi invocat este acela că, deși, ne aflăm în prezența unei căi ordinare de atac - recursul - exercitată de inculpat în cauză, iar prin interpretarea contrară celei pe care Curtea, în majoritate, a dat-o dispozițiilor legii cu privire la soluționarea acțiunii civile, s-ar fi ajuns la obligarea asigurătorului de răspunderea civilă la plata acelor despăgubiri civile către partea civilă Spitalul Universitar de Urgență B, respectându-se astfel principiul ce guvernează, printre altele, soluționarea cauzei în căile de atac - acela al neagravării situației în propria cale de atac - nu trebuie omis faptul, extrem de important, că acțiunea civilă reprezintă o instituție de drept procesual penal menită să asigure garanțiile tragerii la răspundere civilă a inculpatului și a fost creată de legiuitor în favoarea intereselor persoanei prejudiciate, păgubite prin infracțiune.
Acestea sunt considerentele pe care Curtea, în majoritate, își fundamentează respingerea ca nefondat a recursului promovat de recurentul inculpat.
Sub incidența art. 192 alin.2 Cod procedură penală se va dispune cu privire la cheltuielile judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În majoritate:
În temeiul disp. art.385/15 alin.1 lit. b) Cod procedură penală respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul împotriva deciziei penale nr.566/A din data de 22.11.2010 pronunțată de Tribunalul București Secția a Il-a Penală în dosarul nr-.
În temeiul disp. art.192 ain.2 Cod Procedură Penală obligă pe recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare avansate de stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 15.1.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - -
GREFIER
Red. - / 19.01.2010
Dact./25.01.2010
Ex.2
Red. / Tribunalul București - Secția a II-a Penală
Red. / Judecătoria Buftea
OPINIA SEPSRATĂ
A JUDECĂTORULUI -
Opinia separată se referă la aplicarea cazului de casare prevăzut de art.385/9, alin.1, punctul 17/1, teza a II-a, Cod procedură penală, în cazul în care instanța de fond a stabilit în mod greșit temeiul răspunderii civile.
Este cunoscut faptul că răspunderea civilă delictuală alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile, pe câtă vreme răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special, derogator. Efectul constă în faptul că, în situația în care nu există o răspundere contractuală, sunt aplicabile regulile privind răspunderea civilă delictuală. Așadar, pentru angajarea răspunderii contractuale este necesară preexistența unui contract valabil încheiat. Însă, responsabilitatea contractuală poate fi invocată numai de părțile contractante, astfel că terții pot apela, pentru acoperirea prejudiciilor civile, doar la răspunderea civilă delictuală. Tocmai de aceea, în cazul accidentelor de vehicule, Legea nr.136/1995, privind asigurările și reasigurările în România, oferă posibilitatea terțului păgubit de a invoca contractul de asigurare, pentru acoperirea daunelor materiale și morale, chiar pentru plata cheltuielilor de judecată. Ca atare, terțul păgubit poate invoca răspunderea contractuală direct în fața instanței penale, și nu pe calea unei acțiuni civile separate, ulterioară procesului penal, în fața instanței civile. Este adevărat că legiuitorul, în Codul d e procedură penală, a enumerat, în mod limitativ, părțile în procesul penal, printre care nu se regăsește asigurătorul de răspundere civilă, iar la art.54, alin.1 din Legea nr.136/1995 face referire la citarea persoanei răspunzătoare de producerea accidentului rutier în calitate de intervenient forțat, prin urmare la acțiunea civilă separată. Însă, interpretând în mod strict aceste dispoziții legale, se pierde din vedere spiritul legii, care presupune rezolvarea la timp și în mod complet a procesului penal, însemnând nu numai tragerea la răspundere penală a inculpatului, dar și obligarea acestuia la plata despăgubirilor civile cauzate prin fapta sa ilicită. Din toate reglementările procedurale cuprinse între art.19, Cod procedură penală și art.22, Cod procedură penală, inclusiv, rezultă intenția legiuitorului ca instanța penală să soluționeze deopotrivă, în cadrul procesului penal, ambele acțiuni, penală și civilă. Este evident faptul că partea vătămată care se constituie parte civilă în procesul penal urmărește ca, în cadrul acestuia, să-i fie soluționate toate interesele sale legitime. Ori, obligarea părții vătămate de a invoca răspunderea contractuală numai în fața instanței civile, pe motiv că norma procesual penală nu conferă calitate procesuală asigurătorului de răspundere civilă în cadrul procesului penal, presupune o încălcare a însuși dreptului acesteia de a se constitui parte civilă în procesul penal, consacrat de art.14, alin.2, Cod procedură penală. Ca atare, în acest fel, se creează situația injustă ca partea vătămată să nu se poată îndrepta împotriva asigurătorului de răspundere civilă decât în afara procesului penal, deși interesul său procesual constă în rezolvarea simultană a celor două acțiuni. Totodată, această limitare constituie o inechitate nu numai față de partea vătămată, obligată să se adreseze separat instanței civile, care, oricum, potrivit art.19, alin.2, Cod procedură penală, va suspenda judecata până la soluționarea definitivă a cauzei penale, dar și față de inculpat, care, prin excluderea posibilității de opțiune a părții vătămate pentru răspunderea contractuală, va răspunde delictual pentru fapta ilicită proprie, cu toate că riscul comiterii unei infracțiuni din culpă a fost preluat, prin contractul de asigurare preexistent, de asigurătorul de răspundere civilă, care, potrivit art.58 din Legea nr.136/1995, are la îndemână acțiunea în regres împotriva inculpatului doar în cazul infracțiunii săvârșită cu intenție. Desigur că partea vătămată are posibilitatea de a se îndrepta direct, printr-o manifestare de voință expresă, doar împotriva inculpatului, care, ulterior soluționării definitive a procesului penal, poate recupera de la asigurător, în baza contractului de asigurare, despăgubirile civile pe care le-a plătit acesteia. Însă, în mod frecvent, în practica judiciară, partea vătămată declară că se constituie parte civilă, fără a-și manifesta opțiunea între inculpat sau asigurătorul de răspundere civilă, astfel că omisiunea unei asemenea alegeri nu atrage, în mod automat, sancționarea fie a părții civile, obligată să se desdăuneze doar de la inculpat, care, de cele mai multe ori, nu prezintă solvabilitatea asigurătorului de răspundere civilă, fie a inculpatului, prin obligarea acestuia la plata daunelor civile, cu toate că există un contract de asigurare. În plus, pe lângă solvența debitorului, un alt avantaj oferit de răspunderea contractuală, îl constituie, conform art.37, alin.1, teza a II-a din Ordinul nr.113.133/28.XI.2006 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, în vigoare din data de 6.XII.2006, aplicabil în speță, obligația asigurătorului de răspundere civilă de a plăti despăgubirile civile la care a fost obligat către partea civilă într-un termen de cel mult 15 zile de la data la care acesta a primit hotărârea judecătorească definitivă. De asemenea, pe lângă celeritatea desdăunării, o altă garanție, prevăzută de art.55, alin.2 din Legea nr.136/1995, constă în indisponibilizarea despăgubirilor, care nu pot fi urmărite de creditorii asiguratului.
Având în vedere toate aceste considerente, inclusiv prin prisma art.6, paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la un proces echitabil și într-un termen rezonabil, apreciez că, pentru o justă și operativă soluționare a cauzei, care prevalează formalismului procedural, asigurătorul de răspundere civilă poate fi obligat, în cadrul procesului penal, la plata despăgubirilor civile către terțul păgubit prin infracțiunea din culpă comisă de asigurat. În acest mod, sunt evitate o serie de procese civile subsecvente, care tind la prelungirea nefirească și păgubitoare a procesului penal.
Se mai impune precizarea că pentru restul despăgubirilor civile care depășesc nivelul maxim stabilit de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, otrivit p. art.53 din Legea nr.136/1995, inculpatul răspunde pentru fapta ilicită proprie, astfel că răspunderea contractuală coexistă cu răspunderea delictuală.
În speță, inculpatul, în calitate de prepus al părții responsabilă civilmente " ", B, conducea autocamionul marca Tatra, cu număr de înmatriculare B-54-, aflat în proprietatea International Leasing, care are calitatea de asigurat, în baza poliței de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto Seria -, nr.- din data de 15.IX.2006, încheiată cu asigurătorul "Unita Vienna Insurance ", valabilă pe durata 15.IX.2006-14.IX.2007 (fila 45, dosar de urmărire penală). Conform art.51, alin.1 din Legea nr.136/1995, espăgubirile civile se acordă inclusiv în situația în care conducătorul vehiculului, răspunzător de producerea accidentului rutier, este o altă persoană decât asiguratul. Ca atare, apreciez că, în mod greșit și fără nici o motivare, instanța de fond l-a obligat pe inculpat la plata despăgubirilor materiale către partea civilă Spitalul Universitar de Urgență B, care i-a acordat îngrijiri medicale părții vătămate, neconstituită parte civilă.
De aceea, apreciez că soluția corectă este următoarea:
În temeiul art.385/15, punctul 2, litera d, Cod procedură penală, admite recursul formulat de recurentul-inculpat împotriva Deciziei penale nr.566/A/22.2009 a Tribunalului București - Secția a II-a penală, din Dosarul nr-.
Casează, în totalitate, decizia penală și, în parte, Sentința penală nr.69/4.III.2009 a Judecătoriei Buftea - Secția penală, din Dosarul nr- și, în fond, rejudecând:
În temeiul art.14, Cod procedură penală, raportat la art.346, alin.1, Cod procedură penală, cu aplicarea art.49 din Legea nr.136/1995, admite acțiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Universitar de Urgență B, obligându-l pe asigurătorul de răspundere civilă "Unita Vienna Insurance " să-i plătească suma de 17.806,89 lei, despăgubiri materiale.
În temeiul art.192, alin.3, Cod procedură penală, cheltuielile judiciare pentru judecarea apelurilor declarate de apelantul-inculpat și de apelantul-parte responsabilă civilmente " ", B rămân în sarcina statului.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale.
În temeiul art.192, alin.3, Cod procedură penală, cheltuielile judiciare în recurs rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 15.2010.
JUDECĂTOR,
Președinte:Magdalena IordacheJudecători:Magdalena Iordache, Cristina Carmen Craiu, Daniela
