ABANDON DE FAMILIE
| Comentarii |
|
1. Inculpatul, condamnat pentru infracţiunea de abandon de familie prevăzută în art. 305 lit. c C. pen. - săvârşită prin neplata, cu rea-credinţă, timp de peste 2 luni a pensiei de întreţinere datorată pentru copilul său minor - susţine, în recurs, invocând cazul de casare prevăzut în art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., că în mod greşit s-a reţinut existenţa relei-credinţe, atâta vreme cât, potrivit art. 462' C. proc. civ., obligaţia de întreţinere se execută din oficiu şi, deci, nu lui îi incumbă obligaţia de plată.
Motivul de recurs nu este fondat, deoarece împrejurarea că nu s-a cerut executarea hotărârii civile prin care s-a stabilit pensia de întreţinere este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte existenţa infracţiunii de abandon de familie, atâta vreme cât obligaţia de plată a pensiei revine inculpatului.
C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. 371/1997
NOTĂ. în acelaşi sens, Tj. Suceava, dec. pen. nr. 571/1976, RRD nr. 10/1977, p. 62.
c. O plată parţială echivalează cu neplata, căci nu corespunde pensiei stabilită de instanţă.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. 467/1997
NOTĂ. a. Din modul de redactare a deciziei (lit. a) s-ar părea că, în concepţia curţii, infracţiunea de abandon de familie, în varianta prevăzută în art. 305 lit. c C. pen., este o infracţiune instantanee care, săvârşindu-se în mod repetat odată cu împlinirea fiecărei noi perioade de 2 luni, îmbracă -în această ipoteză - forma infracţiunii continuate.
Teza nu este nouă. în opinia lui I. Oancea, “obligaţia de plată fiind cu termen, fapta se consumă la data când expiră termenul”, iar “infracţiunea este momentană” (I. Oancea, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, voi. IV, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 573). în acelaşi sens, v. şi G. Ştefani, G. Levaseur, B. Bouloc, Droit penal general, ed. a 13-a, Paris, 1987, p. 232. “Pentru ca delictul să se constituie - scrie un alt autor (A. Tsarpalas, Le moment et la duree des infractions penales, Paris, 1967, p. 22) - legea cere ca abandonul să fi durat mai mult de 2 luni. Timpul de 2 luni devine astfel un element constitutiv al infracţiunii. înaintea expirării termenului de 2 luni, delictul nu este consumat. Dar, în momentul expirării termenului delictul se consumă definitiv şi instantaneu. Din faptul că legea cere o anumită durată pentru constituirea infracţiunii, această durată nu poate să transforme delictul de abandon de familie într-o infracţiune continuă. Numai în momentul expirării termenului se reunesc toate elementele constitutive ale delictului. Dar toate elementele constitutive ale delictului fiind reunite în momentul expirării termenului, delictul nu se poate prelungi în timp cu toate elementele sale constitutive. Raţiunea este simplă. Pentru ca noul delict de abandon de familie să se constituie trebuie un nou termen de 2 luni”. Pe cale de consecinţă, rezultă că, din moment ce o nouă infracţiune se săvârşeşte odată cu împlinirea termenului de 2 luni de la expirarea fiecăruia dintre termenele de plată succesive, activitatea infracţională în ansamblu prezintă caracteristicile unei infracţiuni continuate (v. Gh. Nistoreanu ş. a., Drept penal. Partea specială, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 560).
în literatura de juridică şi practica judiciară, opinia dominantă este, însă, aşa cum arătam, aceea că abandonul de familie este o infracţiune continuă (v. T. Vasiliu ş. a., Codul penal al RSR comentat şi adnotat. Partea specială, voi. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 581; O Loghin, Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de editură şi presă “Şansa”, Bucureşti, 1994, p. 511; TS, sp., dec. nr. 595/1982, CD, p. 248; TS, sp., dec. nr. 337/1982, RRD nr. 12/1982, p. 69; TS, sp., dec. nr. 26/1977, RRD nr. 6/1977, p. 71; TS, sp., dec. nr. 2706/1974, CD, p. 354; TS, sp., dec. nr. 2042/1974, CD, p. 352; TS, sp., dec. nr. 2004/1974, CD, p. 436; TS, sp., dec. nr. 774/1971, CD, p. 383). Această concluzie se bazează pe două premise. în primul rând, este de observat că intervalul de 2 luni prevăzut în art. 305 lit. c C. pen. nu este decât un interval minim după a cărui expirare neplata pensiei - până atunci fără caracter penal - devine infracţiune şi că neîndeplinirea obligaţiei de plată până la expirarea termenului nu afectează existenţa obligaţiei, nici în ceea ce priveşte prestaţia lunară restantă, nici în ceea ce priveşte prestaţiile ulterioare; obligaţia este permanentă şi va continua să-şi producă efectele, fiind susceptibilă - în caz de neîndeplinire voluntară - de executare silită. în al doilea rând, se impune observaţia că, deşi modalitatea de plată este periodică, lunară, atât obligaţia însăşi, cât şi absten-ţiunea de la plata pensiei de întreţinere sunt neîntrerupte.
Or, dacă obligaţia de plată a pensiei subsistă şi după ce omisiunea făptuitorului a devenit infracţiune, atunci ne-îndeplinirea pe mai departe a acestei obligaţii - chiar limitată la o singură rată - continuă să realizeze neîntrerupt elementul material al infracţiunii de abandon de familie şi, totodată, să prelungească procesul de producere a rezultatului, adică să consume infracţiunea. Abandonul de familie este, în aceste condiţii, o infracţiune continuă.
Această infracţiune continuă prezintă însă o particularitate, determinată de modalitatea de plată a întreţinerii, întreţinerea fiind prestată periodic, în rate lunare, neînde-plinirea obligaţiei de a o presta implică, în mod necesar, o nouă manifestare de voinţă consecutiv scadenţei fiecărei rate. Pe de altă parte, cu fiecare rată neachitată timp de 2 luni, infracţiunea se amplifică nu numai prin durată - ceea ce se întâmplă la fiecare infracţiune continuă -, dar şi în dimensiunea sa faptică, deoarece fiecare rată se adaugă la suma rămasă neachitată. Este vorba, aşadar, de o dublă pro-gresivitate: cea care rezultă din amplificarea rezultatului prin însăşi durata sa şi cea care rezultă din amplificarea acestuia prin creştere succesivă - cu fiecare rată neachitată - a cuantumului total rămas neplătit. Pentru aceste motive ne aflăm în faţa unei infracţiuni continue succesive (v. V. Papadopol, Doru Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, Casa de editură şi presă “Şansa”, Bucureşti, p. 108-109).
b. Soluţia de la litera c este, după părerea noastră, corectă. Plata doar a unei părţi din pensia restantă, fie anterior trimiterii în judecată, fie în cursul judecăţii, nu poate conduce la exonerare de răspundere penală a făptuitorului. Această concluzie rezultă din prevederile art. 305 alin. 4 C. pen., potrivit cărora dacă în cursul judecăţii inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile - ceea ce înseamnă achitarea integrală a sumelor restante fără ca părţile să se fi împăcat, instanţa va pronunţa o soluţie de condamnare a inculpatului, dar cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Plata parţială a sumelor datorate n-ar putea justifica, aşadar, nici achitarea inculpatului, nici aplicarea art. 81 C. pen.
