ABUZ DE ÎNCREDERE
| Comentarii |
|
Inculpatul s-a angajat în scris faţă de persoana vătămată să-i renoveze apartamentul în schimbul unei sume de bani, primind în acest scop de la aceasta cheia de la uşa de acces în apartament unde, pe lângă alte materiale, se afla depozitată şi o cantitate de parchet; profitând de această situaţie, inculpatul şi-a însuşit, în timpul nopţii, parchetul, pe care ulterior l-a vândut.
Fapta comisă de inculpat nu constituie infracţiunea de abuz de încredere, ci aceea de furt calificat; inculpatul nu deţinea cu vreun titlu parchetul, persoana vătămată în-credinţându-i doar cheia apartamentului, în vederea efectuării lucrărilor de renovare.
C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 380/1997
NOTĂ. Este de presupus că, în speţă, inculpatul a primit, odată cu cheile apartamentului, şi însărcinarea de a folosi parchetul - pe care ulterior şi l-a însuşit - în vederea renovării locuinţei. Această împrejurare nu modifică însă -după părerea noastră - caracterizarea juridică a infracţiunii, care rămâne aceea de furt.
în această situaţie este vorba de unul din acele cazuri desemnate uneori în literatura juridică prin expresia “deţinere supravegheată” şi care se caracterizează prin aceea că posesia sau detenţia în sensul legii civile (derivată dintr-un raport juridic) asupra bunului mobil - obiect material al furtului - aparţine altei persoane decât cea care exercită deţinerea pur fizică (v. G. Antoniu ş. a., Practica judiciară penală, voi. III, Editura Academiei, Bucureşti, 1992, p. 171). în aceste situaţii, autorul furtului este un simplu detentor de fapt, în sensul comun, obişnuit al acestei noţiuni, care - în baza însărcinării primite - exercită doar o putere fizică, materială, asupra bunului aflat în paza sa, în numele, în interesul şi sub supravegherea proprietarului, fiind un simplu instrument al posesiei sau detenţiei. în aceste condiţii, fapta de-tentorului exclusiv material de a converti caracterul deţinerii sale, pur fizică, într-o deţinere în nume propriu, se caracterizează ca o luare a bunului din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul însuşirii pe nedrept şi se încadrează în art. 208 sau 209 C. pen., după caz.
