Acţiune în repararea prejudiciului cauzat ca urmare a privării de libertate în mod nelegal şi ca urmare a duratei excesive a procesului penal. Cale de atac
| Comentarii |
|
Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Decizie nr. 259/A din data de 21.05.2014
Noul Cod de procedură penală nu mai prevede calea de atac a recursului în situația cererilor întemeiate pe dispozițiile art. 504 - 506 Cod de procedură penală.
Întrucât dispozițiile vechiului Cod de procedură penală au fost abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013, dispozițiile incidente în materia căilor de atac declarate în cauzele întemeiate pe prevederile art. 504-506 din vechiul Cod de procedură penală sunt cele generale cuprinse la art. 282 și 2821 alin. 1 din vechiul Cod de procedură civilă și în aceste condiții căile de atac declarate în cauză au fost recalificate din recurs în apel.
În cauză, au fost respectate dispozițiile legale incidente din dreptul intern, atât la luarea măsurii arestării preventive a reclamantului, cât și la menținerea ei pe durata procedurii judiciare în care acesta a fost implicat, fiind îndeplinită și condiția existenței unei baze legale a privării de libertate pe toată durata detenției.
Achitarea reclamantului dispusă în procesul penal nu echivalează în mod automat nelegalitatea măsurilor preventive luate față de acesta, iar în cauza penală nu s-a stabilit caracterul nelegal al acestor măsuri, nefiind îndeplinite condițiile legale pentru admiterea pretențiilor formulate de reclamant pentru repararea prejudiciului moral pe care acesta a susținut că l-a suferit ca urmare a măsurilor restrictive de libertate luate împotriva sa.
Prin sentința civilă nr. 2169 din 29 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr. 254/102/2013 s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul S. F. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și s-a dispus obligarea pârâtului să-i plătească reclamantului suma de 675.000 lei, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a privării sale de libertate în intervalul 17.01.2004-03.11.2005, urmată de măsura interdicției de a nu părăsi țara în intervalul 31.10.2005-14.11.2012.
Pentru a pronunța această hotărâre Tribunalul Mureș a reținut că prin materialul probatoriu administrat în cauză, reclamantul a făcut dovada privării sale de libertate în intervalul 17.01.2004-03.11.2005, această măsură fiind urmată de măsura interdicției de a nu părăsi țara în intervalul 31.10.2005-14.11.2012.
Prin sentința penală nr. 45/22.04.2010 a Curții de Apel Iași, rămasă definitivă ca efect al respingerii recursului prin decizia penală din data de 14.11.2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a confirmat caracterul nelegal al privării de libertate și al restrângerii libertății de mișcare a reclamantului.
În ceea ce privește prejudiciul moral invocat de reclamant, pentru cuantificarea despăgubirilor instanța a apreciat că trebuie avute în vedere o serie de criterii, respectiv consecințele negative suferite de reclamant pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate, precum și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării și modul în care a fost afectată situația familială, profesională și socială a reclamantului.
Sub acest aspect s-a reținut că în speță M. R. și H. I. A. au confirmat faptul că perioada arestării a determinat îndepărtarea reclamantului de familie și prieteni, acesta transformându-se într-o persoană introvertită, iar martorul V. O. M. a relevat suferințele fizice (dureri abdominale intense) și psihice ale reclamantului pe perioada detenției.
S-a mai reținut că în mod cert, orice privare de libertate presupune anumite constrângeri și traume de ordin moral, aceste traume fiind amplificate prin prisma convingerii unei eventuale nevinovății.
Aplicând șablonul creionat de criteriile enunțate la persoana și conduita reclamantului, instanța a apreciat că obligarea pârâtului la plata în favoarea reclamantului a sumei de 675.000 lei (aproximativ 6.800 Euro pentru fiecare lună de detenție cumulat cu consecințele ulterioare ale acesteia, inclusiv interdicția de a părăsi țara), reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului suferit de acesta pe perioada privării sale de libertate în intervalul 17.01.2004-03.11.2005, urmată de măsura interdicției de a nu părăsi țara în intervalul 31.10.2005-14.11.2012, caracterul echitabil al cuantumului sumei fiind relevat inclusiv prin împărțirea acesteia la numărul total de luni pe care s-au întins măsurile restrictive aplicate (84 luni), rezultând o sumă de aproximativ 1.780 Euro lunar.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs reclamantul S. F. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș, precum și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș.
Reclamantul S. F., prin calea de atac declarată, a solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii introductive în integralitate, cu consecința majorării sumei la plata căreia a fost obligat pârâtul cu titlu de daune morale prin sentința instanței de fond, de la 675.000 lei, cât a acordat prima instanță la 4.800.000 lei, cât s-a solicitat prin acțiunea introductivă și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului reclamantul a invocat faptul că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică și în acest sens s-a susținut că aceasta a fost dată cu interpretarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 505 Cod procedură penală, deoarece instanța de fond nu a individualizat în mod corect cuantumul prejudiciilor morale suferite de către reclamant, prin raportare la întreg ansamblul materialului probator administrat în cauză, limitându-se doar la analiza declarațiilor martorilor audiați în dosar și ignorând celelalte probe administrate în dosar.
Astfel s-a invocat faptul că instanța de fond nu a făcut nicio referire la gravitatea faptelor reținute în sarcina reclamantului și nu a ținut cont nici de atingerile grave aduse onoarei și demnității acestuia datorită mediatizării accentuate a procesului, atât pe plan local, cât și național, aspecte care au produs repercusiuni negative asupra vieții private a reclamantului, pe plan profesional și social.
De asemenea, instanța nu a analizat impactul măsurilor preventive luate față de reclamant sub aspectul relațiilor socio-profesionale ale acestuia, întrucât datorită notorietății cauzei, acesta s-a aflat în imposibilitate de a-și găsi un loc de muncă pe perioada procesului. Sub acest aspect s-a invocat și faptul că pe perioada de 7 ani, în care a fost dispusă măsura obligării de a nu părăsi țara, reclamantul avea obligația de a se prezenta de două ori pe săptămână la organele de urmărire penală pentru a confirma prezența sa și în atare situație niciun angajator nu i-a admis încadrarea în muncă, iar măsurile preventive luate împotriva reclamantului i-au lezat și posibilitatea prestării muncii în străinătate.
S-a mai arătat că nu s-a ținut cont nici de faptul că nu s-a ținut seama nici de perioada îndelungată în care reclamantului i-a fost îngrădită libertatea (9 ani), instanța de fond neavând în vedere la evaluarea prejudiciului moral produs reclamantului durata nerezonabilă a procesului, nesocotind dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Având în vedere perioada îndelungată cât a durat procesul penal și față de consecințele inerente ale unui astfel de proces s-a invocat faptul că reclamantului i-a fost îngrădită libertatea, profesia, prestigiul și întreaga personalitate, aspecte care nu au fost analizate de instanța de fond.
Totodată s-a invocat faptul că instanța de fond nu a analizat repercusiunile psihice produse reclamantului și prin prisma concluziilor evaluării psihiatrice depuse la dosar, din care rezultă că acesta suferă de tulburări mixte afectiv-depresive, tulburări de somn etc.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș, prin calea de atac formulată, a solicitat în principal casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, iar în subsidiar modificarea în parte a sentinței, cu consecința respingerii în totalitate a acțiunii reclamantului.
În susținerea căii de atac s-a invocat în primul rând faptul că hotărârea atacată nu este motivată conform dispozițiilor art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă, nefiind arătate motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, instanța de fond limitându-se doar la a face referiri consecințele negative suferite de reclamant pe plan fizic și psihic.
Cu privire la admiterea capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor morale s-a invocat faptul că această soluție a fost dată cu aplicarea greșită a legii și în afara cadrului legal instituit de dispozițiile art. 504 - 506 Cod procedură penală.
Referitor la cuantumul despăgubirilor morale s-a susținut că suma de bani acordată pentru acoperirea prejudiciului moral trebuie să fie justă și nu exagerată și totodată trebuie să fie respectat și criteriul echității, însă în speță nu s-au produs suficiente dovezi care să justifice întinderea despăgubirilor acordate.
S-a susținut, de asemenea, caracterul inadmisibil al cererii reclamantului raportat la temeiul indicat, deoarece în opinia pârâtului, pentru a fi incidente prevederile art. 504 Cod procedură penală, trebuie să existe o hotărâre de condamnare definitivă, care să fie urmată de o rejudecare a cauzei și de pronunțarea unei hotărâri definitive de achitare, or în speță reclamantul nu a fost niciodată condamnat definitiv.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș a solicitat admiterea căii de atac declarate, invocând faptul că suma acordată cu titlu de despăgubiri morale este exagerat de mare, raportat la datele concrete ale cauzei și fără a se administra probe pertinente și concludente care să contureze dimensiunea prejudiciului moral suferit de reclamant. Mai mult, reclamantul nu a reușit să dovedească faptul că înainte de arestare era o persoană decentă și muncitoare, iar prin arestarea abuzivă a fost împiedicat să desfășoare o viață socială normală și că a avut dificultăți în privința reintegrării sale sociale datorită antecedentelor penale.
Împotriva apelurilor declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, reclamantul a formulat întâmpinare solicitând respingerea acestora, ca nefondate.
În privința căilor de atac deduse judecății trebuie precizat că acestea au fost declarate în cursul lunii ianuarie 2014, însă soluționarea acestor căi de atac s-a realizat după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, care nu mai prevede calea de atac a recursului în situația cererilor întemeiate pe dispozițiile art. 504 - 506 Cod de procedură penală.
Întrucât dispozițiile vechiului Cod de procedură penală au fost abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013, Curtea a apreciat că dispozițiile incidente în materia căilor de atac declarate în cauzele întemeiate pe prevederile art. 504-506 din vechiul Cod de procedură penală sunt cele generale cuprinse la art. 282 și 2821 alin. 1 din vechiul Cod de procedură civilă și în aceste condiții căile de atac declarate în cauză au fost recalificate din recurs în apel.
Examinând apelurile deduse judecății prin prisma motivelor invocate și având în vedere actele și lucrările dosarului, Curtea a reținut următoarele:
Prin rechizitoriul din 07.05.2003, întocmit în dosarul nr. 1196/P/2003 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a mai multor inculpați, printre care și reclamantul S. F., pentru săvârșirea infracțiunilor de "nerespectarea regimului armelor și munițiilor";, "nerespectarea regimului materiilor explozive"; și "complicitate la infracțiunea de tentativă la omor calificat";.
Cauza a fost înregistrată inițial spre soluționare la Tribunalul Cluj, însă ulterior s-a dispus strămutarea judecării acesteia la Tribunalul Iași.
După investirea Tribunalului Iași cu soluționarea cauzei, prin sentința penală nr. 427/05.06.2007, această instanță a schimbat încadrarea juridică dată faptelor prin rechizitoriu prin înlăturarea dispozițiilor referitoare la OUG nr. 141/2001 și aplicarea dispozițiilor Legii nr. 553/2004 și și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel Iași.
Prin sentința penală nr. 45/22.04.2010, pronunțată de Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori s-a dispus achitarea reclamantului, în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a, raportat la art. 10 lit. c din Codul de procedură penală.
Pentru pronunțarea acestei soluții instanța, constatând persistența îndoielii în privința nevinovăției inculpaților, în condițiile administrării probelor în sprijinul învinuirii și a nedecelării altor mijloace de probă care să stabilească neechivoc vinovăția sau nevinovăția acestora, a făcut aplicarea regulii in dubio pro reo.
Soluția pronunțată de Curtea de Apel Iași a fost menținută prin decizia penală nr. 3700/14.11.2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Din actele dosarului rezultă că pe parcursul derulării procedurii judiciare menționate, față de reclamant și față de ceilalți inculpați s-a luat măsura arestului preventiv, reclamantul fiind arestat la data de 17.01.2004. Această măsură a fost ulterior prelungită succesiv și verificată sub aspectul legalității și temeiniciei de către instanțele de judecată penale.
Prin încheierea din 31.10.2005, pronunțată de Tribunalul Iași, menținută prin decizia penală nr. 708/03.11.2005, pronunțată de Curtea de Apel Iași s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive luată față de inculpați cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, reclamantul fiind pus în libertate la data de 03.11.2005.
Pentru pronunțarea acestei soluții s-a avut în vedere faptul că probele administrate în cursul cercetării judecătorești au fost de natură a atenua caracterul convingător al materialului probator administrat în faza de urmărire penală raportat la participația inculpaților la săvârșirea faptelor imputate, iar suspiciunea ce planează asupra inculpaților în legătură cu participarea lor la săvârșirea infracțiunilor nu mai are la bază elemente de fapt de netăgăduit, reținându-se astfel că s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive. Totodată s-a avut în vedere și faptul că în aceste condiții finalizarea cercetării judecătorești va presupune o perioadă îndelungată de timp.
În prezenta cauză, reclamantul S. F. a solicitat acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a privării sale de libertate cu ocazia dispunerii arestării preventive, precum și prin restrângerea libertății de mișcare prin dispunerea măsurii obligării de a nu părăsi țara, reclamantul invocând atât caracterul nelegal al privării și al restrângerii de libertate, în condițiile art. 504 alin. 3 Cod procedură penală, cât și încălcarea dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, susținându-se că în cazul reclamantului s-a adus atingere caracterului rezonabil al termenului în care trebuia să se desfășoare procesul penal.
În ceea ce privește despăgubirile solicitate de reclamant pentru repararea prejudiciului moral suferit ca urmare măsurilor restrictive de libertate care s-au luat față de el, trebuie avut în vedere faptul că prin art. 504 alin. 2 din Codul de procedură penală se prevede că persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, are dreptul la repararea pagubei.
Totodată prin art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală se prevede că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j.
În speță, din actele dosarului rezultă că până la data la care s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara legalitatea măsurii privative de libertate dispusă împotriva reclamantului a fost verificată și confirmată succesiv de către instanțele de judecată penale, iar cele statuate în acest sens se impun cu puterea lucrului judecat în fața instanței civile, aceasta nefiind abilitată a efectua verificări proprii sub același aspect.
Pe de altă parte, considerentele pentru care s-a dispus înlocuirea arestului preventiv nu au avut în vedere caracterul nelegal al măsurii (condiție obligatorie pentru constatarea existenței unei erori judiciare), în sensul neîndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 148 din Codul de procedură penală la momentul la care aceasta a fost luată.
De asemenea, nici instanța penală care a dispus achitarea reclamantului nu a concluzionat în sensul constatării caracterului nelegal al măsurii privative de libertate a acestuia pe parcursul derulării procedurii judiciare.
În ceea ce privește măsura obligării de a nu părăsi țara, această măsură nu a fost contestată de reclamant pe parcursul procesului penal și nici în privința acestei măsuri prin hotărârile pronunțate în cauza penală nu s-a constatat caracterul nelegal.
În consecință, prima instanță în mod greșit a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 504 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală pentru admiterea cererii reclamantului de acordare de daune morale pentru prejudiciul moral pe care acesta a invocat că l-a suferit ca urmare măsurilor preventive luate față de el, sub aspectul legislației naționale cererea reclamantului nefiind fondată.
Analizând cererea reclamantului de acordare de despăgubiri întemeiată pe caracterul nelegal al măsurilor restrictive de libertate și din perspectiva prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, Curtea apreciază că nu se poate reține nici împrejurarea că privarea de libertate a reclamantului nu ar fi fost conformă cu exigențele impuse de art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece la momentul luării unei astfel de măsuri nu se poate stabili în mod cert și în afara oricărui dubiu natura și existența infracțiunii ori vinovăția celui suspectat, iar faptele care dau naștere unor bănuieli legitime nu prezintă acuratețea celor care justifică aplicarea unei pedepse coercitive, scopul măsurilor preventive fiind tocmai acela de a permite continuarea și aprofundarea investigațiilor, în vederea confirmării sau infirmării indiciilor avute inițial.
Sub același aspect, instanța de apel are în vedere și împrejurarea că potrivit dispozițiilor art. 5 paragraful 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, are dreptul la reparații, orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol, însă dreptul la libertate fizică al persoanei nu poate fi interpretat ca un drept absolut, motiv pentru care acesta este susceptibil de limitări serioase.
Astfel, raportat la dispozițiile Convenției, se constată că aceasta impune două condiții, care trebuie întrunite cumulativ, pentru ca privarea de libertate a unei persoane să fie considerată licită, respectiv conformitatea măsurii cu dreptul intern și obligativitatea ca măsura internă să se înscrie într-unul dintre cazurile prevăzute în Convenție, scopul instituirii acestor condiții fiind acela de a pune sub protecție libertatea și siguranța persoanei împotriva reținerii și detenției arbitrare.
Sub acest aspect, Convenția impune ca măsura autorităților naționale, prin care o persoană este privată de libertate, să fie luată în conformitate cu normele legale interne, prin urmare, orice violare a regulilor legale interne, de fond sau de procedură, conduce la constatarea violării art. 5, oricât de minoră ar fi consecința nerespectării normelor de drept intern.
În cauza dedusă judecății, însă, astfel cum s-a mai arătat, au fost respectate dispozițiile legale incidente din dreptul intern, atât la luarea măsurii arestării preventive a reclamantului, cât și la menținerea ei pe durata procedurii judiciare în care acesta a fost implicat, fiind îndeplinită și condiția existenței unei baze legale a privării de libertate pe toată durata detenției sale.
Cea de-a doua condiție impusă de Convenție, pentru ca privarea de libertate a unei persoane să fie considerată licită, constă în aceea ca măsura privativă de liberate să se înscrie într-unul din cele 6 cazuri limitativ prevăzute de art. 5 paragraful 1 din Convenție.
Astfel, dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenție permit statelor să dispună privarea de libertate a unei persoane suspectate de comiterea unei infracțiuni în cadrul unei proceduri penale, o atare măsură fiind justificată de necesitatea prezentării suspectului în fața unei instanțe care să decidă asupra fondului acuzației penale îndreptate împotriva sa. Aceasta nu înseamnă, însă, că orice arestare preventivă trebuie să conducă, în mod necesar, la declanșarea unui proces penal și la condamnarea celui arestat, pentru a fi compatibilă cu prevederile art. 5 din Convenție.
Din această perspectivă, Curtea Europeană a refuzat să constate o violare a art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenție, rezultată din simplul fapt că o persoană arestată nu a fost ulterior condamnată penal pentru fapta care a condus la arestarea sa (cauzele Brogan împotriva Marii Britanii, Murray împotriva Marii Britanii).
De asemenea, probele existente la momentul luării măsurii arestării preventive nu trebuie să fie în măsură să justifice o soluție de condamnare, dar trebuie să fie suficiente pentru a crea o suspiciune întemeiată obiectiv, deoarece instanța care dispune arestarea unei persoane nu poate să se pronunțe asupra culpabilității acesteia, ci doar să verifice existența unor motive rezonabile de a crede că persoana respectivă a comis infracțiunea de care este suspectată.
Or, în speță la momentul arestării existau indicii în măsură să justifice presupunerea rezonabilă că reclamantul a săvârșit faptele de care era acuzat, iar prin încheierile penale care au avut ca obiect verificarea legalității măsurii arestării preventive au fost analizate aceste indicii.
Având în vedere considerentele arătate, Curtea a apreciat că în speță ne aflăm în situația de excepție reglementată de art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate reține caracterul nelegal al măsurii privative de libertate dispusă împotriva reclamantului.
În consecință, în condițiile în care achitarea reclamantului dispusă în procesul penal nu echivalează în mod automat nelegalitatea măsurilor preventive luate față de el, iar în cauza penală nu s-a stabilit caracterul nelegal al acestor măsuri, în mod greșit a reținut prima instanță că în speță sunt îndeplinite condițiile legale pentru admiterea pretențiilor formulate de reclamant pentru repararea prejudiciului moral pe care acesta a susținut că l-a suferit ca urmare a măsurilor restrictive de libertate luate împotriva lui. Ca atare, motivele de apel invocate de reclamant referitoare la greșita individualizare a cuantumului daunelor morale acordate pentru repararea prejudiciului menționat, respectiv la majorarea acestui cuantum nu se mai impun a fi analizate.
În acest context s-au apreciat ca fiind fondate motivele de apel invocate de pârâtul Statul Român, care au vizat neîndeplinirea condițiilor de admitere a acțiunii introductive pe motiv că nu a fost stabilit caracterul nelegal al măsurilor preventive luate față de reclamant.
În ceea ce privește pretențiile formulate de reclamant, acesta a solicitat acordarea de daune morale și ca urmare a duratei procedurii penale, pe motiv că în condițiile în care procesul penal a durat aproximativ 9 ani s-a adus atingere caracterului rezonabil al termenului în care trebuie să se desfășoare procesul penal, fiind încălcate astfel prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului se prevede că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale într-un termen rezonabil.
Sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că în cazul duratei unei proceduri caracterul rezonabil al acesteia se analizează în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate în jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, iar în materie penală dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are, în special, drept obiectiv, evitarea "ca o persoană inculpată să rămână prea mult timp într-o stare de incertitudine cu privire la soarta sa"; (cauza Stoianova și Nedelcu împotriva României).
În contextul în care judecarea procesului într-un termen rezonabil are ca scop înlăturarea incertitudinii în care se găsesc părțile prin restabilirea cât mai curând posibil a drepturilor încălcate și prin reinstaurarea legalității, instanța de apel apreciază că în cazul reclamantului desfășurarea procesului pe parcursul a aproximativ 9 ani nu poate fi considerată rezonabilă.
În cazul reclamantului trebuie avute în vedere efectele negative ale prelungirii în timp a procedurilor judiciare, respectiv excluderea socială datorată existenței procesului penal și mediatizării acestuia și îngrădirea libertății de mișcare, reclamantul fiind pus în situația de a refuza ofertele de muncă în străinătate datorită imposibilității de a părăsi teritoriul țării, la care se adaugă repercursiunile asupra stării de sănătate, fiind afectată stabilitatea psihică și emoțională a reclamantului.
Fără a se nega complexitatea procesului penal, având în vedere perioada în care s-au derulat procedurile judiciare, nu se poate susține că durata acestuia a fost rezonabilă și prin urmare față de consecințele suferite de reclamant și de valorile morale lezate, Curtea a apreciat că este justificată cererea reclamantului de acordare de daune morale pentru prejudiciul moral suferit de acesta ca urmare a duratei procedurii.
Prin urmare în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind justificată angajarea răspunderii pârâtului exclusiv pentru încălcarea dreptului reclamantului la o procedură echitabilă sub aspectul duratei excesive, aspect cu privire la care pârâtul nu a formulat apărări în cauză.
Prima instanță nu a analizat în mod separat aspectele invocate de reclamant referitoare la caracterul nelegal al măsurilor preventive, respectiv la durata procedurii, însă la stabilirea despăgubirilor a apreciat că suma acordată pentru repararea prejudiciului datorat caracterului nelegal al măsurilor restrictive de libertate acoperă și durata pe care s-au întins aceste măsuri.
Din perspectiva celor arătate și reținând incidența în cauză a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces într-un termen rezonabil, în ceea ce privește întinderea daunelor morale, statuând în echitate, Curtea a apreciat că acordarea în favoarea reclamantului a sumei de 40.050 lei, reprezentând echivalentul a 9.000 de euro (1.000 de euro/an), reprezintă o reparație justă și echitabilă.
În consecință, sub acest aspect s-a impus reducerea cuantumului daunelor morale acordate prin sentința atacată de la 675.000 lei la 40.050 lei, cu precizarea că daunele morale privesc doar răspunderea pârâtului pentru încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din această perspectivă a reducerii cuantumului despăgubirilor urmând a fi admise apelurile declarate de pârâtul Statul Român și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș.
Apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș a vizat doar cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanță.
În ceea ce privește apelul declarat de pârâtul Statul Român, după cum s-a mai precizat, sunt fondate motivele care au vizat neîndeplinirea condițiilor de admitere a acțiunii introductive pe motiv că nu a fost stabilit caracterul nelegal al măsurilor preventive luate față de reclamant.
Pârâtul a mai invocat faptul că hotărârea atacată nu este motivată conform art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă, însă analizând considerentele acestei hotărâri se constată că aceasta cuprinde atât motivele de fapt, cât și cele de drept care au format convingerea instanței și ca atare acest motiv de apel este nefondat.
Față de cele ce preced, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant și totodată a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român și de Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș și a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului a sumei de 40.050 lei, cu titlu de daune morale.
